MONEDĂ ŞI CREDIT

Lector univ.dr. DEACONU PETRE

OBIECTIVE

Disciplina Monedă şi Credit are următoarele obiective: a) cunoaşterea specificului monedei şi al circulaţiei monetare; b)înţelegerea configuraţiei şi structurii financiar-bancare; c) prezentarea operaţiunilor de creditare a agenţilor economici şi a populaţiei; d) înţelegerea activităţii Băncii Centrale şi a băncilor comerciale, precum şi a politicii monetare; e) interpretarea fenomenelor şi proceselor monetare şi bancare.

Activele financiare: Un activ reprezintă o posesie sau un drept asupra ceva.

Un activ financiar poate fi definit ca un drept exprimat în monedă, fiind opus activului real (o casă, o maşină), conţinutul activului financiar fiind intangibil, indiferent de forma de evidenţiere, activul financiar reprezentând calea de apropriere a activului real.

Majoritatea activelor financiare generează un flux de venit sau încasări sub forma lichidităţii sau numerarului (cash-flow).

Activele financiare au două funcţii principale: transferarea fondurilor de la cei cu surplus către cei cu nevoi de monedă; redistribuirea riscului generat prin fluxurile monetare.

Alte funcţii sunt: transferul temporal şi spaţial al fondurilor; agregarea şi dezagregarea fondurilor; diseminarea informaţiilor; crearea de stimulente.

Principalele caracteristici ale activelor financiare sunt: monetizarea, divizibilitalea, reversibilitatea, maturitatea (scadenţa), lichiditatea.

Moneda este un activ financiar general acceptat pentru reglementarea plăţilor de orice natură. Cuvinte cheie: activ financiar; transferarea fondurilor; redistribuirea riscului

Moneda: concept, forme, funcţii, caracteristici: Moneda este constituită din ansamblul mijloacelor de plată direct utilizabile pentru a efectua plăţile pe pieţele de bunuri şi servicii, adică ansamblul de active acceptate pretutindeni, de către toţi şi totdeauna pentru a regla (stinge, achita) datoriile generate de schimbul de mărfuri.

In evoluţia sa istorică moneda a avut tendinţă de dematerializare. îmbrăcând diverse forme, de la moneda marfă, creată datorată inconvenientelor trocului, către moneda electronică, tranzitând prin moneda metalică (cu valoare intrinsecă) şi moneda bancară (fiduciară şi scripturală).

Formele evolutive ale monedei au determinat o transformare, o adecvare a semnelor monedei, acestea putându-se clasifica după diverse criterii, precum:

a) criteriul forma de existenţă a monedei: monedă materială (metalică şi de hârtie) şi moneda de cont sau scripturală (în exprimarea sa contemporană, moneda electronică);

b) criteriul emitentului: moneda-aur, creată de agenţii economici prin convertirea aurului în moneda-aur; moneda de tezaur; moneda bancară (fiduciară şi scripturală);

c) criteriul valorii intrinseci: moneda cu valoare integrală şi moneda-semn; Evoluţia monedei relevă cele trei funcţii definitorii ale acesteia: moneda, intermediar al schimburilor, schimburi divizate în vânzare şi cumpărare; moneda măsură a valorilor, exprimată prin preţuri; moneda instrument de rezervă a valorii, prin prezervarea valorii monedei (mijloc de tezaurizare).

Realizarea celor trei funcţii presupune că moneda este imediat convertibilă într-un bun sau serviciu, dispunând de o lichiditate absolută, reprezentând lichiditatea prin excelenţă.

Activele care funcţionează ca monedă au nouă caracteristici, care în parte sunt specifice şi celorlalte active financiare, şi anume: accecptabilitatea, stabilitatea, raritatea, portabilitatea, durabilitatea, divizibilitalea, legalitatea, recunoaşterea, uniformitatea.

Cuvinte cheie: moneda marfă; moneda electronică; moneda metalică; moneda bancară

(fiduciară şi scripturală)

Sistemul monetar: Sistemul monetar reprezintă un complex de instituţii şi de modalităţi care permit reglementarea circulaţie monetare dintr-o ţară, prin intermediul unui set de norme juridice ce emană de la autoritatea publică, cât şi totalitatea instrumentelor si tehnicilor de plată.

Elementele principale ale sistemelor monetare, private în evoluţie istorică, sunt: unitatea monetară, definită în funcţie de etalonul adoptat ca bază a sistemului monetar, care se caracterizează prin: valoarea paritară. paritatea monetară, cursul de schimb; etalonul monetar a îmbrăcat diverse forme: metalul preţios, valute, coş de valute, puterea de cumpărare; valoare paritară, reprezentând conţinutul de etalon monetar, serveşte la stabilirea parităţii monetare (raportul între valorile paritare ale monedelor), după 1974 renunţându-se la aceste două caracteristici ale unităţii monetare.

În prezent, pe baza etalonului abstract, puterea de cumpărare a monedei, sunt definite unităţile monetare şi raportul dintre ele, adică cursul de schimb (valutar).

Abstracţie sinergică, puterea de cumpărare a unităţii monetare este determinată prin contribuţia cantitativă, calitativă şi structurală a tuturor mărfurilor produse în economie, depinzând de evoluţia şi nivelul preţurilor din economie constituind, pe alt plan, revenirea la moneda marta-etalon.

Modalităţile de precizare şi de caracterizare a unităţii monetare, etalonul monetar, prin formele evolutive, a consacrat următoarele tipuri de sisteme monetare:

a) sistemul monetar bimetalist, în care etalonul monetar este îndeplinit de către aur şi argint (bimetalism integral, paralel, parţial);

b) sistemul monetar monometalist aur, in care conţinutul de aur al monedei este fixat prin lege (monometalism aur-monedă, aur-lingouri, aur-devize);

c) sistemul monetar bazat pe etalonul putere de cumpărare, etalonul fiind o abstracţie, făcând imposibilă redarea sub formă fizică a valorii de întrebuinţare, care corespunde la un moment dat unităţii monetare.

Moneda bancară, fiduciară şi de cont (scripturală), a devenit instrumentul monetar ideal. Iniţial moneda de hârtie (fiduciară) era convertibilă liber in aur (prin obligaţia existenţei în

bănci a rezervei de aur necesare), treptat convertibilitatea în aur a monedei a dispărut, în prezent convertibilitatea reprezintă capacitatea unei monede de a circula liber pe plan internaţional, determinată de puterea de cumpărare cu care fiecare economie înzestrează propria monedă, adică gama de produse şi servicii ce poate fi procurată la un moment dat cu o unitate din moneda respectivă. Cuvinte cheie: unitatea monetară; valoarea paritară. paritatea monetară, cursul de schimb; sistemul monetar bimetalist; sistemul monetar monometalist aur; sistemul monetar bazat pe etalonul putere de cumpărare; convertibilă liber in aur Circulaţia monetară: Produsele monetare au două funcţii economice interdependente: crearea si redistribuirea monedei.

Redistribuirea monedei generează şi extinde relaţiile financiare, prin care se modifică averea pe care subiecţii economici o deţin în cadrul tranzacţiilor financiare.

Circulaţia monetară reprezintă procesul de mişcare a monedei în cadrul şi in scopul asigurării circulaţiei bunurilor şi serviciilor.

Circulaţia monetară îndeplineşte două funcţii: de instituţionalizare a sistemului monetar şi de subzistenţă, de asigurare a cantităţii de monedă necesară. Aceste două funcţii evidenţiază legătura între cantitatea de monedă în circulaţie, preţul bunurilor şi serviciilor şi viteza de circulaţie a monedei (legea circulaţiei monetare). Cuvinte cheie: crearea si redistribuirea monedei; cantitatea de monedă în circulaţie; preţul bunurilor şi serviciilor; viteza de circulaţie a monedei

Cantitatea de monedă: Delimitarea monedei de alte active financiare se face conform gradului de lichiditate şi randamentului {venitului). Moneda este activul cel mai lichid, dar cu randament zero.

Ansamblul de mijloace de plată, de lichidităţi existente în economie reprezintă masa monetară, concept care are o compoziţie eterogenă de active financiare.

Masa monetară este constituită din cantitatea de monedă deţinută de subiecţii economici nonfinanciari, în cadrul acesteia delimitându-se agregatele monetare, conform unor criterii care permit

utilizarea acestora ca indicatori de măsurare monetară şi ca obiective ale politicii monetare. Structura standard a masei monetare este următoarea: moneda efectivă sau numerarul; moneda

de cont, depuneri la termen în scopul economisirii; alte active. Complexitatea structurii financiare a economiilor de piaţă permite clasificarea agregatelor

monetare, conform unor caracteristici comune. în trei grupe: a) moneda primară, care constituie baza monetară, moneda centrală; b) masa mijloacelor de plată (masa monetară în sens restrâns); c) masa mijloacelor de deţinere a averii, cuprinzând şi instrumente financiare care se pot

transforma în mijloace de plată. Lichiditatea, criteriul de delimitare a agregatelor monetare, vizează: lichiditatea sistemului

bancar, lichiditatea primară, lichiditatea secundară. Conceptul de lichiditate poate fi privit din următoarele perspective: a instrumentului financiar;

a agentului economic; a economiei. Piramida agregatelor monetare se constituie pe conceptul de bază monetară. multiplicatorul

monetar evidenţiind raportul între masa monetară şi baza monetară. Masa monetară exprimă angajamente de plată ale sistemului bancar, fiind cuprinsă în pasivul

bilanţicr, având corespondenţă (contrapărţi) în activul bilanţier al Băncii Centrale (aur, devize, creanţe asupra Tezaurului, băncilor) şi al băncilor (îndeosebi creditul intern şi creanţe externe). Creditul intern cuprinde atât finanţarea monetară, cât şi finanţarea nemonetară a economiei.

Cuvinte cheie: masa monetară; agregatele monetare; moneda primară; masa mijloacelor de plată; masa mijloacelor de deţinere a averii Cererea şi oferta de monedă: Variaţiile monedei influenţează activitatea economică, şi de aici necesitatea de a înţelege originea nevoilor de monedă (cererea) şi a mecanismelor creaţiei monetare (oferta).

a) Cererea de monedă presupune analiza motivelor subiecţilor economice de a deţine moneda: a1) analiza clasică şi neoclasică afirmă că moneda este cerută pentru nevoi de

tranzacţionare, nu pentru ea însăşi, ci pentru funcţia sa de mijloc de schimb, cererea fiind determinată direct proporţional de către producţie, consum şi preţuri, şi invers proporţional de către viteza de circulaţie a monedei;

a2) analiza keynesistă afirmă că moneda este deţinută atât pentru nevoi (motive) de tranzacţii, dar şi de precauţie şi de speculaţie, precum şi moneda ca mijloc de consolidare a averii, cererea fiind în funcţie de veniturile monetare, dar şi de rata dobânzii la economisire;

a3) analiza monetaristă: moneda ca activ financiar, cererea de monedă depinzând de bogăţia individului, de preţurile si randamentele componentelor bogăţiei, de gusturi şi preferinţe. Rolul patrimoniului în cererea de monedă explicat prin venitul permanent (viitor);

a4) analizele recente: accentuează fie tranzacţiile, fie patrimoniul în explicarea cererii de monedă. Internaţionalizarea economică a generat creşterea cererii externe de monedă şi cererea internă de monedă internaţională.

b) Oferta de monedă reprezintă cantitatea de mijloace de reglare a schimburilor, de mijloace de plată, în acest sens structurându-se agregatele monetare. Oferta de monedă influenţează activitatea economică prin volum, ritm de modificare, compoziţie.

