in a lui isus - istorie adventa - g knight

George R. Knight

În așteptarea

revenirii lui Isus

O scurtă istorie

a adventiștilor

de ziua a șaptea

Traducere Cristinel Sava

Anticipating the Advent. A Brief History of Seventh-day Adventists

George R. Knight

Traducere: Cristinel Sava

Coperta: Dragoș Drumaș

Tehnoredactare: Irina Toncu

Corectură: Florica Gheciulescu

Redactor: Alina Badea

© 2004, Editura „Viaţă și Sănătate”, București, pentru ediţia

în limba română

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale

George R. Knight

În așteptarea revenirii lui Isus / George R. Knight

București, 2004???????????????????????????-27-3

CuprinsCuvânt către cititor ..................................................................................... 5

Capitolul 1Rădăcini millerite ........................................................................................ 7

Capitolul 2Perioada stabilirii doctrinei (1844-1848) ............................................. 21

Capitolul 3Perioada de organizare (1848-1863) ..................................................... 42

Capitolul 4Perioada de dezvoltare în domeniul instituţiilor și al stilului de viaţă(1863-1888) ............................................................................................... 58

Capitolul 5Perioada de renaștere, reformă și extindere (1888-1900) .................. 76

Capitolul 6Perioada de reorganizare și criză (1901-1910) .................................... 95

Capitolul 7Perioada de extindere mondială (1910-1955) ..................................... 111

Capitolul 8Provocările și posibilităţile maturităţii (1955- ) ................................ 124

Cuvânt către cititorAdventiștii de ziua a șaptea nu s-au considerat niciodată doar o

altă denominaţiune. Dimpotrivă, încă de la început, ei au înţelesmișcarea lor ca pe o împlinire a profeţiei.

Rolul lor, așa cum l-au văzut ei, a fost acela de a predica uneilumi gata să moară unicul mesaj al întreitei solii îngerești dinApocalipsa 14, ultima chemare a lui Dumnezeu, înainte ca Hristossă Se întoarcă pentru a „secera” pământul (vers. 14-20). Adventiștiide ziua a șaptea au înţeles, în cele din urmă, că mesajul lor specialtrebuia să fie vestit „oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbiși oricărui norod” (vers. 6). Această convingere, împreună cusentimentul că sfârșitul timpului s-a apropiat pentru pământ, i-aîndemnat să se implice într-unul dintre cele mai energice programemisionare din istorie.

Cartea de faţă prezintă modul în care adventiștii au ajuns laconvingerea că sunt un popor profetic, felul în care ei auconștientizat din ce în ce mai mult responsabilitatea de a duce lumiiîntregi mesajul lor unic; ea prezintă, de asemenea, dezvoltarea lordin punct de vedere organizatoric și instituţional, în timp ce căutausă-și îndeplinească misiunea profetică. Istoria lor, desigur, nu s-aîncheiat. Misiunea continuă chiar în timp ce citești aceste cuvinte.Biserica și lumea încă așteaptă cu nerăbdare acel punct culminantal istoriei omenirii: a doua venire a lui Isus. Astfel, istoria adventărămâne incompletă. Până la finalul acestei cărţi, tu, ca cititor, și eu,ca autor, ne vom regăsi pe noi înșine în istoria adventă.

Această carte nu are pretenţia de a fi o lucrare știinţifică. În liniimari, ea este, mai degrabă, un rezumat al celor mai importante mo-mente din istoria adventiștilor de ziua a șaptea. Totuși, în alcătuireaacestui rezumat, volumul de faţă prezintă materialul într-o formăorganizată, care să le fie de folos cititorilor în încercarea lor de aînţelege dezvoltarea acestei denominaţiuni.

În așteptarea revenirii lui Isus6

În așteptarea revenirii lui Isus: o scurtă istorie a adventiștilor deziua a șaptea a fost scrisă pentru cei care sunt interesaţi de o scurtătrecere în revistă a dezvoltării adventismului. Ea se va dovedifolositoare noilor convertiţi, grupelor de studiu din cadrul bisericii,studenţilor și tuturor celor interesaţi de istoria denominaţiunii.Cartea caută să prezinte punctele importante din istoria adventă,accentuând dezvoltarea conceptului de misiune. Deși nu caută săevite problemele semnificative din trecutul și prezentul adventis-mului, această carte vrea să sugereze că ar trebui să ne concentrămmai degrabă asupra posibilităţilor decât asupra problemelor.

Ca istoric adventist, sunt îndatorat înaintașilor mei. Multesubiecte tratate în acest volum sunt prezentate detaliat în alte scrieri.Referirile la sursele utilizate nu au fost date din cauza lipsei despaţiu, dar au fost făcute sugestii pentru studiu suplimentar, pentrucei care doresc să aprofundeze anumite aspecte.

Aș dori să le mulţumesc lui Jennifer Kharbteng și lui JoyceWerner, care mi-au cules la computer manuscrisul, lui Bonnie Beres,care a făcut corecturile finale, lui Robert W. Olson, lui Richard W.Schwarz și lui Alberto R. Timm, care au citit manuscrisul și au oferitsugestii pentru îmbunătăţirea lui, lui Marvin Moore, pentru că s-aîngrijit de manuscris de-a lungul procesului de publicare, și admi-nistraţiei Universităţii Andrews, pentru că mi-a oferit suport financiarși timp pentru cercetări și scrierea cărţii.

Am încrederea că volumul În așteptarea revenirii lui Isus va fi obinecuvântare pentru cititorii săi care caută să afle mai multe despreadventiștii de ziua a șaptea și istoria lor.

George R. KnightBerrien Springs, Michigan

Capitolul 1

Rădăcini milleriteBiserica Adventistă de Ziua a Șaptea de astăzi își găsește

rădăcinile imediate în mișcarea de așteptare a celei de-a doua veniria lui Hristos, de la începutul secolului al XIX-lea. Cu toate căiminenta revenire a lui Hristos a fost proclamată în Europa și înalte părţi ale lumii, America de Nord a fost totuși zona unde aceastămișcare a avut cel mai puternic impact. Iniţiatorul mișcării adventistedin America Centrală și de Nord a fost un laic baptist, numitWilliam Miller (1782-1849).

William Miller – profetul ezitantNăscut într-un cămin creștin, Miller și-a abandonat convingerile

religioase în primii ani ai secolului al XIX-lea, în favoarea deismului.Deismul (un curent sceptic, care respinge creștinismul cu miracoleleși cu revelaţia lui supranaturală) susţine ideea unui Dumnezeu maidistant, care nu se implică în mod activ în cele pământești.

În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, ideile deiste serăspândiseră atât în Europa, cât și în America de Nord, dar atro-cităţile și abuzurile Revoluţiei Franceze din anii 1789-1799 i-au făcutpe mulţi deiști să se întrebe dacă raţiunea omului este suficientăpentru o convieţuire civilizată. Rezultatul a fost respingerea în masăa deismului și întoarcerea multor oameni la creștinism în primeledouă decenii ale secolului al XIX-lea.

În Statele Unite, mișcarea de renaștere care a urmat a devenitcunoscută ca „A Doua Mare Trezire”. Miller a fost printre aceiacare s-au întors la credinţa în Biblie, în timpul acestei treziri.

Scepticismul lui Miller a ţinut pe toată perioada războiului din1812. Dar, în faţa violenţei și a morţii, el a început să-și reevaluezeviaţa personală și să reflecteze la sensul vieţii în general.


Ca mulţi alţii din generaţia lui, Miller s-a simţit îndemnat săstudieze Biblia și s-a convertit, sau s-a reconvertit, la creștinism,deoarece mișcarea de trezire revitalizase bisericile americane. Totuși,spre deosebire de contemporanii săi, el a devenit un cercetătorextrem de zelos al Bibliei.

Metoda lui de studiere a Bibliei era aceea de a compara metodic,pasaj cu pasaj. „Am început cu Geneza”, scria Miller, „și am cititverset cu verset, netrecând mai departe până când înţelesul acelorpasaje nu era suficient de clar, ca să mă elibereze de orice îndoială.[…] Ori de câte ori găseam ceva neclar, obiceiul meu era să comparcu toate pasajele colaterale și, cu ajutorul [concordanţei] lui Cruden,am examinat toate textele din Scriptură care conţineau orice cuvântimportant aflat în vreunul dintre pasajele neclare. Apoi, lăsându-ifiecărui cuvânt sensul potrivit contextului, dacă înţelegerea meaasupra textului se armoniza cu toate pasajele colaterale din Biblie,el înceta să mai fie obscur.”

Timp de doi ani (1816-1818), Miller a studiat intens Biblia înacest fel. În cele din urmă, a ajuns la „solemna concluzie… că, înaproximativ treizeci și cinci de ani de la acea dată [în 1843], toatelucrurile care ţin de starea noastră prezentă vor fi încheiate”, iarHristos va veni.

Miller a ajuns la această concluzie studiind profeţiile din cartealui Daniel, în special Daniel 8,14: „Până vor trece două mii trei sutede seri și dimineţi; apoi Sfântul Locaș va fi curăţit!” Aplicândinterpretarea unanim acceptată din Numeri 14,34 și Ezechiel 4,5.6,că o zi profetică înseamnă un an, Miller a calculat că profeţia dedouă mii trei sute de zile se va împlini în anul 1843. Și, interpretândSanctuarul din Daniel 8,14 ca fiind pământul, și curăţirea lui cafiind curăţirea pământului prin foc, la judecata de apoi, Miller a trasconcluzia că Hristos va reveni pe pământ la sfârșitul celor două miitrei sute de zile – în jurul anului 1843. Inima lui s-a umplut debucurie.

Dar el era întru totul conștient că descoperirea sa cu privire larevenirea lui Hristos la începutul mileniului (o mie de ani) dinApocalipsa 20 era în opoziţie cu teologia aproape universal acceptatăîn acel timp, care susţinea că Hristos Se va întoarce la sfârșitulmileniului. „Prin urmare”, scria el, „mi-a fost teamă să o prezint

9Rădăcini millerite

[concluzia aceasta], ca nu cumva eu să greșesc și să fiu astfel mijloculde a-i duce în rătăcire pe alţii”.

Din cauza temerilor sale, Miller a mai petrecut încă cinci ani(1818-1823) studiind din nou Biblia și ridicând orice obiecţie posibilăîmpotriva concluziilor sale. Rezultatul: Miller s-a convins mai multca oricând că Hristos va reveni în jurul anului 1843. Astfel, dupășapte ani, a început să le vorbească liber vecinilor săi despre con-vingerile sale. Totuși, a găsit „doar câţiva care au ascultat cu unoarecare interes”.

Timp de nouă ani (1823-1832), Miller a continuat să studiezeBiblia și a ajuns din ce în ce mai convins că trebuie să le împărtășeascăși altora descoperirea sa cu privire la iminentul sfârșit. „Mergi șiavertizează lumea asupra pericolului care o pândește”, era gândulcare pusese stăpânire pe el. „Am făcut tot ce am putut pentru ascăpa de convingerea că mi se cerea ceva”, scria Miller. Dar nu aputut scăpa de conștiinţa lui.

În cele din urmă, Miller a făcut un legământ solemn cu Dum-nezeu: dacă Dumnezeu îi va deschide calea, el își va face datoria.Simţind că trebuia să fie mai clar, Miller I-a promis lui Dumnezeucă, dacă va primi invitaţia de a vorbi în public, indiferent în ce loc,va merge și va predica despre a doua venire a Domnului.

„Dintr-o dată”, scria el, „toată povara mea a dispărut, iar eum-am bucurat că nu voi fi, probabil, chemat să fac acest lucru,deoarece niciodată nu mai primisem o astfel de invitaţie”.

Totuși, spre disperarea lui, la numai o jumătate de oră de lalegământul lui cu Dumnezeu, Miller a primit prima invitaţie de apredica despre a doua venire. „Deodată, m-am înfuriat pe mineînsumi, pentru că făcusem acel legământ”, mărturisea Miller.„Imediat, m-am răzvrătit împotriva Domnului și m-am hotărât sănu mă duc”. Apoi, a ieșit din casă pentru a se lupta cu Domnul înrugăciune, dar, după o oră, I s-a supus.

Prima sa prezentare cu privire la cea de-a doua venire a dus lacâteva convertiri. După aceea, Miller a primit nenumărate invitaţiide a predica în biserici ale diferitelor denominaţiuni. Până la sfârșitulanilor 1830, profetul ezitant a câștigat și câţiva pastori de parteaideii că Hristos va reveni în jurul anului 1843. Cea mai semnificativă


convertire a fost cea a lui Joshua V. Himes, pastor în cadrulConfederaţiei Creștine.

Adventismul face un pas uriaș înainteo dată cu convertirea lui Joshua V. Himes

În anul 1839, Himes era un pastor cu influenţă în biserica de pestrada Chardon, din Boston. El nu era numai un pastor remarcabil,ci și un lider recunoscut în mișcarea interconfesională de instaurarea mileniului pe pământ, prin intermediul unei ample reformepersonale și sociale.

Însă în noiembrie 1839, Himes l-a invitat pe Miller să ţină o seriede întâlniri în biserica sa. Mesajul lui Miller despre a doua venirel-a făcut pe energicul Himes să susţină publicarea mesajului lui Miller,că Hristos Se va întoarce în jurul anului 1843.

Înţelegând urgenţa mesajului, Himes a simţit povara de a facecunoscută lumii doctrina adventă. L-a întrebat pe Miller de ce nupredicase în marile orașe. Acesta i-a răspuns că mergea doar acolounde era invitat.

O astfel de pasivitate era prea mult pentru agresivul Himes, carel-a întrebat pe Miller dacă ar merge „acolo unde ușile sunt deschise”.Miller i-a răspuns afirmativ. „I-am spus atunci”, susţine Himes, că„poate să se pregătească pentru campanie, pentru că ușile ar trebuisă fie deschise în orice oraș din cadrul Uniunii, iar avertizarea artrebui să ajungă până la capătul pământului! Începând din acestmoment, am început să-l ‘ajut’ pe părintele Miller”. Adventismulnu a mai fost niciodată la fel după aceasta.

În următorii patru ani, activul Himes a făcut din „millerism” și„adventism” niște cuvinte obișnuite în America de Nord. În sinceri-tatea sa, Himes considera că, până în 1844, doctrina adventă aveasă fie auzită dincolo de graniţele Americii de Nord, în lumea întreagă.

Himes a folosit diverse mijloace pentru a-și îndeplini misiuneade avertizare a lumii că Hristos urma să vină în jurul anului 1843 șică „a venit ceasul judecăţii Lui” (Apocalipsa 14,7, sublinierea auto-rului).

Poate că mijlocul cel mai important și cu cea mai mare influenţăa fost activitatea de tipărire. Himes a dezlănţuit ceea ce istoricul


Nathan Hatch a numit „un atac media fără precedent”. Nefiindomul care să lase lucrurile așa cum sunt, după trei luni de la primainvitaţie pe care i-o făcuse lui Miller, Himes a început să publiceSigns of the Times [Semnele timpului], pentru a duce lumii mesajuladvent. În afară de Signs of the Times, în 1842, Himes a început săpublice Midnight Cry [Strigătul de la miezul nopţii], într-o încercarede a-i înștiinţa pe locuitorii orașului New York de iminenţa reveniriilui Hristos. Midnight Cry a început ca un cotidian, la preţul de doicenţi, legat de o campanie evanghelistică millerită, ţinută înmetropola naţiunii. Au fost tipărite zilnic, timp de câteva săptămâni,câte zece mii de exemplare și au fost fie vândute pe stradă de vânză-torii de ziare, fie distribuite gratuit. Fiecărui pastor din statul NewYork i-a fost trimis cel puţin un exemplar. Numai în 1842, au fostdistribuite în cinci luni mai mult de șase sute de mii de exemplaredin ziarul Midnight Cry. Când campania din New York s-a încheiat,ziarul a devenit săptămânal.

Realizările lui Himes în domeniul publicaţiilor periodice i-aufăcut pe mulţi să-i urmeze exemplul, astfel că literatura adventistă aînceput să fie tipărită într-un ritm fără precedent.

Pe lângă periodice, Himes s-a îngrijit și de publicarea a numeroasebroșuri, pliante și cărţi. Multe dintre acestea erau strânse la un loc,sub numele de „Second Advent Library” [Biblioteca celei de-a douaveniri], colecţie care putea fi procurată cu mai puţin de zece dolari,pentru comunităţile locale. Până în iulie 1841, lucrarea de publicarea adventiștilor căpătase o asemenea amploare, încât a trebuit caJosiah Litch (un pastor metodist) să fie angajat ca reprezentantgeneral al Comitetului de Publicare. Acest aranjament i-a oferit luiHimes libertatea să răspundă invitaţiilor de a călători și de a predicaîn numele publicaţiilor millerite.

Între timp, Himes nu s-a mulţumit să răspândească mesajul ad-vent doar prin intermediul publicaţiilor. Un organizator înnăscut,dinamicul Himes a iniţiat prima Conferinţă Generală a CreștinilorAșteptători ai Celei de-a Doua Veniri, în octombrie 1840. Această„Conferinţă Generală” din Boston a fost urmată de cel puţin încăcincisprezece astfel de conferinţe până în 1844, pe lângă alte câtevazeci de conferinţe millerite locale.


Totuși, mai mult decât atât, Himes a fost și un susţinător puternical extinderii întâlnirilor de tabără adventiste. Începând cu vara lui1842, milleriţii au ţinut mai mult de o sută treizeci de astfel deîntâlniri înainte de toamna lui 1844. Se estimează că participareatotală la aceste întâlniri a depășit jumătate de milion de oameni(aproximativ unul din treizeci și cinci de americani). Oricum, acestetabere au avut impact nu numai asupra celor care au participat, ciasupra unui număr mult mai mare de oameni, din moment ce eleerau însoţite de publicitate prin intermediul presei și aveau loc lângăsau în marile orașe.

Pentru a adăposti mulţimile care luau parte la aceste tabere, înlocuri unde întâlnirile în aer liber erau inadecvate, iar clădirilepotrivite nu erau disponibile, Himes a fost cel care a introdusfolosirea cortului. Cu o capacitate de aproximativ patru mii de locuri,cortul millerit era aparent cel mai mare de acest fel din StateleUnite, până la acel moment. Noutatea „cortului mare” bineînţelescă a atras și ea ascultători. Se spune că, în unele locuri, câteva miide oameni, care nu mai puteau intra în cort, stăteau să asculte afară.

Mesajul millerit a fost auzit și în multe părţi ale lumii care nufăceau parte din America de Nord. În general, metoda millerită dea răspândi mesajul în lumea întreagă nu era trimiterea de misionari,ci plasarea publicaţiilor pe vapoare care aveau legătură cu multeporturi. Astfel, la sfârșitul verii lui 1842, Himes putea să scrie căpublicaţiile millerite fuseseră „trimise tuturor punctelor misionarede pe glob care ne sunt cunoscute”.

Sub călăuzirea lui Himes, mesajul advent a avut un impactsemnificativ în America de Nord și a fost cel puţin „auzit”, prinintermediul cuvântului tipărit, în alte părţi ale lumii. Totuși, acest„succes” a întâmpinat opoziţie din partea diferitelor biserici, deoareceorice acţiune atrage după sine o reacţie inevitabilă.

Charles Fitch și „căderea Babilonului”Ideea că Domnul Hristos va veni în jurul anului 1843, idee pe

care o predicau milleriţii, era în opoziţie clară cu învăţătura pro-testantă, general acceptată, că Hristos va veni la sfârșitul mileniului.


Deși la începutul anilor 1840 predicatorii adventiști avuseserăacces la amvoanele și bisericile mai multor denominaţiuni, în 1843lucrurile au început să se schimbe. Milleriţii erau ridiculizaţi din ceîn ce mai mult și, adesea, erau forţaţi să aleagă între credinţa adventăși cea a denominaţiunii lor. Aceia care alegeau să-și păstreze credinţaîn apropiata revenire a lui Hristos erau excluși în număr din ce în cemai mare din adunările lor. Cu alte cuvinte, pe măsură ce se apropia„anul sfârșitului”, a izbucnit o confruntare între teologiile desprecea de-a doua venire.

În acest context, Charles Fitch (un pastor millerit cunoscut, dinBiserica Congregaţionalistă) a ţinut, în vara anului 1843, o predicădin Apocalipsa 18: „A căzut, a căzut, Babilonul cel mare!” „Ieșiţidin mijlocul ei, poporul Meu!” (Apocalipsa 18,2.4).

Această predică, publicată mai târziu atât sub formă de articol,cât și sub formă de broșură, a semnalat o altă schimbare în dezvoltareamișcării millerite, pe măsură ce credincioșii așteptători se vedeaudin ce în ce mai mult ca un corp separat de credincioși.

Până în vara anului 1843, millleriţii, împreună cu majoritateaprotestanţilor, au identificat papalitatea ca fiind Babilonul dinApocalipsa 18,1-5. Dar, susţinea Fitch, Babilonul este Antihrist șioricine se opune domniei personale a lui Isus Hristos asupra acesteilumi este Antihrist. Această definiţie a lui Fitch îi includea pe toţicatolicii și protestanţii care respingeau învăţătura apropiatei veniria lui Hristos.

„A ieși din Babilon”, scria Fitch, „înseamnă a te converti laadevărata doctrină, bazată pe Scriptură, a venirii și a Împărăţieipersonale a lui Hristos. […] Dacă ești creștin, ieși din Babilon! Dacăvrei să fii găsit creștin atunci când Se va arăta Hristos, ieși din Babilon,și ieși acum! […] Ieși din Babilon sau vei pieri!”

Astfel, Fitch le-a oferit multor adventiști milleriţi o bază teologicăpentru a se despărţi de ceilalţi, înainte de închiderea perioadei deprobă a pământului. Chemarea era să se despartă de bisericile carerespinseseră mesajul că ceasul judecăţii sosise.

Deși majoritatea liderilor milleriţi din partea de est au răspunscu răceală la apelul lui Fitch pentru separare, forţa agresivă aevenimentelor din cadrul denominaţiunilor a făcut ca acest mesajsă capete înţeles pentru mulţi credincioși așteptători, pe măsură ce


întâmpinau o opoziţie din ce în ce mai fermă, însoţită de pierdereacalităţii de membru în bisericile lor. Himes nu a devenit un susţinătoral despărţirii decât în toamna anului 1844, și atunci cu ezitări. Millernu s-a putut hotărî niciodată să îndemne la separare, chiar dacă, încele din urmă, a fost exclus din Biserica Baptistă din Low Hamp-ton, unde era membru.

În cele din urmă, separarea nu a mai fost o alegere. Ea era cerutăde forţa evenimentelor, pe măsură ce lumea intra în prezisul „an alsfârșitului”.

Trecerea timpuluiIniţial, Miller a evitat să fie prea explicit cu privire la data exactă

a revenirii lui Hristos. „În jurul anului 1843” era mesajul său. Dar,în ianuarie 1843, pe baza profeţiei celor două mii trei sute de zile,din Daniel 8,14, și a calendarului iudaic, el a ajuns la concluzia căHristos va reveni cândva între 21 martie 1843 și 21 martie 1844.„PREGĂTEȘTE-TE SĂ ÎNTÂLNEȘTI PE DUMNEZEUL TĂU”,titra Western Midnight Cry din data de 9 martie 1844, pe măsură ceacel timp se apropia. Dar, nu mai este nevoie s-o spunem, „anulsfârșitului lumii” al lui Miller a trecut fără ca Hristos să Se întoarcă.Astfel, milleriţii au experimentat prima lor dezamăgire.

Pe 25 martie 1844, William Miller, frustrat, dar extrem de sincer,îi scria lui Himes: „În momentul de faţă, stau la vechiul meu birou…Având sprijin din partea lui Dumnezeu până acum, încă Îl aștept cunerăbdare pe iubitul nostru Mântuitor… Timpul, așa cum amcalculat eu, s-a scurs acum, iar eu aștept în orice moment să-L vădpe Mântuitorul nostru coborând din cer… Nu știu dacă Dumnezeuvrea sau nu să-i mai avertizez pe oamenii acestei lumi. Sper cămi-am curăţit hainele de sângele sufletelor. Simt că, atât cât mi-astat în putere, m-am eliberat de orice vină în ce privește condamnarealor”.

