Istorie si gindire: discurs individual vs

Istorie si gindire: discurs individual vs. discurs transnational

Pia BRANZEU INCLUDEPICTURE "http://www.observatorcultural.ro/images/icons/autor01.gif" \* MERGEFORMATINET

Autor: The History of Political Thought in National ContextEdited by Dario Castiglione and Iain Hampsher-Monk, Cambridge University Press, 2001Includerea studiului Culturi politice nationale si schimbari de regim in Europa de Est si Centrala de Victor Neumann in antologia The History of Political Thought in National Context (Istoria gindirii politice in context national) editata de Cambridge University Press il situeaza pe cunoscutul istoric timisorean in rindul cercetatorilor de mare prestigiu international. Alaturi de Melvin Richter, Quentin Skinner, Wolfgang Mommsen, Pierre Rosanvallon, Dario Castiglione, Iain Hampsher-Monk, Janet Coleman, Malachi Hacohen, Stefan Collini, Jeremy Jennigs, Terence Ball, Victor Neumann contribuie la elucidarea unor probleme teoretice mult dezbatute in politologia si istoriografia contemporana, precum caracterul universal al ideilor politice, dependenta discursului politic de contextul national, caracteristicile gindirii politice si istoria dezvoltarii sale. Daca ceilalti autori studiaza gindirea politica in Germania, Franta, Anglia sau Italia, Victor Neumann adauga un capitol despre Europa de Est, arareori prezent in carti occidentale de stricta specialitate. Cu o finete de mare istoric, el subliniaza, in studiul domniei-sale, caracteristicile gindirii politice din estul Europei si felul cum traditii diferite au contribuit la dezvoltarea unei modernitati tirzii asemanatoare. Pastrarea unei societati civile in tari comuniste precum Ungaria, Cehoslovacia sau Polonia, mai putin Romania, a permis o atitudine de opozitie si reforma care a culminat cu evenimentele din 1956, 1968 si 1980, momente de rascruce pentru intreaga filozofie si gindire politica a regiunii.Ca atitudine fundamentala, atit Victor Neumann, cit si colegii sai de volum accepta caracterul unic si individual al culturilor politice, dar subliniaza in acelasi timp si elementul pre- sau transnational al discursului, care leaga filozofii si scolile lor intr-o traditie europeana ce incepe cu vechii greci si continua cu Roma antica, Evul Mediu, Renasterea si Iluminismul. Insistind asupra importantei contextului national in interpretarea gindirii politice din diferite epoci, autorii submineaza metodele traditionale universaliste si subliniaza maniera particularizata, contextualizata, prin care societatea isi construieste istoria si o nareaza. Lucru posibil, arata Victor Neumann, doar acolo unde exista o anumita libertate a cuvintului, neingradit de cenzuri politice, etnice sau religioase.De asemenea, lectura cartii subliniaza faptul ca si in domeniul istoriei sau al politicii se ridica astazi din ce in ce mai des si mai acut problema canonului si a includerii/excluderii unor ginditori precum Platon, Aristotel, Cicero, Toma dAquino sau Machiavelli, considerati in mod traditional drept cei mai importanti ginditori care au contribuit la promovarea ideilor si practicilor unei bune guvernari. Se pune intrebarea: de ce unii ginditori sint inclusi in canon si altii nu? De ce apar femeile numai in note de subsol si de ce nu se aud nici vocile lor, nici cele ale negrilor, ale emigrantilor sau ale necrestinilor? Este evident ca istoria traditionala a gindirii politice este cea a unor naratiuni care exclud discursurile alteritatii sau le inglobeaza pina la anihilare in discursul crestin al barbatilor albi decedati. Oricit de elocvente ar fi discursurile marginalitatii, ele au fost constant omise.De aceea istoria gindirii politice trebuie reformulata ca un concept clar, iar discutiile legate de teoriile politice ale statului european patriarhal trebuie sa ramina distincte de cele referitoare, de pilda, la reconstructia unei istorii a vocilor feminine in lupta cu un trecut ostil. Dar, desigur, nici extrema cealalta, in care traditia este culpabilizata si anulata ca un element distructiv, nu trebuie exacerbata. Desi istoria traditionala reflecta prejudecatile care, prin selectie si excludere, au considerat ca importante