the hesychastic perspective in neagoe basarab’s … 05 82.pdf · comparând importana...

Iulian Boldea (Editor) - Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue

Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017. eISBN: 978-606-8624-12-9

596

Section: Literature

THE HESYCHASTIC PERSPECTIVE IN NEAGOE BASARAB’S PARENETIC DISCOURSE

Andreea Gabriela Ivașcu PhD Student, University of Pitești

Abstract: Both in form and in content, much of Neagoe Basarab's Teachings to his son Theodosie

are related to the pattern of the Hesyic literature writen during that time.The monarchic model

that the paraenesis promotes seeks the aspiration to a conciliation with the monastic model of the hesychasts asceticism: the monarch must have the determination of a hero (enrollment in the

tradition of eternal history) and the wisdom of an ascetic (acquiring eternal life by purifying the

soul).The polymorphic structure of Neagoe Basarab's masterpiece corresponds to the two

requirements of the becoming a dynastic personality.

Keywords: asceticism, persuasion, discourse, paraenesis, blissfulness

1. Ipostaze ale isihasmului în secolul al XVI-lea

Comparând importanța Invățăturilor lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie

cu miracolul architectonic al „catedralei de piatrăŗ, Dan Zamfirescu apreciază „catedrala

literarăŗ ca prima operă de valoare universală din literatura română (Zamfirescu, 1972, p.

329). Existența acestor creații-model nu este întâmplătoare, ci ține de educația isihastă pe

care tânărul Neagoe a primit-o de la patriarhul Nifon. Acesta, înarmat cu „toiagul

învățăturii cel de fierŗ (Protul, 1969, p. 69), era renumit pentru strictețea

comportamentului său ca ierarh, drept pentru care fusese scos de două ori din scaunul

patriarhal. La fel părăsește și mitropolia Țării Românești, deși, atunci când, impresionat

de faima evlaviei sale, Radu cel Mare îi propune numirea, el îl avertizase cu privire la

asprimile sale. Nifon dusese și viață de pustnic în peșterile de la Crit. Neagoe, ucenicul și

mai apoi secretarul („socotitorulŗ) lui trăiește în admirația acestuia, devenind, „unul din

cei mai culți domni ai Țării Româneștiŗ (Bogdan, 1898, cf. VO, p. 274) și moștenește

grija deosebită față de cei aflați pe calea pocăinței : „și mai vârtos pre cei ce să striina pen

pustii și pren peșteri și pre în schituri fără nicio scumpete îi hrăniaŗ (Protul, 1969, p. 92).

Trebuie subliniată de la început complexitatea personalității voievodului : cunoștea

foarte bine Sfânta Scriptură, lucrările hagiografice, cărțile populare laice pe care le

folosea cu ușurință în discursul său parenetic; avea relații diplomatice cu Occidentul (a

trimis sol la Papa Leon) , a ctitorit lăcașuri la diferite niveluri de credință (schituri săpate

în stâncă, mănăstiri la Muntele Athos, Mănăstirea Curtea de Argeș) etc.

Idealul isihast însemna parcurgerea drumului către Dumnezeu, ajungerea în edenul

divin prin purificare sufletească absolută, prin mod de viață și rugăciune.

În timpurile de prigoană a creștinilor, moartea martirică era calea cea mai directă a

ajungerii în grațiile divine. Într-o primă carte cu tematică isihastă (Viața Sfântului Anton,

anul 356), se povestește (narațiunea a fost unul dintre procedeele majore în lucrările

hagiografice) că Sfântul Anton părăsește deșertul și se grăbește spre orașul unde erau

prigoniți creștinii, pentru a avea și el parte de martiraj. Dar, nereușind, se întoarce

decepționat în deșert, alegând calea cea lungă, a unei vieți ascetice în pustie. Ascetismul

era considerat „un palid substitut al martirajuluiŗ (Kleinberg, 2010, p. 145)

Neagoe Basarab elogiază cele două metode de dobândire a sfințeniei. Astfel, în

ultimul capitol al Învățăturilor… afirmă : „Bucurați-vă fraților mucenici, care ați pătimit



597

Section: Literature

întru Hristos, și ați luminat pren temnițe și v-ați ispitit cu sabii ascuțite și nu v-ați

înfricoșat de fierăle cele groaznice și cumplite, ci v-ați luptat și v-ați nevoit să vă

asemănați patemilor lui Hristos și ați luat cununile cele neputrede și ați dobândit

împărățiia ceriului ŗ (INB, p. 287).

