De unde nevoia unei asemenea discipline?

John Sloman, 2008

• „the core economics that you will need as a business student + business related topics not typically covered in an introductory economics textbook”

• „thinking like an economist”

• „a toolkit of concepts that can be used in a whole host of different contexts”

• „In this book we will be looking at the economic environment in which firms operate and at how economics can help in the process of business decision taking”

= elemente de teorie economică prin care sunt oferite decidenților din sfera afacerilor instrumente suplimentare pentru a lua decizii raționale

Are nevoie un om de afaceri de teoria economică?

Propoziție teoretică vs judecată antreprenorială vs

propoziție istorică

• propoziția teoretică = stabilește o relație de cauzalitate universală între două categorii conceptuale (ex. „creșterea prețului determină, ceteris paribus, o scădere a cererii”) = este abstractă, atemporală, etc.;

• propoziție istorică = prezintă un eveniment survenit în trecut în condiții definite de timp și spațiu (ex. „în 2012, Apple Inc. a lansat pe piața internațională Iphone 5”) = nu își propune să explice „de ce?”;

• judecată antreprenorială = o opinie cu privire la o posibilă evoluție din viitor (ex. „automobilele de mic litraj se vor vinde bine anul viitor”) = întotdeauna este speculativă / anticipativă

Succesul antreprenorial

= dat de abilitatea întreprinzătorilor de a servi cel mai bine anumite dorințe de consum

= întrepinzătorii alocă întotdeauna resurse prezente în scopul obținerii unui profit viitor = își asumă „riscul economic”

→ nu există o rețetă sigură de a obține profit = nu există o teorie a succesului în afaceri

→ există însă anumite „legități” ale sistemului economic de care decidenții din sfera afacerilor trebuie să fie alerți = odată ignorate, aceste legități pot determina efecte dezastruoase asupra firmei (eșecul afacerii) = ex. inflația, ciclul economic, naționalizarea / exproprierea, etc.

~ 1 ~

Definiții „mediul internațional de afaceri”?

= „totalitatea forțelor externe care influențează orice aspect al activității unei organizații” [Ian Brooks, 2004]

→ includerea în explanandum-ul disciplinei a tuturor aspectelor care țin de afacerile internaționale = încercare imposibilă având în vedere complexitatea acestui fenomen

→ necesitatea unui explanandum mai redus și limitat ca și pretenții

Mediul extern vs mediul intern al unei organizații

Există autori (Campbell and Craig, 2005) care iau în considerare și aspecte „interne” ale organizației (ex. relația cu forța de muncă, cu furnizorii de capital, etc.) = distincția extern / intern în sfera afacerilor este de multe ori dificil de trasat fără dubii datorită existenței unor categorii de actori economici cu „interese” în afacere („deținător de interese” = „stakeholder”)

Dimensiuni „limitate” vizate de studiul „mediului internațional de afaceri”

• sintagma PEST = politic, economic, social și tehnologic

• sintagma PESTLE (STEEPLE) = politic, economic, socio-cultural, tehnologic, legal și etic (și de mediu natural)

Clarificări conceptuale: „Mediul de afaceri”

- o realitate obiectivă , independentă, care poate fi măsurată → vezi analize cantitative și clasamente pe plan international (precum cele publicate de „World Economic Forum”, etc.)

- o opinie subiectivă, diferită de la o persoană / organizație la alta = pot exista opinii diametral opuse cu privire la „calitatea” aceluiași mediu de afaceri

- Inițial, conceptul de mediu se aplica la sfera legală (termeni precum „cadru legal” / „mediu legal” (= totalitatea legilor care au un impact asupra operării afacerilor).

- Ulterior, mediul de afaceri a fost utilizat ca termen pentru a include și aspecte care nu se formalizează în normele legale, precum modelele de consum ale populației, cultura organizațională, uzanțele de afaceri, relațiile de afaceri, etc.

~ 2 ~

Două perspective fundamentale în analiza mediului de afaceri:

• perspectiva firmelor → teoria firmei + teoria internaționalizării afacerilor (teoria firmei internaționale)

• perspectiva guvernelor / statului → teoria reglementării publice → concurența se manifestă atât între firme cât și între guverne

→ guvernele încearcă să „creeze” un mediu de afaceri care să le ajute în atingerea anumitor obiective de politică publică (investiții, reducere șomaj, stimulare inovație, etc.). Ex. „incubatoarele de afaceri”

Paralela / metafora „mediului / ecosistemului natural”

• teoria „evoluționistă” = „cel mai adaptat la mediu supraviețuiește”

• limite ale paralelei: organizațiile sociale (firme, ONG-uri, etc) au abilitatea de a lua inițiativa de schimbare a mediului de afaceri → comportamentul personal / organizațional nu este exclusiv reactiv → activități de „Public Relations” și „lobby”

Mediul / ecosistemul natural

• supraviețuirea este rezultatul adaptării la mediul înconjurător;

• un organism nu poate destabiliza sistemul în condiții „normale” = există niște legi ale numerelor mari precum și un echilibru natural pe termen lung

• problema schimbărilor de mediu și a provocării adaptării acestor organisme la noul mediu (vezi perioadele de încălzire sau răcire globale)

• paradoxal, anumite organisme transpuse într-un mediu cu totul nou fie nu se pot adapta (dispar) fie se dezvoltă extra-ordinar (termenul de „invasive species”) datorită în principal discontinuității lanțului trofic (= lipsa dușmanilor naturali)

„Mediul de afaceri” din perspectiva întreprinzătorilor

• întreprinzătorii trebuie să se adapteze la „mediul de afaceri” în care operează în măsura în care lipsa de adaptare poate duce la eșecul afacerii / faliment

• în condiții de schimbare a unor elemente fundamentale ale acestui mediu, cei care se vor adapta mai rapid (se vor „poziționa” mai bine) vor fi avantajați (analiza de tip SWOT: „puncte tari”, „puncte slabe”, „amenințări”, „oportunități”);

• însă: cel care nu se adaptează poate fi atât cel care dispare cât și cel care reușește de o manieră extra-ordinară

~ 3 ~

Diferența esențială:

problema liberului arbitru uman = indivizii umani nu sunt numai reactivi (adaptativi) dar și constructivi cu privire la mediul în care trăiesc → acțiunea umană este „comportament orientat către scopuri” și nu este exclusiv bazată pe reacția la „stimuli externi”

Distincții fundamentale:

firmă versus piață versus stat

mediu de afaceri versus piață

firmă națională versus firmă internațională

proprietate versus prosperitate

mediu global de afaceri

versus mediu internațional de afaceri

versus mediu național de afaceri

versus mediu subnațional de afaceri (centre onshore)

Explanandum-ul disciplinei:

• Ce este specific în operarea unei firme față de operarea unei piețe?

• Care este natura relației firmă – guvern?

• Ce este specific intervenției (reglementării) publice față de operarea pieței?

• Ce este specific firmei internaționale față de firma națională?

• De ce nu este suficient conceptul de „piață internațională” (în sens restrâns) ? De ce avem nevoie de conceptul de „mediu internațional de afaceri”?

• Ce este specific relației firmă națională – guvern străin?

• Care este natura relației dintre diferite guverne cu impact asupra operării firmelor internaționale?

~ 4 ~

Tipologia sistemelor social/politic/economic

• Capitalism (economie de piață)

• Socialism (economie planificată)

• Socialismul de piață

• Fascismul economic

• Intervenționismul

• Criteriul fundamental de diferențiere a societăților umane și a țărilor pe plan internațional din punct de vedere politic, social și economic = atitudinea față de drepturile de proprietate (= regimul proprietății) → factorul fundamental în înțelegerea comportamentului economic ale indivizilor

• proprietatea privată versus proprietatea colectivă

Proprietatea privată

• este naturală → derivă din raritatea bunurilor care fac obiectul proprietății

• permite capitalizarea = valorea fluxurilor viitoare de numerar se răsfrânge asupra valorii de prezente = stabilirea unei valori de piață a bunurilor de capital (vezi existența burselor de acțiuni)

• aliniază motivațiilor de control cu cele de „economisire” = proprietarul este singurul care are motivația de a maximiza veniturile prezente în condiția de a nu consuma din valoarea de capital a bunului său;

• proprietatea privată include libertatea nerestricționată a schimbului

Capitalism

= societatea în care drepturile de proprietate sunt private

→ un sistem capitalist (proprietate privată + libertatea schimbului) este în mod natural un sistem competitiv (= economie de piață) → bunurile economice vor ajunge a fi deținute de către cel pentru care au cea mai mare valoare și care are abilitatea economică de a plăti prețul lor

→ producția este orientată către satisfacerea dorințelor de consum ale populației → producția este „anarhică” = fiecare întreprinzător își asumă riscul economic al producției = el este cel care își asumă pierderile / câștigurile anticipărilor eronate / corecte

~ 5 ~

World Economic Forum – 2011- protecția drepturilor de proprietate privată

Cele mai protejate:

1. Elveția

2. Finlanda

3. Singapore

4. Hong Kong

5. Suedia

6. Luxemburg

7. Austria

8. Germania

Cele mai puțin protejate:

79. România

133. Bosnia & Herțegovina

134. Argentina

135. Ucraina

136. Chad

137. Bolivia

138. Zimbabwe

139. Venezuela

~ 6 ~

Proprietatea colectivă

• poate fi atât naturală (proprietatea privată colectivă) cât și artificială (proprietatea de stat)

• proprietatea colectivă = „tragedia comunelor” = fiecare încearcă să maximizeze câștigurile individuale, neavând nici o motivație de a conserva caloarea de capital a bunului deținut în comun

Proprietatea de stat

• exercitarea proprietății asupra bunurilor de stat se face centralizat → planificarea economică (planuri periodice formulate și implementate de stat) = prețuri fixate administrativ + cantități de bunuri economice stabilite de la centru

• statul alocă resursele (inclusiv credit, forța de muncă sau valuta) după criterii/deziderate politice, de multe ori în ignoranță totală a profitabilității / dorințelor de consum

Imposibilitatea „calculului economic” în socialism

= prețurile nu pot fi fixate decât administrativ (inclusiv cursurile de schimb cu monedele străine), luând în calcul aspecte absolut arbitrarii → acest arbitrariu duce la ignorarea rarității resurselor precum și a preferințelor de consum ale populației

• noțiunea de profit / pierdere este arbitrară și pur accidentală

Participarea țărilor socialiste la relațiile economice internaționale

• lipsa oricărui preț de piață duce automat la o izolare pronunțată a țărilor socialiste de circuitul economic internațional → schimburile se făceau politic, fără un calcul economic real

Ex. între două țări socialiste este imposibil de format un preț la două bunuri atât timp cât nu există o piață valutară → utilizarea barterului este de asemenea împiedicată de stabilirea politică a prețurilor la orice bunuri

→ țările socialiste „copiau” prețurile de pe piața internațională pentru a derula schimburi între ele sau cu parteneri occidentali

ca regulă generală, statele socialiste au respins prezența unor firme private străine în economia lor → cu toate acestea, aceste economii aveau schimburi comerciale cu țările occidentale și erau prezente pe piața internațională→ având în vedere că deciziile economice sunt întotdeauna bazate pe obiective politice, de multe ori aceste țări erau „buni” parteneri de afaceri pentru firmele occidentale (prețuri foarte competitive, ușurința în a negocia)

PepsiCo. – URSS

• 1959 = Expoziția americană de la Moscova → Pepsico îi invită pe primul ministru sovietic, Nikita Hrușciov, și vicepreședintele american, Richard Nixon, să viziteze standul Pepsico

~ 7 ~

• în 1974, încheie un contract cu URSS prin care PepsiCo vindea URSS siropul care stă la baza băuturii carbogazoase.

• Datorită inexistenței unei piețe locale libere de produs și chiar de valute, PepsiCo nu putea fi plătită în valută forte și nici nu avea cum să utilizeze eventuale încasări în ruble sovietice

• → Pepsico acceptă să fie plătită, prin barter, cu vodcă Stolichnaya, care era ulterior vândută pe piața americană pentru a genera încasările necesare acoperirii costurilor de producție a siropului precum și profitul întregii operațiuni

• → ulterior, s-a ajuns ca firma americană să fie plătită și cu tancuri petroliere sau cu nave maritime comerciale.