Himes, la fel de frustrat și de sincer, scria într-un editorial din 24aprilie 1844: „Trecând anul iudaic, prietenii și publicul nostru audreptul să aștepte din partea noastră o prezentare a poziţiei pe careo luăm… Noi… admitem deschis că timpul pe care noi îl așteptamși despre care am publicat… a trecut: anul iudaic… a expirat, și


Mântuitorul nostru nu S-a arătat; nu vom ascunde în nici un felfaptul că am greșit în calculul timpului precis al încheierii perioadeiprofetice”.

Totuși, Himes a adăugat semnificativ că „niciodată n-am reușitsă găsim un alt timp pentru terminarea perioadei profetice”.

Apoi, a mers mai departe pentru a le da speranţă cititorilor,spunând că „noi ne aflăm într-o situaţie pe care Dumnezeu aprevăzut-o pentru copiii Săi la sfârșitul viziunii, și pentru care El adat sfaturi, prin profetul Habacuc”. La urma urmei, nu scrie profetul:„Căci este o proorocie, a cărei vreme este hotărâtă, se apropie deîmplinire și nu va minţi; dacă zăbovește, așteapt-o, căci va veni și se vaîmplini negreșit”? (Habacuc 2,3, sublinierea autorului). Himes a pusacest text în legătură cu Matei 25,5, care subliniază faptul că mireleîntârzie să vină, iar în timpul acesta, fecioarele care-l așteaptă „auaţipit toate, și au adormit”.

Pe baza acestor texte, Himes putea să spună că „suntem acumpregătiţi să spunem lumii ce vom face… Intenţionăm să menţinemneatinsă integritatea credinţei noastre, fără șovăieli… Vom con-tinua să credem Cuvântul lui Dumnezeu, în accepţiunea sa literală,pentru că nu va trece nici o iotă sau o frântură de slovă din ce estescris în el”.

Astfel, milleriţii adventiști au intrat în „timpul de așteptare”.Mișcarea a fost salvată de la dezintegrare de faptul că, într-o oarecaremăsură, fusese imprecisă cu privire la data exactă a împlinirii profeţieiși la aplicarea profeţiei lui Habacuc și a altor texte la situaţia ei.Adventiștii au fost dezamăgiţi, dar mișcarea a mers mai departe,chiar dacă aveau mai puţin entuziasm decât înainte ca timpul sătreacă – în primăvara anului 1844.

Mișcarea lunii a șaptea și„adevăratul strigăt de la miezul nopţii”

Millerismul a găsit o nouă speranţă în timpul taberei de la Exeter,New Hampshire, la mijlocul lunii august 1844. La acea convocare,pastorul millerit S. S. Snow a făcut o demonstraţie convingătoare,printr-o mulţime de calcule matematice, arătând că profeţia de două


mii trei sute de zile, din Daniel 8,14, se va împlini în toamna anului1844. De fapt, în urma unui studiu amplu asupra ceremoniilor anuluiiudaic, Snow a prezis că profeţia lui Daniel despre curăţireaSanctuarului se va împlini în Ziua de Ispășire iudaică – a zecea zi alunii a șaptea a anului iudaic (vezi Levitic 23,27).

Snow susţinea că el a calculat ziua exactă a curăţirii Sanctuarului,pe care milleriţii, cu toţii, încă o interpretau ca fiind a doua venirea lui Hristos. Acea zi din anul 1844, conform cronologiei evreieștiKaraite, era 22 octombrie. Astfel, Hristos urma să revină, spuneaSnow, pe data de 22 octombrie 1844 – în aproximativ două luni.

Audienţa a fost pusă pe jar. Oamenii au plecat de la întâlnireade la Exeter pentru a răspândi mesajul acesta important cât mairepede și în cât mai multe locuri cu putinţă. „Iată”, proclamau ei,„Mirele vine! Hristos vine în a zecea zi a lunii a șaptea! Timpul estescurt, pregătiţi-vă! Pregătiţi-vă!!”

Deși Miller, Himes și alţi lideri adventiști ezitau să-și punăsperanţele într-o zi stabilită, entuziasmul lunii a șaptea s-a întinsprintre credincioși ca focul în miriște.

Cuvintele lui George Storrs ne dau o imagine a acelui entuziasmmolipsitor. În septembrie, el scria: „Iau în mână pana de scris cusentimente pe care nu le-am mai trăit niciodată înainte. Fără nici oîndoială, după mintea mea, a zecea zi a lunii a șaptea va fi martoraarătării Domnului nostru Isus Hristos pe norii cerului. Deci maisunt câteva zile până la acel eveniment. Moment îngrozitor pentrucei care nu sunt pregătiţi, dar glorios pentru cei care sunt gata. Simtcă acesta este ultimul apel pe care îl voi mai face prin intermediulpresei. Inima îmi este plină. …Vai! toţi am aţipit și am adormit –atât cei înţelepţi, cât și cei neînţelepţi; dar Mântuitorul nostru ne-aspus că așa va fi; și astfel, ’se împlinesc’ Scripturile, iar aceasta esteultima profeţie care face referire la evenimentele ce preced revenireapersonală a Domnului nostru; acum vine ADEVĂRATUL strigăt dela miezul nopţii. Cel dinainte nu a fost decât o alarmă. ACUMRĂSUNĂ CEL ADEVĂRAT și o! cât de solemn este ceasul!”

Miller, Himes și alţi lideri adventiști au capitulat în cele din urmăîn faţa tăriei argumentelor lui Snow. Pe data de 6 octombrie, Millerscria despre entuziasmul și speranţa sa: „Dragul meu frate Himes,văd, cu privire la luna a șaptea, o slavă pe care n-am mai văzut-o


până acum… Mulţumește-I lui Dumnezeu, suflete al meu! Fiebinecuvântaţi fratele Snow, fratele Storrs și alţii, pentru că au fostuneltele lui Dumnezeu pentru a-mi deschide ochii. Sunt aproapeacasă. Glorie! Glorie!! Glorie!!! Înţeleg că timpul este corect socotit…

Sufletul meu este atât de plin, încât nu pot să scriu. Te îndemn petine și pe toţi cei care iubesc revenirea Lui, să-I mulţumiţi pentrugloriosul Său adevăr. Îndoielile, temerile și întunericul meu, toates-au dus. Văd că încă avem dreptate. Cuvântul lui Dumnezeu este ade-vărat, și sufletul meu e plin de bucurie. … O, cât de mult mi-aș dori săpot striga! Dar voi striga atunci când ‘Regele regilor’ va veni.

Mi se pare că te aud spunând: ‘Fratele Miller este acum un fa-natic’. Foarte bine, spune-mi cum vrei, nu-mi pasă. Hristos va veniîn luna a șaptea și ne va binecuvânta pe toţi. O, ce speranţă glo-rioasă!” (sublinierile autorului)

Pe 16 octombrie, Himes anunţa încetarea publicării revistei TheAdvent Herald (intitulată iniţial Signs of the Times). „Deoarece dataprezentului număr al revistei este ultima zi de publicare, înainte dea zecea zi a lunii a șaptea, nu vom lua nici o măsură pentru a asigurapublicarea unui alt număr al revistei săptămâna viitoare… Rămânemla această credinţă – … Iată, Mirele vine; ieșiţi-I în întâmpinare!”

Astăzi, ne putem doar imagina agitaţia și emoţia care erau înrândurile milleriţilor, dar putem înţelege o mică parte din ele,întrebându-ne: Cum m-aș simţi, dacă aș ști că Hristos vine pestecâteva zile? Cum m-aș comporta? Cum mi-aș ordona priorităţile?

În convingerea și înflăcărarea lor, credincioșii au pus tot ce aveauîn efortul final de avertizare a lumii cu privire la iminentul ei sfârșit.Nu și-au făcut nici o provizie pentru viitor – nu aveau de ce să facăacest lucru. Recoltele au fost lăsate neculese, magazinele au fostînchise, iar oamenii au demisionat din posturile lor. Domnul Isustrebuia să vină. Cât de plăcut era acest gând! Era dulce ca mierea îngură, dar, ceea ce ei nu știau era că urma să fie amar ca fierea înpântece (vezi Apocalipsa 10,8-10).

„Marea dezamăgire”Pe 22 octombrie, între cincizeci de mii și o sută de mii de

credincioși așteptau plini de speranţă venirea Domnului Isus pe norii


cerului, în timp ce nenumăraţi alţii așteptau cu îndoială, de teamăca nu cumva milleriţii să aibă dreptate.

Dar ziua a venit și a trecut, încurajându-i astfel pe batjocoritoriși pe cei temători, dar lăsându-i pe milleriţi în confuzie și descurajaretotală. Ceea ce ei susţinuseră cu privire la timp și la încrederea lornemărginită, în data de 22 octombrie, a servit la sporirea dezamăgiriilor. Pe 24 octombrie, Josiah Litch îi scria lui Miller: „Aici este o zinoroasă și întunecată, oile sunt risipite și Domnul încă n-a venit”.

Hiram Edson scria mai târziu: „Cele mai mângâietoare speranţeși așteptări ale noastre au fost spulberate, iar noi am intrat într-ostare de plâns cum nu mai trăiserăm niciodată înainte. Cred căpierderea tuturor prietenilor pământești nu poate fi o comparaţiedestul de bună. Am plâns, am plâns, până s-a luminat de ziuă”.

Și Washington Morse medita astfel: „Ziua a venit și a trecut, șiîntunericul unei alte nopţi a cuprins lumea. Însă, o dată cu acelîntuneric, peste credincioșii adventiști a venit un sentiment chinuitorde dezamăgire, care își poate găsi o paralelă doar în suferinţa apostolilordupă crucificarea Domnului lor. Trecerea timpului a fost o amarădezamăgire. Adevăraţii credincioși renunţaseră la tot pentru Hristosși Îi simţiseră prezenţa ca niciodată mai înainte. Dragostea lui Isusumplea fiecare suflet și, cu o dorinţă inexprimabilă, toţi se rugau:‘Vino, Doamne Isuse, vino repede’; dar El nu a venit. Și acum,întoarcerea din nou la grijile, încurcăturile și pericolele vieţii, expunereala batjocurile și insultele necredincioșilor, care își băteau joc de ei caniciodată mai înainte, a fost o teribilă încercare a răbdării. Când frateleHimes a vizitat Waterbury, Vt., la scurtă vreme după trecereatimpului, și a spus că fraţii ar trebui să se pregătească pentru încă oiarnă friguroasă, simţămintele mele au devenit aproape de necon-trolat. Am părăsit locul întâlnirii și am plâns ca un copil” (sublinierileautorului).

Ne-am fi așteptat ca Miller, în calitate de întemeietor și con-ducător oficial al mișcării, să fie foarte zguduit de această experienţă.Totuși, faţă de ceilalţi, păstra o aparenţă de calm. „Deși am fost dedouă ori dezamăgit”, scria el pe data de 10 noiembrie 1844, „nusunt încă distrus sau descurajat. Dumnezeu a fost cu mine prin DuhulSău și m-a înviorat… Cu toate că sunt înconjurat de inamici și debatjocoritori, mintea mea este foarte liniștită, iar speranţa mea în


venirea lui Isus este mai puternică decât a fost vreodată până acum.Eu am făcut doar ceea ce, după ani de studiu serios, am consideratcă este de datoria mea solemnă să fac…

Fraţilor, rămâneţi tari în credinţă! Nu lăsaţi pe nimeni să vă iacoroana! Eu mi-am îndreptat mintea spre un alt timp și aiciintenţionez să rămân până când Dumnezeu îmi va da mai multălumină – iar acel timp este astăzi, ASTĂZI și iar ASTĂZI, pânăcând va veni El și Îl voi vedea pe Acela după care sufletul meutânjește”.

În ciuda acestor cuvinte încurajatoare, grupul de milleriţi arenunţat probabil la credinţa în a doua venire. Între timp, cei careau continuat să spere în apropiata venire a lui Hristos au văzutmișcarea lor, cândva extrem de armonioasă, înaintând cu greu printrestâncile haosului, pe măsură ce diferiţi lideri și autointitulaţi „lideri”au susţinut păreri contradictorii cu privire la înţelesul experienţeilor și la „adevărul” despre a doua venire.

Din acel cazan clocotind și din acea masă diformă de descurajareși de confuzie, avea să iasă Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea.Dar, desigur, în 1844 nimeni nu putea să prevadă dezvoltarea ei.Această istorie va fi subiectul următoarelor două capitole.

Pentru cei ce vor să citească mai mult1. Froom, LeRoy Edwin – The Prophetic Faith of Our Fathers.

Washington, D.C.: Review and Herald, 1954, 4, p. 443-851.2. Gordon, Paul A. – Herald of the Midnight Cry. Boise, Idaho:

Pacific Press, 1990.3. Land, Gary, ed. – Adventism in America: A History. Grand Rapids,

Mich.: Eerdmans, 1986, p. 1-35.4. Maxwell, C. Mervyn – Tell It to the World: The Story of Seventh-

day Adventists. ed. a doua, Mountain View, Calif.: Pacific Press,1977, p. 9-33.

5. Moore, Marvin – The Refiner’s Fire. Boise, Idaho: Pacific Press,1990, p. 41-89.

6. Neufeld, Don F., ed. – The Seventh-day Adventist Encyclopedia,ed. revizuită Washington, D.C.: Review and Herald, 1976, p. 889-


898.7. Nichol, Francis D. – The Midnight Cry. Washington, D.C.: Re-

view and Herald, 1944.8. Schwarz, Richard W. – Light Bearers to the Remnant: Denomina-

tional History Textbook for Seventh-day Adventist College Classes.Mountain View, Calif.: Pacific Press, 1979, p. 13-52.

Capitolul 2

Perioada stabilirii doctrinei(1844-1848)

După marea dezamăgire din 22 octombrie 1844, adventismulmillerit era într-o stare de confuzie totală. Pe cât de înaltă fusesesperanţa, pe atât de adâncă era disperarea. Certitudinea matematicăa credinţei lor le-a produs milleriţilor un șoc atunci când evenimentulașteptat nu a avut loc.

Este imposibil să avem o imagine extrem de precisă a milleriţilordezamăgiţi, dar probabil că cei mai mulţi dintre ei au renunţat lacredinţa în a doua venire și fie s-au întors la vechile lor biserici, fieau adoptat necredinţa seculară.

Cei care și-au menţinut speranţa în apropiata revenire a lui Hristospot fi împărţiţi în trei grupe, în funcţie de felul în care au interpretatceea ce s-a întâmplat pe 22 octombrie 1844. Grupa cea mai ușor deidentificat, în frunte cu Joshua V. Himes, a ajuns repede la convin-gerea că, la acea dată, nu s-a întâmplat nimic.

Menţinându-și poziţia, adică susţinând că au avut dreptate înprivinţa evenimentului așteptat (a doua venire a lui Hristos), ei auajuns să creadă că greșiseră în calcularea timpului. Pe 5 noiembrie1844, Himes scria: „suntem acum convinși că, pentru stabilirea unuitimp precis, nu ne putem baza pe consideraţiile de la care au pornitcalculele noastre”. Deși „suntem aproape de sfârșit, … nu avemcunoștinţă despre o dată fixată sau un timp precis, dar credem cutărie că trebuie să veghem și să așteptăm venirea lui Hristos ca pe uneveniment care poate avea loc în orice moment” (sublinierileautorului).

Sub conducerea lui Himes, acest grup de credincioși a făcutdemersuri pentru a se organiza într-un corp separat al adventiștilor,în Albany, New York, în aprilie 1845. Bătrânul William Miller,


influenţat de Himes, a conferit autoritatea lui mișcării din Albany.Un motiv pentru mișcarea de organizare a fost acela că fanatismulse răspândea cu repeziciune în rândurile adventiștilor. Astfel, Confe-rinţa Albany ar trebui să fie văzută ca o încercare de stabilizare.

Ajungem astfel la o a doua grupă de adventiști de după dezamă-gire – „spiritualizatorii”. Acest sector al adventismului și-a căpătatnumele de la faptul că a dat o interpretare spirituală evenimentuluide pe 22 octombrie. Spiritualizatorii susţineau că atât timpul, cât șievenimentul fuseseră corecte. Cu alte cuvinte, Hristos venise pe 22octombrie, numai că fusese o venire spirituală.

Fanatismul a apărut repede printre cei din grupa aceasta. Uniipretindeau că sunt fără păcat, în timp ce alţii refuzau să muncească,deoarece erau în Sabatul milenial. Alţii, urmând îndemnul biblic,care spune că trebuie să devenim ca niște copilași, chiar au renunţatla folosirea furculiţelor și a cuţitelor și au început să meargă de-abușilea. Nu mai este nevoie să spun că au apărut în mijlocul lorizbucniri de entuziasm harismatic.

În a treia ramură a adventiștilor de după dezamăgire intră ceicare susţineau că timpul era corect calculat, dar se greșise cu privirela evenimentul așteptat. Cu alte cuvinte, ceva s-a întâmplat pe 22octombrie, dar nu a doua venire. Din această grupă făceau parteviitorii lideri a ceea ce, în cele din urmă, avea să se transforme înadventismul de ziua a șaptea.

Membrii acestui grup credeau că partea majoritară, condusă deHimes, a abandonat mesajul adventist, negându-și experienţa dincadrul mișcării din anul 1844. Deși, iniţial, era cel mai mic dintregrupuri, acest al treilea grup a ajuns să se considere ca fiind adevă-ratul urmaș al mișcării millerite, atât de puternice cândva.

Dintre cele trei diviziuni ale millerismului discutate mai sus, ceade-a treia era ultima despre care s-ar fi crezut că va câștiga teren.Chiar înainte de a putea fi definită ca o formă distinctă a adventis-mului, ea trebuia să explice două lucruri: (1) Ce s-a întâmplat pe22 octombrie 1844? și (2) Ce reprezenta Sanctuarul care trebuiacurăţit?

23Perioada stabilirii doctrinei (1844-1848)

Redefinirea SanctuaruluiPrimul pas spre o înţelegere mai clară a întrebărilor de mai înainte

a fost făcut pe 23 octombrie 1844. În acea zi, în timpul unei întâlniride rugăciune cu fraţii săi de credinţă, Hiram Edson, un fermiermetodist din Port Gibson, New York, a ajuns la convingerea că „osă ne fie dată lumină și dezamăgirea noastră va fi explicată”.

Curând după aceea, el și un camarad al său s-au hotărât să-iîncurajeze pe confraţii lor. Traversând un câmp, a povestit Edson,„am fost oprit pe la jumătatea drumului” și „cerul părea să se fideschis privirii mele… Am văzut în mod lămurit că, în loc ca Marelenostru Preot să iasă din Sfânta Sfintelor a Sanctuarului ceresc pentrua veni pe acest pământ, în a zecea zi a lunii a șaptea, la sfârșitulcelor două mii trei sute de zile, în acea zi, El a intrat pentru primaoară în cea de-a doua despărţitură a Sanctuarului; și [am mai văzutcă] El avea o lucrare de îndeplinit în Sfânta Sfintelor înainte de aveni pe pământ”.

Mintea lui Edson a fost, de asemenea, „îndreptată” spre Apo-calipsa 10, la relatarea despre cărticica dulce în gură, dar amară înpântece. Identificând experienţa milleriţilor în predicarea profeţiilorlui Daniel ca fiind experienţa dulce și apoi amară din Apocalipsa10, Edson a mai remarcat că acel capitol se încheie cu porunca de aproroci „din nou”.

Ajuns la acest punct, chemarea tovarășului său, care continuasesă meargă și era mult înaintea lui, l-a adus pe Edson înapoi larealitate. Fiind întrebat dacă i s-a întâmplat ceva, Edson a replicat:„Domnul a răspuns la rugăciunea noastră de azi dimineaţă, dândlumină cu privire la dezamăgirea noastră”.

„Viziunea” aceasta l-a condus pe Edson, curând după aceea, laun studiu extins al Bibliei, împreună cu O.R.L. Crosier și dr. F. B.Hahn. Ei au ajuns, în acord cu viziunea lui Edson de pe 23 oc-tombrie, la concluzia că Sanctuarul din Daniel 8,14, care trebuiacurăţit, nu este nici pământul, nici biserica, ci Sanctuarul din ceruri,sanctuarul pământesc fiind doar un tip sau o copie a lui.

Hahn și Edson au hotărât că descoperirile lor erau „exact lucrulde care avea nevoie rămășiţa împrăștiată” pentru a explica deza-măgirea și pentru „a-i aduce pe fraţi pe calea cea dreaptă”. Așa că


au fost de acord să suporte ei costul publicării, dacă Crosier ar fi„așternut pe hârtie subiectul Sanctuarului”. După cum a spus Edson,Crosier a început să publice descoperirile studiului lor combinat înDay Dawn [Zorii zilei], la începutul anului 1845.

Apoi, pe 7 februarie 1846, descoperirile lor au fost publicate decătre Enoch Jacobs în The Day-Star Extra, sub titlul „Legea luiMoise”. În acel moment, poziţia lor se maturizase destul de mult.Prin studiul Bibliei, Crosier și colegii săi au dat răspunsuri laîntrebările cu privire la ce s-a întâmplat pe 22 octombrie 1844 și lace reprezenta Sanctuarul care trebuia curăţit.

Cele mai importante concluzii ale lor, așa cum au fost ele publicateîn „Legea lui Moise”, pot fi rezumate în modul următor: (1) existăun Sanctuar literal în ceruri; (2) sistemul sanctuarului iudaic era oreprezentare vizuală completă a Planului de Mântuire, fiind copiatdupă Sanctuarul ceresc; (3) după cum, în sanctuarul din pustie, preoţiipământești aveau o slujbă compusă din două faze, și Hristos are oslujbă compusă din două faze în Sanctuarul ceresc. Prima fază aînceput în Sfânta, la înălţarea Sa la cer; a doua a început pe 22 oc-tombrie 1844, când Hristos a trecut din prima despărţitură a Sanctu-arului ceresc în cea de-a doua și astfel, antitipul Zilei Ispășirii a în-ceput la acea dată; (4) prima fază a slujbei lui Hristos avea de-a facecu iertarea păcatelor, a doua are de-a face cu spălarea păcatelor șicurăţirea atât a Sanctuarului, cât și a credincioșilor, în mod indi-vidual; (5) curăţirea din Daniel 8,14 era o curăţire de păcat și, prinurmare, era făcută mai degrabă prin sânge decât prin foc; (6) Hristosnu avea să Se întoarcă pe pământ până când slujba Lui din ceade-a doua despărţitură nu era terminată.

Astfel, studiul combinat al lui Edson, Crosier și Hahn a confirmat„viziunea” de pe 23 octombrie a lui Edson. Prin studiul intensiv al unorcărţi, ca Evrei și Levitic, puse în legătură cu Daniel 7 – 9 și cu Apoca-lipsa, ei au ajuns la explicarea atât a curăţirii, cât și a Sanctuaruluicare trebuia curăţit. Ei începuseră să înţeleagă în mod vag și poruncadin Apocalipsa 10,11, care spune despre cei dezamăgiţi: „trebuie săprorocești din nou cu privire la multe noroade, neamuri, limbi și împă-raţi”. Oricum, în a doua jumătate a anilor 1840, ei înţelegeau că a prorocilumii însemna a predica noul lor adevăr acelora dintre milleriţi careîncă nu primiseră lumina cu privire la „curăţirea Sanctuarului”.


Noua înţelegere a curăţirii Sanctuarului a devenit o piatră detemelie în ceea ce avea să devină teologia adventistă de ziua a șaptea.Împreună cu credinţa în apropiata revenire a lui Hristos, moștenităde la Miller, slujba lui Hristos din ceruri, în două faze, s-a constituitîntr-o învăţătură de bază a ceea ce a devenit o denominaţiune înurmătoarele două decenii.