După acceptarea creștinismului, în timpul împăraților Constantin și Elena, jerfirea

vieții a fost înlocuită cu jertfirea modului de viață.

Calea cea lungă, a ascezei, prin lepădarea de bunătățile, frumusețile, desfătările și

bogățiile lumești, își găsește și ea locul în rugăciunea de suflet, cea de pe urmă a

domnitorului aflat în ceasul morții : „Bucurați-vă preacuvioșii lui Dumnezeu pustnici,

carii ați lăcuit prin pustii și pren peștere (…). Spăsiți-vă și voi călugărilor, carii lăcuiți în

pustiile cele întunecate, și prin peștere și prin propastii, între hierăle cele iuți și releŗ

(INB, p. 288).

Faza muceniciei și cea a eremiților constituiau esența simbolică a chinurilor la care

fusese supus Hristos și a jertfei acestuia. Dar învățăturile acestuia s-au transmis ulterior

prin apostolii care erau „pescari de oameniŗ. Așadar, faza isihastului egoist, care, prin

izolarea sa de lume și prin asceză era preocupat numai de purificarea sa personală, trebuia

depășită. Modelul îl dă romanul popular Viața Sfinților Varlaam și Ioasaf. prezent prin

mesajul său în textul Învățăturilor…

Dacă această convertire de pe calea existențelor lumești pe calea pocăinței s-ar fi

produs la modul ideal, întrucât din partea divinității se așteaptă ca toți să ne purificăm, ar

fi însemnat că toți enoriașii ar fi trebuit să părăsească orașele și satele pentru a popula

pustiurile și peisajele rupestre. Pentru că Varlaam părăsește pustiul numai pentru a-l

determina și pe Ioasaf la viața ascetică.

Faza următoare era aceea a modelului oferit de persoana pe care forța divină a

suprapus-o în ierarhia socială (voievodul). Acesta trebuia să posede acele calități prin care

să asigure supușilor săi un mod de viață în consonanță cu învățăturile divine, chiar dacă

nu el trebuia să-i învețe, ci ierarhii locului, începând cu mitropolitul și episcopii și

continuând cu derularea permanentă a slujbelor religioase și a consultanțelor

duhovnicești. Construcția acestui model care să iradieze exemple de comportament este

exprimată prin complexitatea discursului parenetic. Principele trebuia să devină, prin

cunoașterea și conformarea la Sfânta Scriptură, și un model de credință, deoarece puterea

lui era de natură divină.

Dar modelele, oricât ar fi ele de adecvate, au o existență limitată în timpul obiectiv

al existenței, și, de asemenea, în prelungirea memoriei dincolo de generația sa. Așadar,

este necesară și ultima fază, în care modelatorul trebuie să creeze opere nemuritoare care

vor sta mereu în viața urmașilor cu forța lor iradiantă. Așa a desăvârșit Neagoe Basarab

catedrala de piatră, care, prin materialitatea ei corespunde trupului și, cu aceeași vigoare,

catedrala literară, capodoperă a genului, Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său

Theodosie.

Într-o perioadă în care învățământul și cultura se voiau laice, importanța acestei

opere literare a fost minimalizată, invocându-se colajul de citate care-i puneau sub semnul

întrebării originalitatea.

Dar specificul didactic al textului parenetic se bazează în mod fundamental pe

argumentul de autoritate al citării, ce face parte din cele trei faze ale actului parenetic

(citarea, înțelegerea și conformarea). Se putea observa că și în segmentele parenetice din

romanul popular Viața Sfinților Varlaam și Ioasaf sunt multe trimiteri la Sfânta Scriptură

(cf. Damaschin, 1999, pp. 68-71, 73-76 etc.). Era un proces necesar de obiectivare a

textului sacru, tot așa cum, pentru a convinge pe cineva de frumusețea unui peisaj, nu-i

oferi numai explicații, ci și fotografii.