Imposibilitatea socialismului de piață (SP)

= putem avea „economie de piață” fără „capitalism”?

SP = definit ca un sistem în care proprietatea este de stat dar prețurile se formează liber ca în capitalism = întreprinderile de stat au libertatea totală de a negocia prețuri (ex. fosta Yugoslavie)

→ s-a dovedit a fi iluzoriu în măsura în care nu înlătura problema planificării (prin alocarea creditului/investițiilor precum și a resurselor valutare) → fără o piață liberă a bunurilor de capital, nu poți avea un sistem competitiv doar pe piața bunurilor de consum → problema lipsei motivațiilor corecte

Este succesul economic al Chinei de astăzi un contraexemplu la teoria imposibilității proprietății de stat și a planificării?

• Paradoxal, nu. Este chiar un argument.

• performanța economică a Chinei din ultimii 35 de ani se datorează nu proprietății de stat și planificării ci liberalizării economice și a permiterii accesului investițiilor străine directe (și proprietății private).

• schimbarea a început încă din 1978, odată cu deschiderea către ISD-uri prin înființarea zonelor economice speciale și a orașelor deschise

- permiteau inițial doar societățile-mixte dar ulterior și filialele 100%

- nu se aplica legislația muncii

- facilități fiscale și exonerări de la plata taxelor vamale

~ 8 ~

China

- sintagma „o țară, două sisteme”: aplicată și după redobândirea suveranității asupra Hong Kong → astăzi, HK este considerat teritoriul cu cea mai mare libertate economică din lume (fundația Heritage din SUA)

Fascismul economic

= formă particulară de socialism = deși proprietatea este formal privată, exercitarea ei este socializată – statul planifică producția și stabilește prețurile iar toate firmele formal private sunt obligate să opereze doar conform regulilor statului → decizia economică privată este anulată → singura „libertate” a unei firme private este cea de „a eșua”

Sistemul / economia mixte (= intervenționism):

• ceea ce există în cvasitotalitatea țărilor pe plan internațional în prezent

• există atât proprietate privată cât și proprietate de stat

• statul limitează din libera exercitare a proprietății private și alocă centralizat resursele în unele sectoare / activități economice

Piață versus stat

• piața = un sistem social/economic bazat pe proprietatea privată în care tranzacțiile sociale se desfășoară voluntar între participanți

• statul = un monopol al întreprinderii legale (formulare și aplicare legi) = specific intervenției publice este caracterul obligatoriu al tranzacțiilor sociale cu statul (ex. taxarea) sau al respectării anumitor reguli ale schimburilor economice între membrii societății (ex. prohibiția de către stat a unei tranzacții de piață)

Franz Oppenheimer (sociolog german)

= există două modalități de dobândire de resurse economice pentru un individ / agent economic:

- calea economică = implicarea în tranzacții de piață → satisfacerea clienților

- calea politică = utilizarea statului ca și mecanism de dobândire / redistribuire a acestor resurse

Problema „libertății economice”

• mai multe inițiative de a evalua această libertate economică, printre cele mai cunoscute fiind cea a Heritage Foundation (www.heritage.org/index)

• utilizează mai multe criterii, precum:

~ 9 ~

libertatea economică (Business Freedom), libertatea comercială (Trade Freedom), libertatea fiscală (Fiscal Freedom), cheltuielile guvernamentale (Government Spending), libertatea monetară (Monetary Freedom), libertatea investițiilor (Investment Freedom), libertatea financiară (Financial Freedom), drepturile de proprietate ( Property Rights ), libertatea față de corupție (Freedom from Corruption), libertatea muncii (Labor Freedom);

Libertatea economică pe plan internațional (2011, Heritage Foundation)

Cele mai „libere” economii

• 1. Hong Kong,

• 2. Singapore,

• 3. Australia,

• 4. Noua Zeelandă,

• 5. Olanda,

• 6. Canada,

• Cele „mai puțin libere” economii

• 174. Burma

• 175. Venezuela,

• 176. Eritreea,

• 177. Cuba,

• 178. Zimbabwe,

• 179. Coreea de Nord,

• Neclasificate (Afganistan, Iraq, Liechtenstein, Sudan)

~ 10 ~

89 țări = fără libertate sau în principal lipsite de libertate

90 țări = libere sau în principal libere

Impactul libertății:

• cu cât o economie este mai „liberă” din punct de vedere economic, cu atât aceasta este mai prosperă → firmele private au libertatea de a se angaja în activități orientate către satisfacerea dorințelor de consum ale populației

• cu cât o economie este mai intervenționsită, cu atât:

– mai multe resurse sunt alocate de către firme pentru “consumul guvernamental”, satisfacerea reglementărilor publice, etc.

– satisfacerea consumatorilor nu mai este o prioritate;

– firma este supusă arbitrariului (corupție, exproprieri, taxare, etc.) și suportă costuri adiționale

World Economic Forum – 2011- cât de apăsătoare sunt reglementările publice?

Cele mai puțin apăsătoare:

1. Singapore

2. Hong Kong

3. Rwanda

4. Georgia

5. Gambia

6. Qatar

7. Estonia

8. Oman

Cele mai apăsătoare:

98. România

133. Italia

134. Ungaria

~ 11 ~

135. Venezuela

136. Croatia

137. Angola

138. Puerto Rico

139. Brazilia

Libertate economică vs libertate politică

• sunt țările cu cea mai mare libertate politică și cele cu cea mai mare libertate economică?

→ fundamental, ambele pornesc de la drepturile de bază ale omului = drepturile de proprietate → în mod normal, între cele două dimensiuni există o conformitate

Cu toate acestea, pot exista:

– țări cu o pronunțată libertate politică dar cu o mai redusă libertate economică = societăți în care intervenția statului este extrem de semnificativă mai ales când guverne de extremă strânga sunt la guvernare în mod legitim (Brazilia în anii 60,70)

– țări cu o pronunțată libertate economică dar cu o redusă libertate politică = regimuri care nu promovează drepturile politice ale populației dar recunosc libertatea de acțiune economică (ex. unele țări din Orientul Mijlociu, Chile în perioada dictaturii Pinochet)

– paradoxal, poate exista un tratament diferențiat între agenții economici locali și cei străini = libertăți economice diferite în cadrul aceleiași țări?

De ce intervine statul în economie? = o dezbatere vie în științele politice și economie

• oferirea de bunuri publice (securitate, apărare, justiție, infrastructură, etc.)

• corectarea eșecului pieței (eliminare monopoluri, carteluri, etc.)

• redistribuția (în favoarea anumite categorii sociale defavorizate)

• exploatare („rent-seeking”)

• Etc.

Teoria „agenției” / reprezentării

statul (ca și firmele) sunt entități legale / sociale însă nu personale → în tranzacțiile sociale, ele (ca și principali) sunt reprezentate de agenți

→ teoretic, agentul acționează în interesul (și în contul) principalului

~ 12 ~

→ pot apărea discrepanțe între interesele private ale agenților și cele ale principalilor pe care îi reprezintă = „costurile de agenție”

Corupția:

Teoria agenției + intervenția masivă a statului în economie → tot mai multe posibilități de corupție:

→ agenți ai statului acceptă o compensare materială pentru „favorizarea” anumitor agenți economici

→ din perspectiva firmelor, mita este un cost suplimentar al operării afacerii = dpdv teoretic, ignorând alte elemente, cel mai eficient producător ar fi capabil să ofere cea mai mare mită

Cu toate acestea, apare „selecția adversă” = cei care reușesc pe „calea politică” sunt alții decât cei care reușesc pe „calea economică”

Transparency International (2010)

Cele mai corupte țări:

178. Somalia

177. Myanmar

176. Afganistan

175. Irak

164. Venezuela

Cele mai puțin corupte țări:

1. Danemarca

2. Noua Zeelandă

3. Singapore

4. Finlanda

5. Suedia

6. Canada

7. Olanda

8. Australia

69. România

~ 13 ~

Problema exproprierilor / naționalizărilor

exproprierea = renunțarea involuntară / forțată a unei firme la proprietatea sa privată asupra unor bunuri economice (= include și formele de expropriere cu compensare)

Problemă specială = cazul investițiilor străine directe (când firma expropriată este din altă țară decât guvernul care expropriază)

Exproprierile (Quan Li, 2005)

1960 – 1990 = 520 de exproprieri majore în țările în curs de dezvoltare:

→ 423 = făcute de către guverne autocrate

→ 97 = făcute de către guverne democrate

Dar:

4,5 ani de democrație per expropriere

3,3 ani de autocrație per expropriere

→ existența democrației nu exclude exproprierea

Factori care determină exproprieri:

• naționalism / populism;

• guvernul este mai puțin democrat,

• orizont pe termen scurt al guvernului;

(„banditul care rămâne” versus „banditul care fuge”)

• lipsa unui sistem de check-and-balance („veto players”) = instituții independente care să respecte legea (ex. un sistem judiciar independent)

• etc.

Coca Cola și Venezuela

• guvernul auto-declarat socialist condus de președintele Hugo Chavez (1999 - prezent) a dus o politică agresivă (dar nu totală și, cu unele excepții, nici sistematică) de naționalizări și exproprieri;

• Venezuela nu este un stat socialist dar este puternic intervenționist;

• pe lângă naționalizarea de resurse naturale sau terenuri imobiliare, a existat o relație foarte „animată” cu compania Coca-Cola:

~ 14 ~

- 2009 = naționalizează un teren al firmei pentru a construi locuințe pentru săraci;

- 2009 = interzice produsul Coca-Cola Zero pe motiv că dăunează sănătății, deși nu există dovezi medicale în acest sens;

- 2011 = președintele afirmă că „Putem trăi fără Coca-Cola” cu ocazia unui conflict de muncă între muncitori și management

DAR:

Petroleos de Venezuela (compania de stat de petrol) deține (din 1986) unul dintre cei mai mari distribuitori de combustibili din SUA, compania CITGO: vânzări de peste 20 mld USD; cotă de piață de peste 10%

Hugo Chavez scoate la vânzare această filială în 2010 dar prețul (10 mld. USD) pare a fi prea mare pentru a găsi cumpărători

Mărimea cheltuielilor guvernamentale

cu cât această pondere este mai mare în PIB, cu atât statul alocă mai multe resurse în economia în cauză:

→ ineficiență economică (= alocare centralizată)

→ reduce piața bunurilor de consum prin taxarea agregată ridicată

→ corupție (= alocarea acestor resurse se face de către agenți ai statului)

Mărimea guvernului (cheltuieli guvernamentale / Produsul Intern Brut) – 2007, 160 state (http://anepigone.blogspot.com)

Cele mai mari cheltuieli (%):

1. Irak = 87,3%

2. Cuba = 81,4%

3. Slovacia = 66,4%

4. Timorul de Est = 65,5%

5. ROMANIA = 65,5%

6. Moldova = 63,4%

7. Franța = 61,1%

8. Seychelles = 60,3%

~ 15 ~

9. Ungaria = 59,1%

10. Cele mai mici cheltuieli (%):

11. 136. Polonia = 21,2%

12. 149. Brazilia = 17,3%

13. 150. Hong Kong = 17%

14. 155. Singapore = 16,3%

15. 157. Cambodgia = 13,3%

16. 158. Bangladesh= 12,6%

17. 159. Turkmenistan = 9,6%

18. 160. Afganistan = 9,2%

Ințelegerea relației dintre firme și state/guverne poate fi analizată doar după o clarificare a celuilalt concept critic, respectiv cel de firmă

impactul factorilor externi (de mediu) asupra firmelor necesită și o teoretizare a firmei ca și actor economic

paradigma SWOT (strenght – weaknesses – opportunities – threats) = pune față în față atributele interne (SW) cu cele externe (OP) = înțelegerea poziționării și reacției actorilor economici la mediu ia în considerare și atributele lor interne

Modele “pure” ale relațiilor economice (atât interne cât și internaționale)

1. relațiile constau doar în schimburi comerciale → comerțul se desfășoară între actori independenți (= comerț inter-firmă)

→ Ex. în sfera internațională, piețele sunt deservite exclusiv prin exporturi = comerțul internațional

2. Schimburile constau doar în investiții directe → există doar comerț intra-firmă

→ Ex. în sfera internațională, consumatorii sunt serviți direct de către firma însăși = investițiile străine directe

~ 16 ~

Teoria firmei

= un subiect relativ nou în știința economică, absent din dezbaterea economiei politice clasice

→ unii economiști, constatând această lipsă, denumesc firma din această literatură “o cutie neagră” (engl. “black box”)

→ aceiași economiști percep un adevărat paradox: cum pot discuta economiștii clasici (Smith, Ricardo, etc.) de tranzacții de piață fără a analiza pe cei care derulează aceste tranzacții (firmele)

În 1937, economistul britanic Ronald Coase deschide această dezbatere cu un articol denumit „Natura firmei” (revista Oeconomica)

Principale teorii ale firmei î n ș tiin ț a economică

A. teoria costurilor de tranzacționare (TCE - “transaction costs economics”) → perspectiva guvernanței

B. perspectiva bazată pe resurse (RBV - “resource-based view”) → perspectiva competenței

C. analiza praxeologică (“Austrian economics”) → perspectiva antreprenorială

altele

Este firma o instituție exclusiv legală sau există și o substanță economică a acesteia?