Înainte să trecem mai departe, ar trebui afirmat că aceastăînvăţătură a fost curând legată de învăţătura despre judecata decercetare, sau judecata preadventă.

Miller, desigur, legase scena judecăţii din Daniel 7, curăţireaSanctuarului din Daniel 8,14 și expresia „a venit ceasul judecăţiiLui” din Apocalipsa 14,7 de judecata care trebuie să aibă loc la adoua venire.

Totuși, încă din 1840, unul dintre conducătorii milleriţi predicasedespre necesitatea unei judecăţi preadvente. În luna februarie aacelui an, pastorul metodist Josiah Litch arăta că judecata trebuiesă aibă loc înainte de înviere. Pe la 1842, Litch și-a cizelat punctulde vedere și a subliniat faptul că hotărârea divină prin care, la adoua venire, unii sunt înviaţi pentru viaţă, iar alţii pentru moarte,constituie o „judecată executivă”, care trebuie în mod obligatoriusă fie precedată de o judecată de cercetare.

Această temă avea să fie dezvoltată mai târziu de grupul celorcare au devenit „adventiștii de ziua a șaptea”. Deși nu a lămuritjudecata preadventă în articolul său din februarie 1846, Crosier asubliniat faptul că marele preot purta pieptarul judecăţii în ZiuaIspășirii și că acea curăţire a sanctuarului era o curăţire de păcat.

Nu a mai fost decât un mic pas, pentru Joseph Bates (un fostcăpitan de vas și laic millerit activ) în 1847 și pentru alţii încă din1845, de la această poziţie la a echivala Ziua Ispășirii din ceruri cujudecata preadventă, care, în chip necesar, trebuia terminată înainteca Hristos să Se întoarcă pentru a executa judecata adventă, la caretoţi își vor primi dreapta răsplată. Deși la început a fost respinsă deunii (printre care se numără și James White – un tânăr predicatordin cadrul Confederaţiei Creștine, care a devenit un apărător energical soliei din 1844), această învăţătură s-a consolidat până la jumătateaanilor 1850.


Astfel, în dezvoltarea teologiei adventiștilor de ziua a șaptea,curăţirea Sanctuarului din Daniel 8,14 a ajuns să fie văzută ca fiindjudecata de cercetare, sau preadventă, pe care o face Domnul Hristosîn Locul Prea Sfânt al Sanctuarului din ceruri. Prin urmare, atuncicând au proclamat solia primului înger („a venit ceasul judecăţiiLui” – Apocalipsa 14,7), cei care au devenit mai târziu adventiștiide ziua a șaptea au ajuns până la urmă să vadă aceasta ca pe o pro-clamare a începerii judecăţii preadvente, pe 22 octombrie 1844.

Până acum am examinat dezvoltarea a doi stâlpi caracteristici aiviitoarei teologii adventiste de ziua a șaptea: (1) revenirea personală,iminentă, premilenială a lui Isus – o credinţă moștenită de la milleriţi;și (2) lucrarea preoţească a lui Hristos în cele două despărţituri aleSanctuarului, incluzând judecata preadventă – o poziţie doctrinarăcare a ajuns să fie înţeleasă pe măsură ce credincioșii se străduiau săprindă înţelesul curăţirii Sanctuarului din Daniel 8,14.

Astfel, în timp ce majoritatea adventiștilor milleriţi, sub condu-cerea lui Himes, au privit înapoi la elementul temporal din inter-pretarea profeţiei celor două mii trei sute de zile, din Daniel 8,14,ca fiind o eroare, grupul care a evoluat în adventismul de ziua așaptea susţinea că milleriţii avuseseră dreptate în privinţa timpului,dar greșiseră în privinţa evenimentului care trebuia să aibă loc pe22 octombrie 1844. Până la urmă, observau ei, nimeni nu reușise săcombată calculele lui Miller. Dar, studiind în continuare, a devenitevident pentru ei faptul că milleriţii interpretaseră greșit simbolisticaatât a „curăţirii”, cât și a „Sanctuarului”.

Credincioșii luptători din acest mic grup au refuzat să părăseascăplatforma profetică ce făcuse din mișcarea millerită o forţă atât deputernică. Construind pe ideile lui Miller și ale lui Snow, ei aufăcut mai degrabă corecţiile necesare. Ei și-au menţinut convin-gerea absolută că Dumnezeu îl chemase pe Miller să lumineze lumeacu mesajul despre iminenţa celei de-a doua veniri.

Darul profeţieiStrâns legată de validitatea profetică a mesajului millerit și de

corectitudinea datei de 22 octombrie a fost chemarea la slujba de


profet a unei tinere de 17 ani, Ellen Harmon (Ellen White dupăcăsătorie, în 1846).

Ca majoritatea milleriţilor, în noiembrie 1844, Ellen Harmon arenunţat la credinţa că s-a întâmplat ceva pe 22 octombrie. Dar,spre surprinderea ei, își amintea ea mai târziu, „în timp ce mă rugamla altarul familial [în decembrie 1844], Duhul Sfânt a venit pestemine”. În viziune, atunci când s-a uitat după fraţii ei adventiști șinu i-a văzut, i s-a spus să se uite puţin mai sus. „Atunci”, povesteaea, „mi-am ridicat ochii și am văzut o cărare dreaptă și îngustă… Peaceastă cărare, poporul advent mergea spre cetatea [cerească], carese afla la celălalt capăt al drumului. Ei aveau o lumină strălucitoarepusă în spatele lor, la începutul cărării, lumină despre care un îngermi-a spus că era strigătul de la miezul nopţii”. Astfel Dumnezeu aconfirmat faptul că data de 22 octombrie era împlinirea profeţiei.

„Această lumină”, a continuat Ellen Harmon, „strălucea de-alungul cărării și le lumina pașii [sfinţilor], ca să nu se împiedice.Dacă își ţineau privirile aţintite la Isus, care era înaintea lor, condu-cându-i către cetate, erau în siguranţă”.

„Dar unii”, scria ea, „au tăgăduit în mod nechibzuit lumina dinspatele lor, afirmând că nu Dumnezeu era Cel care îi condusesepână în acel moment”. Pentru aceștia, „lumina din spatele lor s-astins, lăsându-le picioarele într-un întuneric desăvârșit”, iar ei „aucăzut de pe cărare în întunericul și lumea rea de dedesubt”.

Această primă viziune ne spune foarte mult despre lucrarea luiEllen Harmon. Mai întâi de toate, scoate în evidenţă pasiunea întregiiei vieţi – apropiata revenire a lui Isus și grija lui Dumnezeu pentrucopiii Săi. Dincolo de aceasta, ea arată două lucruri pe care EllenHarmon a pus accentul de-a lungul slujirii sale, timp de șaptezecide ani.

Primul aspect asupra căruia a insistat este acela că ceva a avutloc în ceruri, pe 22 octombrie 1844, și că adventiștii nu ar trebui săuite niciodată care este locul lor în istoria profetică. Astfel, ea scriamai târziu că „nu avem a ne teme de nimic pentru viitor, decât de auita modul în care Dumnezeu ne-a condus și ne-a învăţat de-a lungulistoriei noastre”. Adventiștii, susţinea ea, sunt un popor profetic.

Al doilea aspect asupra căruia a insistat a fost acela că oameniiar trebui să-și ţină privirile aţintite spre Isus, Mântuitorul lor. Astfel,


adventiștii nu sunt doar un popor în mod categoric profetic, ci și unpopor creștin. După cum vom vedea în capitolul 5, ea a pus un mareaccent pe acest al doilea aspect în perioada de după 1888, cândcăuta să determine adventismul să acorde atenţia cuvenită acestordouă aspecte ale sistemului său de convingeri.

Timp de șaptezeci de ani (din 1844 până la moartea sa, în 1915),Ellen White a predicat iubirea lui Dumnezeu, iminenţa venirii luiHristos și solia lui Dumnezeu cu privire la ceasul judecăţii. Laînceput, desigur, ea a avut puţină autoritate. A fost percepută demajoritatea credincioșilor ca o voce între multe altele. Dar, treptat,membrii denominaţiunii în dezvoltare au început să privească mesajulei profetic ca fiind trimis de Dumnezeu pentru a-Și călăuzi poporulprin criza din timpul din urmă.

Dat fiind fanatismul harismatic evident în anumite grupuri aleadventiștilor de după 1844, nu este surprinzător faptul că ea nu avrut să fie purtătorul de cuvânt al lui Dumnezeu. Cu siguranţă căera conștientă și de faptul că millerismul, din cauza unor experienţetriste, avea o prejudecată adânc înrădăcinată cu privire la viziuni șirevelaţii particulare. De fapt, în mai 1845, cei din grupul de la Al-bany au ţinut să precizeze că nu mai au „încredere în noi mesaje,viziuni, vise, limbi, daruri extraordinare, revelaţii” etc. Niciodatănu a fost ușor să fii profetul lui Dumnezeu, iar acest lucru era cusiguranţă adevărat în 1844 – anul în care Joseph Smith, „profetul”mormon, și-a pierdut viaţa în mijlocul unei mulţimi, în Illinois. DarDumnezeu i-a spus lui Ellen Harmon că o va întări. Cu trecereatimpului, adventiștii au fost din ce în ce mai convinși de temeiniciasoliilor ei. Aplicând testele biblice pentru autenticitatea unui profetla viaţa și la scrierile ei, tot mai mulţi oameni și-au confirmat credinţacă ea a fost chemată de Dumnezeu.

Ajuns la acest punct, trebuie să subliniez faptul că Ellen Harmonnu a fost prima și nici singura alegere a lui Dumnezeu pentru slujbade profet, printre adventiști. La începutul anilor 1842, William Foy,un sclav negru eliberat, aparţinând Bisericii Baptiste, a avut douăviziuni cu privire la a doua venire a lui Hristos și la răsplata celordrepţi. Foy a predicat acest mesaj câtăva vreme.

La scurt timp, după marea dezamăgire, Dumnezeu a chemat unal doilea bărbat la slujba de profet, pe Hazen Foss, dar el a refuzat


să coopereze și darul i-a fost luat. Mai târziu, Foss a încurajat-o peEllen Harmon să nu facă aceeași greșeală.

Înainte de a trece mai departe de la această secţiune a daruluiprofeţiei, ar trebui arătat faptul că darul lui Ellen Harmon nu ajucat un rol determinant în dezvoltarea doctrinei adventiste. În 1874,într-un răspuns dat criticilor care susţineau că adventiștii de ziua așaptea au primit doctrina Sanctuarului prin intermediul viziunilorlui Ellen White, redactorul-șef al publicaţiilor denominaţiunii areplicat: „Au fost scrise sute de articole asupra acestui subiect. Darîn nici unul dintre ele viziunile la care s-a făcut referire nu apar cao autoritate în privinţa acestui subiect sau ca sursă din care a derivatoricare dintre vederile noastre… S-a recurs în mod invariabil la Biblie,unde există îndeajuns de multe argumente cu privire la vederilenoastre asupra acestui subiect”.

Același lucru se poate spune despre fiecare dintre poziţiiledoctrinare importante ale adventismului. Metoda principală folosităde pionieri în elaborarea doctrinelor a fost studiul Bibliei pânăcând ajungea la un consens general. Ajunși în acest punct, au fostmomente când lui Ellen White i se dădea o viziune cu privire la unsubiect deja studiat, în primul rând pentru a reafirma consensul lacare se ajunsese și pentru a-i ajuta, pe cei care încă nu erau de acordcu majoritatea, să accepte corectitudinea concluziilor pe care grupulle desprinsese din Biblie. Astfel, rolul lui Ellen White în dezvoltareadoctrinară poate fi văzut mai degrabă ca fiind acela de confirmare,și nu de iniţiere. Totuși, după cum vom vedea în capitolul 4, ea aavut adeseori un rol mai important în dezvoltarea poziţiei în ceeace privește stilul de viaţă adventist, decât în elaborarea doctrinelor.

Unii lideri adventiști de la început erau foarte îngrijoraţi de oposibilă folosire greșită a darului profeţiei. De exemplu, timp decâţiva ani, adventiștii au avut păreri diferite cu privire la timpulexact când începe și se termină Sabatul. După un studiu amănunţital Bibliei, în 1855, s-a căzut de acord că Sabatul începe și se terminăla apus. Totuși, Bates încă își mai menţinea poziţia că momentulînceperii Sabatului este ora 6. În acest context, Ellen White a avuto viziune care confirma părerea „de la apus la apus”, ce fusese stabilitămai înainte prin studiul Bibliei. A fost de-ajuns pentru a-i aduce pe


Bates și pe colegii săi în armonie cu ceilalţi. Foarte interesant, aceastăviziune a schimbat și părerea lui Ellen White cu privire la acestsubiect.

Întrebarea care s-a născut apoi a fost de ce Dumnezeu nu stabileștede la bun început o anumită doctrină prin viziuni. Replica lui JamesWhite ne oferă o înţelegere crucială asupra rolului darului soţieisale.

„Nu pare”, scria el, „să fie dorinţa Domnului aceea de a-l învăţa pepoporul Său cu privire la întrebările Bibliei prin intermediul darurilorDuhului Sfânt, până când slujitorii Săi nu au cercetat cu sârguinţăCuvântul Său… Să lăsăm ca darurile să-și aibă locul lor în biserică.Dumnezeu nu le-a pus niciodată în faţă și nu ne-a poruncit să privimla ele pentru a fi conduși pe calea adevărului și pe drumul spreceruri. El a proslăvit Cuvântul Său. Scripturile Vechiului și NouluiTestament sunt candela care să-i lumineze omului calea către Împă-răţie. Să le urmăm pe acestea. Dar, dacă te îndepărtezi de adevărulBibliei și ești în pericol să fii pierdut, este posibil ca Dumnezeu săvrea să te îndrepte atunci când alege El, să te aducă înapoi la Biblieși să te salveze” (sublinierile autorului).

Adventismul de ziua a șaptea a fost, în forma lui cea mai bună, omișcare bazată pe Biblie, care a acceptat învăţătura Scripturii cuprivire la darul profeţiei. Totuși, unul dintre aspectele nefericite aleistoriei advente este acela că membrii bisericii au abuzat prea adeseade darul lui Ellen White, dându-i mai multă importanţă decât Bibliei.Atât familia White, cât și alţi fondatori ai adventismului au respinsînsă această poziţie nebiblică. Darul profeţiei este o binecuvântarepentru biserica lui Dumnezeu, dar adevăratul adventism a înălţatîntotdeauna supremaţia Bibliei.

SabatulConcomitent cu dezvoltarea doctrinelor de mai sus, acei adventiști

care susţineau învăţătura cu privire la Sanctuarul ceresc și la validita-tea datei de 22 octombrie au început să aibă o înţelegere mai bunăa Legii lui Dumnezeu și a Sabatului zilei a șaptea.

Primii adventiști care au acceptat Sabatul zilei a șaptea au auzitdespre el de la baptiștii de ziua a șaptea, care, la începutul anilor


1840, își reînnoiseră misiunea de a răspândi convingerea lor specială.Unul dintre membrii lor, o femeie agresivă, numită Rachel Oakes,i-a pretins unui predicator adventist, aparţinând Bisericii Metodiste,să ţină toate poruncile lui Dumnezeu. Ca urmare, pastorul FrederickWheeler a început să ţină ziua a șaptea în primăvara anului 1844.

Cam în același timp, câţiva membri ai bisericii din Washington,New Hampshire, unde predica Wheeler, au început și ei să ţinăSabatul biblic. Astfel, prima comunitate adventistă care a păzitSabatul a luat fiinţă înainte de marea dezamăgire.

În vara anului 1844, T. M. Preble, un predicator din ramura „FreeWill” a Bisericii Baptiste, care devenise millerit, a acceptat și elSabatul în urma contactelor cu comunitatea din Washington. Dân-du-și seama că timpul este scurt, nici Wheeler, nici Preble nu ausimţit povara să împărtășească mesajul lor despre nou-descoperitulSabat.

Totuși, după marea dezamăgire, Preble și-a publicat convingerilecu privire la Sabat în paginile unui ziar intitulat Hope of Israel[Speranţa lui Israel], pe 28 februarie 1845. Mai târziu, în același an,el și-a publicat din nou vederile într-o broșură de douăsprezecepagini, intitulată nu foarte subtil Tract, Showing that the SeventhDay Should Be Observed as the Sabbath, Instead of the First Day;„According to the Commandment” [Tratat arătând că ziua a șapteaar trebui să fie ţinută ca Sabat în locul zilei întâi „conform poruncii”].

În martie 1845, scrierile lui Preble au căzut în mâinile lui JosephBates, unul dintre cei trei fondatori iniţiali ai Bisericii Adventistede Ziua a Șaptea. Bates a acceptat adevărul și în curând l-a împărtășitla o întâlnire și lui Crosier, lui Hahn și lui Edson. Edson a acceptatSabatul biblic, în timp ce Crosier și Hahn s-au arătat doar favorabililui. Între timp, ei i-au împărtășit lui Bates gândurile lor cu privire laSanctuarul din ceruri, iar el le-a acceptat imediat ca fiind bazate pestudiul serios al Bibliei. Astfel, pe la sfârșitul anului 1845 și începutulanului 1846, a început să se formeze un mic grup de credincioși înjurul doctrinelor unite despre lucrarea lui Hristos în Sanctuarul cerescși datoria de a păzi Sabatul zilei a șaptea.

Începând din acest moment, în discuţiile noastre, ne vom referila acest mic grup de credincioși ca fiind adventiștii sabatarieni.*


Ei au format nucleul a ceea ce, la începutul anilor 1860, a devenitBiserica Adventistă de Ziua a Șaptea.

Între timp, fostul căpitan de marină Bates a publicat un tratatintitulat The Seventh Day Sabbath, a Perpetual Sign [Sabatul zilei așaptea, un semn veșnic], în august 1846. Bates i-a ajutat, de aseme-nea, pe James White și pe Ellen Harmon să afle despre Sabatul zileia șaptea. (Ei s-au căsătorit pe 30 august 1846). Câţiva ani mai târziu,Ellen White scria: „în toamna anului 1846, am început să ţinemSabatul Bibliei, să-l predicăm și să-l apărăm”. Astfel, până la sfârșitulanului 1846, cei trei fondatori ai adventismului de ziua a șaptea sepuseseră de acord cu privire la doctrina Sabatului.

Bates a dat Sabatului zilei a șaptea o bogăţie și un înţeles profeticpe care nu le-ar fi putut avea niciodată printre baptiștii de ziua așaptea. Pentru baptiști, ziua a șaptea era doar ziua „corectă”. Dar odată cu Bates, care era înrădăcinat într-o credinţă profetică prinstudiul amplu al cărţilor Daniel și Apocalipsa, Sabatul zilei a șapteaa căpătat o bogăţie escatologică, ce depășea sfera înţelegerii baptiste.

Printr-o serie de cărţi mici, Bates a interpretat Sabatul în cadrulpasajului din Apocalipsa 11-14. Între 1846 și 1849, Bates a contribuitîn cel puţin trei moduri la o înţelegere profetică a Sabatului

În primul rând, el a început să vadă legături între Sabat șiSanctuar. În timp ce studia cea de-a șaptea trâmbiţă din Apocalipsa11,15-19 (un pasaj care se ocupă evident de ultimele zile), lui Batesi-a atras atenţia în mod special versetul 19: „Și Templul lui Dumnezeu,care este în cer, a fost deschis: și s-a văzut chivotul legământuluiSău, în Templul Său”.

Bates a remarcat că în ultimul timp crescuse numărul scrierilordespre Sabatul zilei a șaptea. De ce? Când îngerul al șaptelea aînceput să sune, a pus el problema, în ceruri a fost deschisă ceade-a doua despărţitură a Templului lui Dumnezeu și chivotullegământului a fost descoperit, iar oamenii au început să cercetezeScripturile. În sanctuarul pământesc, desigur, chivotul legământuluiconţinea Cele Zece Porunci. Astfel, prin comparaţie tipologică, s-a

* Referindu-se la mica grupă de credincioși care au primit adevăruldespre Sabat, sora White îi numește de obicei păzitori ai Sabatului (Sabbathkeepers), dar autorul lucrării de faţă folosește termenul „sabbatarian”.


ajuns la concluzia că Locul Preasfânt al Sanctuarului din ceruri areun chivot care conţine Decalogul, la fel ca sanctuarul pământesc.Legea lui Dumnezeu, firește, a ajuns să fie văzută, în cele din urmă,ca bază a judecăţii preadvente, care începuse pe 22 octombrie 1844.La acea dată, a doua despărţitură fusese deschisă în ceruri, descope-rind chivotul legământului și indicând o accentuare reînnoită a Legiilui Dumnezeu.

A doua contribuţie a lui Bates la dezvoltarea înţelegerii cu privirela Sabat, în istoria profetică, a venit prin studiul soliilor celor treiîngeri din Apocalipsa 14. El a prezentat aceste solii ca pe nișteetape. Primele două (ceasul judecăţii lui Dumnezeu și cădereaBabilonului), spunea el, au fost predicate de milleriţi. Dar el susţineacă versetul 12, „Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile luiDumnezeu”, a început să se împlinească pe 22 octombrie 1844. Astfel,în 1847, el scria că un popor „s-a unit în grupuri în ultimii doi ani,pe baza poruncilor lui Dumnezeu”.

Lui Bates, desigur, nu i-a scăpat tăria profetică a versetului dinApocalipsa 12,17: „Și balaurul, mâniat pe femeie, s-a dus să facărăzboi cu rămășiţa seminţei ei, care păzesc [toate] poruncile luiDumnezeu”.

Acest „război”, susţinea el, este descris în Apocalipsa 13 prinputerea fiarei care caută să-l biruie pe poporul lui Dumnezeu carepăzește poruncile și, în cele din urmă, va da decretul de moarte dinversetul 15. Astfel, a treia contribuţie a lui Bates la teologia Sabatului(în cadrul profeţiei) a fost aceea de a dezvolta conceptele „sigiliullui Dumnezeu” și „semnul fiarei”, raportându-le la loialitatea faţăde Dumnezeu sau faţă de fiară. Credincioșia în păzirea Sabatuluibiblic va fi punctul central vizibil în această bătălie.

Nemurirea condiţionatăUltima doctrină adventistă distinctivă este aceea a nemuririi

condiţionate. De-a lungul istoriei, majoritatea creștinilor au crezut,în conformitate cu filozofia greacă, că oamenii se nasc nemuritori.Astfel, atunci când corpul moare, spiritul, sau sufletul, merge fie înceruri pentru a trăi cu Dumnezeu, fie în iad pentru a arde veșnic.Cu alte cuvinte, oamenii au o nemurire înnăscută; este imposibil să


moară cu adevărat sau să înceteze să mai existe.De-a lungul istoriei, mulţi erudiţi în domeniul Bibliei, privind

acest subiect mai degrabă prin prisma iudeilor decât prin prismagrecilor, au negat învăţătura nemuririi înnăscute. Unul dintre aceștiaa fost George Storrs. După trei ani de studiu intens al Bibliei, în1840, acest pastor metodist a ajuns la concluzia că omul nu are onemurire inerentă. Nemurirea, susţinea el, le aparţine acelora careÎl acceptă pe Hristos, deci este condiţionată. Cei care Îl primesc peHristos prin credinţă vor căpăta nemurirea, în timp ce aceia care nuÎl acceptă rămân muritori și sunt supuși morţii.

Această învăţătură, desigur, are implicaţii directe și în ce priveștesoarta celor răi. Pe scurt, dacă nu sunt nemuritori, cei răi nu potarde veșnic. Ei vor arde în flăcările iadului, iar rezultatul va fi veșnic.Astfel, Storrs a început să predice „anihilaţionismul”. A credealtceva, susţinea Storrs, înseamnă a pune la îndoială caracterul iubitoral lui Dumnezeu.

În 1842, Storrs a devenit adventist millerit și, curând, unul dintremembrii activi și scriitorii de frunte ai mișcării. În toamna lui 1844,după cum am văzut mai devreme, el a devenit unul dintre apărătoriiprincipali ai mișcării lunii a șaptea.