598

Section: Literature

2. Structuri isihastice în Învățături…

Din punctul de vedere al structurii, s-a afirmat deseori că opera lui Neagoe Basarab

are o configurație discontinuă și un caracter compozit : „Evident că, în cazul acesta, nu se

mai poate vorbi de o unitate structurală a planului Învățăturilorŗ (Chihaia, 1972, p. 131).

În ciuda acestor considerații, se poate observa că discursul parenetic al lui Neagoe

Basarab este preocupat de ilustrarea în succesiunea lor a tuturor fazelor devenitii isihaste :

de la schimnicul pierdut prin peșteri sau în pustiu, la schivnicul monah (Despre

creștinismul din veacurile persecuțiilor și despre începuturile monahismului, Elogiul

cinului monahal) până la cel monarhic. Acesta din urmă are o misiune mult mai grea :

trebuie să urmeze calea credinței, deși trăiește în fală, în bogăție și putere, fiind grevat, pe

lângă relația sa cu divinitatea, de felul în care monitorizează viața supușilor, așa încât,

împreună cu ierarhul creștin să le dea și lor posibilitatea de a rămâne pe calea credinței.

Pasajele și explicațiile din regi nu sunt întâmplătoare, ci probează în fața tânărului

Theodosie, necesitatea învățăturilor. Dacă și marii regi de până la Constantin cel Mare au

făcut și greșeli, uneori foarte mari, el trebuie să învețe din aceasta, dar mai ales trebuie să

aibă înțelegerea corectă a cerințelor unei vieți curate pentru a nu le mai face el însuși.

Se poate arăta că, mergând pe structura obligatorie pentru pareneză din romanul

popular Viața sfinților Varlaam și Ioasaf, Neagoe a fost preocupat să confere textului său

o structură ciclică. Astfel, la începutul primei părți mesajul cel mai important este dat de

„învățăturileŗ lui Varlaam către discipolul său Ioasaf (sfaturi, explicații, pilde). La

sfârsitul cărții, lucru pe care cei mai mulți exegeți nu l-au înțeles, apare Cuvânt de

învățătură al bunului creștin domn Neagoe voivod domnul Ungrovlahii, cătră 2 slugi

credincioase ale sale și dragi, carele se lepădară de lue și să dederă vieții călugărești,

care se călugăriseră sub numele de Varlaam și Ioasaf. Prin acest capitol însă, cu învățături

care, luate fiecare în parte mai fusese, sub alte forme, afirmată de-a lungul cărții, se

închide ciclul prin reluarea mesajului din Elogiul cinului monahal cu învățăturile

sintetizate din romanul popular.

După cum s-a arătat, în secolul al XVI-lea doctrina isihastă era mult mai complexă

decât la începuturi, fiind mult mai apropiată de umanism. Patriarhul Nifon, admirat de toți

pentru caracterul absolutist al principiilor sale ascetice, este înlăturat din scaunul

patriarhal de două ori chiar de către cei care îl chemaseră, ca și din cel mitropolitan de la

curtea lui Radu cel Mare.

Neagoe Basarab, făcând elogiul cinului monahal admiră viața eremiților de demult

care „ca și când și-ar rădica corturi în ceriuri așa s-au sălășuit de dăparteŗ (INB, p. 100).

Aceste forme de viață, purificată prin asceză și izolare s-au conservat de-a lungul

secolelor. Domnitorul nu-l pregătește însă pe Theodosie pentru retragerea în pustiu, așa

cum reușise Varlaam cu Ioasaf, ci pentru o purificare printre oameni, cu oamenii cărora le

servea drept pildă : „Deci câți petrec și lăcuiesc așa tot în ponciș și împotriva noastră

lăcuiescu. Căci noi nu viețuim ca într-o oaste, ci viețuim ca într-o cetate, cu paceŗ

(Ibidem). Întrucât textul parenetic are obiective precise în constituirea profilului moral al

viitorului principe, nu mai aplică schema din Viața Sfinților Varlaam și Ioasaf, deși

situațiile par să aibă multe zone comune (Ioasaf era principe și era inițiat în morala

creștină pentru a-și părăsi poziția ; Theodosie este și el principe și trebuie să-și

consolideze comportamentul moral, așa încât să poată avea forța exemplarității față de

supuși Ŕ Ioasaf însuși a domnit o perioadă, după inițierea creștină Ŕ pentru ca astfel să-i

determine să ducă o viață în consonanță cu morala creștină și să-i domine prin forța

modelului său). Voievodul renunță la vechile precepte ale moralei isihaste din cărțile