A. Teoria costurilor de tranzacționare

Ronald Coase: încearcă să răspundă la întrebarea: „în ce constă natura economică a instituției numită firma de

afaceri?”→ identifică în mod explicit două „metode alternative de coordonare a producției” în cadrul unei economii:

piața = mecanismul prețurilor (cererea și oferta) → dacă prețul unei resurse economice crește într-o anumită utilizare, resursa „va părăsi” celelalte utilizări alternative pentru a-l recompensa cel mai bine pe deținătorul ei

alocarea ierarhică (firma) = prin ordine date de cei care conduc firmele → resursa își schimbă utilizarea în cadrul unei firme deoarece așa decide cel care conduce firma

prin urmare: „semnul distinctiv al firmei este înlocuirea mecanismului prețurilor ... principala motivație a stabilirii unei firme ar fi aceea a existenței unui cost al utilizării mecanismului prețurilor”.

~ 17 ~

Cum apar firmele în perspectiva TCE?

operarea prin intermediul pieței costă ceva iar prin stabilirea unei autorități pentru a direcționa resursele (de către un întreprinzător), se economisesc aceste costuri

primul cost identificat de către Coase este chiar cel al identificării prețurilor relevante de către participanții pe piață

firma nu este altceva, din punct de vedere economic, decât un mecanism de raționalizare (reducere) a acestor costuri de prezență pe piață

Până la ce punct cresc firmele?

Dacă firma reprezintă un mecanism de reducere a costurilor de operare prin intermediul pieței, de ce nu toate activitățile din cadrul unei economii nu se realizează prin intermediul unei singure firme? Este posibilă planificarea economică la nivelul unei economii naționale?Răspunsul lui Coase: în interiorul firmei, apare o altă categorie de costuri, diferite de cele de tranzacționare, care sunt determinate de alocarea tot mai eronată a resurselor de către întreprinzător ca urmare a creșterii dimensiunilor firmei pe care o gestionează → costuri birocratice, administrative, de monitorizare a întregii activități de către un singur individ / un grup redus de indivizi (ulterior, în literatura economică, vor căpăta denumirea de costuri de agenție = “agency costs”)Mărimea relativă a unei firme pe piață este dată de balanța dintre cele două categorii de costuri: cele de tranzacționare (externe, prin intermediul pieței) și cele administrative (interne, în cadrul firmei), determinând fie internalizarea tranzacțiilor (creșterea firmei “în dauna” pieței) fie externalizarea tranzacțiilor (desecreșterea firmei “în avantajul” pieței).

Oliver Williamson

dezvoltă conceptul de „costuri de prezență a firmei pe piață” avansat de către Coase în „costuri de tranzacționare”, pe care le împarte în două categorii, în funcție de momentul încheierii tranzacției:

costuri de tranzacționare ex ante: cele de identificare a prețurilor relevante, de identificare a partenerilor de afaceri, de negociere a contractelor, de publicitate ș.a.m.d.;

costuri de tranzacționare ex post: cele de monitorizare a comportamentului părților co-contractante, de recuperare a despăgubirilor în cazul în care una dintre părți nu își respectă obligațiile asumate, etc.compară costurile de tranzacționare cunoscute de o firmă la tranzacționarea pe piață cu forțele de frecare întâmpinate de un corp în deplasarea prin spațiu

~ 18 ~

Teza lui Williamson: reformulează argumentația lui Coase

• “la început erau piețele”• firma este alternativa pieței • apariția / creșterea unei firme se datorează eșecului pieței (engl. „market failure”) → un eșec al

pieței se poate constata prin costurile ridicate de tranzacționare pe piață→ apariția unui mecanism instituțional de alocare a resurselor în economie se datorează eșecului formei alternative de alocare (eșecul pieței → internalizarea iar eșecul firmei → externalizarea).

Argumentele de bază ale TCE (5):

1) raționalitate limitată („bounded rationality”): 2) asimetria informațională („information assimetry” sau „information compactedness”) 3) numere mici („small numbers”) 4) specificitate activelor („asset specificity”) 5) oportunism

1. Raționalitate limitată

„capacitatea minții umane de a formula și rezolva probleme complexe este foarte redusă în comparație cu mărimea problemelor a căror rezolvare este cerută în scopul adoptării unui comportament obiectiv rațional în lumea reală” (Herbert Simon).

limitele neuropsihologice

limite ale limbajului

Astfel, „luând în considerare aceste limite, este foarte oneros sau chiar imposibil de a identifica evenimentele ulterioare și a specifica, ex ante, modalitățile de adaptare [ale obligațiilor părților]. În aceste condiții, contractele pe termen lung pot fi înlocuite de organizarea internă”

→ este argumentul fundamental în ceea ce poartă denumirea de “teoria contractelor incomplete” (subramură a TCE) = argumentează că orice contract este incomplet în momentul semnării lui deoarece părțile nu pot anticipa toate evenimentele ulterioare care pot afecta abilitatea lor de a executa obligațiile contractuale → teoria propune diferite mecanisme în scopul eliminării oportunismului ex post

2. Asimetria informațională „adevăratele circumstanțe care caracterizează o tranzacție sau un set de tranzacții sunt

cunoscute doar de către o parte sau mai multe părți dar nu pot fi obținute sau identificate de către alții fără nici un cost”.

~ 19 ~

altfel spus: raționalitatea limitată afirmă că nimeni nu poate ști întregul prin urmare fiecare știe mai puțin decât întregul → asimetria informațională este consecința directă a raționalității limitate

asimetria informațională, în această viziune, face ca tranzacțiile operate pe piață să fie supuse hazardului, respectiv să favorizeze apariția comportamentului oportunist

piața mașinilor-lămâie (George Akerloff) = mașini la mâna a doua = există o asimetrie informațională fundamentală între un vânzător (care cunoaște produsul său) și cumpărător (care nu poate constata decât aspectele vizibile ale calității produsului)

3. Numere mici caracterizează situațiile în care, pe o anumită piață, într-un anumit moment, există un

număr redus de operatori care tranzacționează pe piață (în caz extrem, avem de-a face cu monopolul și oligopolul).

teoria costurilor de tranzacționare consideră că o astfel de situație favorizează apariția unui comportament oportunist prin care anumiți actori economici, beneficiind de poziția pe care o au pe piață, pot leza concurența liberă.

4. Oportunism

• concept-cheie• „modelele economice ... îi tratează pe indivizi ca jucând după regulile fixe pe care le urmează. Ei

nu cumpără mai mult decât știu că pot plăti, ei nu ascund fonduri sau jefuiesc bănci”. • „deși comportamentul “anormal” este dezavuat de către ipotezele convenționale,

oportunismul, într-o varietate foarte bogată, joacă un rol central în analiza piețelor și a ierarhiilor”

• după cum este definit de Williamson, „comportamentul oportunist implică realizarea de promisiuni și amenințări false sau înșelătoare în speranța realizării de avantaje personale”.

• furnizarea de informații selective sau distorsionate sau promisiuni nesusținute în ceea ce privește comportamentul viitor sunt, în viziunea sa, astfel de comportamente oportuniste.

5. Specificitatea activelor (= investiții specifice)

O firmă care dorește, pentru câștigarea unui client, să își mărească atractivitatea propriei oferte față de cea a concurenților săi, toate celelalte condiții fiind egale (ceteris paribus) va face investiții specifice care au ca rezultat deținerea de active care generează venituri doar în relația respectivă.

→ costul de oportunitate al reutilizării activelor într-o altă relație sunt foarte reduse. Altfel spus, este foarte scump pentru partenerul care face investiții specifice să renunțe la relația de afaceri respectivă.

~ 20 ~

Tipuri de specificități ale activelor

specificitatea locațională apare în situația în care stadiile succesive intermediare ale lanțului de valoare sunt situate din punct de vedere geografic foarte apropiat în scopul reducerii costurilor logistice dar și al favorizării schimbului de personal șamd. (fabrica furnizorului este lângă fabrica clientului)

specificitatea tehnică = anumite bunuri de producție al partenerilor sunt adaptate în scopul utilizării lor exclusive pe relația în cauză. Această specificitate tehnică permite o mai bună integrare operațională și tehnologică a partenerilor.

specificitatea resurselor umane se referă la know-how-ul acumulat de către părțile contractante într-o relație de durată și specializată. Ea se poate materializa în specializarea unei părți a forței de muncă a unuia sau ambilor parteneri exclusiv pe relația de afaceri respectivă. → partenerii de afaceri dezvoltă o experiență comună și acumulează informație, limbaj și know-how specializate și specifice relației de afaceri respective.

Argumentele de bază ale TCE (5):

1) raționalitate limitată

2) asimetria informațională

3) numere mici

4) specificitatea activelor

5) oportunism

Toate aceste argumente se nasc prin antiteză cu atributele pieței perfecte → dpdv al modelului pieței perfecte, ele sunt situații anormale

Teza TCE = nu este anormală întâlnirea lor în realitate ci ceea ce devine anormal este combinarea lor câte două. Această combinare apare datorită unor factori de mediu și umani specifici.

Ex. asimetria informațională este o stare normală dar dacă determină oportunism din partea părții cu avantaj de informație, poate genera un eșec al pieței → înclinația celeilalte părți este de a înlocui mecanismul pieței cu integrarea în cadrul aceleiași firme

Avantajele organizării interne față de organizarea prin intermediul pieței

(perspectiva TCE)

părțile dintr-o tranzacție internă (intra-firmă) sunt mai puțin în stare să își însușească câștiguri în detrimentul organizării de ansamblu (→ firma elimină înclinația către oportunism a diviziilor componente)

~ 21 ~

poate fi în mod mai facil auditată (→ organizarea internă elimină asimetria informațională)

rezolvarea disputelor (reducerea costurilor de tranzacționare ex post): organizarea internă își asumă în relațiile din cadrul firmei - de către nivelele ierarhice superioare - funcții cvasi-judiciare prin exercitarea autorității

în circumstanțele în care contractele sunt complexe, executarea lor depinzând de evenimente ulterioare incerte, acestea devin nefezabile iar contractarea secvențială pe piețele spot implică hazard moral. Organizarea internă facilitează o ajustare secvențială, facilă, fără costuri ridicate prin care se economisește asupra raționalității limitate

în conjuncturile de piață când avem de-a face cu numere mici, organizarea internă atenuează înclinația către oportunism.

Economii de integrare (ca urmare a integrării pe verticală a două stadii de producție):

• eliminare costuri de tranzacționare (ex ante, ex post)

• eliminare oportunism

• reducere incertitudine cu privire la comportamentul părților

• specificitate totală a activelor

• reducere costuri fixe unitare (costurile fixe sunt distribuite pe mai multe activități)

• coordonare îmbunătățită între divizii (reducere stocuri) a întregii activități (producție, R&D, etc.) → cunoașterea este transferată mai bine între diviziile unei firme decât între două firme independente

Dar și costuri de integrare:

dificultăți de monitorizare (mai ales pentru organizațiile de dimensiuni mari)

probleme de comunicare între diferitele structuri precum și de recepționare a feed-back-ului de către structurile ierarhice superioare

alte tipuri de oportunism, poate mai greu de detectat

B. Perspectiva bazată pe resurse (PBR) în teoria firmei

C. Un număr semnificativ de analiști în domeniul afacerilor (inclusiv afaceri internaționale) au fost nemulțumiți de sfera pe care o poate explica teoria costurilor de tranzacționare:

D. De ce firme care activează pe aceeași piață, fiind competitori direcți și activând în același mediu, sunt atât de diferite? = mediul extern nu poate explica întotdeauna diferențele de comportament/alegerile din cadrul firmelor

~ 22 ~

E. În auxiliar, care sunt factorii care determină succesul unei firme pe termen lung, respectiv capacitatea sa de a concura cu succes pe piața națională și internațională (avantajul său competitiv)?