Între timp, Charles Fitch a devenit unul dintre primii convertiţiaduși de Storrs. „Dragul meu frate Storrs”, scria Fitch pe 25 ianuarie1844, „deoarece timp îndelungat ai purtat singur bătăliile Domnuluipe tema stării omului în moarte și a distrugerii finale a celor răi,scriu aceste rânduri pentru a-ţi spune că, după multă meditaţie șirugăciune și în urma unei depline convingeri cu privire la datoriamea faţă de Dumnezeu, sunt pregătit să mă alătur ţie”.

Toţi cei trei fondatori ai adventismului de ziua a șaptea – Jo-seph Bates, James și Ellen White – au acceptat învăţătura desprenemurirea condiţionată. Pentru ei aceasta nu avea sens doar dinpunct de vedere biblic, ci părea să fie impusă de teologia lor. Laurma urmei, o credinţă în faptul că deja există suflete nemuritoareîn ceruri sau în iad ar fi înlăturat nevoia învierilor pre și postmilenialedescrise în Noul Testament. Pe de altă parte, dacă oamenii și-auprimit deja răsplata, ce nevoie ar mai fi de o judecată preadventă?Astfel, nemurirea condiţionată a constituit o verigă esenţială într-oteologie centrată pe slujba lui Hristos în Sanctuarul din ceruri.


„Stâlpii” doctrinei și întreita solie îngereascăPe la începutul anului 1848, printr-un studiu amplu și intens al

Bibliei, liderii adventiștilor sabatarieni s-au pus de acord cu privirela cel puţin cinci puncte de doctrină: (1) revenirea personală, vizibilă,premilenială a lui Isus; (2) curăţirea Sanctuarului, lucrarea DomnuluiHristos în cea de-a doua despărţitură, începând cu 22 octombrie1844 – începutul Zilei antitipice a Ispășirii; (3) validitatea daruluiprofeţiei, din ce în ce mai mulţi credincioși considerând slujba luiEllen White ca fiind o manifestare modernă a acestui dar; (4) obli-gaţia de a ţine Sabatul zilei a șaptea și locul Sabatului în mareabătălie finală profetizată în Apocalipsa 11–14; (5) nemurirea nueste o calitate cu care omul se naște; oamenii o primesc doar princredinţa în Hristos.

Aceste cinci doctrine au ajuns să fie considerate „pietrele dehotar” sau „stâlpii” doctrinei adventiștilor sabatarieni și, mai târziu,ai doctrinei adventiștilor de ziua a șaptea. Aceste cinci convingerisepară această ramură a adventismului nu numai de celelalte credinţemillerite, ci și de celelalte credinţe creștine în general. Aceste cinciparticularităţi au constituit inima dezvoltării adventismului saba-tarian și au făcut din adventiștii sabatarieni un popor deosebit. Înconsecinţă, aceste doctrine au fost valorificate foarte mult și predi-cate cu aviditate de poporul adventist de ziua a șaptea.

Sabatarienii, desigur, aveau multe puncte în comun cu alţi creștini,cum ar fi mântuirea prin har, prin credinţa în jertfa lui Isus, și eficienţarugăciunii. Dar, în predicile și învăţăturile lor, ei puneau accentulpe stâlpii doctrinei distinctive. Această accentuare se datora pe deo parte faptului că trebuia ca aceste convingeri să poată fi apărateîn întâlnirile lor cu alţi creștini, iar pe de altă parte, dorinţei lor dea le împărtăși aceste învăţături și acelora care nu le cunoșteau. Dupăcum vom vedea în capitolul 5, această accentuare unilaterală a dusîn cele din urmă la probleme în cadrul adventismului, problemecare au trebuit să fie corectate.

Între timp, este important să ne dăm seama că cei cinci stâlpi aidoctrinei nu au rezistat singuri. Ei au format un set doctrinar/profeticunitar. În miezul acestui set se aflau două idei biblice – Sanctuarul


și întreita solie îngerească. Cu privire la poziţia centrală pe care oocupa Sanctuarul în credinţa sabatariană, Roswell F. Cottrell scriaîn 1863: „Descoperim nu numai că Sanctuarul din ceruri este marelecentru al sistemului creștin, după cum cel pământesc a fost al celuitipic, dar că acest subiect este centrul și citadela adevărului prezent.Și, de vreme ce Templul nostru este în ceruri și în el se află ‘chivotullegământului’, care conţine ‘poruncile lui Dumnezeu’, iar în mijloculacestor porunci, Sabatul Domnului, înconjurat de nouă preceptemorale care nu pot fi nimicite, nu este de mirare că dușmaniiSabatului se vor strădui să desfiinţeze nu numai Cele Zece Porunci,ci și adevăratul Sanctuar, în care ele sunt depozitate”.

Relaţia fiecărei pietre de hotar doctrinare cu Sanctuarul a fostarătată în discuţia noastră anterioară. Ajunși la acest punct, esteimportant să subliniem atât poziţia centrală a Sanctuarului înteologia adventistă, cât și faptul că această teologie este un set unitarde credinţe. Astfel, a pune la îndoială o parte a sistemului înseamnăa contesta tot sistemul.

A doua imagine biblică organizatoare și unificatoare pentruteologia adventismului sabatarian a fost aceea a celor trei îngeri dinApocalipsa 14. Aceste solii nu numai că au legat toată teologiaadventistă de serviciul din Sanctuar, cu mesajul său despre judecată(și mântuire), dar le-au dat sabatarienilor posibilitatea și să-și găseascălocul în desfășurarea istorică a profeţiei. Mai mult, întreita solieîngerească a devenit în cele din urmă forţa profetică ce a făcut camisiunile adventiste să se răspândească în întreaga lume, pe măsurăce biserica a încercat să ducă mesajul său unic „oricărui neam, oricăreiseminţii, oricărei limbi și oricărui norod” (Apocalipsa 14,6). Daraceastă viziune a misiunii era departe de minţile celor câtorvaadventiști sabatarieni luptători, de la sfârșitul anilor 1840.

Pe de altă parte, chiar și atunci, ei au început să vadă semnificaţiaprofetică a celor trei îngeri pentru lucrarea lor. În 1850, James Whitea publicat un articol important, care rezuma concluziile lor asupraacestui subiect.

J. White a identificat solia primului înger (vezi Apocalipsa 14,6.7)cu predicarea millerită a celei de-a doua veniri. Pentru el, elementultemporal din fraza „a venit ceasul judecăţii Lui” era crucial. „Toată


mulţimea adventă”, scria el, „credea cândva” că ceva special avea săse întâmple în jurul anului 1843. „Necredinţa celor care se îndoiescacum”, a continuat el, „nu demonstrează că am greșit întru totulatunci. Trecerea timpului și continua apostazie și necredinţă aadventiștilor nu a schimbat adevărul lui Dumnezeu într-o minciună,ci el rămâne încă adevăr”.

Al doilea înger (vezi Apocalipsa 14,8), sublinia White, „i-a urmat”primului înger. Când, ca o reacţie la predicarea iminentei reveniri alui Hristos, bisericile au început să-și închidă ușile pentru milleriţi șisă-i excludă, atunci – sub conducerea lui Charles Fitch – s-a făcutauzită solia celui de-al doilea înger: „a căzut Babilonul… Ieșiţi dinel, poporul Meu!”

„Această profeţie”, scria White, „s-a împlinit exact, la timpul șiîn locul potrivit… Am auzit-o cu urechile noastre, vocile noastre auproclamat-o, întreaga noastră fiinţă i-a simţit puterea și, cu ochiinoștri, am văzut efectul ei, pe măsură ce poporul oprimat al luiDumnezeu a nimicit legăturile care îl ţineau legat de diferite secteși a ieșit din Babilon…

Solia celui de-al doilea înger ne-a chemat afară din bisericileapostate, și acum suntem liberi să gândim noi înșine și să lucrăm întemere de Dumnezeu. Este un fapt extrem de interesant că problemaSabatului a început să circule printre cei ce credeau în a doua ve-nire imediat după ce ei au fost chemaţi afară din bisericile lor demesajul celui de-al doilea înger. Lucrarea lui Dumnezeu înainteazăîn ordine. Adevărul despre Sabat a apărut exact la timpul potrivitpentru a împlini profeţia”.

J. White a considerat solia îngerului al treilea (vezi Apocalipsa14,9-12) ca fiind apogeul acestei mișcări profetice. Ea urma să fieultima solie de milă a lui Dumnezeu către lume, chiar înaintea mareluiseceriș de suflete de la a doua venire (vezi Apocalipsa 14,15-20).

El a arătat că în Apocalipsa 13 și 14 și în solia îngerului al treileasunt doar două categorii de oameni. Unii îi persecută pe sfinţi șiprimesc semnul fiarei, pe când ceilalţi continuă să aștepte răbdătorirevenirea lui Hristos (în ciuda dezamăgirii de pe 22 octombrie 1844)și „PĂZESC PORUNCILE LUI DUMNEZEU”.

„Niciodată până acum”, scria James White, pe măsură ce seapropia de punctul culminant al prezentării sale, „nu am mai avut


asemenea sentimente în timp ce ţin pana în mână. Și niciodată nuam mai văzut și simţit importanţa Sabatului ca în acest moment. Cusiguranţă că adevărul Sabatului, întocmai ca soarele dimineaţa, cândse ridică de la răsărit, a crescut în lumină, în tărie și în importanţăpână când a devenit marele adevăr sigilator…

Mulţi s-au oprit la solia primului înger, iar alţii la solia celui de-aldoilea, și mulţi o vor respinge pe a celui de-al treilea; dar câţiva Îl‘urmează pe Miel oriunde merge El’ și vor merge sus și vor locuiţara. Deși va trebui ca ei să treacă prin foc și sânge sau să fie martoriiunei ‘vremi de strâmtorare cum n-a mai fost niciodată’, ei nu vorceda și nu vor ‘primi semnul fiarei’, ci vor lupta și vor continuabătălia lor cea sfântă până când, cu harpele lui Dumnezeu, vor cântacântecul biruinţei pe muntele Sion”.

Cu adevărat, adventiștii sabatarieni s-au considerat o mișcareprofetică. Datorită convingerilor lor, adesea, ei se refereau lamișcarea lor ca la „Solia îngerului al treilea”.

„Ușa închisă” și abordarea misiuniiDeși întreita solie îngerească din Apocalipsa 14 arăta în mod

evident către misiunea mondială, acest aspect al capitolului nu eradeloc evident pentru primii adventiști sabatarieni. Adevărul esteprogresiv și, la fel cum se întâmplă adeseori și în viaţa noastrăpersonală, sabatarienii au înţeles planul lui Dumnezeu pentru eipuţin câte puţin.

De fapt, primii adventiști sabatarieni ar putea fi caracterizaţimai degrabă în termenii antimisiunii decât ai misiunii. Teoria șipractica lor misionară pot fi descrise corect, ca o „ușă închisă” înînaintarea misiunii.

Acest concept nu a fost inventat de credincioșii sabatarieni, cifusese dezvoltat de William Miller, care comparase mesajul său cu„strigătul de la miezul nopţii” din parabola celor zece fecioare (veziMatei 25). Această parabolă menţionează că, după ce va veni mirele(adică Hristos), ușa va fi închisă, iar unii vor fi lăsaţi afară.

„Fraza ‘ușa a fost închisă’”, învăţa Miller în anii 1830-1840,„implică încheierea împărăţiei harului și a perioadei de propovă-


duire”. După 22 octombrie 1844, când Hristos nu a revenit, Miller –încă așteptând apariţia lui Hristos pe norii cerului – a interpretatușa închisă ca fiind încheierea perioadei de probă pentru omenire.

Astfel, în decembrie 1844, Miller scria: „Noi ne-am făcut datoriasă-i avertizăm pe păcătoși și să încercăm să trezim o biserică formală.Dumnezeu, în providenţa Sa, a închis ușa. Noi nu putem decât săne încurajăm unii pe alţii să fim răbdători și să depunem eforturipentru a face chemarea și alegerea noastră sigure. Trăim acum întimpurile menţionate în Maleahi 3,18, Daniel 12,10 și Apocalipsa22,10-12. În aceste pasaje, nu putem să nu vedem că puţin înaintede venirea lui Hristos va fi o separare între cei drepţi și cei nedrepţi…Niciodată, din zilele apostolilor și până acum, nu a mai fost trasă oastfel de linie de despărţire”.

Cu siguranţă că, după marea dezamăgire, reacţiile neplăcute alenecredincioșilor batjocoritori și ale foștilor milleriţi trebuie să fi făcutsă pară că ușa timpului de probă s-a închis. Mai mult, fluxul masivde nou-convertiţi se diminuase subit pe 22 octombrie.

Imediat după marea dezamăgire, aproape toţi milleriţii auacceptat învăţătura ușii închise. Dar acest lucru s-a schimbat curând,de vreme ce învăţătura ușii închise era legată de împlinirea profeţieipe data de 22 octombrie.

Prin urmare, când majoritatea milleriţilor, sub conducerea luiHimes, au început să susţină că greșiseră în privinţa datei și că nimicnu s-a întâmplat pe 22 octombrie, ei au renunţat și la credinţa căușa timpului de probă se închisese.

Pe de altă parte, adventiștii sabatarieni, inclusiv Bates și familiaWhite, au continuat să susţină atât împlinirea profeţiei pe data de22 octombrie, cât și învăţătura ușii închise. Astfel, ei au ajuns să fiecunoscuţi pentru ceilalţi milleriţi așteptători ca „oamenii Sabatuluiși ai ușii închise” – termeni înjositori, care făceau aluzie la doctrinelelor specifice.

Problema adepţilor ușii închise este că ei moșteniseră de lamișcarea millerită niște erori în teoria lor despre ușa închisă, careerau strâns legate de eroarea de interpretare a înţelesului curăţiriiSanctuarului. La urma urmei, dacă prin curăţirea Sanctuarului ar fitrebuit să se înţeleagă a doua venire a lui Hristos, atunci timpul deprobă pentru cei răi, în mod evident, s-ar fi închis pe 22 octombrie.


Studiul Bibliei, după cum am menţionat mai sus, i-a conduscurând pe adventiștii sabatarieni să vadă greșeala cu privire lacurăţirea Sanctuarului, dar le-au trebuit câţiva ani să clarifice șigreșeala cu privire la ușa închisă.

Totuși, uneori, chiar și greșelile duc la rezultate bune. Așa s-aîntâmplat și în cazul ușii închise. În perioada ușii închise din dez-voltarea misiunii adventiste, se credea că ţinta evanghelistică a miș-cării se limitează la cei care au acceptat mesajul millerit din anii1830-1840. Ușa harului era închisă pentru toţi ceilalţi.

Astfel, „greșeala” ușii închise a furnizat micului grup de adventiștisabatarieni timp din belșug pentru a-și construi propria temelieteologică. Puţine dintre săracele lor resurse au fost cheltuite peevanghelizare înainte de a avea un mesaj. După ce și-au stabilitpropria identitate teologică, următorul pas a fost să încerce să-iconvingă pe alţi milleriţi de setul lor de doctrine și de interpretareaprofeţiei. Această misiune a fost adusă la îndeplinire între anii 1848și 1850 (va fi tratată în următorul capitol).

Deci „utilitatea” perioadei ușii închise a fost aceea că ea le-aoferit sabatarienilor timp pentru a-și stabili o temelie doctrinară șiun număr de membri de bază. Doar după ce au fost îndepliniteaceste condiţii, au fost pregătiţi să facă următorul pas în misiunealor profetică.

Pentru cei ce vor să citească mai mult1. Damsteegt, P. Gerard – Foundations of the Seventh-day Adventist

Message and Mission, Grand Rapids, Mich.: Eerdmans, 1977. (Re-printed by Andrews University Press, Berrien Springs, Mich.,1988).

2. Gordon, Paul A. – The Sanctuary, 1844, and the Pioneers, Wash-ington, D.C.: Review and Herald, 1983.

3. Holbrook, Frank B., ed. – Doctrine of the Sanctuary: A HistoricalSurvey (1845-1863), Silver Spring, Md.: General Conference ofSeventh-day Adventists, 1989.

4. Land, Gary, ed. – Adventism in America, p. 36-65.5. Maxwell, C. Mervyn – Tell It to the World, p. 40-94.6. Schwarz, Richard W. – Light Bearers to the Remnant, p. 53-71.


7. White, Arthur L. – Ellen G. White, Washington, D.C.: Reviewand Herald, 1981-1986, 1, p. 45-138.

Capitolul 3

Perioada de organizare(1848-1863)

Privind la sistemul actual de organizare mondială al BisericiiAdventiste de Ziua a Șaptea, ne este greu să credem că majoritateaprimilor adventiști se opuneau oricărei organizări a bisericii dincolode nivelul comunităţilor, al bisericilor locale. George Storrs a rezumatdelicat poziţia lor atunci când avertiza că „nici o biserică nu poatefi organizată de invenţia omului fără să devină Babilon în momentulîn care este organizată”.

Logica lui Storrs nu este greu de înţeles. La urma urmei, nu aufost excomunicaţi milleriţii de către bisericile organizate, chiar aceleorganizaţii pe care Fitch și urmașii săi le-au definit ca fiind Babilonul?Concluzia logică: De ce ar trebui ca acești oameni liberi să creezeun alt Babilon? Acest simţământ era larg răspândit printre toateramurile millerite adventiste, inclusiv printre sabatarieni.

Aceste idei anti-organizatorice au fost înlesnite în rânduladventiștilor și prin puternica influenţă exercitată de ConfederaţiaCreștină – grupare tradiţională care s-a opus organizării bisericiimai sus de nivelul local. Doi dintre cei trei fondatori sabatarieni –James White și Joseph Bates – au fost membri ai Confederaţiei.

Pe de altă parte, al treilea fondator – Ellen White – fusese crescutîn Biserica Episcopală Metodistă. Titlul cărţii lui Charles FergusonOrganizing to Beat the Devil: Methodists and Early America [Organizaţipentru a-l învinge pe Diavol: metodiștii și începuturile Americii] neajută să înţelegem că Ellen White, venind din cea mai organizatădenominaţiune protestantă din acele timpuri, a adus cu ea o perspec-tivă diferită asupra subiectului. A fost nevoie de douăzeci de anipentru ca să se găsească o soluţie pentru tensiunea existentă cuprivire la organizare, printre adventiștii sabatarieni.

43Perioada de organizare (1848-1863)

Între timp, până în anul 1848, după cum am văzut în capitolul 2,micul grup de lideri sabatarieni se puseseră de acord asupra unuiset de doctrine fundamentale și credeau că au responsabilitatea dea împărtăși convingerile lor cu acei adventiști care încă mai sufereau,neînţelegând ce s-a întâmplat în octombrie 1844. Sabatarienii auales o abordare tipic millerită pentru a-și împărtăși convingerile. Eiau organizat o serie de conferinţe pentru a discuta subiectul. Acesteconferinţe, pe jumătate neoficiale, ar trebui considerate ca primiipași organizatorici în dezvoltarea adventismului de ziua a șaptea.

Conferinţele despre SabatPrima „conferinţă despre Sabat” s-a ţinut în primăvara anului

1848, în Rocky Hill, Connecticut. În acel an, s-au mai ţinut cel puţinîncă cinci conferinţe, alte șase în 1849 și zece în 1850. Joseph Batesși familia White au participat la majoritatea acestor conferinţe. Multese ţineau în week-end, dar unele dintre ele se întindeau de joi pânăluni.

Scopul acestor conferinţe, după James White, era „unirea fraţilorasupra marilor adevăruri legate de solia îngerului al treilea”. Pânăîn anul 1848, mulţi din New England și din partea de vest a NewYork-ului se convinseseră de adevărul uneia sau al mai multor doc-trine ale adventiștilor sabatarieni, dar nu exista un consens.

Raportul lui James White cu privire la prima conferinţă despreSabat ilustrează atât scopul acestor conferinţe, cât și unele dintreforţele implicate. „Am avut o întâlnire în acea seară [joi, 20 aprilie1848], la care au participat circa cincisprezece oameni în total”, scriaWhite. „Vineri dimineaţă, fraţii au venit până s-au făcut aproapecincizeci. Nu toţi erau cu totul în adevăr. Programul din acea zi a fostfoarte interesant. Fratele Bates a prezentat poruncile într-o luminăclară, iar importanţa lor a fost subliniată prin mărturii puternice.Cuvântul a avut ca efect întărirea celor care erau deja în adevăr șitrezirea celor care nu erau pe deplin convinși” (sublinierile autorului).

Scopul și dinamica conferinţelor reies și mai clar din raportul luiEllen White asupra celei de-a doua, care a avut loc în „hambarulfratelui Arnold”, în Volney, New York, în august 1848. „Erau pre-


zente aproximativ treizeci și cinci de persoane”, scria ea, „toţi cei cese puteau aduna în acea parte a statului. De-abia dacă erau doi deacord între ei. Fiecare ţinea cu înverșunare la părerile sale, declarândcă erau în conformitate cu Biblia. Toţi erau dornici să găsească oocazie să-și expună părerile sau să ne predice. Li s-a spus că nu amfăcut un drum atât de lung pentru a-i asculta pe ei, ci pentru a-i învăţaadevărul. Fratele Arnold susţinea că cei o mie de ani din Apocalipsa20 erau în trecut; și că cei o sută patruzeci și patru de mii erau ceiînviaţi la învierea lui Hristos…

Aceste ciudate diferenţe de opinii așezau o povară mare asupramea, mai ales când îl auzeam pe fratele Arnold vorbind despre cei omie de ani ca fiind în trecut. Știam că greșește și o mare durere îmiîmpovăra sufletul; căci mi se părea că Dumnezeu este dezonorat.Am leșinat sub această povară. Fraţii Bates, Chamberlain, Gurney,Edson și soţul meu s-au rugat pentru mine… Domnul a auzitrugăciunile slujitorilor Săi și mi-am revenit. Lumina cerului seodihnea asupra mea. Curând, am pierdut legătura cu lucrurilepământești. Îngerul meu însoţitor a prezentat înaintea mea câtevadintre greșelile celor prezenţi, precum și adevărul, în contrast cugreșelile lor. [Mi-a spus] că aceste păreri discordante, care susţineauei că sunt în conformitate cu Biblia, erau doar în conformitate cupărerea lor despre Biblie și că ei trebuie să renunţe la greșelile lor șisă se unească asupra mesajului îngerului al treilea. Întâlnirea noastrăs-a terminat triumfător. Adevărul a biruit” (sublinierile autorului).

Este de remarcat, în citatele de mai sus, că Bates și familia Whiteși-au asumat un puternic rol de conducere în aceste conferinţe. Afost nevoie de o conducere puternică, orientată spre o ţintă, pentrua forma un corp de credincioși în condiţiile haotice ale adventismuluide după dezamăgire. De asemenea, ar trebui remarcat faptul căscopul principal al acestor întâlniri era acela de a uni un corp decredincioși în jurul adevărului soliei îngerului al treilea – solie dejastudiată și asupra căreia liderii sabatarienilor ajunseseră la un acord.

Conform lui James White, până în noiembrie 1849, conferinţeleși-au îndeplinit scopul principal. „Prin proclamarea adevăruluiSabatului în… legătură cu mișcarea adventă”, îi scria el unui oarecarefrate Bowles, „Dumnezeu îi face cunoscuţi pe cei care sunt ai Lui.În vestul New York-ului, numărul celor care ţin Sabatul crește rapid.


Faţă de acum șase luni, numărul lor este de peste două ori maimare. La fel stau lucrurile, mai mult sau mai puţin, [și] în Maine,Mass.1, N. H.2, Vermont și Conn3…

A fost un timp în care am fost risipiţi [ca urmare a marii dezamăgiri];este în trecut, iar acum a venit timpul ca sfinţii să fie adunaţi în unitateacredinţei și să fie sigilaţi de un singur adevăr sfânt și unificator. Da,frate, a venit timpul.