599

Section: Literature

vechi, decretând preferința pentru Noul Testament (Hristos și apostolii ; căutarea căii spre

viața eternă printre oameni) : „Însă acum să lăsăm cele vechi și de dămult și să căutăm

spre ceste de acum, că slava și cinstea cea mare din legea cea noao iaste, când ai cap pre

Hristosŗ (INB, p. 10).

De aceea, Neagoe nu împrumută întru totul discursul moral al lui Varlaam, ci,

pentru a dobândi împărăția cerească, Theodosie, ca unul care are în dar de la Dumnezeu

împărăția pământească, trebuie să dobândească, să păzească cu sfințenie și să aplice

calitățile unui bun creștin, cu atât mai mult cu cât este în postura de exemplu : „Iată că

sântem datori noi cești puternici să ajutăm celor slabi și să-i îndreptămŗ Ibidem, p. 15).

Pentru a edifica măreția divinității și forța neprețuită a credinței, pe lângă sfaturile sale,

bazate pe cunoștințele proprii („Iar aceste să nu le gândești că le grăescu eu din capul

mieu, ci toate le-am aflat în Sfintele Scripturiŗ Ŕ Ibidem, p. 20), își bazează argumentele,

ba uneori chiar le substituie prin tehnica citatului, cu pasaje din Omiliile Sfântului Ioan

Hrisostom, Sfinții Athanasie cel Mare, Efrem Sirul, Ioan Scărarul etc. Theodosie trebuie

să cunoască experiențele reprezentative ale marilor împărați așa încât, din evaluarea lor,

sub îndrumarea lui Neagoe, care-l atenționează de fiecare dată, să poată să aleagă între

bine și rău. Din Cartea Regilor (I Ŕ IV), sunt selectate acestea pentru a se vedea „cine din

împărați au îngăduit lui Dumnezeu și iar cum au călcat legea și au mîniiat pre Dumnezeuŗ

(Ibidem, p. 21).

Cel mai extins citat este Povestea pentru Marele Constantin Împărat, scrisă de

Eusebiu din Caesareea și tradusă de Eftimie, patriarhul Târnovei, un isihast bulgar de talia

patriarhului Nifon.

Celelalte surse convocate în mesajul textului de-a lungul întregii opere au fost

inventariate de specialiști : Cărțile Regilor, Omiliile Sfântului Ioan Hrisostom, Scara

Sfântului Ioan Scărarul, Umilința Sfântului Simeon Monahul, Discursurile Sfântului

Efrem Sirul,Dioptria lui Filip Eremitul, panegiricele și cărțile populare (Viața Sfinților

împărați Constantin și Elena, Viața sfinților Varlaam și Ioasaf, Alexandria, Fiziologul,

Viețile sfinților etc.). S-a consemnat, de asemenea, că „toate acestea reușesc să creeze o

viziune unitară, o concepție unitară a întregii opereŗ (Ionașcu, 2009, p. 97).

Coeziunea ca mesaj dintre aceste intertexte este asigurată de faptul că multe dintre

ele sunt povestite într-o manieră sintetică și explicate, ca modalitate de evidențiere a

semnificațiilor majore.

Sunt multe narațiuni realizate cu o mare măiestrie, așa încât, cu mai bine de un secol

până la Cazania lui Varlaam, se poate vorbi de existența narațiunii ca modalitate de redare

în literatură și de un mare narator (în limba slavonă) în persoana lui Neagoe Basarab :

„Neagoe se folosește de slavonă, dar a avut parte de un traducător ce-l egalează pe

Varlaam în mânuirea limbii româneŗ (Zamfirescu, 2010, p. 405, nota 12).

După pildele oferite din istoria Regilor, Neagoe selectează și pildele din alte romane

populare : pilda celor patru coșciuge, Pilda privighetorii, Pilda inorogului, Pilda celor

trei prieteni etc., prin tâlcul lor oferind tot atâtea temeiuri pentru credință.