Perspectiva bazată pe resurse (PBR)

Concepte fundamentale:

- resursă

- rentă

- capabilitate (competență)

Edith Penrose: „The Theory of the Growth of the Firm” din 1959 = dezvoltă conceptele fundamentale ale acestei teorii, care vor fi ulterior utilizate și în teoria internaționalizări afacerilor

1. Resursă

2. Birger Wernerfelt, „o resursă este orice poate fi văzut ca un punct forte sau un punct slab al unei firme”.

3. → resurse tangibile: pentru care există formulate drepturi de proprietate = se pot tranzacționa ușor pe piață

4. → resurse intangibile: „legate în mod semipermanent” de firmă (“sticky”) = numele de marcă, cunoștințele tehnologice, forță de muncă specializată, relații de afaceri ș.a.m.d.

Resurse versus servicii oferite de resurse

• fiecare resursă reprezintă un set de servicii potențiale

• firmele utilizează în procesul de producție nu resurse ci servicii oferite de către aceste resurse → firmele sunt combinații de seturi de resurse dar producția este un proces de combinare a serviciilor pe care le pot oferi aceste resurse

• firmele pot subutiliza anumite resurse atât timp cât nu maximizează utilizarea serviciilor oferite de către aceste resurse de care dispun

Ex. firma deține o forță de muncă bine calificată în activitatea de automatizare dar nu reușește să maximizeze utilizarea serviciilor pe care le poate oferi această forță de muncă

2. Rentă

= privită ca rată supra-normală a profitului generată de o resursă

~ 23 ~

1. rente Ricardiene = sunt determinate de deținerea unei resurse care este în ofertă limitată, precum este proprietatea asupra unui teren cu o locație atractivă sau a unui brevet industrial → vezi resursele naturale (petrolul, etc.)

2. rente de monopol = sunt determinate de barierele guvernamentale în calea intrării de noi concurenți ca și a aranjamentelor de tip anti-concurențiale (de tip cartel) între firme.

3. rente antreprenoriale (Schumpeteriene) = sunt cele care rezultă prin asumarea riscului ca și al realizării de anticipări antreprenoriale în condițiile unui mediu incert și complex. Conform acestei perspective, acest tip de rente sunt exclusiv temporare.

4. cvasi-rente (Marshaliene sau de tip Pareto) = sunt determinate de resurse care sunt specifice unei firme, determinate de capitalul fizic al firmei. Cvasi-renta reprezintă diferența dintre cea mai valoroasă utilizare și costul său de oportunitate (următoarea utilizare ca valoare).

Concurența erodează rentele.

2. Capabilitate (competență)

= capacitatea firmei de a utiliza resursele de care dispune într-o combinație de servicii care să genereze rente supra-normale

Capabilitățile = procese tangibile sau intangibile, intensive în informație, care sunt specifice unei firme și sunt dezvoltate în timp prin interacțiuni complexe între resursele firmei → în funcție de resursele de care dispun (și de combinațiile de servicii utilizate), firmele își dezvoltă anumite capabilități (capabilitățile depind de resursele trecute și prezente ale firmei)

Spre deosebire de resurse, capabilitățile se bazează pe dezvoltarea, transferul și depozitarea de informații de către capitalul uman al firmei → este cu mult mai greu (dacă nu imposibil) să cumperi capabilități de pe piață în timp ce resursele (cel puțin cele tangibile) pot fi cu mult mai ușor tranzacționate

Concluzii ale PBR:

Eterogenitatea seturilor de resurse de care dispun firmele precum și capabilitățile pe care acestea le dezvoltă stau la baza diferențelor de performanță dintre firme

Spre deosebire de teoreticienii piețelor eficiente, teoreticienii PBR insistă că rentele economice pe termen scurt (dacă nu chiar și cele pe termen lung) sunt posibile.

„funcția economică primordială a firmei industriale este de a utiliza resursele productive în scopul oferirii de bunuri și servicii economiei conform planurilor dezvoltate și implementate în cadrul firmei” (Edith Penrose)

~ 24 ~

PBR ↔ teoria avantajului competitiv

Dilema fundamentală în afaceri: cum să generezi rente care să depășească câștigul normal pe care îl oferă resursele pe care firma le are la dispoziție?

Dacă eterogenitatea seturilor de resurse și capabilități ale firmelor explică diferențele de performanță, eterogenitatea trebuie cultivată de către firme pentru a putea să mențină rentele și a-și costrui avantajul competitiv.

Margaret Peteraf: avantajul competitiv al firmelor este bazat pe 4 factori

→ eterogenitatea resurselor creează rente ricardiene și de monopol

→ mobilitatea imperfectă a factorilor de producție (resurselor) asigură faptul că factorii de producție valoroși rămân în cadrul firmei

→ limitele ex ante în calea competiției mențin costurile utilizării resurselor la un nivel redus astfel încât rentele să nu fie anulate prin creșterea costurilor resurselor. Ex. contracte de exclusivitate

→ limitele ex post în calea competiției blochează procesul de copiere a resurselor de către firmele concurente. Ex. drepturile de proprietate intelectuală, imaginea mărcii, etc.

=> eterogenitatea resurselor este condiția necesară pentru crearea unui avantaj competitiv durabil însă nu este suficientă.

“Blocarea” concurenței de către firme

„Mecanismul de izolare” (Birger Wernerfelt) → „fenomenele care protejează firmele individuale de procesul de imitare și care le conservă astfel rentele” Ex. reputația de afaceri, active co-specializate (definite în sensul activelor specifice din teoria costurilor de tranzacționare), mecanismele de fidelizare a clienților ș.a.m.d.„Ambiguitate cauzală” → „incertitudinea, promovată de către firme, relativ la cauzele diferențelor de eficiență între ele → ambiguitatea cauzală impiedică pe posibilii imitatori de a ști exact ce să imite și cum să o facă Ex. ce trebuie să copiezi de la Toyota pentru a fi cel puțin la fel de bun? sistemul de producție, gestiunea resurselor umane, activitatea de R&D, marketingul, etc.

DILEMA CENTRALĂ A FIRMELOR DE SUCCES ESTE CUM SĂ NU FIE COPIATE!

~ 25 ~

Perspectiva bazată pe cunoaștere în teoria firmei (PBC) (“knowledge-based view”)

- subramură a PBR

- unii economiști consideră că firma poate fi explicată prin analiza unei singure resurse, respectiv cunoașterea de care dispune

- Julia Liebeskind: cunoașterea = informația a cărei validitate a fost stabilită prin teste

cunoașterea ≠ deținerea de informații

Rolul firmelor

→ firmele, ca instituții, joacă un rol critic în crearea și susținerea avantajului competitiv: cel al protejării cunoașterii valoroase.

→ în mod specific, deoarece drepturile de proprietate sunt slabe și scump a fi formulate și protejate, firmele sunt capabile să utilizeze o gamă de aranjamente organizaționale care nu sunt disponibile pe piață pentru a proteja valoarea cunoașterii.

Astfel, firmele:

- previn diferențiat transferul nedorit de cunoaștințe (engl. „spillover”)

- reduc diferențiat observabilitatea cunoașterii și a produselor (reduc posibilitatea de imitare)

Diferențele dintre firme

faptul că resursele și capabilitățile sunt distribuite în mod asimetric între firme poate fi atribuit nu numai șansei, succesului în activitatea de cercetare (producției de cunoaștere), istoriei și inerentei ambiguități cauzale dar și faptului că unele firme sunt capabile să își protejeze cunoașterea de la transferul nedorit sau imitare într-un mod mai eficient decât altele

Cunoașterea tacită:

- ceea ce contează pentru avantajul competitiv al firmelor nu este orice tip de cunoaștere ci în principal cea tacită → “cunoașterea care nu poate fi articulată” (“know how”) și nu poate fi protejată prin drepturi de proprietate (ca în cazul cunoașterii explicite/formalizate)

- cunoașterea tacită reprezintă cheia în a înțelege limitele firmelor

- în concluzia acestei perspective, diferențele de eficiență dintre firme nu sunt datorate faptului că unele au anumite resurse mai bune decât celelalte ci fiindcă au o cunoaștere care le permite o utilizare mai bună a resurselor

~ 26 ~

C. Argumente ale școlii austriece de economie(= perspectiva antreprenorială)

• TCE (ca și economia politică neoclasică) elimină rolul întreprinzătorilor din economie (cine inițiază o tranzacție? cine încetează o tranzacție? cine decide ce și cum să se producă? cine alege resurse?)

• avantajul fundamental al pieței sunt prețurile de piață, care conferă informații cu privire la cerere și ofertă, prezente și viitoare

→ prețurile libere permit calculul economic și producția orientată către profit (critica socialismului și a prețurilor fixate centralizat)

• piața este într-o dinamică permanentă → întreprinzătorii reacționează mai rapid (au o flexibilitate mai mare) în momentul în care activitățile nu sunt derulate în cadrul aceleiași organizații

• deciziile sunt luate întotdeauna de către indivizi care încearcă să își maximizeze profitul personal → profitul explică mai bine comportamentul și motivațiile lor decât costurile pe care le suportă

Rolul întreprinzătorului în economie

- cel care, anticipând preferințele de consum din viitor, decide să inițieze acum activitatea de producție (→ producția necesită întotdeauna acțiune în timp)

- își asumă riscul economic (riscul ca anticipările sale, bazate pe calculul economic, să se dovedească ulterior eronate) → este singurul care pierde capital în cazul erorii → câștigul său nu este contractual ci rezidual

- orice acțiune economică este de tipul “trial and error” (încearcă și vei vedea dacă consumatorii îți cumpără produsul)

- subliniază că dependența întreprinzătorului de prețurile de piață este mai puțin vizibilă dar este fundamentală (nici un întreprinzător nu aloca resursele ignorând prețurile lor de piață → profitul / lipsa profitului îi spune ex post dacă a alocat bine aceste resurse)

- orice alegere presupune și un cost → nu există alegeri fără cost- persectiva funcționalistă în economie precum și cea mai mare parte a analizei empirice elimină

rolul jucat de către întreprinzător → spiritul antreprenorial nu are loc în formulele matematice!

Argumentația școlii austriece cu privire la teoria firmei

O firmă va crește atât timp cât alocarea resurselor se face prin raportarea la prețurile de piață (operează calculul economic) → în momentul în care dimensiunea unei firme într-o industrie face ca alocarea resurselor să se facă mai mult în interiorul firmei (unde se practică prețuri administrate / de transfer)

~ 27 ~

decât prin tranzacții pe piața liberă (unde se practică prețurile de piață), calculul economic este afectat și apare ineficiența↓Dilema marilor organizații (și a economiilor planificate) este aceea că nu știu care este sursa lipsei de eficiență deoarece nu se pot raporta la prețurile de piață (și determina sursa de profitabilitate sau de pierderi) În afara acestui argument, școala austriacă argumentează că teoria economică nu poate spune foarte multe lucruri despre mărimea optimă a unei firme → aceasta va fi descoperită de către întreprinzători prin “trial and error” → nu se pot formula “teorii ale creșterii firmelor”

Concluzii ale școlii austriece de economie:

- fundamental în explicarea acțiunii firmelor pe piață este rolul jucat de către întreprinzători → succesul nu poate fi formulat ca rețetă, el trebuie descoperit antreprenorial

- firma este o instituței contractuală, diferența ei față de mecanismul pieței nu este absolută → firma este o “încrengătură de contracte”

- conceptul de putere / autoritate nu are sens în cazul unei firme (ex. “puterea” transnaționalelor)

- resursele sunt alocate ex ante de către întreprinzători care încearcă să obțină profit ex post (pe baza anticipărilor)

- firma este adeseori o instituție cooperantă, prin care mai mulți întreprinzători pun în comun resurse în scopul obținerii de profit în viitor (Nestle are 250.000 de acționari)

- dreptul are o influență majoră asupra alocării resurselor în economie și comportamentului antreprenorial → conceptul de firmă din drept nu trebuie confundat cu cel din economie (analiza de tip “law and economics”)

~ 28 ~

Preţuri de piaţă versus preţuri de transfer la produsele intermediare

Divizie A

Divizie B

Divizie C

preț de transfer

preț de transfer

firmă integrată pe verticală

Firmă 1

Firmă 4 Firmă 5

Firmă 2 Firmă 3

Firmă 7 Firmă 8 Firmă 9Firmă 6

preț depiață

preț depiață

firme neintegrate

- nu identifică în mod particular o trăsătură specifică a STN față de firmele naționale → teoria transnaționalizării afacerilor nu este diferită de teoria firmei naționale

Teoria internaționalizării afacerilor = teoria firmei internaționale =

teoria investițiilor străine directe

De ce decid firmele să investească în / să producă / să controleze alte afaceri în afara granițelor naționale? Sub ce aranjament instituțional deservesc ele piețele internaționale?