Este adevărat că lucrarea înaintează încet, dar sigur și prindeputere la fiecare pas…

Experienţa noastră adventă din trecut, poziţia noastră actuală șilucrarea noastră viitoare sunt descrise în Apocalipsa 14 atât de lămuritcât a putut pana profetică să scrie. Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeucă vedem acest lucru…

Cred că adevărul Sabatului trebuie încă să răsune pe pământ așacum nu s-a întâmplat cu cel al revenirii…

Sunt sătul de toate ziarele noastre despre a doua venire, de toţieditorii care le publică, biete fiinţe. Li s-au stins lămpile, tot încer-când să le lumineze fraţilor lor orbi, drumul spre Împărăţia lui Dum-nezeu”. James a adăugat că nu dorea cu nici un chip să fie ca ei.„Eu nu cer decât privilegiul preţios de a-i hrăni, dacă este posibil,pe bieţii mei fraţi – ‘proscrișii’” (sublinierile autorului).

Astfel, aproape de la începutul lor, sabatarienii s-au consideratun popor care are o misiune, un popor impulsionat de imperativulcelor trei îngeri din Apocalipsa 14. Primul lor pas în misiunea cătrelume a fost acela de a ajunge la milleriţii confuzi, la sfârșitul anilor1840. Conferinţele despre Sabat au fost calea iniţială de îndeplinirea acestei ţinte.

Ar trebui remarcat faptul că, deși scopul lor principal era acelade a-i uni pe credincioși în jurul unui set de doctrine deja studiate,conferinţele despre Sabat au oferit și ocazia revizuirii acestor poziţii,deoarece noi întrebări au dus la alte răspunsuri printr-un studiumai aprofundat al Bibliei.

1 Massachusetts (n.t.).2 New Hampshire (n.t.).3 Connecticut (n.t.).


Publicarea „Adevărului”Al doilea pas în dezvoltarea structurii organizatorice a saba-

tarienilor a fost făcut în domeniul publicaţiilor. Ca și conferinţeledespre Sabat, publicaţiile iniţiale au avut ca scop chemarea unuicorp de credincioși din rândurile risipite ale confuzilor adventiștimilleriţi, informarea lor și unirea lor în jurul întreitei solii îngerești.De asemenea, ca și conferinţele, publicaţiile au fost inima „orga-nizării” millerite de dinainte de dezamăgire.

Primele publicaţii ale sabatarienilor au fost broșuri ocazionale,care scoteau în evidenţă nou-descoperitele lor adevăruri în contextulmillerismului, ca mișcare profetică. Aceste tratate, sau cărticele,includ scrierile lui Bates: The Opening Heavens [Cerurile deschise](1846), The Seventh-day Sabbath, a Perpetual Sign [Sabatul zilei așaptea, un semn veșnic] (1846, revizuită semnificativ în 1847),Second Advent Way Marks and High Heaps [Semnele celei de-a douaveniri] (1847) și A Seal of the Living God [Sigiliul viului Dumnezeu](1849).

Pe lângă broșurile lui Bates, a existat și o primă încercare comunăde publicare din partea conducerii sabatarienilor – A Word to the“Little Flock” [Cuvânt către „mica turmă”] (1847). Principala ţintă aacestei publicaţii de douăzeci și patru de pagini era aceea de a-iîncuraja pe credincioși ca, în căutarea lor după o lumină mai marepentru viitor, să nu nege experienţa avută în 1844.

O schimbare majoră în publicaţiile adventiste a fost determinatăde o viziune avută de Ellen White, în Dorchester, Massachusetts, înnoiembrie 1848. După ce s-a terminat viziunea, ea i-a spus lui Jamescă are un „mesaj” pentru el. „Trebuie să începi să publici un micziar și să-l trimiţi oamenilor. Să fie mic la început, dar, pe măsură ceoamenii vor citi, îţi vor trimite mijloacele cu care să-l publici și va fiun succes de la început. Mi s-a arătat că de la acest mic început vorporni râuri de lumină care vor înconjura lumea” (sublinierile autorului).

Profeţia pe care a făcut-o ea cu privire la o lucrare mondială depublicare nu putea să se nască din nimic încurajator, care să existela acea vreme printre risipiţii credincioși sabatarieni. Omeneștevorbind, părea absurd. Ce puteau face câţiva predicatori săraci,susţinuţi de aproximativ o sută de credincioși? Cu siguranţă că e


greu de închipuit un început mai modest pentru o acţiune depublicare!

În ciuda acestor circumstanţe descurajatoare, James White, curesursele financiare la pământ și fără o casă în care să locuiască, aînceput, prin credinţă, să scrie și să publice „micul ziar”. Privindînapoi, la această experienţă, el scria mai târziu: „Am început săpregătim materialul pentru acea mică foaie și am scris fiecare cuvântal ei, toată biblioteca noastră conţinând o Biblie de buzunar de treișilingi, Cruden’s Condensed Concordance [Concordanţa concisă alui Cruden] și vechiul dicţionar al lui Walker, căruia îi lipsea unadintre coperte… Speranţa noastră de succes era în Dumnezeu”.

Lipsit de mijloace, White a căutat un tipograf neadventist caresă publice un ziar de opt pagini pentru o persoană cu totul străinăși care să aștepte plata până când urmau să vină contribuţiile de lapresupușii cititori. A găsit un astfel de tipograf în persoana luiCharles Pelton, din Middletown, Connecticut.

Prima ediţie, de o mie de exemplare, din The Present Truth [Adevărulprezent] a ieșit de sub tipar în iulie 1849. „Când a adus primulnumăr de la tipografie”, își amintea Ellen White, „toţi ne-am strânsîn jurul lui [al ziarului], rugându-L pe Domnul, cu inimi umile și cumulte lacrimi, să binecuvânteze neînsemnatele eforturi ale slujitorilorSăi. Atunci, el [James] le-a trimis ziarele tuturor celor care credeael că le vor citi, cărându-le până la oficiul poștal [la aproape treispre-zece km distanţă] într-un sac de voiaj… Foarte curând, au sositscrisori, aducând mijloacele necesare pentru publicarea ziarului șivești bune despre multe suflete care au îmbrăţișat adevărul”.

Subiectul tratat în The Present Truth era mesajul pentru aceltimp, în viziunea sabatarienilor – Sabatul, întreita solie îngereascăși alte puncte doctrinare legate de acestea. „Micul ziar” a avut rolullui la sfârșitul anilor 1840, ajutându-i pe credincioși să „câștige timp”.

Totuși, publicarea ziarului The Present Truth a fost doar primulpas în dezvoltarea periodicelor adventiste. Vara anului 1850 l-a găsitpe James White publicând primul număr din The Advent Review –ziar care republica multe dintre cele mai importante articole miller-ite de la începutul anului 1840. Scopul ziarului The Advent Reviewera acela de a-i convinge pe milleriţii risipiţi, prin forţa și veridicitateaargumentelor care susţineau mișcarea de la 1844.


În noiembrie 1850, The Present Truth și The Advent Review s-aucombinat, rezultând The Second Advent Review and the SabbathHerald. Acest ziar, cunoscut mai mult ca The Adventist Review, adevenit într-adevăr un periodic mondial, care înconjoară lumea azi„ca niște râuri de lumină”.

Timp de mulţi ani de zile, Review and Herald (cum i se spunea cudragoste) a fost efectiv „biserica” pentru majoritatea sabatarienilor.La urma urmei, ei, în general, nu aveau nici o clădire care săfuncţioneze ca biserică, nici o denominaţiune căreia să-i aparţinăsau vreun pastor oficial. Apariţia periodică a ziarului Review le aduceaadventiștilor risipiţi vești despre biserică și fraţii lor credincioși, prediciși un sentiment al apartenenţei. Ca atare, influenţa și importanţalui în adventismul timpuriu sunt aproape imposibil de supraestimat.

La începutul anilor 1850, literaturii periodice sabatariene i s-amai alăturat un ziar. În 1852, James White a început să publice TheYouth’s Instructor (intitulat în mod curent Insight) pentru tineriidin biserică. The Youth’s Instructor a fost prima încercare organizatăde a face ceva pentru tinerii sabatarieni.

Curând după apariţia lui, au fost înfiinţate Școlile de Sabat,pentru care The Youth’s Instructor publica lecţii biblice. Prima dintreaceste Școli de Sabat a fost înfiinţată în Buck’s Bridge, New York,în 1853, sub conducerea lui John Byington – cel care a devenit primulpreședinte al Conferinţei Generale, un deceniu mai târziu.

Până la sfârșitul anilor 1850, efortul publicistic sabatarian deveniseo afacere majoră, având propria editură, înfiinţată la Battle Creek,Michigan, în 1855. Problema proprietăţii asupra companiei de publi-caţii i-a împins în cele din urmă pe adventiștii sabatarieni la o structurăorganizatorică mai oficială și mai legală.

Primii pași spre o organizare oficialăDatorită agresivei acţiuni de evanghelizare, prin conferinţe și

publicaţii, a unui mare număr de milleriţi căutători până în 1852,adventiștii sabatarieni au experimentat o creștere rapidă. Conformunei estimări, care pare a fi destul de exactă, adepţii lor au crescutde la 200, în 1850, la cca 2000, în 1852. Însă, deși este o binecuvântare


pentru o mișcare religioasă, o astfel de creștere aduce cu sine și oserie de probleme.

Astfel, nu ar trebui să ne surprindă faptul că, la începutul anilor1850, liderii sabatarieni și câteva congregaţii (adunări) locale auînceput să se preocupe de „rânduiala Evangheliei” (organizareabisericii). Ei au întâmpinat câteva probleme. În primul rând, nuexista nici o modalitate de atestare a pastorilor. Adunările împrăș-tiate erau la discreţia oricărui predicator care pretindea că este pas-tor sabatarian. Strâns legat de această problemă era faptul că nuexistau căi de hirotonire. Prin urmare, în timp ce James White fusesehirotonit ca pastor în Confederaţia Creștină, în 1843, probabil căJoseph Bates nu a primit niciodată hirotonirea.

În al doilea rând, nu exista nici o modalitate de a se distribuifonduri pentru pastori. De fapt, nici nu exista un mod sistematic dea strânge fonduri. După cum vom vedea curând, criza slujbelor prostplătite și dezorganizate a dus aproape la colapsul mișcării sabatarieneîn 1856.

În al treilea rând, nu exista nici o organizaţie legală pentrudeţinerea de proprietăţi. Acest lucru nu era o problemă foarte mareîn 1850, dar, spre sfârșitul deceniului, a devenit un aspect care trebuiaîndreptat.

Poate că prima discuţie semnificativă dintre sabatarieni, cu privirela rânduiala Evangheliei, a avut loc între 1850 și 1851. În acea vreme,problema era retragerea calităţii de membru de la acei membri carese apucaseră de spiritism și de alte activităţi necreștine.

Apoi, în 1853, găsim congregaţii care hirotonesc diaconi pentrucelebrarea „rânduielilor Casei Domnului”. În acel an a fost, deasemenea, prima hirotonire oficială a bărbaţilor ca pastori ai Evan-gheliei. Pe lângă aceasta, în 1853, „fraţii conducători” – în generalBates și White – eliberau legitimaţii de identificare semnate „fraţiicare călătoreau”, și aceasta pentru a-i contracara pe impostori.

Tot în anul 1853, James și Ellen White au început „atacul” înproblema rânduielii Evangheliei. „Domnul”, scria Ellen, „mi-a arătatcă rânduiala Evangheliei a fost prea mult timp privită cu frică șineglijată. Formalitatea ar trebui evitată; dar, făcând astfel, nu artrebui să neglijăm ordinea. În ceruri este ordine. Când Hristos afost pe pământ, în biserică a fost ordine… Iar acum, în aceste ultime


zile, când Dumnezeu îi aduce pe copiii Săi la unitatea credinţei,este nevoie de ordine mult mai mult decât până acum.”

Ideea care stătea la baza argumentării pare a fi aceea că bisericaera în luptă cu forţele extrem de organizate ale răului. Prin urmare,singura cale de a câștiga bătălia era ca biserica să se organizeze,astfel încât să nu poată fi manevrată din afară. Din acest motiv,Satana căuta să împiedice și să distrugă rânduiala logică aEvangheliei în rândul sabatarienilor.

În decembrie 1853, James White a mai lansat în Review o „salvă”de patru articole cu privire la organizarea bisericii. În primul dintreele, el a lovit puternic în acei membri din grupul sabatarienilor carese opuneau organizării. Încercând să evite să ajungă „Babilon” prinorganizare, îi acuza el, erau ei înșiși într-o stare de „Babilon per-fect”, sau de confuzie.

Deși James și Ellen White și-au lansat în 1853 atacul pentrurânduiala, conformă Evangheliei, a fost nevoie de încă un deceniupentru îndeplinirea ţelului lor.

„Sister Betsy” și suportul financiar pentru pastoriÎn toamna anului 1856, o criză de mare amplitudine se dezvolta

în cadrul adventismului. Domnul nu venise, iar unii căzuseră în declinspiritual.

Problema era în special evidentă printre câţiva dintre cei maipromiţători tineri pastori sabatarieni. Acești oameni erau și supraso-licitaţi și prost plătiţi – o combinaţie sigură pentru a doborî spiritulcuiva.

Unul dintre cazuri era tânărul John Nevins Andrews, un bărbatcare, mai târziu, a slujit ca primul lider erudit al bisericii, primul eimisionar extern „oficial” și președinte al Conferinţei Generale. Dar,pe la mijlocul anului 1850, suprasolicitarea și lipsurile l-au forţat săse retragă devreme (avea în jur de douăzeci și cinci de ani). Dupăcum spunea Andrews, „în mai puţin de cinci ani [de la începereaslujbei sale publice], am fost doborât”.

În toamna anului 1856, Andrews s-a decis să iasă din lucrarepentru a deveni vânzător în prăvălia unchiului său, în Waukon, Iowa.


Ar trebui remarcat faptul că Waukon urma să devină rapid o coloniea adventiștilor sabatarieni apatici.

Alt pastor din conducere, care s-a retras la Waukon în 1856, afost John Loughborough. El devenise, după cum s-a exprimat elînsuși, „oarecum descurajat de finanţe”.

Criza pastorilor adventiști a fost temporar înlăturată de o călă-torie plină de pericole, în toiul iernii, a familiei White la Waukon,pentru a trezi comunitatea adormită a adventiștilor de acolo și pentrua-i îndrepta pe pastorii apostaţi. Atât Andrews, cât și Loughboroughau văzut mâna lui Dumnezeu în această vizită și și-au dedicat dinnou vieţile predicării soliei îngerului al treilea.

Rededicarea lor, desigur, nu a schimbat situaţia financiară obiec-tivă. De exemplu, pentru munca lui în primele trei luni de zile dupăce a părăsit Waukon-ul, Loughborough a primit locuinţă și masă, omanta din piele de bivol, în valoare de zece dolari, și zece dolaribani gheaţă, ca plată pentru munca lui de pastor. Problema eradeparte de a fi rezolvată!

Anticipând problemele financiare, adunarea credincioșilor dinBattle Creek (congregaţia sabatariană cu cea mai mare influenţă) aformat, în primăvara anului 1858, o grupă de studiu pentru a cercetaScripturile în vederea găsirii unui plan pentru a-i susţine pe pastori.Sub conducerea lui J. N. Andrews, grupul a făcut un raport la înce-putul anului 1859. Ei au propus un plan care a ajuns să fie cunoscutca „dăruirea sistematică” [Systematic Benevolence] (sau „SisterBetsy”, cum a fost curând poreclit).

În cadrul acestui plan, fraţii erau încurajaţi să contribuie cu cincipână la douăzeci și cinci de cenţi pe săptămână, iar surorile cu doipână la zece cenţi. În plus, ambelor grupuri le era fixată suma deunu până la cinci cenţi pe săptămână pentru fiecare proprietate învaloare de o sută de dolari.

James White a fost entuziasmat de acest plan, estimând că numaicei o mie de potenţiali contribuabili din Michigan ar putea contribuicu trei mii trei sute optzeci de dolari pe an, de ajuns pentru a trimitecinci „misionari” în vest, pentru a „acoperi toate nevoile cauzei dezece ori”, și asta fără „nici o privare [a celui ce dăruiește] de necesi-tăţile vieţii”.


Deși nu s-a potrivit cu planul zecimilor, pe care, continuând săstudieze Biblia, adventiștii de ziua a șaptea l-au adoptat pe la sfârșitulanilor 1870, „Sister Betsy” a fost un prim pas în sprijinirea financiarăsistematică a bisericii și pentru dezvoltarea în continuare a mișcăriisabatarienilor spre o organizaţie formală.

Asaltul final pentru organizarea bisericiiÎn vara anului 1859, James White era gata să demareze asaltul

final pentru organizarea oficială a denominaţiunii. În editorialuldin 21 iulie al ziarului Review, el scria: „Ne lipsește un sistem. Și nuar trebui să ne temem de acel sistem care nu este în opoziţie cuBiblia și care este aprobat de bunul simţ. Lipsa unui sistem se simtepeste tot”. Apoi, a continuat, dând niște sugestii menite să facăordine în dezordine.

„Suntem conștienţi”, a continuat White, „că nu toţi vor fi deacord cu aceste sugestii. Fratele Precauţie va fi înspăimântat și va figata să-i avertizeze pe fraţi să fie atenţi și să nu se aventureze preamult; în timp ce fratele Confuzie va striga: ‘O, asta arată exact aBabilon! Urmaţi o biserică decăzută!’ Fratele Nu-fă-nimic va spune:‘Cauza este a Domnului, așa că mai bine am lăsa-o în mâinile Lui; osă aibă El grijă de ea’. ‘Amin’, spun fraţii Iubesc-această-lume,Lenevie, Egoism și Zgârcenie, ‘dacă Dumnezeu îi cheamă pe oamenisă predice, lăsaţi-i să meargă și să predice, El va avea grijă de ei și decei care cred mesajul lor’; iar Core, Datan și Abiram sunt gata să serăscoale împotriva celor care simt povara cauzei și care vegheazăasupra sufletelor ca unii care trebuie să dea socoteală și strigă: ‘Luaţiprea mult asupra voastră înșivă’.”

Este evident faptul că timpul cuvântărilor blânde trecuse, darbătălia pentru organizare era departe de a se fi terminat. Acestlucru a devenit evident pentru toţi cititorii ziarului Review de laînceputul anului 1860.

În februarie, James White a pus problema formării uneiorganizaţii legale pentru a deţine proprietăţi și a adoptării unuinume pentru denominaţiunea în dezvoltare. Aceste două problemeerau strâns legate, deoarece era necesar să i se dea un nume


organizaţiei, dacă avea să fie înregistrată în statul Michigan șiîmputernicită în mod legal să deţină Casa de Editură Adventistă șiclădirea bisericii din Battle Creek.

Sugestia lui White a dat naștere unui potop de ocări din partealui R. F. Cottrell – redactor colaborator la Review și liderul celor carese opuneau organizării bisericii. Cottrell scria că el este încredinţatcă „ar fi greșit să ‘ne facem un nume’, întrucât acest lucru stă la bazaîntemeierii Babilonului. Eu nu cred că Dumnezeu va aproba aceasta”.

Acest articol al unui lider adventist sabatarian cu experienţă șiinfluenţă a fost publicat în timpul absenţei lui White din birouleditorial. El a pus bazele unui lung și interminabil conflict. Înurmătoarele șase luni, aproape fiecare număr al ziarului Review,care conţinea materiale asupra problemei sau dădea soluţii, eradezbătut în public.

O „conferinţă generală” a sabatarienilor a fost convocată depastorii din conducere în perioada 28 septembrie – 1 octombrie 1860.La acea întâlnire, în ciuda înflăcăratei expuneri a argumentelor „Ba-bilonului”, s-a decis să se înregistreze Casa de Editură. Pe lângăaceasta, numele de „Adventiști de Ziua a Șaptea” a fost adoptat careprezentând cel mai bine convingerile denominaţiunii aflate îndezvoltare. Următorul pas a fost înregistrarea Asociaţiei de Publicaţiia Adventiștilor de Ziua a Șaptea, pe 3 mai 1861, în conformitate culegile statului Michigan.

Astfel, a fost câștigată o bătălie importantă pe frontul organi-zatoric. În acel moment, victoria completă nu era departe, deși, înaugust 1861, James White se plângea de „o nesiguranţă stupidă cuprivire la problema organizării”.

Totuși, în octombrie, se forma Conferinţa Michigan aAdventiștilor de Ziua a Șaptea, avându-l ca președinte pe WilliamA. Higley (un laic).

După ce, în cele din urmă, a fost spartă gheaţa, în 1862 s-au maiorganizat încă șapte conferinţe locale: Iowa de Sud (16 martie),Iowa de Nord (10 mai), Vermont (15 iunie), Illinois (28 septembrie),Wisconsin (28 septembrie), Minnesota (4 octombrie) și New York(25 octombrie). Curând, le-au urmat și altele.

Ultimul pas în dezvoltarea organizării bisericii a fost făcut la oîntâlnire a reprezentanţilor Conferinţelor locale la Battle Creek, în


mai 1863. În acel moment, Conferinţa Generală a Adventiștilor deZiua a Șaptea era formată, primul ei președinte fiind John Byington.James White fusese ales în unanimitate ca președinte al denomi-naţiunii, dar el a refuzat cu înţelepciune postul, din cauza roluluisău important în urgentarea organizării.

În 1863, nou-formata Biserică Adventistă de Ziua a Șaptea aveacirca 3.500 de membri și în jur de 30 de pastori. Astfel, președinteleConferinţei Generale putea conduce personal activitatea detaliatăa bisericii. Această situaţie s-a schimbat în următoarele patru decenii,deoarece numărul membrilor a crescut, pe măsură ce biserica și-adezvoltat instituţii importante și pe măsură ce misiunea ei s-a extinsla nivel mondial.

Ne vom întoarce la dezvoltarea organizării bisericii în capitolul 6.Între timp, trebuie să vedem cum acest grup al ușii închise, al anti-misiunii, a devenit, în cele din urmă, o mișcare a lucrării misionaremondiale.

„Ușa închisă” se deschide puţinVă amintiţi din capitolul 2 că adventiștii sabatarieni, urmând

pilda lui Miller, credeau că ușa harului a fost închisă în octombrie1844 pentru toţi oamenii, cu excepţia celor care acceptaseră, înaintede marea dezamăgire, adevărul despre iminenta venire a lui Isus.Astfel, singura deschidere misionară a sabatarienilor, în următoriicâţiva ani, a fost către milleriţi și foști milleriţi. Concepţia lor despremisiune era extrem de îngustă.

Aparent, această mentalitate „antimisiune” era susţinută de toţiliderii sabatarieni. În 1874, de exemplu, Ellen White scria: „În ’44,după ce timpul a trecut, am crezut, împreună cu fraţii și surorilemele, că nici un păcătos nu va mai fi convertit. Dar”, s-a grăbit ea săadauge, „nu am avut niciodată o viziune în care să mi se arate cănici un păcătos nu se va mai converti”.

Din contră, unele dintre primele ei viziuni indicau o viitoarelucrare misionară de natură mondială. Acest lucru a fost în modspecial adevărat cu privire la viziunea ei din 1848, referitoare laviitorul publicaţiilor adventiste, pe care le-a văzut „ca pe niște râuride lumină care înconjoară lumea”. Totuși, nici ea, nici alţi sabatarieni


nu au înţeles implicaţiile totale ale acestei instrucţiuni, la timpulrespectiv.

La începutul anului 1849, Ellen White începuse să legeterminologia ușii închise de Sanctuarul ceresc, pe măsură cesabatarienii ajunseseră să înţeleagă atât mesajul, cât și misiunea lorcătre lume. „Am văzut”, scria ea, „că Isus a închis ușa Locului Sfântși nici un om nu o poate deschide; și că El a deschis ușa LoculuiPreasfânt și nici un om nu o poate închide”. Ea a crezut întotdeaunacă aceia care Îl respinseseră pe Duhul Sfânt, după ce fuseseră convinșide adevărul mișcării de la 1844, căzuseră din harul lui Dumnezeu,dar, împreună cu alţi sabatarieni, la începutul anilor 1850, ea și-acorectat treptat opinia cu privire la ușa închisă.