Pentru un principe ca Ioasaf al cărui obiectiv era să se retragă în pustiu, mesajul din

prima parte a Învățăturilor ar fi fost suficient. Însă Theodosie parcurgea a treia fază

isihastă, aceea de a rămâne în mijlocul vieții, împovărat de misiunea pe care o avea de

îndeplinit. Varlaam întrevăzuse dificultatea : era mult mai greu să cauți calea pocăinței, în

mijlocul ispitelor, decât în liniștea singurătății, ce te conduce direct la contemplația

mistică : „Iaste un lucru cu anevoie a șădea cineva lângă foc și să nu se prigorească, și

iarăși nu iaste lesne a se încurca cinevași cu lucrurile și cu grijile lumii și să viețuiască în

bogăție și în ospețe și apoi să poată umbla poruncile lui Dumnezeu și să să păzească și să

fie curat de acesteaŗ (INB, p. 111). Ioasaf însuși, ispitit cu fetele frumoase care-i țineau



600

Section: Literature

întreaga companie, când era pe punctul de a ceda și a cădea în păcat, este salvat miraculos

de forțele divine. Și la ce folos toate acestea, din moment ce în Omilia despre răbdare

moartea se încadrează în tema generală vanitas vanitatum : „Unde iaste înflorirea

statului ? Iată, au perit (…). Unde iaste veselia și dezmierdăciunile tinereților ? Iată, au

trecut… (Ibidem, p. 123). Soluția era calea credinței, pe care o așteaptă lumina învierii și a

vieții veșnice. Dar totul era o alegere : „După moarte, judecată, dar după judecată,

împărăția ceriului sau munca iaduluiŗ (Ibidem, p. 124).

A treia fază isihastă din devenirea tânărului principe, aceea a constituirii lui ca

model, începe în partea a doua a Învățăturilor…

Departe de a-l împresura pe Theodosie cu ispite, magistrul îi vine în ajutor și

adresează învățături către toți cei care-l înconjurau : către patriarhi, vlădici, episcopi,

boieri, egumeni, către bogați și săraci, pentru a le produce frica și dragostea față de

Dumnezeu, ca și dragostea față de părinți, sub forma unei orații către oasele mamei sale.

După alte pilde din Fiziolog, voievodul îl instruiește pe principe în ceea ce privește

comportamentul lui cu cei din jur (boierii și slugile lor credincioase, cum va numi și va

revoca dregătorii, cum să mănânce și să bea alături de ceilalți, cum va primi solii, cum

trebuie să se comporte în războaie, cum să facă judecățile, cum să fie milostiv cu slugile și

cu săracii ; să nu fie răzbunător…).

Ultima fază a devenirii isihastwe este aceea a transmiterii sufletului în opere

nemuritoare : este vorba de nemurirea terestră, ca o contrapondere a celei celeste.

Sunt implicate două monumente : catedrala literară, reprezentată de Învățături… și

catedrala de piatră, biserica Mănăstirii Curtea de Argeș.

Capitolul al XII-lea din partea a doua este o reflectare a operei în ea însăși. Autorul

nu cere evaluarea celor din jur (punerea de peceți) ci o supune evaluării divine, care îi

măsoară, prin oameni, recunoașterea în timp. Ceea ce s-a și întâmplat. Astfel, B. P.

Hasdeu vorbește despre „acest falnic monument de literatură (…). Această scriere este

una din cele mai importante…ŗ (Hasdeu, 1865, cf. VO1, p. 273) ; cartea „este cea mai

bună din câte ne oferă literatura în limba slavonă a vremii aceleiaŗ (Romanski, Ibidem,

p. 276) ; „O scriere străbătută de atâta înțelepciune și de atâtea frumuseți poetice e

vrednică de a fi citită și în ziua de aziŗ (Pușcariu, Ibidem, p. 276) ; „cel mai de seamă

monument al cugetării și simțirii românești în limba slavăŗ (Cartojan, Ibidem, p. 280) ;

Neagoe „este cel mai mare poet român din perioada slavonăŗ (Piru, Ibidem, p. 283) ;

„unul din cele mai întinse și mai valoroase monumente literareŗ (Ivașcu, Ibidem, p. 286) ;

ŗeste expresia integrală, la o înălțime neatinsă de nici un alt creator a profilului moral și

a valorilor intelectual ale poporului românŗ (Zamfirescu, Ibidem) etc.