doar unele voci ale trecutului (stereotipurile cu privire la rasa, gen si religie s-au asociat cu subiectivitatea autorilor predispusi sa trateze doar filozofii care au influentat propria lor dezvoltare), mentinerea in actualitate a unor ginditori reprezinta dovada valorii lor. In concluzie, discutiile legate de reorganizarea canonului nu trebuie sa reprezinte neaparat un proces de negare sau eliminare, ci de salutara regindire a ierarhiilor.O alta idee cu care toti autorii volumului sint de acord este ca inceputurile gindirii politice vestice se situeaza in Grecia antica. Grecii sint cei care ne-au facut sa acceptam ca exista un limbaj distinct al politicii si un vocabular al sau, propriu, si tot ei au generat constructia unei identitati europene, identitate conturata ulterior in epoca medievala si renascentista, cind gindirea greaca a fost reinvestigata ca o sursa majora de inspiratie. Pe de alta parte, insa, institutiile politice europene au fost derivate mai mult din dreptul roman si din practicile locale decit din mostenirea greaca. Atitudinile grecesti cu privire la religie, democratie, femei, sclavi, copii si onoare sint in multe privinte foarte diferite de ale noastre. Multi cercetatori au alterat textele originale, au intervenit asupra autorilor, iar comentariile lor au ingropat opera propriu-zisa, izolind-o de cei care nu puteau avea un contact direct cu textul in discutie. S-a creat astfel o traditie care partial a sters opera, iar dezbaterile teoretice ale diverselor epoci, desi au folosit textele grecesti, au servit in acelasi timp si la stabilirea unor prejudecati straine acestora. Intrebarea care se ridica in consecinta si la care este foarte greu de raspuns este daca peste secole se poate stabili un dialog real cu ginditorii antici fara ca cercetatorii contemporani sa ramina prizonierii propriului lor context.In plus, se reflecta si in domeniul istoriei, ca si in cel al culturii, o dubla si contradictorie dinamica a contemporaneitatii: pe de o parte, o internationalizare a sferei publice, pe de alta, un proces de etnicizare prin cautarea insistenta a radacinilor si a legaturilor de grup. De acest fenomen se leaga si intrebarea daca traditionalismul obstii si liberalismul individual se pot combina armonios si daca se poate repeta compatibilitatea intre liberalismul clasic si nationalismul timpuriu, moderat si progresist, al istoriei occidentale asa cum apare ea subliniata, de pilda, de un Isaiah Berlin. Rationalismul strict este cel care impinge spre un democratism fals, al unificarii, al refuzului de distinctii, al gindirii monolitice, considerate astazi ca una dintre marile crime ale secolului. Dupa cum arata Victor Neumann, problema este importanta si pentru Europa de Est, cu atit mai mult pentru Romania, unde polarizarea dintre nationalism si radicalism ar putea sa devina mai aspra, contribuind la cresterea lenta a sovinismului si a izolationismului, atit la nivel intelectual, cit si la nivelul politic al maselor.Nu putem incheia fara a sublinia ambiguitatea scoasa in evidenta de autorii volumului si determinata de faptul ca in sintagma istoria gindirii politice accentul poate cadea fie pe cuvintul istorie, fie pe cuvintul gindire. Ce este mai importanta: istoria sau gindirea? Dezbaterile ideologice din ultimii treizeci de ani cu privire la modul in care poate fi abordata istoria gindirii politice nu au clarificat daca este o activitate a unor ginditori integrati intr-un context socio-istoric concret, dar care stiu ca aceste conditii sint schimbatoare, sau este o activitate a mintii angajate in delimitarea unui adevar independent de viata ginditorilor si de limba in care se exprima. Nici acest paradox nu poate fi rezolvat, credem noi, deoarece domeniul nu poate fi definit, metodologiile sint prea eterogene, iar interdisciplinaritatea lui suprapune istoria, stiintele politice, filozofia, dreptul, sociologia si lingvistica. Dar, asemenea altor numeroase paradoxuri din lumea postmoderna, si acesta se transforma intr-o provocatoare ocazie de a porni discutii, de a organiza simpozioane si de a edita carti. Unele chiar foarte importante, cum e cazul celei la care a participat si Victor Neumann.