Măsurarea cantităţii de monedă se realizează prin două abordări: b1) abordarea prin tranzacţii, delimitează moneda de celelalte active, evidenţiindu-i funcţia

de mijloc de schimb a acesteia; b2) abordarea prin lichiditate, afirmă că moneda este un activ cu o lichiditate mare,

evidenţiindu-i funcţia de rezervă a valorii. Cantitatea de monedă, oferta de monedă sunt rezultatul creaţiei monetare. Banca Centrală determină volumul maxim, potenţial, al creaţiei monetare, în timp ce băncile

determină gradul de utilizare a acesteia, cadrul maximal. Mărimea cantităţii de monedă necesară, în anumite condiţii, economiei este semnificativ

influenţată de către viteza de circulaţie a monedei. Viteza este definită ca numărul de plăţi la care participă moneda într-o perioadă sau frecvenţa

cu care unitatea monetară îşi schimbă deţinătorul.

T V = P* — M

Se pot cunoaşte bine P (preţurile) şi M (cantitatea de monedă), dar greu de măsurat este volumul tranzacţiilor (T).

Analiza lui M se poate face prin cererea de monedă şi prin viteză.

Cuvinte cheie: Cererea de monedă; analiza clasică şi neoclasică; analiza keynesistă; analiza monetaristă; oferta de monedă; abordarea prin tranzacţii; abordarea prin lichiditate

Echilibrul monetar şi infla ţia: Echilibrul economic semnifică interdependenţa dintre variabilele economice şi tendinţa de modificare solitară a acestora.

Echilibrul economic este numai o tendinţă, economia fiind într-un permanent dezechilibru, capacitatea de autoreglare a economiei fiind imperfectă.

Echilibrul financiar, ca o componentă a celui economic, semnifică egalizarea cererii şi ofertei de instrumente financiare, în timp ce echilibrul monetar semnifică starea de identitate între oferta şi cererea de bani.

Echilibrul monetar nu presupune echilibrul economic, în timp ce un dezechilibru monetar poate presupune un dezechilibru financiar sau economic de sens opus.

Asigurarea echilibrului este condiţionată de raportul dintre numerar şi moneda scripturală, de proporţia între capitalul propriu şi cel împrumutat la agenţii economici, de emisiunea monetară, de formarea şi repartizarea veniturilor şi cheltuielilor bugetare, de celelalte forme de echilibru din cadrul economiei, de politica monetară.

Politica monetară are ca obiectiv stabilitatea preturilor, stăpânirea inflaţiei, definită ca o creştere cumulativă şi autoîntreţinută a nivelului general al preţurilor.

Formele inflaţiei sunt: prin cerere; prin costuri; importată; structurală. Interpretarea procesului inflaţionist evidenţiază două abordări: inflaţia ca fenomen monetar şi

inflaţia ca fenomen economic, global. Creşterea preţurilor este consecinţa inflaţiei, şi nu inflaţia însăşi, aceasta constând într-un

dezechilibru dintre oferta şi cererea de bunuri. Dezechilibrele monetare nu sunt deci cauza inflaţiei, ci însoţitor al acesteia.

Cuvinte cheie: echilibrul economic; echilibrul financiar; echilibrul monetar; politica monetară; stabilitatea preturilor; stăpânirea inflaţiei Organizarea sistemului financiar-bancar: Sistemul monetar-financiar reprezintă ansamblul instituţiilor, relaţiilor, operaţiunilor şi instrumentelor care asigură circulaţia monedei, a activelor financiare în economie.

Sistemul financiar are două componente institutive: piaţa financiară, pe care se confruntă direct ofertele şi cererile de capitaluri; instituţiile financiare, având în centru băncile, care intermediază, prin transformare, transferul de fonduri (capitaluri, monedă).

Instituţiile financiare sunt deci, bancare, transformând depozitele în credite şi nebancare colectând sumele deja economisite, şi acordând împrumuturi.

In acest sens, sistemul financiar se evidenţiază printr-un ansamblu de relaţii între cinci blocuri: Banca Centrală; Băncile; Trezoreria Publică, Instituţiile financiare nebancare; Piaţa financiară.

Fluxurile monedei centrale ale Băncii Centrale, tranzitează toate blocurile, acestea distribuind credite către bănci.

Organizarea spaţiului financiar-monetar vizează constituirea unui cadru funcţional, unitar, care să asigure diferenţierea şi specializarea instituţiilor şi instrumentelor, rolul primordial avându-1 organismele de credit: băncile comerciale; băncile mutuale şi cooperatiste; casele de economisire. Aceste organisme sunt afiliate la o organizaţie (asociaţie) profesională,prin care se realizează controlul şi supravegherea de către autoritatea publică.

Pe lângă organismele de credit există alte instituţii financiare care nu efectuează operaţiuni de credit.

Cuvinte cheie: piaţa financiară; instituţiile financiare; băncile; Banca Centrală; Trezoreria Publică; Instituţiile financiare nebancare; Piaţa financiară

Sistemica financiar-bancară: Băncile îndeplinesc următoarele funcţii: atragerea disponibilităţilor sub formă de depozite; distribuirea de mijloace băneşti agenţilor economici sub formă de credite; emisiuneade monedă fiduciară şi scripturală;crearea instrumentelor de credit; efectuarea rapidă a plăţilor.

Băncile deţin, furnizează şi gestionează active financiare care constituie instrumente monetar financiare, precum: bancnotele, conturi bancare, bonuri de tezaur, contracte la termen etc.

După gradul de lichiditate acestea se structurează în două componente: mijloace de plată: bancnotele, moneda divizionară, depozite la vedere; mijloace de economisire: plasamente pe termen scurt şi plasamente stabile.

Monetizarea şi financiarizarea economiei sunt două procese complementare. In cadrul sistemului fînanciar-bancar acţionează două categorii de subiecţi: subiecţi

nefinanciari care deţin plasamente şi beneficiază de fluxuri financiare, unii având disponibilităţi financiare, iar alţii având nevoi de finanţare; subiecţi financiari, precum băncile, care gestionează disponibilităţile financiare, făcând conjuncţia cu nevoile de finanţare.

Intervenţiile subiecţilor financiari generează operaţiunile financiare, grefate pe soldurile operaţiunilor de producţie şi repartiţie. Cuvinte cheie: mijloace de plată; mijloace de economisire; monetizarea şi financiarizarea; subiecţi nefinanciari; subiecţi financiari Intermedierea financiară: Mişcarea (transferul) fondurilor în economie se face prin finanţarea directă, pe pieţele financiare şi prin finanţarea indirectă, intermediată de către instituţii financiare specializate, de către bănci. Intermediarul financiar mobilizează, ia cu împrumut, fonduri de la cei cu disponibilităţi, formând depozite, şi acordă, pe baza acestora, împrumuturi celor care au nevoie de fonduri, formând creditele. Intermedierea financiară realizează o transformare a fondurilor, privind scadenţele, ratele dobânzii, riscurile, generând creat ie monetară. Realizarea transferului, a tranzacţiei financiare, presupune cheltuirea de bani şi timp, care constituie costul de tranzacţie, intermediarii financiari ameliorând transferul de informaţie între participanţi, atenuând asimetria informaţională care poate genera selecţie adversă şi riscuri. Principalele instituţii de intermediere financiară sunt: a) instituţiile de depozit, care acceptă depozite şi acordă credite (bănci comerciale, case de economii, băncii mutuale, cooperative de credit); b) instituţii de economisire contractuală, care mobilizează fonduri la intervale periodice pe o bază contractuală, putând prevedea rezonabil plăţile viitoare (companii de asigurări de viaţă, de accidente, de foc, fonduri de pensii private şi publice);

c) intermediari investiţionali, care mobilizează fonduri pe care le gestionează prin investiţii în titluri de valoare (companii de finanţare, fonduri mutuale pe piaţa de capital şi pe piaţa monetară).

Cuvinte cheie: intermediarul financiar; instituţiile de depozit; instituţii de economisire contractuală; intermediari investiţionali

Reglementare şi supraveghere bancară: Avându-şi originea în criza din 1923-1933 din SUA, reglementările bancare au stabilit principii vizând operaţiile bancare, norme referitoare la comportamentele băncilor, volumul lichidităţilor şi utilizarea activelor bancare (plafonarea efectelor publice), coeficientul de reţinere minim a efectelor comerciale, încadrarea creditului. Deceniul VIII al secolului XX a cunoscut demararea dereglementărilorfinanciare şi bancare prin instaurarea unui cadru mai suplu, mai adaptat pentru favorizarea internaţionalizării financiare, a mişcării libere a capitalului, proces însoţit de dezintermediere şi expansiune a pieţelor paralele.

Liberalizarea operaţiunilor bancare a generat însă o serie de riscuri bancare, ceea ce a reclamat

necesitatea unui cadru de reglementare în cadrul fiecărei ţări, dar şi la nivel internaţional. Sunt instituite un set de norme prudenţiale, care reglementează structurile bilanţiere bancare, stabilindu-se anumite raporturi în cadrul structurilor bilanţului, în scopul protejării deponenţilor şi asigurării lichidit ăţii. Aceste norme vizează: acoperirea creşterii creditelor cu resurse stabilite echivalente; coeficientul fondurilor proprii şi al resurselor permanente; coeficientul de lichiditate; norma Cooke. Caracterul prudenţial al reglementărilor bancare este evidenţiat şi prin supravegherea bancară, care urmăreşte menţinerea stabilităţii sistemului bancar, prin minimizarea riscurilor, inclusiv riscul falimentului bancar. Scadenţa diferită a elementelor de activ şi de pasiv, precum şi lipsa de transparenţă a activităţilor bancare, impun, în contextul fenomenului de contagiune a riscurilor, necesitatea supravegherii bancare, care să menţină încrederea publicului în banei şi să protejeze depozitele clienţilor. Supravegherea bancară este asigurată fie de către Banca Centrală, fie de către o instituţie autonomă.