O parte din motivul acestei schimbări au constituit-o neaștep-tatele convertiri la adventismul sabatarian. De exemplu, în 1850,James White raporta, evident surprins, adeziunea unui bărbat care„nu profesase în mod public nici o religie” înainte de 1845.

Astfel de convertiri au sporit în următorii doi ani. Acest fapt aadus la o corecţie a cursului teologiei adventiste. În februarie 1852,James White s-a schimbat în favoarea unei politici evanghelistice aușii deschise. „Noi predicăm această UȘĂ DESCHISĂ și îi invitămpe cei care au urechi de auzit să vină și să găsească mântuire prinIsus Hristos. Este o slavă infinită în convingerea că Isus a DESCHISUȘA Sfintei Sfintelor… Dacă se va spune despre noi că susţinemteoria UȘII DESCHISE și a Sabatului zilei a șaptea, nu am aveaobiecţii; pentru că aceasta este credinţa noastră”.

Astfel, poporul ușii închise a devenit poporul ușii deschise, pemăsură ce credincioșii au ajuns să înţeleagă, puţin câte puţin, căînceputul fazei finale a slujirii lui Hristos în Locul Preasfânt alSanctuarului ceresc include începutul unui nou mesaj cu privire laSabat și la solia îngerului al treilea. Aceste înţelegeri au propulsat,în cele din urmă, denominaţiunea în jurul lumii și au făcut dinmisiune unul dintre semnele de căpetenie ale adventismului de ziuaa șaptea. Totuși, o astfel de viziune a avut nevoie de timp pentru ase dezvolta.

Între timp, este important să notăm utilitatea erorii ușii închise.Fusese moștenită de la William Miller împreună cu ideile lui greșitecu privire la Sanctuar și la curăţirea lui (ideile erau toate legate


între ele). Treptat, pe măsură ce erorile au fost clarificate, tabloul aajuns în centrul atenţiei. Dar această schimbare trebuie consideratămai degrabă o direcţie, un proces, decât un punct instantaneu în timp.

Până la jumătatea anului 1850, piesele importante erau așezate.Eroarea cu privire la misiune a fost de folos, dându-le sabatarienilortimp pentru a-și forma atât o bază doctrinară, cât și una numericăpentru următorul pas în programul lor misionar. Spre sfârșitul anilor1850, denominaţiunea crescândă își dezvolta, de asemenea, o bazătipografică, financiară și organizatorică, bază de la care să porneascăîn misiune. Dar membrii ei încă nu erau pregătiţi să acţioneze.

Deși, la începutul anilor 1850, sabatarienii susţineau că unicullor rol în istoria profetică era acela de a proclama întreita solieîngerească din Apocalipsa 14 și, deși Apocalipsa 14,6 menţiona clarcă solia primului înger trebuia să fie vestită „oricărui neam, oricăreiseminţii, oricărei limbi și oricărui norod”, ei încă aveau reţineri înceea ce privește misiunea mondială.

În parte, acest fapt se datora, fără îndoială, numărului mic demembri și posibilităţilor financiare limitate, dar mai erau și altemotive. Unul dintre ele era acela că unii sabatarieni credeau cămilleriţii îndepliniseră misiunea de predicare a soliei primului îngercătre întregul pământ prin trimiterea publicaţiilor lor în jurul lumii.

Alţi sabatarieni urmaseră exemplul lui Uriah Smith, redactor laReview. În 1859, Smith a fost întrebat dacă „solia îngerului al treilea[a fost] dată sau avea să fie dată doar în Statele Unite”. Smith arăspuns că, deși analogia ne-ar putea duce la concluzia că pro-clamarea soliei îngerului al treilea are loc în același timp cu predi-carea îngerului întâi (care este mondială), „acest lucru poate că nue necesar pentru a împlini Apocalipsa 10,11, deoarece ţara noastrăeste compusă din oameni din aproape orice naţiune”. Raţiona-mentul lui Smith, împrumutat de la William Miller, era că Evangheliatrebuia propovăduită unui reprezentant al fiecărei naţiuni. Din mo-ment ce Statele Unite erau un conglomerat de indivizi reprezentândmulte naţiuni, misiunile externe s-ar putea să nu fie necesare.

Astfel, deși ușa închisă începuse să se deschidă, nu s-a deschisprea mult. Adventiștii sabatarieni au fost, în cel mai bun caz, niștemisionari șovăitori. Dar acest lucru avea să se schimbe semnificativspre sfârșitul secolului.


Pentru cei ce vor să citească mai mult1. Maxwell, C. Mervyn – Tell It to the World, p. 95-105, 125-146.2. Mustard, Andrew G. – James White and SDA Organization:

Historical Development, 1844-1881. Berrien Springs, Mich.:Andrews University Press, 1988.

3. Neufeld, Don F. – Seventh-day Adventist Encyclopedia, ed. 1976,p. 1034-1037, 1042-1054.

4. Schwarz, Richard W. – Light Bearers to the Remnant, p. 72-98.5. White, Arthur L. – Ellen G. White, 1, p. 139-151, 163-178, 256-

270, 380-393, 420-431, 445-461; 2, p. 23-33.

Capitolul 4

Perioada de dezvoltare îndomeniul instituţiilor și al

stilului de viaţă (1863-1888)Până acum, am văzut în studiul nostru că dezvoltarea adventis-

mului a fost progresivă, fiecare etapă construind pe cele de dinainteaei. Astfel, baza profetică a fost pusă de mișcarea millerită în perioadade până la octombrie 1844. Între 1844 și 1848, fondatorii adventis-mului de ziua a șaptea și-au construit structura doctrinară specificăpe platforma profetică stabilită de Miller. Când această misiune afost îndeplinită, sabatarienii au fost gata să se organizeze, pentrua-și putea păstra mai bine convingerile și moștenirea și pentru aface mai ușoară apropierea de ceilalţi. Evoluând în paralel cuaceste etape de bază, s-a schimbat și s-a dezvoltat și conceptul demisiune.

În anul 1863, s-a produs o schimbare majoră, pe măsură ceadventiștii au început să-și îndrepte atenţia spre felul de viaţă pecare un adventist ar trebui să o trăiască și spre crearea unor instituţiicare să sprijine acest stil de viaţă. Între anii 1863 și 1888, au avut locschimbări majore și în modul de gândire adventist în ceea ce priveștemisiunea faţă de lume.

Vieţuirea sănătoasă și Western Health Reform InstituteLupta pentru organizarea bisericii a adus roade prin înfiinţarea,

pe 21 mai 1863, a Conferinţei Generale a Adventiștilor de Ziua aȘaptea. Acum sosise timpul pentru următorul pas în formareaadventismului. Prima mișcare majoră în această direcţie a fost făcutăîn domeniul vieţuirii sănătoase.

59Dezvoltare în domeniul instituţiilor și al stilului de viaţă

La numai cincisprezece zile de la realizarea unei organizărifuncţionale, pe 5 iunie 1863, Ellen White a avut prima viziuneamănunţită cu privire la reforma sănătăţii. Această viziune a furnizat,în cele din urmă, material pentru un mare număr de publicaţii îndomeniul vieţuirii sănătoase, dar, într-o scrisoare scrisă a doua zi,autoarea expunea principiile esenţiale ale viziunii.

„Am văzut”, scria ea, „că este o datorie sacră să ne îngrijim desănătatea noastră și să-i trezim și pe alţii la datoria lor… Noi avemdatoria de a vorbi, de a ne ridica împotriva necumpătării de oricefel – necumpătare în vorbire, în mâncare, în băutură, în luarea demedicamente – și apoi de a le arăta oamenilor care sunt marileremedii oferite de Dumnezeu: apă, apă curată pentru boli, pentrusănătate, pentru curăţenie, pentru plăcere… Am văzut că nu artrebui să tăcem cu privire la subiectul sănătăţii, ci ar trebui ca minteanoastră să ia seama la el… Lucrarea pe care Dumnezeu vrea s-ofacem nu ne scutește de a avea grijă de sănătatea noastră. Cu cât vafi mai bună sănătatea noastră, cu atât mai bună va fi munca noastră”(sublinierile autorului).

Totuși, viziunea din 1863 nu a fost prima activitate în domeniulreformei sanitare printre adventiștii sabatarieni de la început. Multstimatul Joseph Bates, de exemplu, fusese de mai mulţi ani unreformator absolut în ce privește sănătatea.

La începutul anilor 1820, când încă mai era căpitan în marină,Bates a renunţat la băuturile spirtoase în momentul în care și-a datseama că aștepta paharul zilnic mult mai entuziasmat decât așteptamâncarea. Un an mai târziu, a renunţat la vin. Apoi, după botez, în1827, a ajutat la înfiinţarea primei societăţi de temperanţă dinStatele Unite. În anii următori, căpitanul a renunţat la ceai, la cafea,la mâncarea cu carne și la mâncarea foarte condimentată. În locullor, el a căutat o dietă simplă și sănătoasă. Astfel, atunci când adevenit păzitor al Sabatului, Bates era deja de mai mulţi ani unreformator în domeniul sănătăţii.

Totuși Bates nu a considerat reforma sănătăţii un subiect la felde important ca Sabatul zilei a șaptea, lucrarea lui Hristos înSanctuarul din ceruri sau întreita solie îngerească. Era un adevărimportant, dar nu „adevărul prezent”. Prin urmare, el a păstrat


tăcere asupra subiectului până în 1863. James White notează că,atunci când a fost întrebat de ce nu folosea anumite alimente, Batesar fi răspuns: „Eu mi-am mâncat partea din ele”. Dar el nu a făcutdin reforma sănătăţii un punct de dezbatere „la acea vreme, nici înpublic, nici în particular, decât dacă era întrebat cu privire la acestsubiect”.

Spre sfârșitul anilor ’40 și pe parcursul deceniului următor, aumai existat câteva slabe activităţi printre alţi adventiști păzitori aiSabatului în privinţa vieţuirii sănătoase. În 1848, de exemplu,doamna White vorbea despre efectele dăunătoare ale tutunului,ceaiului și cafelei. Și în anii ’50 a existat o oarecare acţiune a bisericiiîmpotriva folosirii tutunului. Dar reforma sănătăţii era o problemămarginală și minoră, întrucât biserica în dezvoltare se confrunta cualtele mai mari.

Unul dintre cele mai interesante exemple ale calităţii dinamice,în dezvoltare, a „adevărului prezent” printre adventiștii de la începuteste subiectul alimentelor necurate. În noiembrie 1850, James Whitedemonstra, întemeindu-se pe Fapte 10 și pe alte texte, că, îndispensaţiunea harului, carnea de porc este un aliment îngăduit. Ela republicat articolul în Review, în 1854, din cauză că unii adventiștizeloși tot ridicau această problemă.

Dar subiectul alimentelor necurate nu a fost rezolvat. În cele dinurmă, în 1858, Ellen White l-a mustrat pe S. N. Haskell, pentru cătot crea agitaţie cu această întrebare. Argumentul ei este destul deinteresant. În primul rând, a afirmat că, dacă Haskell și-ar păstrapentru sine ideile cu privire la carnea de porc, acestea nu ar pro-duce nici un rău. Dar, din cauză că nu a păstrat tăcerea asupraacestui subiect, a produs dezbinare în biserică.

„Dacă este de datoria bisericii să se abţină de la consumul cărniide porc”, a continuat ea, „Dumnezeu va descoperi acest lucru lamai mult de două sau trei persoane. El va învăţa biserica Sa care îieste datoria.

Dumnezeu conduce un popor, nu câţiva indivizi izolaţi ici și colo,unul crezând ceva, altul crezând altceva… Al treilea înger conduceși curăţește un popor, iar credincioșii ar trebui să înainteze alăturide el în unire… Am văzut că îngerii lui Dumnezeu vor conduce pepoporul Lui fără grabă, astfel încât credincioșii să poată să primească


adevărurile importante care le sunt transmise și să lucreze înconformitate cu ele”.

Această declaraţie este remarcabilă prin aceea că subliniază(1) că Dumnezeu lucrează cu grupuri (biserici), și nu doar cu indivizi,(2) că Dumnezeu este răbdător în călăuzirea Lui și (3) că adevărulprezent este dinamic și progresiv – acele adevăruri care dezbinăîntr-o anumită perioadă din istoria bisericii pot deveni importantepe măsură ce alte subiecte stârnesc interesul.

Așa au stat lucrurile și în cazul reformei sănătăţii. O dată ce aufost făcuţi primii pași în domeniul doctrinei și al organizării, problemastilului de viaţă (inclusiv cea a reformei sănătăţii) a fost următorulpas în dezvoltarea adventismului și a adevărului prezent. Adevăruleste progresiv. Dumnezeu Își conduce poporul pas cu pas. Astfel, ocotitură majoră în istoria adventistă a avut loc în 1863.

Ajunși la acest punct din prezentarea noastră, ar trebui să arătămcă adventiștii de ziua a șaptea nu au fost singurii cu aceste idei șipractici ale reformei sănătăţii. Din contră, ei au făcut parte dintr-oamplă mișcare de reformă sanitară din Statele Unite, de la aceavreme. Această mișcare căuta să corecteze obiceiurile dăunătoare șiignoranţa crasă cu privire la felul cum trebuie să trăim și cum trebuiesă avem grijă de corpul nostru. Multe dintre punctele aduse îndiscuţie sunt considerate astăzi drept cunoștinţe generale – ideiprecum îmbăierea frecventă, acţiunea microbilor, efectele dăună-toare ale tutunului, pericolul anumitor tipuri de medicamente șiimportanţa unei diete echilibrate. Dar, în America de la jumătateasecolului al XIX-lea, ignoranţa cu privire la aceste subiecte era mareși s-au ridicat mulţi reformatori zeloși pentru a o combate. Astfel,adventiștii nu au fost singuri.

Sylvester Graham, de exemplu, la sfârșitul anilor 1830, promovao mare parte din setul de reforme „adventiste” în domeniul sănătăţii.Iar instituţii de reformă, cum ar fi „Our Home on the Hillside”4, adoctorului James C. Jackson, din Dansville, New York, au fost niștedeschizătoare de drumuri, furnizându-le celor care locuiau temporarîn ele, ca pacienţi, îngrijire și instruire în domeniul reformei sănătăţii.Aceste instituţii au fost precursoare ale sanatoriilor adventiste.

4 Casa Noastră de pe Deal (n.t.).


Viziunea lui Ellen White, de pe 5 iunie 1863, i-a încadrat peadventiști în mișcarea de reformă sanitară. Din nefericire, era maiușor să citești despre reforma sănătăţii decât s-o trăiești. Ca urmare,un președinte surmenat și necumpătat al Conferinţei Generale, cunumele de James White, a suferit un atac de paralizie pe 16 august1865. Soţia lui a decis să-l ducă pe James la tratament, la institutuldoctorului Jackson, în Dansville. Familia White a fost însoţită dealţi doi lideri adventiști bolnavi – J. N. Loughborough și Uriah Smith.Dar în același timp, Bates, reformatorul în vârstă de șaptezeci și treide ani, continua să se menţină în formă.

Dacă lucrarea adventistă fusese aproape de prăbușire în 1856,din cauza lipsei de organizare și a imposibilităţii de a-i plăti pe pastori,în 1865, ea se afla pe marginea prăpastiei din cauza obiceiurilorfoarte puţin sănătoase ale conducătorilor ei. Reforma sănătăţii nuera doar o ciudăţenie a adventiștilor. Era o necesitate stringentă.

Următorul pas în relaţia dintre adventism și reforma sănătăţii afost făcut în urma viziunii avute de Ellen White de pe 25 decembrie1865. În acea viziune, li se cerea adventiștilor să-și înfiinţeze propriileinstituţii de reformă a sănătăţii. În plus, ea integra această reformăîn teologia adventistă. „Reforma sănătăţii”, scria Ellen White, „esteo parte a soliei îngerului al treilea și este la fel de strâns legată deea ca braţul și mâna, de corp”. O parte din rolul reformei sănătăţii,remarca ea, era acela de a-i pregăti pe oameni pentru transformareacare va avea loc la a doua venire a lui Isus. Astfel, după cum spuneaJ. H. Waggoner în 1866, reforma sănătăţii este „o parte esenţială aadevărului prezent”.

Din 1865, reforma sanitară și îngrijirea sănătăţii au devenit douăramuri în curs de dezvoltare ale slujirii adventiste în biserică și înlume. În 1866, a apărut The Health Reformer [Reformatorul sănătăţii],un periodic lunar de 16 pagini, și în același an s-a înfiinţat „West-ern Health Reform Institute”, în Battle Creek, Michigan. A fostprimul dintre sutele de instituţii de îngrijire medicală ale adventiștilorde ziua a șaptea, care urmau să se înfiinţeze mai târziu.

În anul 1876, la „Western Health Reform Institute”, în postulde administrator-șef, a fost numit tânărul de douăzeci și patru deani, John Harvey Kellogg. În decurs de câteva luni, Kellogg schimbasedeja numele institutului în „Battle Creek Sanitarium”. Cuvântul


sanitarium, declara el, înseamnă „un loc unde oamenii învaţă cumsă se păstreze sănătoși”. În anii 1890, sub conducerea lui Kellogg,„Battle Creek Sanitarium” a devenit cea mai mare instituţie de acestfel din lume și a căpătat un renume mondial.

Lupta pentru necombatanţăO a doua problemă cu privire la stilul de viaţă, cu care s-a

confruntat nou-organizata denominaţiune, a fost aceea a serviciuluimilitar. Cel mai sângeros război al Americii5 a început în 1861 și afăcut ravagii timp de patru ani. S-au ivit două întrebări: Bărbaţiiadventiști ar trebui să intre în serviciul militar? Dacă răspunsul laaceastă întrebare este da, atunci ar trebui să pună mâna pe armă șisă omoare alţi oameni?

James White a deschis acest subiect exploziv în numărul din 12august 1862 al ziarului Review. Problema, așa cum o vedea el, era că„cerinţele războiului” nu erau în armonie cu „Cele Zece Porunci…Al patrulea precept din Lege spune: ’Adu-ţi aminte de ziua de odihnăca s-o sfinţești’; al șaselea spune: ‘Să nu ucizi!’” După ce a expuscazul, J. White a dat o sugestie extrem de controversată. „În cazulrecrutării”, opina el, „guvernul își asumă responsabilitatea pentruviolarea Legii lui Dumnezeu și ar fi o nebunie să te opui. Cel care seopune până acolo, încât, prin aplicarea legii militare, este împușcat,merge prea departe, credem, în asumarea responsabilităţii pentrusinucidere”.

Editorialul lui White a marcat o blocare a corespondenţei. Dupădouă săptămâni, el raporta că unii fraţi reacţionaseră „într-un stilmai degrabă iritat”, acuzându-l în principal de călcarea Sabatului șide crimă. El a adăugat că, dacă vreunul dintre adventiștii care seopun recrutării aleg „mai degrabă să aibă probleme cu Unchiul Sam6

5 Este vorba de războiul civil, care a început pe 12 aprilie 1861 și s-aîncheiat pe 26 mai 1865 (n.t.).

6 Unchiul Sam (Uncle Sam) este o poreclă și un personaj caricatural,folosit pentru a personifica guvernul Statelor Unite. Este derivat de lainiţialele U.S. și a fost popularizat pentru prima dată pe cutiile cu alimenteîn timpul războiului din 1812 (n.t.).


decât să se supună”, poate să încerce acest lucru. James Whitepretindea că el nu are nimic de împărţit cu ei, „ca nu cumva vreuniidintre voi, cei care nu vă opuneţi, să aveţi parte de puţin războiînainte de a fi chemaţi să luptaţi pentru ţara voastră”. El a adăugatcă „tuturor articolelor bine scrise, menite să răspândească luminăasupra datoriei noastre ca popor, în legătură cu războiul actual, lise va da imediat atenţie”.

Această invitaţie a dat naștere unui potop de articole. În urmă-toarele patru luni, a avut loc o dezbatere publică, prin intermediulpaginilor celui mai important periodic al incipientei denominaţiuni.Discuţia a acoperit aproape orice opţiune posibilă. Unii dintre ceicare au răspuns au văzut în imaginea lui Daniel în groapa cu lei și acelor trei eroi evrei în cuptorul cu foc paralela biblică corectă pentrurecrutare. La extrema cealaltă, erau cei care susţineau că adevărataparalelă biblică era aceea a sclavilor evrei neajutoraţi din Egipt.Conform argumentului lor, din cauza robiei în care se aflau, eraimposibil ca acești sclavi să fi fost făcuţi responsabili pentru călcareaSabatului.

Cea mai radicală dintre păreri a fost cea a lui Joseph Clarke,care dorea să vadă Sudul „primindu-și dreapta răsplată” pentru„trădarea” lui. Visând la „oameni ca Ghedeon, Iefta și luptătorulDavid”, Clarke a așezat războiul în perspectiva legământului,imaginându-și „un regiment de păzitori ai Sabatului [care] vor daacestei rebeliuni o lovitură ameţitoare, prin puterea Celui careîntotdeauna Și-a ajutat viteazul popor atunci când acesta a păzitlegile Sale”. La cealaltă extremă, Henry E. Carver ocupa poziţiapacifistă, afirmând „că, în nici o împrejurare, un urmaș al Mieluluinu a avut justificare pentru uzul de arme de corp pentru a lua viaţasemenilor săi”.

Până la sfârșitul războiului, Biserica Adventistă de Ziua a Șapteași Statele Unite ajunseseră la o soluţie mulţumitoare pentru membriitinerei denominaţiuni. În ceea ce privește guvernul, acesta a luatmăsuri ca recruţii cu anumite convingeri religioase să lucreze în spi-tal sau să facă alte munci care să le ofere ocazia să-și servească ţarafără a ucide. În schimb, biserica [trebuia] să-și sfătuiască membrii săservească ţara în timp de criză. Astfel, până în 1864, guvernul creaseopţiuni pentru necombatanţi. Biserica se organizase exact la timp


pentru a obţine recunoașterea oficială și pentru a face astfel posibilăpentru membrii ei opţiunea de necombatant.

Adventismul și-a asumat poziţia istorică cu privire la serviciulmilitar în 1864. Deși îi încuraja pe tineri să nu se ofere ca voluntari,din anii ’60, biserica a susţinut, pentru membrii ei recrutaţi, ideeade cooperare a necombatanţilor din motive de conștiinţă cu serviciulmilitar. Pe de altă parte, reflectând tensiunea dezbaterilor de laînceput, biserica a continuat să admită că responsabilitatea alegeriiîntre opţiunile militare îi revine conștiinţei fiecărui individ.

În căutarea educaţiei potriviteO a treia preocupare în domeniul stilului de viaţă și al instituţiilor,

între 1863 și 1888, s-a concentrat asupra educaţiei creștine. Preocu-parea pentru educaţie a apărut mai târziu decât celelalte, pentru căgrupurile religioase, concentrându-și atenţia asupra iminenţeisfârșitului lumii, nu au simţit în general nevoia de educaţie pentrucopii. La urma urmei, întrebarea logică era: „De ce să trimitem copiiila școală, dacă lumea trebuie să se sfârșească în curând, iar ei nu vorajunge niciodată adulţi, ca să folosească învăţătura pe care audobândit-o cu multă trudă?”

Această atitudine era larg răspândită printre adventiști. În 1862,un membru al bisericii i-a scris lui James White, întrebându-l: „Estedrept și potrivit ca noi, care credem din toată inima în apropiatavenire a Domnului, să căutăm să le oferim copiilor noștri o educaţie?Dacă da, ar trebui să-i trimitem la o școală de provincie sau la unade oraș, unde să înveţe de două ori mai mult rău decât bine?”

White i-a răspuns: „Faptul că Hristos vine foarte curând nuconstituie un motiv pentru ca mintea să nu fie cultivată. O mintebine disciplinată poate primi și păstra mai bine adevărurile sublime alecelei de-a doua veniri” (sublinierea autorului).