→ teoria afacerilor internaționale (engl. “international business theory”) a demarat ca disciplină după Al Doilea Război Mondial tocmai pentru a răspunde la această întrebare

Edith Penrose (1956, The Theory of the Growth of the Firms) = “creșterea investițiilor străine ... Este mai bine analizată prin teoria creșterii firmelor decât prin teoria investițiilor”

Stephen Hymer (1960, On Multinational Corporations and Foreign Direct Investment) = “teoria afacerilor internaționale este parte din teoria firmei”

→ John Dunning, Mark Casson, Alan Rugman sau Peter Buckley (Universitatea Reading, Marea Britanie)

Teoria internaționalizării afacerilor

- ISD versus comerț internațional- ISD versus investiții internaționale de portofoliu- structura competitivă a piețelor (organizare industrială)- etc.1. ISD versus comerț internațional

→ aplicată la sfera afacerilor internațională, explicarea activității internaționalizării prin preferința față de ISD în comparație cu comerțul internațional (distincția firmă versus piață) → teoria internaționalizării afacerilor provocările analizei mediului internațional de afaceri sunt importante pentru firmele care decid să se internaționalizeze (prin diferite forme) și mai puțin pentru firmele care servesc piețele externe prin exporturi- într-o economie mondială perfect competitivă, fără bariere în calea transferului internațional de

factori de producție, nu ar exista ISD → comerțul internațional ar fi suficient pentru a exploata avantajele absolute și relative ale diferitelor locații

- fiindcă economia mondială cunoaște adesea segmentări ale piețelor de produs (bariere în calea acestui transfer), atunci ISD-urile apar și se mențin atât timp cât această segmentare se menține → ISD-urile sunt privite însă ca un fenomen tranzitoriu al economiei mondiale

- ex. ISD japoneze în SUA în industria auto în anii 80-90

~ 29 ~

Paradigma eclectică a ISD (John Dunning)

Dunning încearcă să avanseze o teorie eclectică, care să includă argumente din diferite teorii.→ formularea paradigmei OLI (ownership – location - internalization)

Paradigma O-L-I

Pentru ca o companie să se internaționalizeze, ea trebuie să dispună de 3 tipuri de avantaje:1. avantaje specifice localizării („location”): internaționalizarea producției trebuie să exploateze anumite avantaje absolute sau comparative ale unor anumite țări (resurse care se găsesc doar acolo, avantaje de cost, proximitate față de clienții vizați, )2. avantaje specifice proprietății („ownership”): avantaje proprii unei anumite companii, de tipul activelor deținute de către companie (active intangibile, know-how, competențe, etc.3. avantaje specifice internalizării („internalization”): firma trebuie să aibă acces la avantajele existente în altă țară prin care să își valorifice propriile avantaje prin internalizare (expansiunea în locația respectivă)

Grilă paradigma OLI (Ivar Bredesen)

Provocarea paradigmei OLI = nu explică doar comportamentul firmei internaționale → este o paradigmă care explică comportamentul oricărei firmei → ce este specific firmei internaționale față de firma națională?

~ 30 ~

2. ISD versus IP

3. existența unor diferențe semnificative între ratele dobânzilor (datorate ratelor diferite de economisire/ investire) între diferite țări plus segmentarea piețelor internaționale de capital (valori mobiliare) → ISD iau locul IP în exploatarea acestor oportunități → atât timp cât aceste diferențe se vor menține, ISD-urile sunt o formă de arbitraj financiar în economia internațională

4. Elementul care face diferența:

5. - controlul = ISD presupun exercitarea unui anumit grad de control de către firma în cauză (o relație de proprietate) = ex. o firmă dintr-o țară deține minim 10% din proprietatea unei firme dintr-o altă țară = prezență în Consiliul de Administrație al celeilalte firme, posibilitatea de a propune/refuza planuri manageriale

6. - transferul de competențe de organizare a producției = IP nu presupun decât transfer de capital și nu și de alți factori de producție, ceea ce este cazul ISD

Afacerile internaționale ca forme de diversificare internațională a portofoliului / riscului

→ „teoria diversificării” = existența unor dezechilibre între diferite piețe naționale (alternanța boom-bust) precum și slaba dezvoltare a piețelor de capital (pentru IP) face ca STN-urile să fie privite ca mecanism de diversificare a portofoliului de către managerii STN (care vizează reducerea variabilității cifrei de afaceri) dar și de către investitorii de pe piața de origine (care, neputând investi pe cont propriu în unele din economiile locale, investesc în companii care investesc în aceste economii) → „piață internă de capital”

Ex. diferitele politici monetare ale statelor (de apreciere sau depreciere artificială a monedelor naționale) crează motivația ca agenții economici străini să fie interesați să dețină activele subevaluate dintr-o anumită economie, în speranța că subevaluarea se va corecta într-un final

→ concluzia teoriei clasice a comerțului internațional cum că devalorizarea monedei duce la creșterea exporturilor (prin ieftinire) și la scumpirea importurilor (prin scumpire) trebuie însoțită și de propoziția: prin devalorizarea artificială a monedei, cresc ISD-urile care intră în economie (iar agenții economici naționali pot fi preluați mai ușor/ieftin)

3. Structura competitivă a piețelor ca și factor decisiv în decizia de internaționalizare

Dincolo de barierele impuse de către autoritățile publice, pot exista bariere determinate și de către structura piețelor (existența unor piețe oligopoliste sau monopoliste) → ramura „organizării industriale” (engl. „industrial organization”) din economia politică

→ cazul piețelor monopoliste

→ cazul piețelor oligopoliste

→ cazul piețelor competitive

~ 31 ~

Cazul piețelor monopoliste

Argument: firma care deține un monopol de pe piața de origine va avea motivații puternice de a se internaționaliza:

• creșterea sa pe piața internă este limitată la creșterea pieței locale • poziția de monopolist pe piața de origine îi permite obținerea unor rente de monopol din care

poate subvenționa expansiunea internațională• totodată, el va căuta ca pe piețele externe să obțină aceeași poziție de monopol

Contraargument:• dimpotrivă, lipsa de motivații competitive pe piața internă va face ca un asemenea monopolist

să nu fie competitiv pe piețele externe (discuția monopol competitiv versus monopol acordat de stat)

Cazul piețelor oligopoliste:

Numărul redus de competitori face ca decizia unuia să aibă un impact major asupra deciziilor celorlalți (nu ca în cazul unei piețe competitive unde deciziile nu au un astfel de impact semnificativ) → decizia unei firme oligopoliste de a se internaționaliza poate determina efecte de multiplicare:

- „urmează liderul” (engl. „follow the leader”): ceilalți oliogopoliști de pe piața de origine se implică la rândul lor într-un proces paralel de internaționalizare pe aceleași piețe

- „schimbul de amenințări” (engl. „exchange of threats”): oligopoliștii din economia receptoare vor investi în țara de origine a oligopoliștilor străini pentru a-l preveni să se bucure de rente de monopol

Cazul piețelor competitive

• Economiile în care concurența este puternică vor determina apariția unor producători competitivi pe piața internațională, care vor reuși să se impună pe piețe cu un grad de concurență mai redus (SUA versus UE)

• Din această perspectivă, rolul guvernelor este de a crea piețe interne cât mai competitive

4. „teoria negocierii” („bargaining theory”)Robert Grosse și Jack Behrman (1992)

Sunt nemulțumiți de teoretizarea ISD-urilor, afirmând că nici o teorie nu reușește cu adevărat să scoată în evidență specificul societăților transnaționale față de companiile locale (ca și, de exemplu, teoriile comerțului internațional față de comerțul național)→ „explicarea comerțului și investițiilor internaționale în condițiile comerțului liber și a eliminării variației ratelor de schimb nu reprezintă o teorie a internaționalizării”→ distincția fundamentală dintre afacerile naționale și cele internaționale o reprezintă intervențiile guvernamentale, atât în țara de origine cât și în țara de investire

~ 32 ~

→ „orice teorie a afacerilor internaționale trebuie să fie o teorie a politicilor și activităților companiilor private și a guvernelor, în conflict sau cooperare”

Grosse și Behrman

• Propun „teoria negocierii / licitării” („bargaining theory”) = comportamentul ISD poate fi înțeles ca rezultanta unui proces de negociere între STN și guverne = fiecare încearcă să își maximizeze câștigurile proprii

• Poate explica comportamentul părților dar nu explică alocarea resurselor și motivațiile economice de a produce într-o anumită țară

Motivațiile părților implicate în Investiția Străină Directă (ISD)

În funcție de tipul ISD, părțile direct implicate contractual pot fi:achiziție&fuziune (= brownfield investment) versus investiție pe loc gol (= greenfield investment), :

• guvernul țării receptoare a ISD• guvernul țării de origine a ISD• investitorul direct• firma receptoare a ISD

Motivațiile părților implicate în Investiția Străină Directă (ISD)

Motivațiile și interesele acestor părți pot diferi → fenomenul ISD poate fi mai bine analizat nu numai prin teoretizarea ISD dar și prin înțelegerea motivațiilor particulare ale fiecărei părți implicate în ISD

Guvernul țării receptoare a ISD

Două perspective fundamentale asupra ISD:→ o pespectivă etică: un guvern care respectă drepturile de proprietate privată ale propriilor cetățeni nu are foarte multe motivații coerente de a interzice proprietatea privată a cetățenilor străini în măsura în care aceasta este dobândită legal;→ o perspectivă utilitaristă: ISD sunt acceptate sau chiar promovate de către guvernul local doar fiindcă acestea sunt percepute a avea efecte pozitive mai mari decât cele negative

~ 33 ~

Perspectiva guvernului local: motivații / interese

• suplimentarea economisirii „insuficiente” pe plan local, deci a investițiilor naționale directe;• efect de multiplicator asupra industriei locale;• transfer de tehnologie, know-how → spill-over asupra industriei locale → proces de „învățare”

de către furnizorii locali, parteneri de afaceri, etc.• transfer de expertiză managerială și chiar suplimentare a abilităților antreprenoriale;• o mai bună ocupare locală a forței de muncă (reducere șomaj);• creșterea bazei fiscale (impozite mai mari);• reducere deficit comercial prin substituirea importurilor, echilibrare balanță de plăți externe;• etc.