Această activitate se realizează la două nivele: la nivelul băncii; la nivelul autorităţii de supraveghere, prin inspecţii la bănci, sau pe bază de rapoarte primite de la bănci. Supravegherea se realizează încă din faza autorizării băncii, aceasta trebuind să îndeplinească anumite condiţii obligatorii referitoare la aspectele definitorii privind funcţionarea băncii. Cuvinte cheie: reglementările bancare; norme prudenţiale; supravegherea bancară Resursele financiare: Pentru înţelegerea mecanismelor de finanţare a economiei este necesară prezentarea, pe scurt, a agregatelor economice, conform sistemului de conturi naţionale. Sistemul de conturi naţionale (contabilitatea naţională) se bazează pe două tipuri de agregate: sistemul acţiunilor economice elementare, care generează nomenclatorul operaţiunilor; sistemul entităţilor, care generează nomenclatorul agenţilor. Nomenclatorul operaţiunilor cuprinde trei mari categorii:

a) operaţiuni asupra bunurilor şi serviciilor: este vorba de producţie, de consum şi de investiţii;

b) operaţiuni de repartiţie şi transferuri, care descriu circulaţia veniturilor între agenţi. Această categorie cuprinde salariile, veniturile din proprietate, impozitele etc.;

c) operaţiuni financiare, care cuprind mijloacele de plată utilizate pentru realizarea operaţiunilor precedente. Utilizând noţiunile de cerere şi ofertă, operaţiunile cu bunuri şi servicii pot fi grupate astfel: acelea care dau naştere la noi produse (ofertă); acelea care reprezintă cheltuieli (cererea): consumuri, investiţii etc. Nomenclatorul agenţilor cuprinde: societăţi şi cvasisocietăţi nefinanciare; familii şi întreprinderi individuale (gospodării); instituţii financiare; societăţi de asigurări; administraţiile publice (statul, administraţiile locale, asigurările sociale); administraţii private, fără scop lucrativ (sindicate, diverse asociaţii), cu o pondere marginală, în termeni cantitativi; restul lumii (exteriorul). Producţia este activitatea de creare a bunurilor şi serviciilor. Trebuie distinse două categorii: bunurile şi serviciile care au caracter de marfă sunt acelea ce generează un schimb pe o piaţă; dimpotrivă, serviciile care nu au caracter de marfă sunt furnizate de către administraţii cu titlu gratuit sau aproape gratuit. Pentru a evalua resursele de bunuri şi servicii de pe teritoriul naţional, la producţia internă trebuie adăugate importurile pentru producţie. Ansamblul astfel obţinut reprezintă oferta sau resursele economiei. Veniturile cuprind două categorii: venituri primare şi venituri din transfer. Cuvinte cheie: nomenclatorul operaţiunilor; nomenclatorul agenţilor; venituri primare; venituri din transfer

Asigurarea resurselor financiare ale economiei: Operaţiunile financiare prezentate în contabilitatea naţională reflectă finanţarea economică, adică apropierea între împrumutanţi, cei care au capacitatea de finanţare, şi împrumutaţi, cei care au nevoie de finanţare.

Modul în care nevoile şi capacităţile se apropie este foarte important, căci, el condiţionează politica monetară.

Schematic, se disting două modalităţi: - finanţarea directă: nevoia de finanţare a unor agenţi economici (întreprinderi şi

administraţie) este acoperită direct de capacitatea de finanţare a altor agenţi (populaţia), fără intervenţia unor organizaţii financiare. Relaţia între cele două categorii de agenţi se realizează, în esenţă, prin intermediul pieţei financiare (obligaţiuni, acţiuni) sau al altor pieţe de capitaluri;

- finanţarea indirectă: instituţiile financiare sunt intermediarii care apropie nevoile şi capacităţile de finanţare. Cuvinte cheie: finanţarea economică; finanţarea directă; finanţarea indirectă Instrumentele finanţării economiei: a. Creditele bancare Oferta şi cererea de credit sunt elemente ale ofertei şi cererii de monedă. Solicitarea unui credit reprezintă un mijloc de a obţine monedă, însă, cele două noţiuni nu se suprapun. Cererea de monedă, în sens obişnuit, este expresia nevoii globale de lichidităţi a agenţilor nonfinanciari, lichidităţi de care aceştia au nevoie pentru realizarea tranzacţiilor sau pentru economisire. Excluzând situaţii particulare (rata dobânzii la credite inferioară aceleia la plasamente), cererea de credit este asociată unei redistribuiri a monedei deja create. În alţi termeni, cererea de credit a unora permite satisfacerea cererii de monedă a altora. Creditul şi moneda apar simultan în bilanţurile băncilor, dar în timp ce creditele rămân fixate pe împrumutaşi, moneda creată este redistribuită. Distribuirea creditului este funcţia esenţială a instituţiilor bancare, singurele capabile să-şi asume riscurile inerente unei asemenea activităţi.

b. Plasamentele Rolul pieţei este de a asigura confruntarea între oferta şi cererea de capitaluri. Anumiţi agenţi

economici doresc să împrumute, în timp ce alţii sunt dispuşi să acorde împrumuturi, percepând o dobândă.

Plasamentul reprezintă acţiunea de investire într-un titlu financiar generat de cel care solicită lichiditate, prin care sunt atrase resursele băneşti pe pieţele de capital, resurse necesare finanţării sau economisirii. În fapt, nu există piaţă de capital exclusiv internă, ceea ce diferă este gradul mai mare sau mai mic de implicare a nonrezidenţilor pe piaţa internă.

a) scadenţa capitalurilor: pe termen lung, mediu şi scurt; b) prezenţa sau absenţa agenţilor nonfinanciari pe piaţă; c) piaţa închisă sau piaţa deschisă: piaţa pe care “stocul” asupra căruia acţionează tranzacţia

este finit (piaţa închisă) sau poate varia (piaţa deschisă). În domeniul financiar de cele mai multe ori piaţa este deschisă. Cuvinte cheie: creditele bancare; plasamentele

Conţinutul şi caracteristicile creditului: În literatura de specialitate, română şi străină, definiţia creditului şi accepţiunile sale sunt foarte diferite. Într-un mod simplificat, creditul poate fi definit ca o formă specială de mişcare a valorilor: vânzare de mărfuri cu plata amânată sau transferare de monedă cu titlul de împrumut. Elementul comun care se regăseşte în diferitele definiţii ale creditului prezintă trei aspecte:

a) existenţa unor disponibilităţi de monedă la unii agenţi economici şi acceptarea de către aceştia să le cedeze (împrumut) altor agenţi (debitori);

b) pierderea temporară a unor drepturi de către cel care acordă împrumutul (împrumutant);

c) obligativitatea împrumutantului de a restitui împrumutul la un termen numit scadenţă, însoţit în mod obligatoriu de dobândă.

În amplitudinea sa, relaţia de creditare evidenţiază un set de caracteristici, prin care se delimitează sfera şi se caracterizează conţinutul. a. Subiecţii relaţiei de credit, creditorul şi debitorul. După natura participanţilor la procesul de creditare, aceştia pot fi grupaţi în trei categorii cu amplă cuprindere: întreprinderile, populaţia, statul. b. Promisiunea de rambursare, elementul esenţial al raportului de credit, presupune riscuri care necesită, în consecinţă, adesea, angajarea unei garanţii. c. Termenul de rambursare, caracteristică esenţială a creditului, are o mare varietate. De la termene foarte scurte (24 ore) se ajunge la termene de la 30 la 50 de ani şi chiar 100 de ani (pentru construcţia de locuinţe). d. Dobânda reprezintă caracteristica definitorie a creditului. e. Acordarea creditului (tranzacţia). Creditul poate fi constituit în cadrul unei tranzacţii unice: acordarea unui împrumut, vânzarea unei obligaţiuni, angajarea unui depozit sau în tranzacţii succesive. f. Consemnarea şi transferabilitatea sunt caracteristici necesare ale creditului. Acordurile de credit sunt consemnate, în marea lor majoritate, prin înscrisuri, instrument de credit, a căror formă de prezentare implică aspecte multiple şi diferenţiate, esenţială fiind obligaţia fermă a debitorului privind rambursarea împrumutului, respectiv dreptul creditorului de a i se plăti suma angajată. Cuvinte cheie: subiecţii relaţiei de credit; promisiunea de rambursare; termenul de rambursare; dobânda; acordarea creditului (tranzacţia); consemnarea şi transferabilitatea Funcţiile creditului: a) Funcţia de mobilizare, ameliorare şi redistribuire; b) Funcţia de emisiune; c) Funcţia de reflectare şi stimulare a eficienţei activităţii agenţilor economici.

Formele creditului: Creditul poate fi structurat după mai multe criterii, ceea ce permite mai buna lui cunoaştere şi analizare. Aceste criterii sunt: a) natura economică şi participanţii; b) destinaţia dată creditului; c) natura garanţiilor ce servesc ca acoperire; d) termenul la care trebuie rambursat; e) fermitatea scadenţei; f) modul de stingere a obligaţiilor de plată.

a) După natura lui economică şi participan ţi, se disting mai multe forme ale creditului: creditul comercial; creditul bancar; creditul de consum; creditul obligatar; creditul ipotecar. b) După destinaţia dată creditului , se disting: credite productive; credite neproductive. c) După natura garanţiilor ce servesc ca acoperire, creditul poate fi: credit real; credit personal. d) După termenul la care trebuie rambursat, creditele pot fi: credite pe termen; credit fără termen. e) În funcţie de fermitatea scadenţei, creditul poate fi: credit denunţabil; credit nedenunţabil. f) În funcţie de modul de stingere a obligaţiilor de plată pentru lichidarea creditelor, se disting: credite amortizabile; credite neamortizabile. Cuvinte cheie: creditul comercial; creditul bancar; creditul de consum; creditul obligatar; creditul ipotecar Categorii de credite acordate agenţilor economici: Băncile comerciale, care reprezintă componenta de bază a sistemului bancar prin natura activităţii lor, sunt autorizate să acorde atât credite pe termen scurt, pe o durată de maxim 12 luni, destinate activităţii de exploatare, cât şi credite pe termen mediu (1 la 5 ani) şi lung (5-25) pentru susţinerea activităţii de investiţii.

A. Credite pe termen scurt: a) exprimate în moneda naţională, pe destinaţii, precum: de capital (pentru acoperirea trezoreriei); linii de credite; stocuri, cheltuieli şi alte active constituite temporar; producţia de export şi exportul de produse. b) în valută: import de bunuri şi servicii; linii de credit de tip revolving pentru import de materii prime şi materiale; documente remise spre încasare.