Catedrala de piatră a fost recunoscută prin monumentalitatea ei de la început până

astăzi. Astfel, Gavril Protul, contemporan cu Neagoe Basarab, consemnează în Viața

Patriarhului Nifon : „nu este așa mare și sobornică ca Sionul,carele îl făcu Solomon, nice

ca sfânta Sofia carele o au făcut marele împărat Iustiniian, iară cu frămsețea este mai

predesupra aceloraŗ (Protul, 1969, p. 95) ; „cu de toate o împodobi și o făcu asemenea

raiului lui Dumnezeuŗ (Ibidem, p. 97).

3. Concluzii

Așa cum s-a arătat, cartea are o structură ciclică. Croită după modelul prim al Vieții

Sfinților Varlaam și Ioasaf, începe în prima referință externă cu Elogiul cinului monahal,

care trimite la pasajul din romanul popular în care eremitul dădea sfaturi feciorului de

împărat. Așa se termină învățăturile, cu sfaturile date celor două slugi ale sale, care se

călugăriseră sub numele de Varlaam și Ioasaf. Identitatea nu este de actanți, ci de mesaj.

Speranța era să se întâlnească cu ei în viața de dincolo, chiar dacă nu spera acolo decât o



601

Section: Literature

existență umilă. Sfaturile sunt redundante, pentru că toată cartea este plină de ele, dar

Neagoe se complace în postura lui Varlaam și insistă să închidă ciclul, pentru a edifica

astfel importanța și, mai ales, unitatea mesajului.

În esență, Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, constituie ca și

biserica Mănăstirii Curtea de Argeș, faza cea mai înaltă din devenirea isihastă

postmartirică. Modelul monarchic, ce primise puterea prin îngăduința divină, printre

ispitele bogăției și ale puterii putea totuși să dobândească, pe calea credinței, veșnicia

cerească. Prin izolarea în pustie, ascetul era marcat de un anume egoism, care rămâne

chiar în victoria finală. Neagoe Basarab este generos : el dobândește lumina veșniciei prin

credință, dar este preocupat și de nemurirea terestră, lăsând supușilor săi opere

nemuritoare: catedrala literară îi esențializează sufletul, iar catedrala de piatră, prin

materialitatea ei, cu sau fără motivul imolării, evocă nemurirea corpului, în așteptarea

celei de-a doua veniri a lui Hristos.

BIBLIOGRAPHY

4.1. Sigle

INB Ŕ Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie. Versiunea

românească, (Ediție G.Mihăilă și D. Zamfirescu), București, Editura Roza Vânturilor,

2010.

VO1 Ŕ Neagoe Basarab, 1512 -1521, Volum omagial, București, Editura Minerva,

1972.

VO2- Sfântul voievod Neagoe Basarab, Domnul Țării Românești, Volum omagial,

Editura Episcopiei Argeșului și Muscelului, Curtea de Argeș, 2009.

LRV Ŕ Literatura română veche, I (Antologie realizată de G. Mihăilă și D.

Zamfirescu), București, Editura Lyceum, 1969.

4.2. Studii, opere

Pavel Chihaia, Cu privire la învățături și la câteva monumente din vremea lui

Neagoe Basarab, în VO1, 1972

Sfântul Ioan Damaschin, Varlaam și Ioasaf, București, Editura România Creștină,

1999.

I. Ionașcu, Neagoe Basarab, principe isihast, în VO2, 2009.

A. Kleinberg, Istoriile sfinților și rolul lor în formarea Occidentului, București,

Editura Ideea Europeană, 2010.

Gavril Protul, Viața și traiul sfinției sale părintelui nostru Nifon, în LRV, 1969.

D. Zamfirescu, Expresie genială a vechii civilizații românești, în VO1, 1972.

D. Zamfirescu, Prefață, Note la INB, 2010.

the hesychastic perspective in neagoe basarab’s … 05 82.pdf · comparând importana...

Documents