Acest răspuns constituie un punct de interes, deoarece eldezvăluie o parte a raţionamentului care mai târziu a devenit bazapentru dezvoltarea unui sistem de școli adventist. În plus, întrebareademonstrează o neîncredere timpurie în școlile publice.

Pe la mijlocul anilor ’50, problema școlarizării îi neliniștea pecâţiva adventiști până acolo, încât au hotărât să-și încerce norocul,


înfiinţând școli creștine independente. Prima încercare de acest fela fost făcută în Buck’s Bridge, New York, în 1853; a doua, în BattleCreek, Michigan, în 1856. Însă aceste școli, care funcţionau într-osingură cameră, n-au dat rezultate. Au funcţionat aproximativ treiani fiecare, apoi au fost închise.

În 1861, când era supus presiunii de a încerca înfiinţarea uneialte școli în Battle Creek, James White scria: „Am făcut, cu toatăseriozitatea, o încercare de a înfiinţa o școală în Battle Creek, încele mai favorabile împrejurări și după planuri bine chibzuite, și amrenunţat, deoarece nu a reușit să răspundă așteptările celor inte-resaţi”. Se pare că nu au mai existat alte încercări de înfiinţare aunor școli adventiste până spre sfârșitul anilor ’60. Între timp, bisericas-a îngrijit de educaţia religioasă a tinerilor săi prin intermediulpublicaţiei The Youth’s Instructor și prin intermediul lecţiilor săptă-mânale ale Școlii de Sabat.

În 1867, adventiștii din Battle Creek erau pregătiţi pentru o altăîncercare de înfiinţare a unei școli, de data aceasta sub conducerealui Goodloe Harper Bell, un profesor cu experienţă, de la o școalăpublică. Școala a existat sporadic până în 1870 sau 1871.

În 1872, denominaţiunea a început să ia mai serios în consideraţienecesitatea unei școli de calitate – nu atât de mult pentru copiii deșcoală generală, cât pentru elevii mai mari, care aveau nevoie deeducaţie pentru a răspândi solia adventistă. Conducerea bisericii ahotărât să înfiinţeze o școală la Battle Creek, care urma să fiesusţinută financiar de Conferinţa Generală. Rolul său avea să fieacela de a-i familiariza „în mod amănunţit” pe studenţi „cu învăţă-turile Bibliei referitoare la marile adevăruri cu privire la acest timp”și de a-i dota cu destule cunoștinţe generale pentru a-i face capabilisă răspândească mesajul adventist.

Școala de la Battle Creek, prima care urma să fie sponsorizatăde către denominaţiune, s-a deschis pe 12 iunie 1872, cu Bell predândla doisprezece studenţi. În 1874, acest mic început a devenit ColegiulBattle Creek, cu Sidney Brownsberger în funcţia de director. ColegiulBattle Creek a fost o instituţie importantă în istoria educaţională aadventiștilor, nu numai datorită „întâietăţii” lui, ci și datorită faptu-lui că a primit multă atenţie în ce privește condiţiile pe care artrebui să le îndeplinească o școală adventistă.


Președintele Conferinţei Generale, George I. Butler, și comitetulde conducere al școlii accentuau faptul că scopul ei era acela de apreda învăţăturile Bibliei. Accentul urma să fie pus atât pe perspec-tiva adventistă doctrinar-profetică, cât și pe dezvoltarea capacităţilornecesare pentru a face lucrarea de propovăduire a Evangheliei. Eidoreau o școală care să fie centrată pe Cuvântul lui Dumnezeu,spunea Butler, nu o școală concentrată pe învăţământul tradiţional,ca altele care existau în ţară. „Noi vrem ca sute de oameni dinpoporul nostru să urmeze învăţământul de trei, șase, douăsprezece,optsprezece sau douăzeci și patru de luni, imediat ce pot face con-stant acest lucru”.

Ellen White a scris un articol important, intitulat „Educaţiapotrivită”, pentru a ajuta la conceperea planurilor pentru nouașcoală. Presupunând că școala ar pune accentul pe Biblie, EllenWhite sublinia că ea ar trebui să aibă ca scop dezvoltarea în elevii eia unui echilibru între puterile lor mintale, fizice și spirituale. Easublinia în special nevoia de o educaţie practică, care să legeactivitatea fizică de cea de însușire a unor cunoștinţe teoretice.

Aceste idealuri erau sugerate și de mulţi alţi reformatori dinsecolul al XIX-lea. Problema majoră în implementarea acestoridealuri reformatoare în Biserica Adventistă era aceea că adven-tismului îi lipseau educatori care să fie familiarizaţi cu ele. Ca urmare,Colegiul Battle Creek a devenit o instituţie mai degrabă tradiţionalădecât îndreptată spre reformă. Studenţii de la cel mai importantprofil de studii al colegiului trebuiau să piardă 4-6 ani studiind clasiciilatini și greci („autorii păgâni”) pentru a obţine gradul B.A.7 Școalanu avea nici un program pentru munca manuală, nici o oră de studiubiblic pe care o pretinseseră și nici un program de reformă. IstoriculColegiului Battle Creek susţinea că programa școlii a fost o „trădarefilozofică”.

Din păcate, situaţia s-a înrăutăţit la începutul anului 1880. Învara anului 1882, consiliul de conducere al colegiului a hotărât săînchidă școala pe termen nelimitat. Astfel, prima încercare oficialăde oferire a unei educaţii formale din partea bisericii a eșuat.

7 Licenţiat în arte (n.t.).


Colegiul Battle Creek s-a redeschis în toamna anului 1883, cu onouă hotărâre de a implementa principiile creștine de educaţie.Totuși, în ciuda îmbunătăţirii semnificative, în cursul anilor ’80,colegiul nu a înlăturat niciodată importanţa clasicilor „păgâni” șinici nu a implementat pe deplin programul de reformă.

Din fericire, lecţiile dure învăţate la Colegiul Battle Creek înanii ’70 nu au fost în van pentru mentalitatea educaţională îndezvoltare a bisericii. În primăvara anului 1882, au fost înfiinţatedouă școli secundare sponsorizate de biserică – AcademiaHealdsburg, în California, și Academia South Lancaster, în Massa-chusetts. Academia Healdsburg a devenit, în anul următor, ColegiulHealdsburg, iar azi este Colegiul Pacific Union. Academia SouthLancaster a devenit, în cele din urmă, Colegiul Atlantic Union.

Aceste școli au fost întemeiate de Brownsberger și, respectiv, deBell, oamenii care au fost în conducerea Colegiului Battle Creek înanii ’70. Învăţând din experienţele anterioare, ei au făcut progresemari în implementarea programului de reformă. Totuși, reformacompletă a avut de așteptat până în 1890. Și dezvoltarea unui sistemde școli elementare a fost întârziată până atunci.

Progrese în administraţia financiarăNu a durat mult până când biserica a descoperit slăbiciunea

sistemului dăruirii de bunăvoie. „Sister Betsy” era inadecvată,incomodă și nu avea o bază biblică solidă.

Treptat, între anii 1860-1870, biserica și-a dezvoltat un sistemmai bun de strângere a adevăratei zeciuieli. Sistemul a ajuns lamaturitate la începutul anului 1876, când Dudley M. Canright apublicat o serie de articole în Review, care subliniau faptul că Maleahi3,8-11 explică „planul biblic de susţinere a pastorilor”. „Dumnezeucere”, argumenta Canright, „ca a zecea parte, sau o zecime, dintoate veniturile poporului Său să fie dată pentru a-i susţine peslujitorii Săi în lucrarea lor”.

Canright și-a expus argumentele la sesiunea Conferinţei Generaledin luna noiembrie a acelui an, estimând că, dacă toţi adventiștii arplăti în mod credincios zecimea, trezoreria Conferinţei Generale ar


primi o sută cincizeci de mii de dolari anual în loc de patruzeci demii de dolari. Ca urmare a prezentărilor sale, sesiunea a hotărât căeste de datoria tuturor fraţilor și surorilor ca, „în împrejurări obiș-nuite, să dedice o zecime din toate veniturile lor, indiferent de sursadin care provin, cauzei lui Dumnezeu”. Începând din acel moment,zeciuiala biblică a început să fie practicată din ce în ce mai multprintre adventiștii de ziua a șaptea.

Rolul lui Ellen Whiteîn dezvoltarea stilului de viaţă adventist

Am subliniat, în capitolul 2, că Ellen White nu și-a asumat unrol de conducere în dezvoltarea doctrinei adventiste în anii ’40.Mai degrabă, procedeul aplicat a fost acela al studierii Bibliei pânăse ajungea la un consens general. În acest punct, erau ocazii cândEllen White primea o viziune care reafirma consensul și care îi ajutape cei care încă mai aveau întrebări să accepte corectitudineaconcluziilor biblice desprinse de către grup. Astfel, rolul sorei Whiteîn dezvoltarea doctrinei ar trebui considerat a fi mai degrabă acelade a confirma decât de a iniţia.

Însă acest tablou nu se potrivește și în privinţa rolului lui EllenWhite în dezvoltarea stilului de viaţă adventist. Chiar dacă adventiștiide ziua a șaptea din secolul al XX-lea tind să acorde aceeașiimportanţă problemei doctrinare și celei a stilului de viaţă, nu aceastaa fost poziţia fondatorilor denominaţiunii. Ei stabileau doctrinelede bază prin studiul intensiv al Bibliei și ţineau conferinţe pentru arealiza consensul, dar nu se poate spune același lucru, în general, șidespre dezvoltarea stilului de viaţă. Preocupările pentru formareaunor poziţii în privinţa stilului de viaţă au fost mai degrabă sporadice.

Poate că deosebirea aceasta se învârte în jurul faptului că o deno-minaţiune este definită de doctrinele sale. Deci formularea doctri-nelor printre adventiștii sabatarieni de la început a fost o problemăcrucială căreia i-a fost acordată multă atenţie. Pe de altă parte,lucrurile care ţin de stilul de viaţă tind să fie trecute pe planul aldoilea pentru o denominaţiune. Multe probleme ale stilului de viaţănu sunt atât de mult niște factori determinanţi pentru identitatea


unei denominaţiuni, cât moduri de viaţă, care îi facilitează misiuneade răspândire a soliei sale doctrinare.

Din această perspectivă, reforma sănătăţii le dă oamenilor posibili-tatea să devină misionari mai buni, iar celor sănătoși și însănătoșiţile dă posibilitatea să vină acolo unde pot înţelege mai bineEvanghelia. În mod asemănător, educaţia creștină facilitează dez-voltarea atât a membrilor bisericii, cât și a predicatorilor Evangheliei.Pe de altă parte, atunci când sunt legate de mântuire și de relaţiacu Dumnezeu, doctrinele sunt, în general, mai aproape de a sfârșiîn ele însele decât sunt problemele stilului de viaţă. Acestea ar trebuiprivite ca mijloace pentru atingerea scopului de a predica doctrinacu privire la mântuire.

Deși aceste gânduri s-ar putea să nu le fi trecut conștient prinminte fondatorilor adventismului, conducătorii de la început aimișcării se pare că au acţionat conform lor. Astfel, au depus unmare efort pentru a-și stabili doctrinele cu exactitate, neglijând, înesenţă, majoritatea problemelor stilului de viaţă, până când nevoiași o situaţie de criză, i-a determinat să ia o poziţie în privinţa lor.

Golul care a rezultat în domeniul stilului de viaţă a fost umplutîn diferite moduri, în funcţie de problemă. Uneori, o poziţie eradezvoltată prin studiul Bibliei și prin conferinţe, pe măsură ce seivea vreo criză, dar alteori, Ellen White prelua conducerea înridicarea problemei, arătând soluţia și cum se potrivea acea soluţieîn cadrul mai larg al întreitei solii îngerești.

Cel de-al doilea procedeu a fost evident în domeniul reformeisănătăţii, în timp ce primul a predominat în domenii ca serviciulmilitar și zecimea. Datorită faptului că Ellen White a aplicat adeseaprincipii biblice la viaţa de zi cu zi a bisericii și a credincioșilor înmod individual, de-a lungul anilor, sfatul ei a ajuns treptat în centruldiscuţiilor cu privire la stilul de viaţă adventist.

În rezumat, găsim în dezvoltarea adventismului de la început undublu rol al lui Ellen White, cu mai puţină activitate pe tărâmulformării doctrinelor și mai multă, în dezvoltarea unui stil de viaţă.

Misiunile – externe și nu atât de externeRemarcam în capitolele 2 și 3 că, la început, adventiștii de ziua a

șaptea de erau orice altceva, numai misionari înfocaţi nu. Și acest


lucru în ciuda faptului că punctul central al predicării lor erau celetrei solii din Apocalipsa 14, cu imperativul evident de a fi destinatemisiunii mondiale. Adventiștii de la început au renunţat la ușa închisănumai pentru că au fost obligaţi să facă acest lucru datorită prezenţeiconvertiţilor. Chiar și după aceasta, ei au continuat să-și minimalizezeresponsabilitatea misionară.

Ca în multe alte ocazii, James White a fost în prima linie a celorcare au avut viziunea unei lucrări mai mari pentru biserică. Cu olună înaintea organizării Conferinţei Generale din 1863, J. Whitesusţinea în Review că „solia noastră este mondială”. Cu câteva luniînainte, el subliniase nevoia de a trimite un misionar în Europa.Apoi, în iunie 1863, Review raporta: „Comitetul Executiv al Confe-rinţei Generale l-ar putea trimite [pe B. F. Snook] ca misionar înEuropa înainte de sfârșitul anului 1863”.

Deși nu avea pastori de rezervă, ca să-și poată permite să-l trimităpe Snook peste ocean, nou-organizata Conferinţă Generală aveaun pastor care era mai mult decât nerăbdător să primească aceastămisiune. În 1858, Michael Belina Czechowski (un fost preot romano-catolic polonez, care se convertise la adventism în America, în 1857)scria: „Cât de mult mi-ar plăcea să merg în ţara mea natală, dedincolo de ocean, și să le spun alor mei despre venirea lui Isus,despre gloria Noului Pământ și despre cum trebuie să păzeascăporuncile lui Dumnezeu și credinţa lui Isus!” Din cauza convertiriisale recente, a nestatorniciei care se putea observa la el și a altormotive, biserica a refuzat să-l trimită pe Czechowski ca misionar.

Fiindu-i spulberate planurile, creativul polonez a cerut și a primitsponsorizare misionară din partea altei grupări, care se intitula„Advent Christian” (principalul corp al milleriţilor care păzeauduminica*). După ce a sosit în Europa, în 1864, Czechowski apredicat solia adventă de ziua a șaptea, în ciuda sponsorizării salede către adventiștii de ziua întâi. El și-a promovat lucrarea prinpropovăduire publică, publicarea unui periodic și pregătirea șipunerea în circulaţie a unor broșuri. Acest predicator eficient, darciudat, a plantat seminţele doctrinelor adventiste de ziua a șaptea

* cunoscuţi la noi și ca adventiști de ziua întâi


în Elveţia, Italia, Ungaria, România și în alte părţi ale Europei, iaraceste seminţe, în cele din urmă, au adus roade.

Între timp, adventiștii de ziua a șaptea, încă misionari șovăitoriîn cel mai bun caz, au făcut, în 1868, pasul „îndrăzneţ”, de a-i trimitepe John N. Loughborough și pe D. T. Bordeau în îndepărtataCalifornie. Imboldul primar pentru această însărcinare a fost ocerere, primită din partea câtorva adventiști emigraţi în acel stat, dea li se trimite un pastor.

La scurt timp de la sosirea lor în San Francisco, cei doi „misionari”s-au întâlnit cu un bărbat dintr-un oraș vecin, care pretindea că unprieten avusese un vis impresionant, în care îi văzuse pe cei doievangheliști și i se spusese să-i ajute.

De la acel început providenţial, lucrarea a crescut rapid în Cali-fornia și în statele înconjurătoare. Este de oarecare interes săremarcăm că lucrarea din California a fixat tiparul misiuniloradventiste din toată lumea. După ce au stabilit un mic număr demembri de bază, adventiștii au înfiinţat o casă de editură (PacificPress) și un periodic (The Signs of the Times [Semnele timpului]) în1874, un sanatoriu în St. Helena, în 1878, și o academie/un colegiuîn Healdsburg în 1882. De fapt, această bază instituţională a fostmodelată de experienţa de la Battle Creek și rămâne în centrulstrategiei misionare adventiste până în ziua de azi.

Între timp, la un an după începerea misiunii din California,convertiţii lui Czechowski au făcut o mutare care a forţat bisericaamericană ezitantă să-și extindă practicile și concepţiile misionare.Urmașii lui Czechowski din Elveţia au aflat din întâmplare deexistenţa Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea din Statele Unite.Czechowski însuși a fost supărat de acest lucru, dar în cele din urmă,schimbul de corespondenţă a determinat conducerea adventistă dinAmerica să invite un reprezentant elveţian la sesiunea ConferinţeiGenerale din 1869.

Reprezentantul a ajuns prea târziu pentru sesiune, dar a rămasîn Statele Unite mai bine de un an, pentru a se întări mai mult înînvăţăturile adventiste. El s-a întors în Europa, în 1870, ca pastoradventist de ziua a șaptea hirotonit.

Un rod al contactului cu adventiștii europeni a fost dezvoltareaunei Societăţi Misionare la sesiunea Conferinţei Generale din 1869.


„Obiectivul acestei societăţi”, se arăta, va fi acela de a trimiteadevărurile soliei îngerului al treilea în ţări străine și în ţinuturileîndepărtate ale ţării noastre, prin intermediul misionarilor, alziarelor, al cărţilor, al tratatelor etc.” În prezentarea acestei societăţi,James White susţinea că biserica primește „aproape zilnic cereri dea trimite publicaţii în alte ţinuturi”.

Până în 1869, nevoia de a trimite, în cele din urmă, misionari laalte naţiuni devenise o realitate pentru mulţi adventiști de ziua așaptea. Imperativele misiunii din Apocalipsa 10,11 și 14,6 începeausă fie din ce în ce mai clar înţelese.

Anul cel mare a fost 1874. În ianuarie, denominaţiunea a înfiinţatTrue Missionary [Adevăratul misionar], primul ziar de misiune aladventismului. În septembrie, John Nevins Andrews a plecat cuvaporul spre Europa, ca primul misionar extern „oficial” al bisericii.În același an, s-a înfiinţat Colegiul Battle Creek. Momentul alespentru înfiinţarea colegiului nu a fost întâmplător, deoarecefondatorii, judecând foarte limpede, și-au dat seama că un scopprincipal al colegiului va fi pregătirea unor misionari, atât pentrucâmpurile de acasă, cât și pentru cele externe.

Între 1874 și 1887, denominaţiunea și-a stabilit lucrarea în multestate ale Europei, precum și în Australia și în Africa de Sud. Darviziunea despre misiune era încă mioapă. În acest stadiu, adventiștiicredeau că misiunea lor era aceea de a-i chema pe alţi creștini (îngeneral, protestanţi) să iasă din bisericile lor pentru a se alăturasoliei îngerului al treilea. Până acum, adventismul avea o viziuneîngustă sau nu avea nici o viziune a misiunii pentru câmpurile „pă-gâne” sau cele romano-catolice din lumea nouă.

Dar până și această lipsă de viziune a fost utilă la ceva. Dacăperioada ușii închise din istoria adventistă a oferit timp pentruconstruirea unei baze doctrinare, perioada misiunii către naţiunileprotestante i-a oferit denominaţiunii timp pentru a-și construi obază financiară și pentru a ajunge să aibă un număr de membri debază în locuri strategice, care, mai târziu, au putut fi folosite pentrua trimite misionari în toată lumea. Până în 1890, denominaţiuneaera echilibrată în privinţa „exploziei” misiunii și a extinderii ei la„oricare neam, oricare seminţie, oricare limbă și oricare norod”(Apocalipsa 14,6, sublinierea autorului).


Alte direcţii importante de dezvoltare între 1863 și 1888Înainte de a trece peste perioada 1863-1888, ar trebui să analizăm

pe scurt alte trei evenimente. Primul dintre ele este începutuleforturilor [misionare] adventiste printre populaţia albă din Sudulamerican. La sfârșitul anului 1870, lucrarea adventistă a început săse facă în mod organizat în Virginia, Texas și în alte state sudice,însă, din cauza câtorva factori (între care se numără animozităţileregionale și alte dificultăţi de după războiul civil), adventismul nu areușit să se bucure de recepţionarea promptă și de creșterea rapidăpe care le-a avut în Vestul Îndepărtat.

O a doua piatră de hotar adventistă din perioada 1863-1888 afost moartea a doi dintre întemeietorii bisericii. Joseph Bates a muritpe 19 martie 1872, în Western Health Reform Institute, din BattleCreek, cu puţin timp înainte de a împlini optzeci de ani. „Bătrânulreformator în domeniul sănătăţii” își impusese un program dur,menţinându-se în formă până aproape de sfârșit. Cu un an înaintede a muri, el a prezidat cel puţin o sută de întâlniri, în afară de celede la biserica sa locală și de conferinţele la care a participat.

Pe 6 august 1881, James White murea la vârsta de șaizeci de ani,în Sanatoriul Battle Creek. Nu ar fi existat nici o Biserică Adventistăde Ziua a Șaptea fără conducerea lui puternică. James White s-aconsumat literalmente în zidirea bisericii.

Un punct final care ar trebui notat în perioada de dinainte de1888 este creșterea agitaţiei pentru o lege duminicală naţională șipentru promulgarea multor legi duminicale statale. Pe la jumătateaanilor ’80, în state precum California și Arkansas, adventiștii erauarestaţi pentru infracţiunea de a fi lucrat duminica. Această criză adus la înfiinţarea și apariţia regulată a publicaţiei American Senti-nel of Religious Liberty (Străjerul american al libertăţii religioase)pentru a combate public nedreptatea. Pe lângă aceasta, a fost omare agitaţie profetică în rândurile adventiștilor. Lucrurile urmausă devină și mai agitate în vara anului 1888.


Pentru cei ce vor să citească mai mult1. Knight, George R. ed. – Early Adventist Educators. Berrien

Springs, Mich.: Andrews University Press, 1983, p. 1-94.2. Maxwell, C. Mervyn – Tell It to the World, p. 152-173, 205-230.3. Robinson, Dores Eugene – The Story of Our Health Message.

Nashville, Tenn.: Southern Pub. Assn., 1955.4. Schwarz, Richard W. – Light Bearers to the Remnant, p. 98-150.5. Vande Vere, Emmett K. – The Wisdom Seekers. Nashville, Tenn.:

Southern Pub. Assn., 1972, p. 1-52.6. White, Arthur L. – Ellen G. White, 2, p. 34-45, 73-127, 176-204,

297-311, 372-384.

Capitolul 5

Perioada de renaștere, reformăși extindere (1888-1900)

Până în 1888, Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea își stabiliseplatforma doctrinară/profetică, se organizase pentru a face maiușoară proclamarea întreitei solii îngerești și își dezvoltase un stilde viaţă distinct. Denominaţiunea devenise o organizaţie religioasăbine definită, care se întindea treptat în toată lumea.

Este numai natural ca ea să-și trâmbiţeze unicitatea – în specialstâlpii doctrinari, care includ revenirea premilenială a lui Hristos,lucrarea Sa în Sanctuarul ceresc, nemurirea condiţionată, darurilespirituale și importanţa Sabatului zilei a șaptea. Biserica percepeamisiunea sa ca pe aceea de a converti alţi creștini la solia preţioasăa adventismului. Având în vedere această ţintă, majoritatea adven-tiștilor de ziua a șaptea au neglijat acele aspecte ale creștinismuluipe care le aveau în comun cu alţi creștini. Această problemă atinseseproporţii îngrijorătoare până la sesiunea Conferinţei Generale din1888, din Minneapolis, Minnesota.

Sesiunea Conferinţei Generale din 1888Sesiunea Conferinţei Generale din Minneapolis a fost una dintre

cele mai explozive și mai semnificative întâlniri care au fost ţinutevreodată de această biserică. Pentru a-i înţelege natura explozivă,trebuie să analizăm contextul în care a avut loc.