B. Credite pe termen mediu şi lung: a) în lei, pentru: dezvoltare în completarea capitalului propriu; activităţi în leasing; procurarea titlurilor de valori mobiliare; b) în valută, pentru: modernizarea şi dezvoltarea capacităţilor existente; retehnologizarea proceselor de producţie. Cuvinte cheie: credite pe termen scurt; credite pe termen mediu şi lung

Creditarea populaţiei: Apelul populaţiei la împrumuturi a devenit un fenomen obişnuit în multe ţări dezvoltate. Totodată, s-a trecut de la o creditare pe obiecte la o creditare globală, sub forma creditelor de trezorerie. Creditele de trezorerie sunt considerate toate creditele acordate populaţiei, cu excepţia creditelor pentru construirea de locuinţe. În ultimii ani, în ţările dezvoltate, creditele de trezorerie au cunoscut o anumită diversificare. S-au intensificat achiziţiile familiale de bunuri de consum durabile, s-au schimbat psihologia şi sociologia familială. Totodată, diversificarea creditelor de trezorerie se explică prin factori de ordin demografic. Un credit distinct care se acordă populaţiei în ţările dezvoltate este cel sub forma finanţării construcţiilor de locuinţe. Cuvinte cheie: creditelor de trezorerie; finanţării construcţiilor de locuinţe Dobânda şi rata dobânzii: Dobânda este preţul plătit în schimbul punerii la dispoziţia unui subiect economic a capitalului necesar, rata dobânzii reprezentând preţul pentru o anumită unitate de capital şi o anumită unitate de timp. Din punct de vedere al băncii, putem deosebi două categorii de dobânzi: dobânda bonificată şi dobânda percepută. Dobânda bonificată reprezintă remunerarea disponibilităţilor băneşti ale titularilor de conturi constituite ca depozite la bancă. Capitalul mobilizat la dispoziţia băncilor este fructificat în procesul creditării. Nivelul dobânzilor bonificate este dependent de rata inflaţiei, rata dobânzii de refinanţare (taxa oficială a scontului în cazul rescontării) şi ratele dobânzilor practicate de celelalte bănci comerciale. Dobânda percepută este dobânda pe care o încasează băncile de la clienţii lor în calitate de debitori, corespunzător creditelor acordate. La rândul său, dobânda percepută este dependentă de o serie de factori, printre care enumerăm: erodarea monetară, nivelul cheltuielilor cu operaţiunile bancare, gradul de risc, profitul bancar, rezerva minimă obligatorie. În orice economie, dobânda se exprimă în mărimi relative cu ajutorul ratei dobânzii, calculate după relaţia: D* 100 rd = C în care: rd = rata dobânzii; D = dobânda plătită (încasată) la un împrumut pe timp de un an; C = suma împrumutată.

În economia de piaţa nivelul ratei dobânzii se formează pe piaţa capitalurilor, în funcţie de raportul dintre cererea şi oferta de capital de împrumut.

La credite şi depuneri există două modalităţi de calcul:

a. Calculul dobânzii simple, în situaţia în care depunerile şi creditele au o perioadă de până la un an. În acest caz, dobânda se stabileşte după relaţia: C* nz * rd

D = 360 * 100 în care: D = dobânda în sumă absolută; C = capitalul împrumutat; nz = numărul de zile pentru care se realizează creditarea; rd = rata dobânzii. Factorii de care depinde mărimea dobânzii se pot împărţi în două categorii:

- variabili (C, nz ); - invariabili (360 şi procente).

În aceste condiţii relaţia capătă următoarea formă: C* nz C* nz * rd

D = = 360 * 100 360 * 100

rd b. Calculul dobânzii compuse se practică în situaţia în care perioada de creditare este mai mică de un an. Această perioadă poate fi exprimată în ani întregi, sau în ani întregi plus fracţiuni de un an. În situaţia în care perioada de creditare sau depunerea este exprimată în ani întregi, dobânda se calculează pe baza relaţiei: D = Cf – Ci = Ci * k

n – Ci în care: D = dobânda percepută sau bonificată; Cf = capital fructificat; Ci = capital iniţial; k = coeficientul de fructificare (1 + rd ); n = numărul de ani cât durează depunerea sau creditarea. Din aceste relaţii se pot evidenţia şi ceilalţi factori. Astfel: Cf * rd Cf Ci = = k Ci În situaţia în care perioada de depunere sau creditare este formată din ani întregi şi fracţiuni de an, calcularea dobânzii se face după următoarea relaţie:

Ci * kn * nz * rd nz * rd

D = Cf - Ci = Ci * kn + - Ci = Cik

n 1 + - Ci 360 * 100 360 * 100

Cuvinte cheie: dobânda bonificată, dobânda percepută; dobânza simplă; dobânda compusă

Banca şi funcţiile acesteia: Intermedierea financiară, care asigură finanţarea indirectă, are două sensuri: unul referitor la operaţiunile financiare, celălalt referitor la instituţiile financiare. Operaţiunile financiare modifică averea subiecţilor economici deţinută sub formă de bani sau creanţe, pe când instituţiile financiare sunt organisme care efectuează aceste operaţiuni. Banca este un intermediar financiar care transformă depozitele în credite {transformare bancară), transformare prin care se creează monedă bancară în cadrul acestei transformări pot fi delimitate trei dimensiuni: transformarea scadenţelor, transformarea ratelor de dobândă; transformarea riscurilor. Banca reprezintă un intermediar financiar care asigură lichiditatea economiei printr-un proces

de monetizare a activelor, transformând creanţele care au un minim de risc în instrumente de plată perfect lichide. Băncile realizează următoarele funcţii principale: colectează depozite, prin mobilizarea disponibilităţilor băneşti; acordă credite; realizează operaţiuni interbancare (operaţiuni en-gros, operaţiuni tehnice cu corespondenţi şi finanţarea interbancară); gestionează mijloacele de plată; realizează operaţiuni cu titluri financiare; oferă servicii financiare. Produse, servicii şi operaţiuni bancare: Banca oferă servicii bancare purtătoare de produse bancare (credite, depozite etc.) sau servicii nepurtătoare de produse, nonprodus (consultanţă, procesare etc). Produsul bancar este destinat direct clientului, permiţând consumul financiar al acestuia, şi totodată afectând patrimoniul băncii. Serviciile bancare însoţesc sau nu produsele bancare, costurile acestora afectând indirect patrimoniul băncii, prin costurile produselor. Indiferent de natura lor serviciile bancare sunt generate prin operaţiunile bancare, putând fi grupate în servicii de capital, servicii de personal, servicii mixte. Produsele au următoarele caracteristici: sunt imateriale, nu pot fi protejate, sunt reglementate, sunt oferite direct clienţilor, implică angajarea clientelei. Asociate caracteristicilor se evidenţiază următoarele atribute: standardizarea, intangibilitatea, volatilitatea, inseparabilitatea, perisabilitatea. Funcţiile băncii sunt realizate prin operaţiunile efectuate de către aceasta, care din punct de vedere bilanţier sunt operaţiuni de activ şi operaţiuni de pasiv, la care se adaugă operaţiunile comerciale şi de comision. Operaţiuni de pasiv constau în formarea capitalului propriu, constituirea depozitelor, rescontarea şi recreditarea. Operaţiuni de activ constau în acordarea de credite, operaţiuni de trezorerie şi interbancare, operaţiuni cu titluri şi operaţiuni extrabilanţiere. Operaţiuni comerciale şi de comision sunt legate de regulă de operaţiunile active şi pasive, precum tranzacţii cu aur şi devize şi diverse servicii. Structura şi caracteristicile sistemului bancar: Analiza organizării bancare după gradul de specializare pennite delimitarea a două tipuri de sisteme bancare: sistemul centrat pe bănci universale, specific Europei Continentale şi sistemul centrat pe bănci specializate, specific spaţiului anglo-saxon. In prezent are loc un proces de universalizare a activităţii bancare şi de expansiune a băncilor pe pieţele financiare. Pot fi delimitate cinci tipuri de instituţii bancare: Bănci comerciale, care constituie depozite şi acordă credite, fiind de regulă bănci universale şi cuprinzând o gamă diversă de bănci; Bănci de afaceri implicate în investirea pe termen lung a depunerilor şi în gestiunea patrimoniului firmelor; Bănci mutuale şi cooperative de credit; Case de economisire şi împrumuturi; Instituţii de credit specializate, precum: bănci ipotecare, bănci agricole, bănci de investiţii, bănci de comerţ exterior etc.

Caracteristicile actuale ale sistemelor bancare sunt: diversificarea, concentrarea, bancarizarea activităţii, restructurarea operaţională, internaţionalizarea, titrizarea, informatizarea. Banca viitorului va fi o bancă tară ghişee, o bancă la domiciliu utilizând telexul, faxul, telefonul, internetul, ceea ce aduce avantaje dar creează şi riscuri de fraudă şi de înstrăinare a clienţilor. Activitatea băncilor se desfăşoară într-un mediu de piaţă care oferă condiţii diferenţiate de realizare a concurenţei, asigurând băncilor şanse inegale de succes, de profitabilitate. In cazul concurenţei perfecte rata dobânzii de echilibru este rata la care cantitatea cerută de depozite sau de împrumuturi este egală cu cantitate de depozite sau de împrumuturi oferită, schimbările în ratele dobânzii la depozite sau la împrumuturi fiind determinate de variaţiile cererii sau ofertei acestora, acestea neputând 11 influenţate direct de deciziile individuale ale băncilor. Pe o piaţa în care concurenţa este imperfectă, astfel că relaţia dintre rate şi cantităţi, adică cerere şi ofertă, sunt perturbate, intrarea şi rămânerea pe piaţă nemaifiind liberă, băncile îşi pot stabili ratele dobânzii favorabile maximizării profitului propriu. In acest sens, o bancă de monopol acoperă sau controlează cererea de împrumuturi a pieţei