Motivațiile statului receptor

Aceste motivații pot determina ca statul potențial receptor nu numai să „aștepte” ISD-urile dar chiar să încerce pro-activ să le promoveze → se vorbește chiar despre o concurență între state pentru atragerea de ISD-uri → înființarea de agenții specializate pentru atragerea ISD-urilor care promovează anumite țări ca și locații de ISD-uri→ de multe ori, se argumentează că această concurență ar fi o „race to the bottom” = oferirea de avantaje de către guvernul local poate ajunge să anuleze beneficiile ISD în economia locală

Rezumat interese:

Guvernul local = obiective fundamental politice, care privesc de cele mai multe ori ISD-urile ca un instrument

STN = obiective care țin în mod principal de maximizarea globală a profitului, mai puțin de maximizarea profitului într-o anumită țară (nici măcar în țara de origine)

→ reducerea costurilor este la fel de importantă ca și creșterea vânzărilor

Există în mod pregnant situații în care aceste interese devin divergente, chiar conflictuale:

Guvernul local dorește:- o cât mai ridicată ocupare a forței de muncă locale; - păstrarea specialiștilor în economia națională;

- o maximizare a veniturilor bugetare;- un cât mai ridicat conținut local, respectiv o integrare a producției STN în economia locală;

~ 34 ~

STN ia decizia de:- restructurare a activităților (concediere o anumită parte angajați) sau chiar, în caz extrem, de

delocalizare a producției într-o altă țară;- STN ia decizia de a relocaliza anumiți specialiști la alte filiale („brain drain”);- utilizare a prețurilor de transfer pentru reducerea globală a expunerii fiscale (practică denumită

și „tax planning” sau „tax arbitrage”);- utilizarea a furnizorilor tradiționali (de pe alte piețe) pentru a păstra calitatea produselor;

Guvernul țării de origine a ISD

La o primă vedere, nu ar exista nici o motivație a unei țări de a sprijini companiile locale să investească și să producă în afara granițelor (chiar dimpotrivă, ar fi exact opusul motivațiilor promovării ISD-urilor de către statele receptoare) → se pot identifica însă și motivații specifice țărilor de origine a ISD:

- levier politic asupra țării receptoare;- motivații imperialiste („exploatarea” resurselor țării receptoare prin obținerea de drepturi de

monopol pentru companiile naționale);- motivații fiscale

Motivațiile statului de origine a ISD

Tipologia sistemelor fiscale:• bazate pe rezidență (teritorial): toți rezidenții dintr-o țară sunt taxați pentru activitatea

economică în cadrul țării, indiferent de cetățenie• bazate pe cetățenie: cetățenii naționali sunt taxați indiferent de teritoriul (străin) în care își pot

desfășura activitățile economice→ taxarea pe cetățenie este întotdeauna însoțită și de taxare teritorială

Taxarea activităților internaționale:

taxarea teritorială + cetățenie presupune faptul că veniturile cetățenilor naționali realizate oriunde în lume sunt taxate de către statul de origine → problematica dublei taxări = profiturile filialei din China a unei companii din SUA sunt taxate în primul rând de China (principiul teritorial) dar aceleași profituri sunt taxate și de către SUA (principiul cetățeniei) → în cazul în care țara de origine a STN are un impozit pe profit mai mare decât țara receptoare a ISD, STN va plăti impozit în ambele țări → țara de origine impozitează activități economice care sunt desfășurate într-o altă țarăDacă China are un impozit pe profit de 20% iar SUA de 40%, la un profit de 1.000.000 USD (echivalent) în China, STN americană va plăti impozit pe profit de 200.000 USD în China și 200.000 USD în SUA

~ 35 ~

→ în cazul în care țara de origine a STN are un impozit pe profit mai mic decât țara receptoare a ISD, STN va plăti impozit doar în țara receptoare → țara de origine impozitează activități economice care sunt desfășurate într-o altă țară

• Există companii care, datorită/din cauza cetățeniei lor, plătesc impozite mai mari în țara de origine decât profiturile pe care le câștigă pe această piață de origine pentru venituri obținute în afara țării de origine → din punct de vedere strict fiscal, dacă ar renunța la cetățenie ar plăti taxe mai mici → fenomenul de mutare a sediului în jurisdicții fiscale mai permisive = „corporate inversion”

• Multe guverne (mai ales SUA) mențin presiuni puternice asupra companiilor naționale de a nu renunța la cetățenie pentru a se încorpora în alte jurisdicții

Ex. firma de consultanță Accenture, fostă Andersen Consulting = alege ca cetățenie Insulele Bermuda

STN ca și mecanism de arbitraj internațional

• într-o lume fără bariere (în sensul de restricții) impuse de către guverne, STN se comportă ca orice altă firmă

• distincția dintre STN și firmele naționale este dată de operarea în 2 sau mai multe țări / regimuri politice, fiecare cu propriile forme de intervenție

• STN = un mecanism de arbitraj între aceste regimuri reglementatorii

Mediul de afaceri macro-economic

Dimensiuni principale:• Fiscalitatea• Moneda și inflația• Creșterea economică și dezvoltarea• Industria financiară (accesul la credit)• Structurile de piață (concurența)• Piața forței de muncă• Cultura și uzanțele comerciale

Politica fiscală

Taxarea = principalul instrument al statului prin care acesta:- extrage resurse din societate;- încearcă a altera comportamentul indivizilor (prin modificarea motivațiilor lor). Ex. accizele pe

produsele considerate de lux- încearcă a urmări obiective de politică economică. Ex. creșterea economică / dezvoltare, etc.- etc.

~ 36 ~

Taxarea

• directă = plătită de către cetățeni (indivizi și companii statului) deoarece taxa îi vizează „direct” → taxele pe profit sau pe venit, pe proprietăți, pe moșteniri etc.

• indirectă = plătită de către intermediari (agenți economici pe nivele intermediare de producție) deoarece taxa „vizează” anumite mărfuri sau servicii → taxa pe valoarea adăugată, taxele vamale, etc.

Se argumentează că taxele indirecte pot fi „transmise mai departe” de către intermediar către utilizatorul / consumatorul final (în sensul în care intermediarul adaugă la prețul inițial taxa și deci „nu plătește” el direct) → taxele directe nu pot fi „transmise”Observație: „transmiterea mai departe” nu este însă „perfectă” deoarece creșterea prețului final (preț inițial + taxă) duce la scăderea cererii (= intermediarul vinde mai puțin deci îi scade bunăstarea)

Taxarea directă versus taxarea indirectă

- toate țările din lume folosesc ambele instrumente de taxare;- în anumite țări însă, principalele venituri ale statului sunt obținute din taxarea indirectă (vezi Uniunea Europeană) pe când, în alte țări, prinicipalele venituri sunt obținute din taxarea directă (vezi S.U.A.)

Cota unică versus taxarea progresivă versus taxarea regresivă

regula general întâlnită pe plan internațional este că taxarea este progresivă → cu cât veniturile personale sau profitul corporațional era mai ridicat, cu atât taxa aplicabilă este mai mare→ începând cu 1991 (Estonia), unele țări au adoptat cote unice de taxare: Letonia (1994), Lituania (1994), Rusia (2001), Serbia (2003), Ucraina (2003), Slovacia (2003), Georgia (2004) și România (2005).

Avantajele „cotei unice” din perspectiva susținătorilor ei

- simplifică formalitățile fiscale. Ex. în SUA sunt 894 de tipuri și nivele de taxe → se apreciază că costurile „ascunse” (ex. consultanță fiscală) ar ajunge la USD 100 mld. pe an;

- promovează „justiția socială” . Ex. un individ cu un venit de 100 de ori mai mare plătește o taxă de 100 de ori mai mare → taxarea progresivă este „injustă”

- previne „avantajele” fiscale, deci interesele speciale șamd (în filozofia că o taxă mai mică conferă recipientului un avantaj față de cel care plătește o taxă mai mare);

- accelerează creșterea economică, reduce șomajul (?!), etc. Observație: există economiști care argumentează că ideea unui sistem de taxare „echitabil” este iluzorie

~ 37 ~

Taxarea și problematica ajutorului de stat: ajutorul fiscal?

în ciuda dezvoltării spectaculoase în cadrul politicii europene în domeniul concurenței și chiar a cadrului comercial multilateral (OMC), conceptul de „ajutor fiscal” (cel care plătește taxe mai mici este „avantajat” față de restul, deci beneficiază de un „ajutor” din partea statului) este discutabil → s-a ajuns ca nu numai cei care beneficiază de reduceri ale nivelului de fiscalitate (față de „schema generală”) să fie considerați avantajați dar chiar și cei cărora li se permite să facă diferite deduceri fiscale

→ Ex. Comisia Europeană a interzis Spaniei să permită industriei hoteliere să aplice amortizarea accelerată (care generează beneficii fiscale)

Povara administrativă a plății de taxe (perspectiva firmelor)„Doing Business”, World Bank, 2011 (183 de țări)

Categoria de venit (țară)

Număr de plăți de taxe

Timp necesar plata taxe (ore pe an)

Rata totală de taxare (% din profit)

Scăzut 38 295 71%

Mediu – scăzut

35 359 40%

Mediu – ridicat

31 272 43%

Ridicat 15 172 39%

Numărul de plăți de taxe „Doing Business”, World Bank, 2011

Cele mai puține

• Suedia = 2• Hong Kong = 3• Maldives = 3• Quatar = 3• Norvegia = 4• Singapore = 5

~ 38 ~

Cele mai multe• Ucraina = 135• România = 113• Belarus = 82• Muntenegru = 77• Jamaica = 72• Venezuela = 70

Structura taxelor versus nivelul taxării

Ceea ce este mai important decât structura și numărul taxelor este mărimea lor (TTR = total tax rate) → Suedia are un număr redus de taxe dar povara fiscală este ridicată pe când alte țări pot avea un număr ridicat de taxe dar povara fiscală să fie mai redusă

Povara fiscală („Total Tax Rate”)Media globală = 47,8% = din 100 u.m. Venit, 47,8 u.m. sunt plătite ca și taxe

PWC 2011 „Paying Taxes”

Cele mai reduse niveluri• Timorul de est = 0,2%• Vanuatu = 8,4%• Macedonia = 10,6%• Qatar = 11,3%• Georgia = 15,3%

Cele mai ridicate niveluri• R. D. Congo = 339,7%• Gambia = 292,3%• Sierra Leone = 235,6%• Argentina = 108,2%• Uzbekinstan = 96,6%• Bolivia = 80%

~ 39 ~

Dimensiunea internațională a taxării

Pe plan internațional, există două tipuri de sisteme fiscale:

– taxarea pe bază de rezidență / teritorială = un stat taxează toți rezidenții din teritoriul său (cei care își desfășoară activitatea între granițele naționale) → principiul general

– taxarea pe bază de cetățenie = un stat taxează, în plus față de criteriul teritorial, și veniturile cetățenilor săi obținute în afara granițelor (pentru activități desfășurate în străinătate) → un număr redus de state (ex. SUA, Israel)

Tratatele de evitare a dublei impuneri = acorduri între state care „împart” impozitul total plătit de companiile internaționale îîntre statul de origine și cel de implantare → „prioritate” are statul de implantare (gazdă)

~ 40 ~

Efecte ale diferențelor de fiscalitate

= arbitrajul fiscal al indivizilor = atunci când ia decizia de a localiza o investiție străină directă într-o anumită țară, un investitor poate lua în considerare și nivelul fiscalității → ceteris paribus, va prefera să investească într-o țară cu fiscalitate mai redusă→ dacă țara cu fiscalitate mai ridicată este mai atractivă din punct de vedere economic, investitorul va avea motivația de a “transfera profiturile” în alte țări cu fiscalitate mai redusă → problematica prețurilor de transfer

Prețurile de transfer

= practicate de către companii care au filiale în mai multe țări (între care există diferențe de fiscalitate)Ex. filiala A într-o țară cu fiscalitate redusă iar filiala B într-o țară cu fiscalitate ridicată→ la tranzacțiile dintre cele două filiale (frecvente pentru o companie transnațională), sediul central poate impune “prețuri de transfer” / administrate prin care încearcă “artificial” să mărească profitabilitatea (profitul înainte de impozitare) filialei A și să o reducă pe cea a filialei B→ Ex. dacă filiala A vinde un produs filialei B, prețul acestei tranzacții va fi supraevaluat astfel încât prima de preț va fi transferată la filiala A și deci impozitată mai puțin decât dacă ar fi rămas la filiala B

Evidențe empirice – mijlocul anilor 90 (Government Acounting Office, SUA)

• peste 40% din foarte marile companii care își desfășoară activitatea în SUA (active > USD 250 mil.) nu plătesc taxe pe profit sau taxe < USD 100,000

• Sub 40% din cele mai mari companii operând în SUA plătesc taxe pe profit de peste USD 1,000,000

• 83 din cele mai mari 100 companii listate pe bursă au filiale în paradisurile fiscale (2011)• guvernul estimează că pierde circa USD 60 mld. / an din practicarea prețurilor de transfer

Marea Britanie 2012

• Google, Amazon, Starbucks = audiate în Parlament pentru taxele mici pe care le plătesc, aparent în contradicție cu cifrele mari de afaceri