Lichiditate, performanţe şi costuri bancare: Obiectivele prioritare ale activităţii bancare sunt: profitabilitatea şi lichiditatea. Lichiditatea înseamnă pentru bănci posibilitatea de a asigura, în orice moment, efectuarea plăţilor, menţinerea unei capacităţi monetare permanente implicând costuri bancare suplimentare. Asigurarea lichidităţii bancare dispune de premise favorabile, determinate de fluxurile de monedă centrală antrenate în mod automat de operaţiuni bancare, precum depunerile de monedă de către clienţi; cedarea de către bancă a depunerilor în valută contra monedă naţională; soldul favorabil rezultat din compensările interbancare. Penuria de lichiditate poate fi acoperită prin recreditarea de către Banca Centrală sau prin angajarea de credite pe piaţa interbancară, restabilirea stării de lichiditate solicitând costuri, riscul de lichiditate presupunând o supraveghere a stării de lichiditate de către bancă. Prevenirea lipsei de lichiditate poate fi asigurată prin optimizarea structurii activelor, utilizând două criterii: selecţia activelor, prin confruntarea profitabilităţii cu riscurile; diversificarea portofoliului. Menţinerea lichidităţii bancare se realizează şi prin măsuri speciale, precum finanţarea băncilor de către stat, asigurarea depozitelor bancare, respectarea de către bănci a unor coeficienţi de lichiditate. Profitabilitatea are ca element central profitul brut sau net, care raportat Ia variabilele determinante ale activităţii băncii evidenţiază interdependenţele în evoluţia performanţelor băncii. Indicatorii performanţelor bancare se determină ca mărimi relative, prin raportarea profitului la: capitalul propriu {rata rentabilităţii financiare); active totale (rata rentabilităţii economice); venituri {rata profitului, a rentabilităţii). Performanţele bancare sunt evidenţiate şi prin raportarea unor variabile financiare esenţiale: rata utilizării activelor (venituri/active); efectul de levier (datorii/capital) etc. Costurile bancare, optimizarea raportului între venituri şi costuri constituie o latură esenţială a managementului băncii, minimizarea costurilor bancare evidenţiind domeniile şi funcţiile bancare care nu sunt rentabile. In ansamblul funcţiilor îndeplinite de bancă, în calitate de intermediar, se disting două categorii de costuri: costul resurselor, care depinde de ratele dobânzilor bonificate; costurile de funcţionare a băncii, cuprinzând cheltuielile de personal, amortizarea, cheltuielilor generale ale băncii, rezervele, cheltuielile fiscale etc. Cuvinte cheie: produsul bancar; operaţiuni de pasiv; operaţiuni de activ; operaţiuni comerciale şi de comision; bănci comerciale; bănci de afaceri; bănci mutuale şi cooperative de credit; case de economisire şi împrumuturi; instituţii de credit specializate; profitabilitatea; lichiditatea; costurile bancare; costul resurselor costurile de funcţionare Conceptul şi conţinutul sistemului de plăţi: Sistemul de plăţi este o parte esenţială a infrastructurii financiare a economiei de piaţă, în care organizarea şi activitatea sectorului bancar sunt determinate de necesităţile pieţelor, în contextul preocupării organismelor oficiale vizând asigurarea stabilităţii şi siguranţei acestuia. În ultimele două decenii, pe plan mondial sistemele de plăţi au fost profund afectate de schimbările majore petrecute în industria serviciilor financiare. Schimbările tehnologice rapide, dereglementarea şi tendinţa către o mai mare volatilitate a preţurilor activelor au contribuit la o adevărată explozie în activitatea financiară şi, implicit, în volumul şi valoarea fluxurilor de plăţi atât pe plan naţional, cât şi pe plan mondial. Sistemul de plăţi poate fi definit ca un set de înţelegeri (aranjamente) privind descărcarea obligaţiilor asumate de agenţii economici ori de câte ori aceştia achiziţionează resursele reale sau financiare. În economiile care nu se bazează pe schimburi în natură, astfel de obligaţii sunt descărcate prin transferul titlului de proprietate a unei categorii de active, care, prin însăşi natura şi larga lor acceptabilitate, sunt cunoscute sub denumirea de bani. Din punct de vedere istoric, aceste active au luat forma unei mărfi (de pildă, aur sau argint) sau a unor diverse mijloace de consemnare a obligaţiilor emise de instituţii guvernamentale, instituţii financiare sau persoane private care, în principiu, erau compensabile în mărfuri. Din categoria principalilor participanţi fac parte persoanele fizice, agenţii economici şi alte instituţii nonbancare, băncile, casele de compensaţie şi Banca centrală. Fondurile transferate sunt atât

pasive (obligaţii) ale Băncii centrale deţinute fie de persoanele nonbancare (bancnotele), fie de sistemul bancar (depozite bancare de rezervă), cât şi pasivele (obligaţii) ale băncilor faţă de publicul nonbancar (depozitele bancare) sau faţă de alte bănci (depozite de corespondent bancar). Mijlocul tradiţional şi cel mai direct de transfer al fondurilor băneşti între nonbănci îl constituie utilizarea numerarului (monezi şi bancnote). În descărcarea de obligaţia de plată prin utilizarea numerarului, decontarea este individuală şi imediată (decontare brută şi în timp real). Atunci când transferul de proprietate se realizează sub alte forme decât cea a numerarului, decontarea are loc prin conturile instituţiilor bancare. În acest caz, agenţii economici dau instrucţiuni unor intermediari, de regulă bănci, să transfere fonduri de la un deţinător de cont – plătitor – la un alt deţinător de cont – beneficiarul, de regulă, existând o diferenţă de timp între emiterea instrucţiunii şi completarea (decontarea) transferului. Mai mult decât atât, ori de câte ori părţile nu menţin depozite la aceeaşi instituţie, executarea unei instrucţiuni de plată necesită ca banca plătitorului să facă transfer de fonduri către banca beneficiarului în scopul ca acesta din urmă să poată acoperi noua obligaţie de plată pe care o înregistrează faţă de clientul său, beneficiarul. Acest tip de transfer se numeşte transfer interbancar. În cazul în care atât plătitorul, cât şi beneficiarul menţin conturi la aceeaşi bancă, transferul de fonduri are loc în cadrul unei singure instituţii, denumirea acestuia fiind transfer intrabancar . Cuvinte cheie: sistemul de plăţi; transfer interbancar; transfer intrabancar Modalităţile şi instrumentele de plată: Instrumentele de plată utilizate s-au diversificat continuu, o dată cu mutaţiile ce au avut loc în cadrul economiei şi al perfecţionării tehnicilor de transmitere a mesajelor. Privite în ansamblul lor, se disting:

1. Plata prin marfă contra marfă, cunoscută sub denumirea de troc, compensaţie. Din punct de vedere istoric este prima “modalitate” de plată apărută, iar revenirea la acest mod de plată a fost determinată, pe de o parte, de fenomene de criză financiară naţională sau internaţională (de exemplu, criza din 1929 – 1933, criza datoriilor externe din 1980 – 1985 etc.), iar pe de altă parte, de limitele financiare ale unor participanţi la schimburile internaţionale. În prezent, această tehnică este utilizată ca metodă de a “debloca” relaţiile comerciale cu ţări, firme etc., ale căror disponibilităţi financiare sunt modeste sau inexistente.

2. Pata în numerar. Dacă în trecutul istoric plata cu “bani peşin” constituia o certitudine la încheierea unei tranzacţii, în etapa contemporană locul său în ansamblul plăţilor este modest şi pe cale de dispariţie, ca urmare a dezavantajelor şi riscurilor pe care le incumbă: transportul efectiv; contactul direct între cei doi parteneri; dificultatea de a sincroniza obligaţiile partenerilor. Cu toate acestea, factori diferiţi determină ca, şi în epoca contemporană, plata în numerar să fie utilizată. Elementul fundamental al plăţii în numerar îl constituie încrederea care trebuie să existe între partenerii de afaceri.

3. Plata prin cec este cea mai apropiată de plata în numerar, iar caracterul înscrisului – cecului – oferă partenerilor de afaceri un grad de siguranţă mai ridicat. Plata prin cec – în diferitele sale forme – a luat o deosebită amploare după anii ’60, fiind utilizată cu precădere în spaţiul plăţilor necomerciale. Plata prin titluri de credit, respectiv prin utilizarea cambiei şi a biletului la ordin, se numără printre cele mai vechi tehnici de plată.

4. Ordinul de plată este legat de apariţia băncilor şi dezvoltarea relaţiilor la nivel internaţional între acestea. În esenţă, se aseamănă plăţilor în numerar, dar se realizează pe canal bancar şi constă din ordinul pe care un client îl dă băncii sale de a plăti, din contul său, o sumă de bani unei alte persoane în contul acesteia, care poate fi deschis la orice altă bancă, sau chiar la aceeaşi bancă. În practică este denumit şi “plata direct din cont” sau “plata din cont”.

Modalităţile de plată A. Plăţi în numerar Instrumentele de plată prezentate mai sus se pot grupa în două categorii distincte: plăţi în numerar; plăţi prin virament.

B. Plăţi prin virament A doua modalitate de efectuare a plăţilor şi cea mai importantă ca volum este viramentul . Această modalitate de plată a apărut o dată cu băncile şi este strâns legată de acestea, adică nu se poate desfăşura în afara lor. Viramentul este de două tipuri: de credit; de debit. Viramentul de credit este cel mai utilizat şi constă în faptul că plătitorul (debitorul) dispune de fondurile sale şi dă dispoziţie să se efectueze plata, nefiind necesar un consimţământ prealabil al plătitorului. Din această grupă fac parte cele mai importante instrumente de plată, precum ordinul de plată, cecul şi cambia. În cazul viramentului de debit, utilizarea sa este mai rară. În prealabil este dat consimţământul plătitorului transmis băncii sale. Prin acest consimţământ, plătitorul împuterniceşte creditorul să facă demersurile pentru efectuarea plăţii, adică să depună documentele la bancă şi să ceară ca suma respectivă de plată să fie transferată în contul său.

Rolul cambiei ca instrument de plată. Operaţiuni cambiale Creditul şi diversitatea formelor pe care le îmbracă aceasta antrenează utilizarea unei multitudini de documente în care este materializată relaţia debitor şi creditor. Astfel de documente cunoscute sub denumirea de titluri de credit sau instrumente de credit pot fi clasificate după criterii ce decurg din caracteristicile fiecărei forme de credit.

a) înscrisuri care dau dreptul la încasarea unei sume de bani: cambia; biletul de ordin; cecul; obligaţiunile; bonurile de casă; bonurile de tezaur; certificatele de investitor; cadurile (cărţile de credit).

b) înscrisuri emise de către stat prin institu ţiile sale sau de bănci cu drept de monopol: moneda de hârtie (emisă de stat); bancnota (sau biletul de bancă).

c) înscrisuri care asigură posesorilor un drept asupra unor bunuri reale (mărfuri depozitate sau aflate în curs de transport): warantul; conosamentul; scrisoarea de trăsură,

cu condiţia ca acestea să fie depuse la bancă, drept garanţii pentru obţinerea de credite. ♦ Definiţie. Cambia reprezintă un înscris, prin care o persoană (trăgătorul) ordonă unei

persoane (tras) să plătească unei a treia persoane (beneficiar) o sumă de bani determinată, la o dată fixă şi la locul indicat. Din definiţie rezultă că trăgătorul are faţă de tras o creanţă, care se numeşte promisiunea sau acoperirea cambiei. De asemenea, beneficiarul are o creanţă de trăgător, aceasta numindu-se valoarea furnizat ă. Atunci când beneficiarul este el însuşi debitor faţă de o terţă persoană şi doreşte să realizeze plata utilizând aceeaşi cambie, aceasta poate înscrie pe spatele cambiei o menţiune de a se plăti creditorului . Menţiunea poartă denumirea de gir sau andosare; cel care a înscris menţiunea este girant, iar noul beneficiar este girator . Cuvinte cheie: plata prin marfă contra marfă; pata în numerar; plata prin cec; ordinul de plată; cambia; biletul de ordin; gir; andosare; girator Riscurile în sistemele de plăţi: Schimbările din tehnologiile financiar-bancare, dereglementările, sporirea volatilităţii, preţurile activelor, ratelor, cursurilor, diversificarea instrumentelor de plata au contribuit la expansiunea fluxurilor de plăţi, la adâncirea specializării sistemelor de plăţi, la scurtarea perioadei dintre momentele procesului de decontare.