• Starbucks = 700 de magazine (cifră de afaceri de 400 mil. lire), taxă pe profit aprox. 0

Reacții ale statelor la efectele diferențelor de fiscalitate

• concurența fiscală între state = având în vedere că nivelul fiscalității este considerat a fi unul dintre criteriile de luare a deciziei de investire într-o anumită economie, unele țări caută să atragă investitorii străini (sau să prevină „fuga” investitorilor naționali) prin reducerea fiscalității:

Ex. România (16%), Bulgaria (10%), Ucraina (13%), Serbia (14%), Slovacia (19%), Ungaria (18-16%), etc;

~ 41 ~

• uniformizarea fiscală = tendința pe termen lung de a adopta același nivel de fiscalitate pentru a elimina atractivitatea unuia dintre țările cooperante și a evita concurența fiscală

• catalogarea prețurilor de transfer drept “evaziune fiscală”

Eforturile statelor de eliminare a practicii prețurilor de transfer

Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE) a propus încă din anii 80 “Transfer Pricing Guidelines for Multinational Enterprises and Tax Administrations”→ în esență, este vorba de o listă de principii de urmat de către administrațiile fiscale pentru a identifica prețurile de transfer = multe similarități cu Acordul GATT din 1994 cu privire la aplicarea articolului VI (Acordul Anti-dumping) care propune principii de identificare a prețurilor de dumping

Principii de identificare a prețurilor de transfer

Principiul fundamental constă în identificarea unui preț de piață sau cât mai apropiat de acesta: • prețul comparabil necontrolat (engl. „Comparable Uncontrolled Price” - CUP) = prețul

produsului practicat între entități independente;• prețul cu cu amănuntul (engl. „Resale Price Method”) = din prețul final la care filiala

importatoare vinde produsul pe piața se scade marja sa de profit pentru a ajunge la un preț rezonabil de import;

• metoda cost plus (engl. „Cost Plus Method”) = la costurile filialei exportatoare se adaugă o marjă de profit pentru a ajunge la prețul de export;

• metoda împărțirii profitului (engl. „Profit Split Method”) = din prețul de vânzare al filialei importatoare se scad costurile filialei exportatoare și se împarte profitul astfel obținut la 2 a.î. prețul de export este egal cu costurile + 50% din profit

• metoda valorii adăugate nete pe tranzacție (engl. „Transactional Net Margin Method”) = similar cu cel precedent, se ia în considerare marja de profit a unei firme comparabile

• alocarea globală a profiturilor MNE (engl. „Global Formulary Apportionment”) din totalul vânzărilor unei MNE se scade totalul costurilor de producție iar profitul astfel obținut se împarte după o anumită formulă pe filiale.

Reacția MNE față de pedepsirea practicii prețurilor de transfer

= posibilitatea de a fi acuzat de practicarea unor prețuri de transfer în ciuda lipsei deliberării în acest sens a determinat din ce în ce mai multe MNE să încheie Acorduri de Stabilire în Avans a Prețurilor (engl. “Advanced Pricing Agreements” = APA)

→ înainte de a desfășura o anumită tranzacție între două filiale, MNE comunică statelor respective prețul la care urmează să deruleze tranzacție = practic, încearcă să convingă autoritățile că prețul propus este rezonabil și nu urmărește efecte fiscale = acesta este practic “negociat” cu autoritățile

~ 42 ~

Provocări

• APA poate implica niște costuri mari pentru companii;• informații comerciale sensibile trebuie transmise autorităților fiscale;• autoritățile fiscale pot ajunge la o planificare de prețuri (refuză prețurile propuse de agenții

privați deoarece acestea vizează efecte fiscale);• se ajunge la un micro-management de către autoritățile fiscale a afacerilor private;

Structura de capital a filialelor STN

- beneficiile fiscale ale utilizării datoriei (deductibilitatea plății dobânzilor) induc STN să finanțeze filialele din țările cu fiscalitate ridicată îndeosebi prin datorie și nu capital propriu - practic, este imposibil de determinat acele decizii de afaceri care sunt motivate de considerent fiscale (față de cele „normale”)

Concluzii

• taxarea rămâne un instrument fundamental al statului contemporan de extragere a resurselor din societate, alături de politica monetară;

• în ciuda libertății legale a statului în ceea ce privește stabilirea structurii și nivelului taxelor, statele contemporane cunosc constrângeri interne și externe cu privire la această politică;

• ca tendință pe termen lung, se poate anticipa atât o convergență treptată a sistemelor fiscale cât și o reducere a libertății agenților privați de a “arbitra” între diferențele de fiscalitate → vezi lupta împotriva secretelor bancare, a paradiselor fiscale “necooperante”, etc.;

~ 43 ~

Mediul macro-economic

Dimensiuni principale:• Fiscalitatea• Moneda și inflația• Industria financiară (accesul la credit)• Structurile de piață (concurența)• Piața forței de muncă• Cultura și uzanțele comerciale• Etc.

Moneda și inflația

• printre cele mai controversate probleme inclusiv în teoria economică (vezi dezbaterile în jurul crizei financiare contemporane)

• una dintre cele mai importante dimensiuni ale guvernanței economice într-o țară• strâns corelate cu politica macro-economică, respectiv cea care are un impact major asupra

tuturor operatorilor dintr-un mediu economic

Firma internațională

• prezentă în același timp în două sau mai multe țări, fiecare cu propria sa monedă• orice firmă internațională va căuta în final repatrierea profiturilor de la filialele sale (a căror

proprietară este ca și entitate corporativă) către țara de origine (acolo unde sunt proprietarii săi ultimi, investitorii care dețin acțiunile sale)

Observație: există și firme ale căror acțiuni (titluri de proprietate) sunt tranzacționate pe mai multe piețe de capital însă acestea sunt practic ale entității originare (proprietatea firmei internaționalizate este unică, nu diferită de la țară la țară)

• impactul major al cursurilor de schimb dintre diferite monede asupra fluxurilor financiare dintre filiale și dintre filiale și sediul central și deci, în final, asupra profitabilității de ansamblu a firmei internaționale

Teoria monetară

În mod fundamental, două perspective asupra naturii monedei:- moneda este „creația” statului („fiat money”) = statul poate utiliza oricum dorește instrumentul

politicii monetare (Abba Lerner, John Maynard Keynes, etc.)- moneda este un fenomen al pieței = există limite naturale în discreția utilizării politicii

monetare, limite date de natura monedei (Adam Smith, Murray Rothbard, etc.)

~ 44 ~

Moneda

= „o ficțiune cu funcțiune” = perspectiva keynesistă= bun economic care intermediază schimbul (= „medium of exchange”) = perspectiva clasic liberalăconform primei perspective, ceea ce definește moneda este doar funcția sa → conform perspectivei clasic liberale, funcțiile monedei (etalon de valoare, depozitar de valoare, etc.) derivă din natura sa de bun economicistoric, primele monede au fost monedele-marfă, ulterior (după Primul Război Mondial și, în final, prin căderea Sistemului Bretton Woods în 1971) ajungându-se la moneda fiat

Puterea de cumpărare (PC) a banilor (“purchasing power”)

valoarea unității monetare (puterea de cumpărare) este dată de cererea și oferta din economie→ când un agent economic dorește să vândă un bun economic, el “cere” bani;→ când un agent economic dorește să cumpere un bun economic, el “oferă” bani → oferta de bani din societate este cantitatea de bani disponibilă imediat pentru a achiziționa bunuri economice (non-monetare)

Moneda marfă

= are atât o valoare de schimb („exchange value”) cât și o valoare de utilizare directă („direct use value”) → atunci când oferta de bani crește, utilizarea directă pune o limită inferioară în scăderea puterii de cumpărare

= oferta de bani este independentă de decizia politică → deși și în cazul monedei marfă, oferta de bani variază, creșterea ofertei este limitată de costurile de producție

→ istoric, aurul și argintul au jucat rolul de monedă-marfă în cvasitotalitatea statelor → chiar denumire unui mare număr de monede contemporane denotă o anumită cantitate de metal prețios (existentă în momentul adoptării lor): dolarul (de la “taller”), lira sterlină (“pound”) șamd → cursul de schimb între diferite monede pe plan internațional era „fix” (dat de cantitatea de metal prețios) = nu exista risc valutar

Inflația

• definită ca o creștere a Indicelui Prețurilor de Consum (CPI) = un indice al prețurilor din-un coș de bunuri cele mai frecvent utilizate de către populație

• calculată astfel, inflația nu ia în considerare prețurile bunurilor de capital

• orice creștere a ofertei de bani din societate va duce ceteris paribus la inflație dar uneori creșterea IPC nu va arăta imediat creșterea ofertei de bani din economie

~ 45 ~

Inflația + deflația

• creșterea ofertei de bani din societate, ceteris paribus, determină o creștere (generalizată dar inegală) a prețurilor → puterea de cumpărare a fiecărei unități monetare scade → fenomenul inflației este definit ca o creștere a ofertei de bani din societate → creșterea prețurilor este doar efectul vizibil al acesteia

• invers, scăderea ofertei de bani din societate determină o scădere generalizată a prețurilor → puterea de cumpărare a unității monetare crește

Ex. ce s-ar întâmpla într-o economie dacă oferta de bani ar rămâne constantă?

Rata inflației pe plan internațional (Wall Street Journal, 2011)

Cele mai ridicate rate:

• R.D. Congo = 46,2%• Etiopia = 36,4%• Eritrea = 34,7%• Venezuela = 27,1%• Pakistan = 20,8%• Ucraina = 15,9%• România = 5,6%• Bulgaria = 2,5%

Cele mai scăzute rate (deflație când sunt negative)

• Afganistan = -12%• Qatar = -4,9%• Iraq = -2,8%• Turkmenistan = -2,7%• Irlanda = -1,7%• Guinea Bissau = -1,7%• Japonia = -1,4%

~ 46 ~

Banii fiat și inflația

practic, nu există nici o limită maximă în calea creșterii ofertei de bani fiat: Zimbabwe avea în 2008 o rată a inflației estimată la 11.200.000% (prețurile au crescut în medie de 112.000 ori într-un an = de peste 300 de ori pe zi) → redenominarea monetară vizează eliminarea a 12 zerouri

Alte exemple extreme: Germania în perioada interbelică, Bulgaria (și alte economii în tranziție, inclusiv România) în anii 90

Inflația

= „taxare ascunsă” = „monetizarea” deficitului bugetar al guvernului de către banca centrală, cea care are abilitatea emisiunii monetare într-un sistem fiat

= cei care au numerar vor pierde din PC a acestuia în timp ce cei care obțin „monedă nouă” vor beneficia de obținearea de PC ex nihilo → cei cu venituri nominale fixe vor cunoaște o scădere în termeni reali a acestor venituri

= dincolo de efectul amintit, mai există un puternic impact asupra relevanței prețurilor → doar prin inflație pot exista alocări eronate a resurselor fiindcă prețurile nu cresc simultan cu aceeași rată

Perspectiva internațională asupra problemei monetare

Existența unor monede diferite implică pentru firmele care operează în mai multe economii naționale:• costuri explicite de tranzacționare (comisioane de schimb valutar, etc.)• costuri explicite de gestiune a riscului valutar (costuri de contractare anticipată a valutelor –

contracte forward sau futures, etc.)• costuri implicite date de incertitudinea cursului de schimb = o depreciere a monedei A față de

moneda B poate anula în termeni reali profitul obținut în moneda A atunci când este schimbată în moneda B

• altele

Mecanisme de face față inflației (perspectiva firmelor)

• deținerea a cât mai puțin numerar în moneda supusă inflației (Legea lui Gresham = „moneda proastă scoate de pe piață moneda bună”)

• utilizarea unor monede „sănătoase” ca monedă contractuală în cazul încasărilor (ex. „dolarizarea economiei” în țările din tranziție în anii 90) și a plății în monedă inflaționată → clauza valutară = exprimarea valorii unui contract în mai multe monede și posibilitatea unei părți de a solicita stingerea obligațiilor contractuale în moneda aleasă → „ clauza aur ” / clauza marfă = exprimarea valorii contractului / tranzacției în metal prețios = posibilitatea de a solicita plata prin echivalentul în metal prețios

~ 47 ~

• contractarea în avans a unei achiziții de valută „sănătoasă” (contracte forward / futures / opțiuni) = pe piețele financiare sau la agenții specializate (bănci de export / import) = agenții economici încearcă „blocarea” unui anumit curs de schimb în avans

• apelarea la credite în moneda inflaționată (mai ales în cazul ratelor real negative ale dobânzii unde rata inflației > dobânda nominală)

• apelarea la tranzacții în barter pentru a evita deținerile și creanțele în moneda inflaționată• etc.