In acest sens se înscrie şi apariţia şi dezvoltarea sistemelor electronice de transfer de fonduri de mare valoare în timp real, determinată în mare parte de necesitatea prevenirii riscurilor, sistemele de plăti constituind cel mai important canal de propagare a crizelor sistemice inerente proceselor de decontare.

Celor două tehnici de transfer a fondurilor, pe bază brută (pe clienţi, tranzacţii, bănci la valoarea plăţii) sau bază netă (centralizat, pe baza poziţiilor nete), le sunt specifice următoarelor categorii de riscuri: riscul de credit, generat de posibilitatea ca una din părţile sistemului să sufere o pierdere în realizarea creanţelor cu ceilalţi parteneri; riscul de lichiditate, generat de imposibilitatea

partenerilor de a-şi achita obligaţia de plată; riscul de decontare, generat de factorii diverşi, inclusiv de lipsa de lichiditate; riscul sistemic, generat de procesul de decontare, şi afectând întregul sistem bancar şi financiar.

Sursa riscurilor o constituie dereglările ce pot apare între cele două momente ale tranzacţiei: livrarea bunului şi încasarea contravalorii. Cuvinte cheie: riscul de credit; riscul de lichiditate; riscul de decontare; riscul sistemic

Statistica financiar-monetară (SFM): SFM, utilizând conceptele, definiţiile, clasificările şi convenţiile standardizate asigură, într-un cadru general al structurilor financiare si monetare, culegerea, organizarea şi comparabilitatea datelor şi informaţiilor şi totodată, oferă metode si tehnici de prelucrare şi valorificare a acestora în vederea realizării analizelor, explicaţiilor şi interpretărilor necesare formulării strategiilor şi politicilor monetare şi financiare. Culegerea şi organizarea datelor şi informaţiilor se realizează într-un cadru contabil standardizat la nivelul economiei naţionale, Sistemul Conturilor Naţionale - SNC, care oferă o balanţă integrată a fluxurilor şi tranzacţiilor monetare şi financiare, a transferurilor de active financiare purtătoare de monedă, asigurând echilibrul dintre economisire şi investiţii pe sectoare şi pe ansamblul economiei. SNC permite delimitarea unor blocuri de active monetare şi financiare care oferă posibilitatea constituirii agregatelor monetare, reprezentând obiective intermediare ale politicii monetare. Principalele agregate monetare sunt: agregatul moneda, care delimitează un set de componente cantitatea de monedă (masa monetară); agregatul creditului, cu specificarea creditorilor, debitorilor şi instrumentelor; agregatul datoriei, care face legătura între sfera reală şi cea monetară; lichiditatea primară, secundară şi terţiară; rezervele bancare interne şi internaţionale.

O componentă esenţială a statisticii monetare o reprezintă statistica bancară dedusă din bilanţurile şi conturile bancare, din conturile subsectoarelor bancare, fiind derivată situaţia masei monetare, care constituie cadrul contabil principal pentru analiza monetară, structura acestei situaţii delimitând activele şi pasivele monetare.

Analiza monetară: Analiza monetară reprezintă o parte a analizei financiare, care la rândul său constituie un domeniu relativ nou al analizei economice.

Analiza financiară are ca obiect explicarea şi interpretarea fenomenelor şi proceselor financiare, a legăturilor lor interne, a relaţiilor dintre acestea şi fenomenele nefinanciare, căpătând valenţe operaţionale prin aplicare metodelor cantitative, a teoriei sistemelor şi a reţelelor, a modelisticii statistico-matematice.

Analiza financiară se bazează pe schema circulaţiei banilor, de transformare a banilor din monedă inactivă în monedă activă şi invers, în cadrul tranzacţiilor financiare prin care sunt create instrumentele financiare. Se obţine tabloul global al fluxurilor băneşti din economie caracterizat prin două identităţi:

- plasamentele financiare ale unui sector sunt egale cu resursele financiare ale acestuia, pe ansamblu rezultatul fiind nul; - diferenţa dintre economisirea şi investiţia unui sector este egală şi de semn invers cu diferenţa dintre acumularea financiară şi resursele financiare ale acestuia. Analiza monetară are ca obiect crearea banilor şi efectele modificării masei băneşti, interferându-se cu obiectul analizei financiare, un obiectiv esenţial constituindu-1 echilibrul monetar, ca rezultat al confruntării cererii şi ofertei de monedă şi relaţiile acestuia cu celelalte echilibre din economie.

Sunt analizate influenţele modificării masei băneşti asupra evoluţiei economiei reale, deci mecanismele de transmitere a proceselor monetare asupra economiei, fiind identificate canale de acţiune a dezechilibrelor monetare asupra cererii şi ofertei de moneda, canale evidenţiate pe piaţa mărfurilor şi pe piaţa financiar-monetară. Analiza monetară vizează, corelat cu analiza echilibrului monetar, încă trei obiective: analiza agregatelor monetare, analiza procesului de creaţie monetară, analiza cererii de bani.

Modele monetare: Modelul reprezintă o imagine convenţională şi simplificată a realităţii, asigurând concordanţa cu realitatea în ceea ce priveşte proprietăţile şi structurile. Modelele monetare sunt cognitive (destinate explicării şi interpretării) şi pragmatice (destinate previzionării şi politicilor), sunt econometrice (de natură empirică) şi logice {abstracte, de natură teoretică).

Cerinţele impuse modelării monetare sunt: adaptarea metodologica la caracterul vectorial-matricial al realităţii; surprinderea modelistică a incertitudinii; diminuarea instabilităţii parametrilor şi variabilelor; relevarea ecarturilor temporale şi evidenţierea dinamici taţii.

Validitatea şi coerenţa modelelor monetare este asigurată prin: fundamentarea teoretică; alegerea şi definirea variabilelor; elaborarea sistemului de ecuaţii pe baza analizei logice; evaluarea parametrilor.

Se impune dezagregarea adecvată a fenomenelor şi relaţiilor, selectarea acelora care satisfac cerinţele cuantificării, formalizării şi stabilităţii, precum şi asigurarea operaţionalizării modelului. Modelele monetare pot fi grupate, după structura formală, în trei clase:

- modele cu o singură ecuaţie, care sunt o reprezentare sintetică a relaţiilor dintre variabilele definitorii ale domeniului abordat;

- modele complexe, utilizate în analiza şi programarea monetară şi financiară, cuprinzând mai multe variabile şi ecuaţii; - modele ale fluxurilor monetare, având la bază balanţa fluxurilor financiare, permit transformarea acesteia într-un model econometric de natură matricială, evidenţiind comportamentul sectoarelor referitor la active şi pasive, la avere şi datorii, la formarea agregatelor. Cuvinte cheie: blocuri de active monetare şi financiare; agregatul moneda; lichiditatea; rezervele bancare; situaţia masei monetare; analiza monetară; analiza financiară; mecanismele de transmitere a proceselor monetare asupra economiei; modelele monetare; modele cu o singură ecuaţie; modele complexe; modele ale fluxurilor monetare Politica economică reprezintă ansamblul deciziilor autorităţilor publice în scopul orientării activităţii economice într-un sens considerat dezirabil de către o comunitate (naţiune). Structurale sau conjuncturale, politicile economice au patru obiective prioritare, care formează careul magic: creşterea economică, ocuparea factorului muncă, inflaţia (creşterea preţurilor), echilibrul extern (al contului curent al balanţei de plăţi).

Instrumentele politicii economice se circumscriu la două modalităţi de intervenţie a statului în economie: directă (controlul preţurilor, salariilor, comercial etc); indirectă (politicile).

Politica monetară reprezintă o componentă a intervenţiei indirecte, exprimând ansamblul măsurilor adoptate de către autoritatea monetară pentru a exercita o anumită influenţă asupra dezvoltării economice sau pentru a asigura stabilitatea preţurilor si a cursurilor valutare.

Asigurând controlul lichidităţilor din economie, politica monetară utilizează două categorii de instrumente:

- intervenţie directă, sau reglementări bancare, care modifică volumul şi valoarea lichidităţilor deţinute de către bănci;

- intervenţie indirectă, vizând o intervenţie globală, prin instrumente diverse, care indică agenţilor economici, bancari sau nonbancari, evoluţia dorită a lichidităţilor. Obiectivele politicii monetare: Obiectivele se ierarhizează în trei grupe: finale (adică cele patru din careul magic); intermediare (specifice domeniului monetar); operaţionale (asupra cărora acţionează instrumentele în mod nemijlocit).

Obiectivul agregat, specific politicii monetare este următorul: realizarea unui nivel optim al cantităţii de monedă, menţinerea unui nivel stimulativ al ratei dobânzii, promovarea unui nivel adecvat al cursului de schimb. Nivelul optim al cantităţii de monedă se exprimă prin trei categorii de agregate: ale masei monetare; ale bazei monetare (moneda centrală); ale finanţării (creditării), afectând patrimoniul bancar al subiecţilor economici.

Nivelul stimulativ al ratei dobânzii, având în vedere influenţa ratei asupra venitului,

economisirii şi investiţiilor. Totuşi, evoluţia ratei este determinată de cursul valutar, baza monetară etc, rata constituind un obiectiv condiţionat.

Nivelul adecvat al cursului valutar, luând în considerare deschiderea spre exterior a economiei, vizează rata de schimb reală în condiţiile flotării libere a monedelor.

PIB-ul nominal, s-a impus ca obiectiv complex, cantitatea de monedă fiind corelată cu evoluţia acestuia, fie prin controlul lichidităţii, fie prin reglementările bancare, vizând activitatea băncilor.

Instrumentele monetare: Banca Centrală acţionează asupra lichidităţii bancare, încercând să regleze cantitatea de monedă centrală pe care o pune la dispoziţia băncilor, tăcând să varieze costul acestei monede prin trei instrumente: taxa scontului, intervenţiile pe piaţa monetară, rezervele minime obligatorii.

Taxa scontului reprezintă dobânda aplicată de către Banca Centrală la creditele acordate băncilor în cadrul operaţiunilor de rescontare, aceasta influenţează toate celelalte rate ale dobânzii din economie.

Operaţiunile pe piaţă ale Băncii Centrale influenţează evoluţia lichidităţii prin nivelul ratelor dobânzii practicate de către aceasta atât la cumpărarea, cât şi la vânzarea de lichidităţi, prin împrumuturi angajate sau acceptate.

Selectivitatea şi limitarea creditelor vizează controlul orientării şi volumului creditelor, favorizând anumite sectoare considerate prioritare sau influenţând cantitatea de monedă din economie prin creaţia monetară.

Presiunea morală semnifică influenţa pe care o anumită atitudine a Băncii Centrale o poate avea asupra comportamentelor băncilor, activităţilor de creditare.

Canalele de transmitere a politicii monetare: Atingerea obiectivelor prin utilizarea instrumentelor monetare necesită existenţa unor canale, mecanisme de transfer a impulsurilor monetare asupra comportamentului subiecţilor economici. Canalul de transmitere reprezintă o înlănţuire coerentă de variabile şi agregate monetare, financiare sau economice, corelativ şi unidirecţional orientată. prin care potenţialul transformativ al instrumentului monetar se transferă adecvat şi relevant obiectivelor urmărite prin politica monetară. Mecanismul de transmitere are două secvenţe: transmiterea impulsurilor asupra variabilelor financiare; conexiunea sectorului financiar cu economia reală.

Canale de transmitere sunt; rata dobânzii, cursul valutar, preţul titlurilor de valoare, creditul bancar, bilanţul.

Canalele de transmitere se bazează pe modul de afectare a preţurilor bunurilor, inclusiv a activelor financiare, stabilitatea preţurilor reprezentând o prioritate a oricărei politici monetare.

Cuvinte cheie: politica economică; instrumentele politicii economice; politica monetară; intervenţie directă; intervenţie indirectă; obiectivele finale; intermediare; obiectivul agregat; nivelul optim al cantităţii de monedă; nivelul stimulativ al ratei dobânzii; nivelul adecvat al cursului valutar; PIB-ul nominal; taxa scontului; operaţiunile pe piaţă; selectivitatea şi limitarea creditelor; presiunea morală; rata dobânzii, cursul valutar, preţul titlurilor de valoare, creditul bancar, bilanţul

Sistemul Monetar European: Sistemul Monetar European (SME), cunoscut şi sub denumirea de Uniunea Monetară Europeană, reprezintă un ansamblu coerent de fluxuri şi relaţii monetare şi financiare, realizate într-un perimetru teritorial delimitat, care se caracterizează prin: monedă unică; o Bancă Centrală Europeană; reglementări monetare, bancare şi financiare unitare; politici monetare coordonate: convergenţă a parametrilor şi performanţelor monetare şi financiare.

Fluctuaţia monedelor din anii '20 şi devalorizările acestora din anii '30, accentuarea ulterioară a protecţionismului a generat dorinţa ţărilor spre mai multă cooperare economică, în particular monetară. Acordurile de la Bretton Woods {1944) au promovat stabilizarea cursurilor de schimb, fluctuaţiile monedelor în raport cu dolarul fiind admise între limitele ±l%.Constituirea OECD (1948), devenită OCDE (1961) şi a UPE, au reprezentat tentative de cooperare în Europa.

Tratatele de la Roma (1957) între şase ţări europene, vizând înlăturarea obstacolelor din calea

liberei circulaţii a bunurilor, capitalurilor şi persoanelor, crearea Pieţei Comune şi a Pieţei agricole comune, precum şi a Comitetului Monetar a constituit o primă etapă spre o coordonare a politicilor monetare in Europa.

Prima tentativă de uniune monetară în Europa, Raportul Werner (1970), bazat pe sistemul Bretton Woods, nu devine viabil, însă multe din directivele sale sunt precursoare ale viitoarei uniunii monetare europene.

Prin acordurile de la Washington, din 1971, marjele de fluctuaţie ale monedelor europene în raport cu dolarul se stabilesc la ±2, 25%, sistemul fiind numit „ şarpele monetar" (bandă de fluctuaţie sau tunel). Deprecierea dolarului continuă, astfel că în 1973 acordurile Bretton Woods sunt abandonate. Absenţa coordonării între ţări transformă „şarpele" într-un eşec, într-un recul al integrării.

SME, lansat în martie 1979, a avut ca obiectiv stabilitatea cursului de schimb, dar şi stăpânirea inflaţiei, cursurile putând varia în raport cu un curs pivot, reprezentat de moneda coş de referinţă numită ECU (moneda de cont), banda de fluctuaţie fiind stabilită la ±2, 25%. La mijlocul anilor "80 ţările cu inflaţie mare hotărăsc să renunţe la fixitatea cursurilor, şi deci la autonomia politicii monetare, SME devenind o zonă a mărcii germane, alegând fixarea ratei de schimb în raport cu marca, însă deprecierile de la începutul anilor '90 împing ţările din SME spre recesiune şi şomaj, producând nelinişteşte în ţările europene, care elaborează un proiect de monedă unică europeană.

Încă din 1989, prin raportul Delors, s-au schiţat trei etape spre Uniunea Economică şi Monetară (UEA4), vizând: înlăturarea controlului circulaţiei capitalurilor; coordonarea politicilor monetare şi crearea SEBC (Sistemul European al Băncilor Centrale); înlocuirea de către SEBC a Băncilor Centrale Naţionale.

Tratatul de la Maastricht din 1992 fixează două date pentru moneda unică: 1.01.1997 sau 1.01.1999 şi un scenariu pe trei faze: îndeplinirea criteriilor de convergenţă de către ţările din UEM (1993); crearea Băncii Centrale Europene (BCE) în 1998; fixarea irevocabilă a cursurilor de schimb şi introducerea monedei unice.

Criteriile de convergenţă, impuse de fapt de către Germania, sunt de două tipuri: criterii monetare, vizând rata inflaţiei, ratele dobânzilor şi cursurile de schimb, dar şi criterii bugetare vizând deficitele bugetare şi datoria publică.

Moneda unică ar putea avea următoarele avantaje: eliminarea fluctuaţiilor cursurilor de schimb; reducerea ratelor dobânzii în Europa; eliminarea atacurilor speculative; afirmarea monedei unice pe plan internaţional; facilitarea comparării preţurilor între ţările europene; eliminarea pentru subiecţi economici a unor costuri de comision şi de tranzacţie. Inconvenientele monedei unice pot ti următoarele: dependenţa politicilor monetare naţionale; pierderea independenţei politicii bugetare (cu recesiune şi şomaj); costuri semnificative de convertibilitate a monedelor naţionale în moneda unică; pierderea amortizării şocurilor asigurată de cursurile de schimb.

Moneda unică implică constituirea unei zone monetare optimale în Europa care să asigure mobilitatea capitalului şi a muncii, necesitând independenţa Băncilor Centrale şi independenţa politici monetare. Integrarea economică a ţărilor, determinată de interdependenţa comercială şi financiară, accentuează impactul extemalităţilor dintre ţări, a influenţelor reciproce între acestea, ceea ce reclamă necesitatea coordonării politicilor economice. Sistemul Bretton Woods, „şarpele monetar" şi SME au scos la lumină efectele negative ale politicilor economice independente asupra evoluţiei integrării europene, evidenţiind faptul că incompatibilitatea dintre politicile monetare independente ale unui sistem fix de cursuri de schimb şi mobilitatea capitalurilor poate ti depăşită prin coordonarea politicilor economice.

Introdusă Ia 1.01.1999 ca monedei unică. EURO, funcţionează ca monedă scripturală, începând cu 01.01.2002 intrând în circulaţie ca monedă fiduciară, monedele naţionale ale ţărilor membre fiind retrase din circulaţie, preschimbarea fostelor monede în euro realizându-se la ratele de schimb irevocabil stabilite la 1.01.1999.

Sistemul Monetar Internaţional: Sistemul Monetar Internaţional (SMI) reprezintă ansamblul regulilor care asigură convertibilitatea reciprocă a unităţilor monetare ale diferitelor ţări, determinând

comparabilitatea sistemelor monetare naţionale, reguli care vizează: regimul de schimb, alimentarea cu lichidităţi, rezervele monetare, reajustarea cursurilor şi a balanţelor de plăţi. In evoluţie s-au afirmat patru sisteme de convertibilitate monetară, în funcţie de etalon: aur monetar, aur lingouri; aur devize: putere de cumpărare.

Evoluţia sistemelor de convertibilitate a evidenţiat două tipuri de regim de schimb: - regimul schimburilor fixe. care presupune definirea monedelor în raport cu un etalon (aur,

deviză, coş valutar), monedele având un curs oficial (paritate) în raport cu etalonul; - regimul schimburilor flotante, valoarea monedei fiind determinată de cererea şi oferta

agenţilor economici pe piaţă. Etalonul aur se bazează pe trei reguli: definirea monedei printr-o cantitate de aur fixă;

convertibilitatea monedelor în aur; libera circulaţie a monedelor. După primul război mondial, conferinţa de la Genova (1922) a impus sistemul etalonului aur

lingouri, monedele fiind garantate prin aur sau rezerve de devize (ele însele convertibile în aur), convertibilitatea fiind limitată Ia lingouri.

După 1931, deprecierile înregistrate de monedele din sfera lirei sterline, şi măsurile de protecţie monetară unilaterale au dus la prăbuşirea sistemului etalon aur lingouri, conferinţa de la Bretton Woods (1944) adoptând un sistem de cursuri fixe şi instituind un organism internaţional care să gestioneze sistemul (FMI).

Fiind convertibile în aur sau într-o monedă convertibilă în aur (practic, dolarul) cursurile de schimb fluctuau într-o marjă de ± I % în jurul parităţii centrale definite în raport cu dolarul, organismul internaţional înfiinţat, FMI, supraveghind sistemul cursurilor fixe centrat pe dolar, prin împrumuturi condiţionate.

Sunt emise noi active de rezervă drepturi speciale de tragere (DST), unitate de cont a cărei valoare este determinată în raport cu un coş ponderat, format din cinci monede.

Sistemul se prăbuşeşte în 1973, FMI fiind însă însărcinat cu gestionarea crizei datoriilor internaţionale, acordând noi împrumuturi, condiţionate de adoptarea unor măsuri de ajustare structurală.