Rata dobânzii

• dată de preferința socială față de timp (raportul între consum și economisire) → în fiecare societate / economie, există o rata „naturală” / „socială” a dobânzii = a se diferenția față de rata dobânzii stabilită de către băncile centrale

• este asociată cu banii (de fapt, cu capitalul monetar) datorită faptului că:1. banii sunt bunul economic general acceptat în schimb2. banii sunt bunul economic care permite transferul cel mai eficient al valorii în timp (conservarea

puterii de cumpărare)→ teoretic, se poate calcula o preferință individuală față de timp pentru orice bun economic→ rata dobânzii NU este prețul lichidității

Perspectiva internațională asupra monedei

• consacrarea monedelor fiat pe plan internațional a dus la procese inflaționiste competitive • puterea de cumpărare (PC) a monedelor fiat nu este bazată pe valoare lor de utilizare → dacă

pe plan național, PC este dată de cantitatea oferită / cerută de monedă, pe plan internațional, prețul unei monede în altă monedă (cursul de schimb) este rezultatul ofertei și cererii unei anumite monede exprimate în altă monedă:

• Ex. cursul de schimb USD vs RON:- cererea de RON a celor care dețin / oferă USD;- cererea de USD a celor care dețin / oferă RON;- cererea de RON și USD in partea celor care dețin alte monede

→ aceste cereri / oferte sunt de regulă asociate cu tranzacțiile economice „reale”, reprezentate în balanța de plăți externe a unei țări (comerțul internațional, investiții de portofoliu, investiții străine directe, asistență nerambursabilă, etc.)

Inflația și cursul de schimb

• dacă ignorăm alți factori, modificarea cursului de schimb între două monede este dat de modificarea relativă a PC a celor două monede → inflația dintr-o țară are impact direct asupra PC a monedei respective și, în consecință, asupra cursului de schimb a respectivei monede față de alte monede:

~ 48 ~

• paritatea puterii de cumpărare absolută = cursurile de schimb ar trebui să se apropie pe termen lung, și în condiții de comerț și investiții libere, de raportul între prețurile bunurilor economice → indicele Big Mac propus de către The Economist (= „burgernomics”)

Indicele Big Mac (The Economist, iulie 2011)

• în SUA, prețul unui hamburger Big Mac = 4,07 USDConform cursului de schimb existent între USD și monedele locale, prețurile Big Mac erau în lume:

• India = 1,89 USD• Hong Kong = 1,94 USD• Rusia = 2,7 USD• Suedia = 7,06 USD• Elveția = 8,6 USD

Limită a relevanței indicelui Big Mac: existența unor cereri/oferte locale diferite de factori de producție / bunuri de consum

• paritatea puterii de cumpărare relativă = ceea ce contează nu sunt prețurile în mărime absolută ci dinamica lor relativă

dacă rata inflației este prognozată pentru următorul an în SUA de 5% iar în Elveția de 1% (anualizat), cursul de schimb USD / CHF ar trebui să se deprecieze cu aproximativ 4% pe an (dolarul american își pierde anual circa 4% din PC exprimată în franci elvețieni)

Inflația și ratele dobânzilor

rata nominală verus rata reală a dobânzii 1 + rata nominală = (1 + rata reală) (1 + rata așteptată a inflației)din perspectiva internațională, se constată o uniformizare puternică a ratelor reale ale dobânzilor → efectul Fisher Ceteris paribus (ignorăm alți factori precum riscul suveran), diferențialul de rate nominale este dat de diferențialul de rate ale inflației → dacă în Brazilia, inflația este de 20% iat în Eurozonă de 3% iar depozitele la euro oferă o dobândă de 10%, depozitele la moneda braziliană (real) ar trebui să ofere aproximativ 28.16%.→ acest efect poate explica și existența unor rate nominale negative ale dobânzii pentru o anumită monedă

~ 49 ~

Efectul Fisher internațional

diferențialul de rate nominale ale dobânzii are un efect și asupra cursurilor de schimb Ex. dacă rata dobânzii pentru USD este de 13% iar pentru CHF de 4% iar dacă cursul de schimb prezent (e0) este de 0.63 USD/CHF, atunci cursul de schimb viitor anticipat (et ≈ cursul forward) va fi peste un an de aproximativ 0,6845 USD/CHF

Relațiile de paritate internațională

= demonstrează că, în cazul a două monede fiat, piețele de schimb valutar sunt principalul mecanism prin care cele două economii se ajustează → spre deosebire de mediul intern, efectele internaționale ale procesului de manipulare monetară sunt mai dificil de controlatdacă un stat inflaționează masa monetară „mai repede” decât altul, această diferență se va repercuta în „sărăcirea relativă” a propriei populației față de cea a celuilalt stat

Cooperarea monetară internațională

• menținerea de monede separate dar inflaționarea coordonată a acestora (aproximativ aceeași rată a inflației) pentru a menține un curs relativ fix

• adoptarea unei singure monede pe plan internațional= mecanisme de obținere a efectelor benefice ale sistemului etalon aur (reducerea costurilor explicite și implicite), fără însă a cunoaște și limitele impuse în calea expansiunii monetare specifice acestuia

Politica monetară

Levierul monetar = mecanismul fundamental de operare al politicii monetare = utilizarea ratei dobânzii practicată de banca centrală și a ofertei de bani în scopul atingerii unor obiective macro-economice→ se consideră că alegerea fundamentală a unei politici monetare este între șomaj versus inflație

Ciclurile economice:perioada de boom = expansiune economică

reducerea ratei dobânzii directoare (practicată de BC) de pe piață + infuzia de lichiditate = expansiunea masei monetare → creșterea ofertei de credit din societate + ieftinirea creditului = politica de „credit ieftin”→ agenții economici se îndatorează mai mult = cresc investițiile = crește producția = crește cererea de factori de producție = printre altele, scade șomajul→ populația se îndatorează mai mult → crește consumul → crește cererea agregată = producția crescută își regăsește o creștere de cerere compensatoare altfel ar duce direct la scăderea prețurilor

~ 50 ~

Limitele expansiunii:- preferința naturală față de timp a populației = independentă de politica băncii centrale- limitele îndatorării = îndatorarea populației (dar și a agenților economici) ajunge la limita

maximă = atunci când o mare parte a populației își restrânge consumul în scopul (re)economisirii (în principal, pentru plata datoriilor acumulate) face ca consumul agregat să intre pe o tendință în scădere

Perioada de recesiune economicărestrângerea consumului → cifra de afaceri agregată la nivelul economiei scade → necesitatea restructurării capacității de producție și a reajustării bazei de bunuri de capital (ex. falimente, etc.) → scade cererea de factori de producție → creșterea șomajului Principala consecință a politicii monetare este apariția ciclicității economică = alternanța unor perioade de expansiune economică (= „boom”) cu cele de contracție economică (= „bust”)În ciuda avansării unor alți factori în explicația acestei ciclicități economice, factorul monetar rămâne principalul.Alți factori avansați de unii economiști în explicarea ciclurilor economice:

- supraproducția;- speculațiile (vezi căderea bursei);- schimbarea tehnologiile;- lipsa de reglementare a sectorului financiar;- etc.

Argumentația băncilor centrale (BC)

perioada de expansiune indusă de scăderea artificială a ratelor dobânzilor + infuzia de lichiditate va fi oprită în momentul în care apar semnele inflației

în acel moment, BC va demara o politică inversă, prin care retrage lichiditate de pe piață + crește ratele dobânzilor (= poate duce la „deflație” = scăderea generalizată a prețurilor bunurilor de consum)

majoritatea BC din economiile dezvoltate au optat pentru obiectivul de „țintire a inflației” („inflation targeting”)

„Țintirea inflației” versus „controlul masei monetare” „țintirea inflației” pornește de la prezumția că expansiunea monetară poate fi reversibilă eroarea fundamentală este cea de a nu „vedea” inflația prețurilor bunurilor de capital controlul masei monetare = singurul care garantează că prețurile nu pot înregistra o creștere

generalizată

~ 51 ~

Interpretarea ciclicității economice

• deși economia are o tendință naturală de creștere, expansiunea economică indusă (= supranormală) prin fenomenul monetar este artificială

• recesiunea = perioada de reajustare a economiei la condițiile sale de bază = imposibil de evitat după perioada de expansiune indusă „artificial”

Economisire versus consum

• Care dintre cele două acțiuni economice favorizează dezvoltarea economică?- răspunsul de tip Keynes: încurajarea consumului este decisivă pentru creștere economică, mai

ales în contextul unei crize economice = el stimulează vânzările firmelor și deci activitatea economică

- răspunsul de tipul economiei politice clasice: economisirea este condiția dezvoltării economice = „paradoxul economisirii” (Friederich von Hayek) = expansiunea activității economice se poate face doar prin apelarea la nou capital, care nu este decât rezultatul economisirii

Impactul ciclicității economice asupra strategiei de afaceri – perioada de „boom”

= „credit ieftin” = firmele cunosc o perioadă de creștere / expansiune „agresivă” datorită scăderii artificiale a costului de îndatorare precum și a scăderii percepției cu privire la risc (frecvența fuziunilor & achizițiilor, a expansiunii internaționale pe piețele de produs, etc. este foarte ridicată)= „lungirea” ciclului de producție = produse noi, intensive în tehnologii noi, apar pe piață= o strategie „conservatoare” a unei firme = poate însemna pierderea unor oportunități de creștere în detrimentul competitorilor = prețurile bunurilor de capital = supraevaluate (vezi piața imobiliară)= dilemă: cât de mult ne îndatorăm?

Impactul ciclicității economice asupra strategiei de afaceri – perioada de „bust”

• contracție manifestă a consumului, scăderea cifrei de afaceri la nivel de piață / sector / economie;

• o perioada favorabilă achiziției de factori de producție = prețul lor scade mai accelerat decât prețul bunurilor de consum;

• ciclurile de producție „se scurteaz㔕 presiune masivă pe reducerea costurilor de producție pentru firme → expansiune internațională

orientată pe piața factorilor de producție (reducerea costurilor)

~ 52 ~

Dilemă: cum va reacționa statul pentru a scoate economia din criză?

non-intervenție = ar permite reajustarea naturală a economiei prin descoperirea ratei naturale a dobânzii

accelerarea reajustării = prin creșterea dramatică a ratei dobânzii și chiar reducerea masei monetare → „pericolul” deflației

menținerea politicilor economice anterior promovate = nu pot reuși decât la a amâna procesul de reajustare

Deflația:• scăderea generalizată a prețurilor bunurilor de consum obligă firmele la a licita la prețuri mai

mici pentru factorii de producție• deși profitul nominal poate fi în creștere, profitul „real” se poate menține sau chiar crește • problema nivelului salariilor = în aceste condiții, salariile nominale ar trebui să cunoască o

tendință de scădere = dificultăți pentru firme datorită presiunilor sociale / sindicale care se opun scăderii

Măsuri tipice de contracarare (2007 - prezent)

încercarea de creștere / menținere a consumului prin creșterea cheltuielilor publice → problema ulterioară a crizei datoriei publice;

reducerea în continuare a ratelor dobânzilor; „curățarea” sistemului bancar de creditele neperformante pentru a menține capacitatea

acestuia de creditare (bailout-urile bancare) → „stabilitatea” sistemului bancar; asistența/subvențiile acordate companiilor (în special a celor mari) pentru a evita falimentul; etc.

Măsurile tipice de contracarare

- crează și mai mult hazard moral, inducând alte distorsiuni în activitatea agenților economici;- pot crea premizele unei hiperinflații;- duc la o creștere a intervenționismului public care împiedică și mai mult alocarea rațională a

resurselor conform mecanismului pieței;în concluzie = aceste măsuri nu rezolvă problema, o agravează și / sau o amână

~ 53 ~