Cursurile flotante implică stabilirea valorii unei monede în raport cu alta sub impactul tuturor factorilor care influenţează cererea şi oferta pe piaţa valutară. Evoluţia regimului cursurilor flotante a relevat unele disfuncţionalităţi: atacuri speculative asupra monedelor; pierderi la nivelul firmelor, nevoite să le acopere prin operaţiuni externe, generatoare de mişcări de capital, şi deci de variaţii ale cursului; volatilitatea cursurilor; distorsiuni în alocarea resurselor; perturbarea politicii publice. In 1978, prin acordurile de la Jamaica, se ratifică flotaţia generalizată, demonetizarea aurului şi afirmarea DST. dolarul rămânând însă moneda de referinţă şi instrument internaţional de plată. Începând cu 1986 dolarul îşi pierde continuu din valoare, stabilizarea cursului dolarului demarându-se în 1987. când G7 a hotărât crearea unei benzi în interiorul căreia monedele puteau fluctua faţă de dolar, limite depăşite însă de piaţă, controlul dolarului tîind anihilat de speculaţiile asupra lui. Dezordinea monetară, generată prin dezintegrarea Sistemului Monetar Internaţional, a determinat ONU să preconizeze o nouă ordine politico-economică mondială, propunându-se în 1995 constituirea unui Consiliu de Securitate Mondială. Totodată, s-a conceput posibilitatea instaurării unui etalon monetar mondial. pe baza unui coş de monede (dificilă datorită dificultăţilor în stabilirea cursurilor de echilibru) sau reconstruirea unui sistem bazat pe dolar, yen. marcă (euro). Şansele de reformă a SMI sunt restrânse datorită adeziunii limitate a ţărilor importante Ia propunerile promovate şi evoluţiei relativ stabile a cursurilor marilor monede în anii 90, care a atenuat din necesitatea reformării SMI Globalizarea financiară contemporană: Începând cu anii '80 efectele combinate ale dereglementărilor pieţelor financiare şi ale schimbărilor tehnologice au extins, diversificat şi intensificat fluxurile şi reţelele financiare globale, sub forma fluxurilor de capital, creditelor bancare internaţionale, obligaţiunilor internaţionale, burselor de valori transnaţionale, instrumentelor derivate, pieţelor monetare internaţionale. Deschiderea şi liberalizarea pieţelor financiare au generat stratificarea sistemului financiar global şi reorientarea fluxurilor financiare, fiind angrenate activ ţările

în curs de dezvoltare şi cele în tranziţie, facilitându-se astfel apariţia şi contagiunea crizelor financiare globale. Progresele înregistrate în tehnologia informaţiei şi a comunicaţiilor au crescut semnificativ volumul şi rapiditatea tranzacţiilor financiare internaţionale, reducând costul acestora, realizându-se infrastructuri mondiale de comunicaţii, crizele financiare şi eşecurile bancare accentuând însă nevoia de cooperare internaţională, în sensul instituirii unui cadru reglementativ al tranzacţiilor şi fluxurilor financiare internaţionale.

Treptat se constituie piaţa financiară globală, funcţională şi competitivă, care facilitează egalizarea randamentelor activelor financiare, convergenţa ratelor dobânzii contribuind la realizarea parităţii reale a ratelor în contextul afirmării centrelor financiare de bază din economia mondială, cererea şi oferta de împrumuturi internaţionale fiind mediate la nivel transnaţional, global.

Pieţele financiare globale permit ca riscurile să se constituie în pachete (cuplate) şi să fie redistribuite, instituţiile protejându-se împotriva riscurilor le transformă şi redistribuie, sporind astfel riscul sistemic, capacitatea de propagare a acestuia crescând într-o piaţă financiară globală. În concluzie, globalizarea financiară contemporană se caracterizează deci prin amploarea, complexitatea şi viteza tranzacţiilor şi fluxurilor, având la bază o infrastructură puternic instituţionalizată, care determină ca tranzacţiile financiare transfrontaliere în timp real să se constituie într-o piaţă financiară globală, generând riscuri sistemice considerabile, transformând condiţiile in care se decide prosperitatea prezentă şi viitoare a popoarelor şi regiunilor la nivel mondial. Cuvinte cheie: Sistemul Monetar European; criteriile de convergenţă; criterii monetare; criterii bugetare; Sistemul Monetar Internaţional; regimul schimburilor fixe; regimul schimburilor flotante; etalonul; cursurile flotante; crizelor financiare globale; infrastructuri mondiale de comunicaţii; fluxurilor financiare internaţionale; piaţa financiară globală; realizarea parităţii reale a ratelor

Grile de autoevaluare:

1. Echilibrul monetar poate fi definit ca fiind starea de identitate între masa bănească realmente existentă în economie şi cererea de bani.

a) T; b) F.

ANS: T 2. Creditele acordate clientelei (persoane fizice) sunt operaţiuni de pasiv.

a) T; b) F.

ANS: F 3. Pentru a putea funcţiona legal, orice societate bancară trebuie autorizată de Banca Naţională a României.

a) T; b) F.

ANS: T 4. Analiza monetară are ca obiect crearea ___________ şi efectele modificării masei băneşti.

ANS: banilor 5. Masa monetară exprimă ____________ de plată ale sistemului bancar.

ANS: angajamentele

6. Operaţiunile de pasiv constau în formarea capitalului propriu, constituirea depozitelor, __________ şi recreditarea.

ANS: rescontarea 7. Obiectul fundamental al politicii monetare îl constituie:

a) menţinerea constantă a ratei de dobândă; b) alocarea eficientă a resurselor în cadrul economiei; c) stabilitatea preţurilor; d) creşterea masei monetare până la un nivel optim; e) înfăptuirea politicii valutare a băncii centrale.

Alegeţi varianta corectă de răspuns.

ANS: c 8. Scontul, ca formă a dobânzii, reprezintă:

a) dobânda practicată pentru titlurile emise de stat şi achiziţionate de agenţii economici; b) dobânda aferentă cambiilor prezentate spre scontare, şi al cărei nivel depinde de valoarea

nominală a titlurilor, numărul de zile rămas până la scadenţă şi rata oficială a scontului; c) diferenţa dintre valoarea nominală a cambiilor deţinute de băncile comerciale şi valoarea

acordată de banca centrală; d) dobânda aferentă obligaţiunilor.

Alegeţi varianta corectă de răspuns. ANS: b 9. Cecul barat se caracterizează prin următoarele aspecte:

a) dă dreptul posesorului să încaseze suma, în momentul prezentării; b) confirmarea de către bancă a disponibilului în cont curent şi asigurarea beneficiarului că

plata cecului se va onora la prezentare; c) este garantat cu un card bancar; d) pe faţa cecului sunt trasate două linii paralele sau oblice între care se înscrie sau nu

numele unei bănci căreia i se va face plata; e) permite realizarea transferului unei sume din contul curent al emitentului în contul

beneficiarului. Alegeţi varianta corectă de răspuns. ANS: d 10. Politica monetară reprezintă o componentă a:

a) intervenţiei directe; b) intervenţiei indirecte; c) intervenţiei mixte; d) nu reprezintă o intervenţie.

Alegeţi varianta corectă de răspuns. ANS: b

11. Sistemul Monetar European se caracterizează prin: 1) monedă unică; 2) o Bancă Centrală Europeană; 3) reglementări monetare bancare şi financiare unitare; 4) politici monetare coordonate; 5) convergenţă a parametrilor şi performanţelor monetare şi financiare.

Este valabilă combinaţia:

a) 1, 2, 3, 4; b) 1, 3, 4, 5; c) 1, 2, 3, 4, 5; d) 1, 2, 5.

ANS: b 12. Coordonatele politicii economice în cadrul U.E. se caracterizează prin:

a) dependenţa politicii monetare de politica preţurilor; b) dependenţa politicii monetare asupra politicii bugetare; c) dependenţa politicii monetare de politica bugetară; d) dependenţa politicii bugetare asupra politicii valutare.

Alegeţi varianta corectă de răspuns. ANS: b

13. Monedele monetare, utilizate în analiza monetară, sunt grupate după structura acestora, în trei clase:

1) modele ale fluxurilor monetare; 2) modele teoretice cu o singură ecuaţie; 3) modele multiecuaţionale ale programării monetare; 4) modele ale echilibrului monetar; 5) modele ale creaţiei monetare.

Este valabilă combinaţia:

a) 2, 4, 5; b) 1, 3, 5; c) 1, 4, 5; d) 1, 2, 3.

ANS: d 14. Riscurile în sistemele de plăţi sunt:

1) riscul de credit; 2) riscul de lichiditate; 3) riscul de decontare; 4) riscul de ţară; 5) riscul sistemic.

Este valabilă combinaţia:

a) 1, 2, 3, 4; b) 1, 2, 3, 5; c) 2, 3, 4, 5; d) 1, 2, 3, 4, 5.

ANS: b

15. Banca Centrală acordă credite: 1) celorlalte bănci; 2) populaţiei; 3) statului; 4) instituţiilor publice; 5) agenţilor economici.

Este valabilă combinaţia:

a) 1, 2, 3; b) 1, 3; c) 1, 4, 5; d) 3, 4.

ANS: b 16. Coeficientul fondurilor proprii şi al resurselor permanente stabileşte un raport minim între resursele pe termen lung şi utilizarea lor de:

a) 50%; b) 40%; c) 45%; d) 60%.

Alegeţi varianta corectă de răspuns. ANS: d 17. Sunt considerate fonduri proprii şi asimilate:

1) fondurile proprii; 2) rezervele; 3) resursele pe termen mediu; 4) resursele pe termen lung cu scadenţe de peste 5 ani; 5) resursele pe termen lung cu scadenţe de peste 10 ani.

Este valabilă combinaţia:

a) 1, 3, 4; b) 1, 2, 4; c) 1, 3, 5; d) 1, 2, 5.

ANS: b 18. Operaţiunile de rescontare se caracterizează prin:

1) se desfăşoară pe baza unei rate a dobânzii fixe, stabilite de banca de emisiune; 2) iniţiativa operaţiunilor şi oportunitatea lor sunt hotărâte de băncile comerciale; 3) furnizează lichidităţi posesorilor de titluri de credit; 4) furnizează lichidităţi băncilor comerciale; 5) iniţiativa operaţiunilor şi oportunitatea lor sunt hotărâte de banca de emisiune.

Este valabilă combinaţia:

a) 1, 3, 4; b) 2, 3, 5; c) 3, 4, 5; d) 1, 2, 4.

ANS: d

BIBLIOGRAFIE SELECTIV Ă 1. Manolescu, Gheorghe, Monedă şi credit. Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004. 2. Manolescu, Gheorghe, Sârbea Diaconescu Adriana, Management bancar, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2001. 3. Dardac, Nicolae, Vâşcu Teodora, Monedă - Credit, voi. 1, II, Editura A.S.E., Bucureşti, 2003. 4. Ilie, Mihai, Tehnica şi managementul operaţiunile bancare. Editura Expert, Bucureşti, 2003. 5. Stoica, Victor, Deaconu Petre, Bani şi credit. Banii. Teorii monetare. Administrarea banilor şi politica monetară, Editura Economică, Bucureşti, 2003.