Decada 1880-90 nu a fost un timp obișnuit pentru adventism.Mai degrabă, a fost un deceniu în care Statele Unite se îndreptautreptat spre criza unei legi duminicale naţionale. Această crizăîncepuse să se dezvolte încă de prin anii ’60, când au fost înfiinţateorganizaţii, cum ar fi Asociaţia pentru Reformă Naţională, cu scopulde a păstra America creștină. Un punct important din programulasociaţiei era dorinţa de a proteja caracterul sacru al duminicii.

77Perioada de renaștere, reformă și extindere (1888-1900)

Pe la începutul anilor ’80, adventiștii de ziua a șaptea ajunseserăsă fie văzuţi ca niște „probleme” în campania de protejare a „zileiDomnului”. Conflictul a început să ia proporţii în 1882, când W. C.White, cel mai tânăr fiu al lui James și Ellen, a fost arestat în Cali-fornia pentru că Pacific Press lucrase duminica. Până în 1885, mulţiadventiști au fost arestaţi în Arkansas, iar până în 1888, problemas-a extins în Tennessee și în alte state. În următorii câţiva ani, uniipastori adventiști au fost puși în lanţuri laolaltă cu criminalii derând. Crima lor: pângărirea duminicii.

Culmea agitaţiei cu privire la problema duminicii a constituit-oziua de 21 mai 1888, când senatorul statului New Hampshire, H. W.Blair, a înaintat Senatului Statelor Unite un proiect de lege, princare se instituia „ziua Domnului” „ca zi de închinare religioasă”.Proiectul de lege al lui Blair a fost prima legislaţie de acest fel carea ajuns înaintea Congresului, de la apariţia mișcării advente, în anii1840.

Adventiștilor de ziua a șaptea nu le-a scăpat semnificaţia profeticăa legislaţiei duminicale propuse. Pentru ei, era evident că înălţareaicoanei fiarei din Apocalipsa 13, primirea semnului fiarei și sfârșitullumii se iveau ameninţător la orizont.

Se părea că propovăduirea adventistă din ultimii patruzeci deani, cu privire la cărţile Daniel și Apocalipsa, era aproape de împli-nire. Având aceste lucruri în minte, nu este greu să înţelegem de ceunii conducători adventiști au reacţionat violent și pătimaș atuncicând alţii dintre ei au început să pună la îndoială validitateaaspectelor interpretării pe care biserica o dăduse profeţiei și pe ceaa teologiei sale despre Lege. Punând aceste lucruri la îndoială,raţionau ei, era ameninţată public chiar esenţa identităţii adventiste,într-un timp de criză extremă.

Problema s-a ivit atunci când doi tineri redactori adventiști dinCalifornia au început să publice, în The Signs of the Times, între1884 și 1886, articole care contraziceau „tradiţia” în dezvoltare aBisericii Adventiste. A. T. Jones, un cercetător al profeţiei, nechibzuitși agresiv, a venit cu o nouă interpretare pentru unul dintre celezece coarne din Daniel 7. Aceasta nu se împăca cu viziunea lui UriahSmith, care era de mult timp redactor la Review and Herald și oautoritate recunoscută printre adventiști în domeniul profeţiei.


Cam în același timp, E. J. Waggoner exprima în scris ideea călegea din Galateni era mai degrabă Legea morală decât ceaceremonială. George I. Butler, președintele Conferinţei Generale,a văzut în acţiunea lui Waggoner seminţele nimicirii poziţieidenominaţiunii cu privire la perpetuitatea Celor Zece Porunci.

Aceste două probleme au căpătat proporţii înfricoșătoare încontextul crizei crescânde a legii duminicale. Nu prea părea să fieun timp potrivit pentru dezbaterea interpretărilor profetice și ateologiei despre Lege.

Criza a crescut între 1886 și 1888, atingând punctul culminant lasesiunea Conferinţei Generale din octombrie și noiembrie 1888. Dinnefericire, date fiind atmosfera încărcată emoţional și personalităţileputernice ale participanţilor, conferinţa s-a dovedit a fi oarecumviolentă și mai puţin creștină.

Ellen White a susţinut dreptul lui Jones și al lui Waggoner de afi ascultaţi, în ciuda obiecţiilor lui Smith, Butler și ale majorităţiidelegaţilor. Ea deplângea atitudinea dură, condamnatoare, de caredădea dovadă facţiunea Smith-Butler, numind-o „spiritul fariseilor”și „spiritul Minneapolis-ului”.

Pe măsură ce conferinţa continua, Ellen White a văzut și maiclar faptul că tradiţionaliștii aveau nevoie de dragostea lui Isus îninimile lor. Ei erau îmbibaţi în întregime cu doctrinele adventistedistincte ale Legii, ale Sanctuarului ș.a.m.d., dar nu înţelegeau ceînseamnă să fii mântuit prin neprihănirea lui Hristos și să fii sfinţitprin dragostea Sa, care înmoaie inima. Ea și-a dat seama că Smith,Butler și colegii lor aveau nevoie să ia seama mai mult la mesajulcentrat pe Isus, pe care îl predica Waggoner.

Ca urmare, în timpul Conferinţei de la Minneapolis, ea li s-aalăturat lui Waggoner și lui Jones în înălţarea lui Isus. „Povara meaîn timpul întâlnirii”, scria ea câteva săptămâni mai târziu, „a fostaceea de a prezenta înaintea fraţilor mei pe Isus și dragostea Sa, căciam văzut dovezi clare că mulţi nu aveau spiritul lui Hristos”(sublinierile autorului).

„Noi vrem”, le-a spus ea liderilor denominaţiunii în timpul sesiuniidin Minneapolis, „adevărul, așa cum este el în Isus… Am văzut căsuflete preţioase care ar fi îmbrăţișat adevărul [adventismului] au fostîndepărtate de la el din cauza modului în care adevărul a fost prezentat,


deoarece Isus nu era în el. Și pentru acest lucru am pledat înainteavoastră tot timpul – noi Îl vrem pe Isus” (sublinierile autorului).

Anumiţi scriitori adventiști din secolul XX au pretins că solia dela 1888, a lui Jones și Waggoner, a fost ceva unic adventist. Daraceastă afirmaţie neconvingătoare nu este susţinută de fapte. Dincontră, doi dintre cei mai influenţi participanţi la ConferinţaGenerală din 1888 contrazic direct această afirmaţie.

E. J. Waggoner, de exemplu, scria: „Eu nu consider că aceastăpărere pe care o susţin este o idee nouă… Nu este o nouă teorie adoctrinei”. A accepta această poziţie, argumenta el, „ar fi pur șisimplu un pas mai aproape de credinţa marilor reformatori din zilelelui Pavel până în zilele lui Luther și Wesley. Ar fi un pas mai aproapede miezul soliei îngerului al treilea.”

Ellen White era de aceeași părere cu Waggoner în ceea ce priveștefaptul că mesajul lui nu era unic. Pe 21 octombrie 1888, ea le-a spusdelegaţilor întruniţi: „Domnul dorește ca noi toţi să fim ucenici înșcoala lui Hristos… Dumnezeu prezintă minţilor acestor oamenialeși de El [Jones și Waggoner] giuvaere preţioase ale adevărului,potrivite timpului nostru. Dumnezeu a salvat aceste adevăruri careerau amestecate cu erori și le-a așezat în cadrul potrivit lor… Fraţilor,Dumnezeu are cea mai preţioasă lumină pentru poporul Său. Nu oconsider o lumină nouă; dar o! este neobișnuit de nouă pentrumulţi.”

La aproximativ o lună după întâlnirile de la Minneapolis, eamedita din nou asupra acestui subiect. „Fratelui E. J. Waggoner”,scria ea, „i s-a acordat privilegiul de a vorbi clar și de a-și prezentavederile cu privire la îndreptăţirea prin credinţă și la neprihănirealui Hristos în raport cu Legea. Aceasta nu a fost o lumină nouă, cio lumină veche, așezată acolo unde ar trebui să fie în cadrul solieiîngerului al treilea.”

Adevărata semnificaţie a soliei de la Minneapolis, din 1888, dupăcum au subliniat în citatele de mai sus atât Waggoner, cât și EllenWhite, este aceea că ea a legat credinţa în Isus de solia îngerului altreilea. Până în 1888, adventiștii înţeleseseră două dintre cele treipărţi ale textului din Apocalipsa 14,12 – textul de bază în înţelegereade sine a adventiștilor de ziua a șaptea și cel care a fost citat în


întregime sub titlul fiecărui număr al ziarului Review timp de aproapeun secol.

În termenii textului din Apocalipsa 14,12, adventiștii înţeleseserăfraza „aici este răbdarea sfinţilor” ca reprezentând credincioșiaadventiștilor de ziua a șaptea în așteptarea în continuare a celeide-a doua veniri, propovăduind în același timp solia ceasului jude-căţii, în ciuda dezamăgirii de la 22 octombrie 1844. Ei înţeleseserăfraza „care păzesc poruncile lui Dumnezeu” ca însemnândproclamarea adevăratului Sabat.

Aceste două părţi ale textului din Apocalipsa 14,12 se refereaula cele două contribuţii adventiste aduse teologiei. Din nefericire,cei patruzeci de ani de predicare a doctrinelor lor unice au dus la oneglijare a acelor convingeri pe care adventiștii le aveau în comuncu alţi creștini, cum ar fi mântuirea prin har, prin credinţa înHristos. Semnificaţia propovăduirii lui Jones și lui Waggoner, de laMinneapolis, a fost aceea că ea a reunit adevărurile incontestabiladventiste cu solia de cea mai mare însemnătate, a mântuirii numaiprin Hristos.

Astfel, în 1888, unii adventiști au început să înţeleagă mai binecea de-a treia parte a textului din Apocalipsa 14,12 – „credinţa înIsus”.

Această înţelegere, firește, i-a deranjat pe cei care își puseserăîncrederea în Lege. La o întâlnire a pastorilor, de la începutul anilor’90, Ellen White a fost nevoită să se confrunte cu această problemă.Ea a pledat înaintea pastorilor adunaţi acolo ca aceștia să plece dela întrunire cu mesajul neprihănirii lui Hristos atât de întipărit înfiinţa lor, încât să nu-și poată găsi liniștea.

Totuși, dacă urmau să facă așa, ea le-a spus că „oamenii vor zice:‘Sunteţi prea agitaţi; faceţi prea mare caz de această chestiune și nuvă gândiţi îndeajuns la Lege; or, trebuie să vă gândiţi mai mult laLege; nu căutaţi numai să atingeţi neprihănireya lui Hristos, ci întăriţiLegea’.”

La astfel de sentimente adventiste „bune”, ea a răspuns: „LăsaţiLegea să aibă grijă de ea însăși. Am clădit pe Lege până am ajuns la felde uscaţi ca dealurile din Ghilboa… Haideţi să ne încredem în meritelelui Isus… Dumnezeu să ne ajute ca ochii noștri să fie unși cu alifiepentru ochi, ca să vedem” (sublinierile autorului).


Semnificaţia întâlnirilor din 1888 este aceea că adventismul afost botezat iarăși în creștinism, stâlpii doctrinari distinctivi au fostumpluţi cu Duhul Sfânt și adventiștii – cel puţin unii dintre ei – auînţeles în cele din urmă întreaga solie a îngerului al treilea. Începânddin acest moment, ei au predicat o solie completă, care încadradoctrinele specific adventiste în lucrarea de mântuire prin Hristos.

În sfârșit, adventiștii de ziua a șaptea aveau întreaga solie aîngerului al treilea, care trebuia propovăduită „oricărui neam,oricărei seminţii, oricărei limbi și oricărui norod” înainte de mareleseceriș de la cea de-a doua venire, descris în Apocalipsa 14. Înurmătoarea decadă, adventismul s-a extins pe plan mondial, pemăsură ce denominaţiunea a înţeles, în sfârșit, dimensiunea datorieiei misionare.

Situaţia de după MinneapolisSolia centrată pe Hristos, prezentată de Jones și de Waggoner, a

fost receptată diferit de către participanţii la conferinţă. Unii dintreconducătorii adventiști au acceptat-o, dar cei mai mulţi au respinsatât persoanele, cât și mesajul lor. W. C. White remarca, la scurttimp după conferinţă, că delegaţii s-au întors acasă cu „o marevarietate de sentimente. Unii simţeau că fusese cea mai marebinecuvântare din viaţa lor, iar alţii, că ea marca începutul uneiperioade întunecate”.

Imediat după întâlnirile de la Minneapolis, Jones, Waggoner șiEllen White au iniţiat o campanie susţinută pentru a duce mesajullor poporului adventist. Până în toamna anului 1891, cei trei aufăcut înconjurul Statelor Unite, predicându-le neprihănirea princredinţă oamenilor și pastorilor. După ce sora White a plecat înAustralia, în 1891, și Waggoner în Anglia, Jones și W. W. Prescottau continuat să apere cauza în America de Nord. De-a lungul acesteiperioade și după aceea, Ellen White a subliniat faptul că Dumnezeuîi alesese pe Jones și pe Waggoner să ducă această solie BisericiiAdventiste.

George I. Butler și-a dat demisia din funcţia de președinte alConferinţei Generale, în noiembrie 1888, ca formă de protestîmpotriva sprijinului acordat lui Jones și Waggoner. Pe de altă parte,


urmașii lui Butler în funcţia de președinte – O. A. Olsen (1888-1897) și George A. Irwin (1897-1901) – au reacţionat pozitiv faţă detinerii reformatori și le-au permis să-și expună ideile în cursul anilor’90. Ei aveau acces la oameni prin intermediul bisericilor, al lecţiunilorȘcolii de Sabat, al colegiilor, al claselor de seral ţinute regulat pentrupastori și al caselor de editură ale denominaţiunii.

Extrem de important a fost faptul că, în timpul fiecărei sesiuni aConferinţei Generale, din 1888 până în 1897, Jones și Waggoner auprimit rolul de predicatori principali, prezentându-și solia înainteadelegaţilor în zeci de predici. În plus, prîn 1897, denominaţiunea îlfăcuse pe Jones redactorul ziarului Review and Herald. În calitatede cel mai influent redactor al denominaţiunii, Jones a folosit ziarulReview ca pe un canal pentru a-și răspândi învăţăturile. Ar fi greude conceput un program care să le fi oferit reformatorilor și maimultă importanţă în anii ’90.

De asemenea, ar trebui remarcat faptul că îndreptarea atenţieispre Hristos, lucru care s-a făcut la Minneapolis, a dat naștere uneischimbări clare în scrierile sorei White. Înţelegând mai bine decâtoricând rigiditatea și uscăciunea unei biserici care accentueazăexcesiv o simplă doctrină, ea a început să sublinieze caracterul iubitoral Domnului Isus și neprihănirea Sa. După 1888, de sub pana ei auieșit cărţi care Îl aveau în centru pe Isus, cum ar fi Steps to Christ[Calea către Hristos] (1892), Thoughts From the Mount of Blessing[Cugetări de pe Muntele Fericirilor] (1896), The Desire of Ages[Hristos, Lumina lumii] (1898), Christ’s Object Lessons [ParaboleleDomnului Hristos] (1900) și capitolele de început din The Ministryof Healing [Divina vindecare] (1905).

Unul dintre aspectele nefericite ale istoriei adventiste este acelacă unii credincioși din anii 1890 au interpretat sprijinul entuziastacordat de Ellen White lui Jones și Waggoner ca pe un fel de cecteologic în alb – mai ales în problemele care implicau neprihănireaprin credinţă. Ca urmare, spre sfârșitul anului 1892, unii îl consideraupe Jones ca pe un fel de anexă profetică a lui Ellen White.

De la Conferinţa din Minneapolis încolo, ea a trebuit să luptecu această mentalitate. În timpul întâlnirilor din 1888, ea a afirmatcategoric că sunt „unele interpretări ale Scripturii, date de dr.Waggoner, pe care nu le consider corecte”. În 1890, din nou, ea a


trebuit să spună unui grup de pastori că cei doi reformatori nu erau„infailibili”.

Din nefericire, unora dintre cei prezenţi la acea întâlnire și altora,un secol mai târziu, le-a luat mult timp pentru a asimila avertis-mentele ei cu privire la reformatorii din 1888. Tendinţa umană esteîntotdeauna aceea de a se bizui pe oameni, pe când solia lui EllenWhite, Jones și Waggoner, de la Minneapolis, era aceea de a revenila Biblie pentru autoritate religioasă și la Hristosul Bibliei, pentrumântuire.

Agitaţia în domeniul legislaţiei duminicale statale și naţionale acontinuat și după 1888. La începutul anilor ’90, cazul lui R. M.King, care fusese condamnat la închisoare sub acuzaţia că „a fi săpattarlaua de cartofi duminica”, era programat să meargă înaintea CurţiiSupreme a Statelor Unite. Dar King a murit în noiembrie 1891, iaraudierea a fost anulată.

Din cauza agitaţiei cu privire la duminică, decada 1890-1900 afost una de mare frământare profetică printre adventiștii de ziua așaptea. Pe lângă aceasta, a fost o vreme în care ei au continuat să-șiîntărească lucrarea în domeniul libertăţii religioase.

Renașterea spirituală și extinderea sistemului educaţionalUna dintre cele mai remarcabile direcţii de dezvoltare stimulate

de îndreptarea atenţiei spre Hristos, în cadrul sesiunii ConferinţeiGenerale din 1888, a fost reorientarea și extinderea sistemuluieducaţional adventist. Până în 1890, biserica înfiinţase doar 16 școli,incluzându-se aici școli elementare, licee și colegii. Totuși, la sfârșituldeceniului, biserica avea 245 de instituţii de educaţie la toate nive-lurile. Progresul a fost lent la început, dar, între 1895 și 1897, renaș-terea și expansiunea în domeniul educaţiei au căpătat un avânt carea continuat și în timpul marii crize din 1930.

Deși în 1891 s-a înfiinţat Colegiul Union, în Nebraska, iar în1892 Colegiul Walla Walla, în Washington, adevăratul punct decotitură în educaţia adventistă a avut loc cu ocazia unei convenţiidin nordul Michigan-ului.

În perioada de după 1888, Conferinţa Generală deţinea un numărde institute teologice sub conducerea lui W. W. Prescott, liderul


lucrării adventiste în domeniul educaţiei. Aceste institute aveau cascop iluminarea clerului denominaţiunii cu privire la locul centralal neprihănirii prin credinţă în teologia și misiunea adventis-mului.

La începutul anului 1891, Prescott a hotărât să înfiinţeze uninstitut similar pentru educatorii adventiști. Această întâlnire crucialăa avut loc în Harbor Springs, Michigan, în lunile iulie-august 1891.Participanţii la întâlnire o descriu ca pe o sărbătoare spirituală, Jonespredicând din Epistola către Romani, iar Ellen White vorbind despresubiecte ca necesitatea unei relaţii personale cu Hristos, nevoia uneirenașteri spirituale printre educatorii adventiști și locul central alsoliei creștine în educaţie.

La sesiunea Conferinţei Generale din 1893, Prescott a declaratcă Harbor Springs a marcat punctul de cotitură în educaţia adventistă.Începând de la acea convenţie, remarca el, „elementul religios” aocupat un loc central în școlile adventiste. Pe câtă vreme, înaintede Harbor Springs, Biblia avusese un rol marginal în curriculumulcolegiilor adventiste, începând cu acea convenţie, aceste instituţiiau făcut un progres semnificativ în implementarea programei biblicede patru ani, recomandată la acel timp. Și mai important, „Biblia înîntregime” era studiată „ca fiind Evanghelia lui Hristos, de la primapagină până la ultima”, iar doctrina adventistă era predată în lu-mina crucii.

Renașterea hristocentrică din teologia bisericii a dus la o renașterespirituală și în programele educaţionale, renaștere însoţită de o maiclară viziune a scopului educaţiei. Urmarea directă, susţinea Prescottîn 1893, „în ultimii doi ani, a fost o creștere a lucrării în domeniuleducaţiei mai mare decât în cei șaptesprezece ani dinainte”.

La trei luni după încheierea întâlnirilor de la Harbor Springs,Ellen White a plecat cu vaporul în Australia. Ea a dus cu sine oconștientizare sporită a posibilităţilor educaţiei creștine și a implica-ţiilor Evangheliei pentru educaţie.

În anii petrecuţi în Australia, Ellen White a avut ocazia fărăegal de a influenţa dezvoltarea Școlii Avondale pentru LucrătoriiCreștini în direcţia principiilor enunţate la Harbor Springs. Școalaaustraliană, cu accentul pe care-l punea pe partea spirituală, cuprogramul său de studiu combinat cu muncă fizică, cu așezarea sa în


mediul rural și cu orientarea ei spre lucrare, a devenit o școală-model sub conducerea fondatorilor ei reformatori.

La trecerea în noul secol, școlile adventiste din întreaga lumeerau modelate și remodelate după „tiparul” Avondale. Chiar șicolegiile Battle Creek și Healdsburg și-au vândut campusurile șis-au mutat în zone rurale pentru a implementa idealurile Avondale.

Din experienţa Avondale, de sub pana lui Ellen White a izvorâtun flux constant de scrisori și articole cu privire la educaţia creștină.Aceste scrieri nu numai că au călăuzit dezvoltarea creștină a școliloradventiste existente, dar au generat și o atmosferă de conștientizarea importanţei educaţiei creștine, atmosferă care s-a răspândit printreliderii și membrii adventiști.

Sfatul cu privire la educaţia elementară, dat de Ellen White pela jumătatea deceniului 1890, a fost foarte important pentru răs-pândirea educaţiei adventiste. Mersul la școală era obligatoriu înAustralia. Ca urmare, ea a sugerat că adventiștii ar trebui să înfiinţezeșcoli oriunde există „șase copii care să meargă la școală”.

Un asemenea sfat a fost citit de reformatori din America, printrecare Edward Sutherland și Percy Magan (președintele și, respectiv,decanul Colegiului Battle Creek), care au început imediat să facăpresiuni pentru dezvoltarea rapidă a unui sistem de școli elementareadventiste. Dacă în 1895, denominaţiunea avea 18 școli elementareîn toată lumea, numărul acestora a crescut la 220 în 1900, la 417 în1905 și la 594 în 1910. Educaţia elementară poate că a fost opreocupare mai târzie în adventism, dar, o dată începută, ea s-aînrădăcinat în comunităţile adventiste de pretutindeni.

Minneapolis, cu accentul pe care-l punea pe neprihănirea luiHristos, Harbor Springs, Avondale și dezvoltarea școlilor elementarenu au fost lucruri izolate unul de celălalt. Fiecare dintre ele a dus laurmătorul, iar rezultatele au fost vigoarea și dezvoltarea întreguluisistem.

Strâns legată de renașterea și extinderea educaţiei adventiste afost explozia similară a numărului misiunilor adventiste în toatepărţile lumii. Școlile au furnizat lucrători pentru evanghelizare șipentru instituţii, pentru aventura misionară în dezvoltare, dar nunumai atât – noile misiuni și-au înfiinţat în curând propriile instituţiide educaţie. Astfel, după cum în 1874 a existat o legătură directă


între trimiterea primilor misionari dincolo de ocean și înfiinţareaprimului colegiu adventist, tot așa a existat o legătură și întrerenașterea educaţiei și cea a misiunilor adventiste din anii 1890.Educaţia adventistă a fost întotdeauna mai sănătoasă atunci când afost strâns legată de misiune.

Explozia misiunii mondialeDupă cum am văzut în capitolele anterioare, în anii de început

ai mișcării, adventiștii de ziua a șaptea au fost, în cel mai bun caz,misionari șovăielnici, dar pe la 1889, biserica era deja destul de stabilăpentru a face faţă unei adevărate explozii de misiuni pe cuprinsulîntregului pământ.

Terenul pentru această extindere rapidă fusese pregătit de o seriede realizări durabile. În primul rând, perioada de „antimisiune”,sau perioada ușii închise (1844-1850), din gândirea adventistăpermisese dezvoltarea unei baze doctrinare. În al doilea rând,perioada ușii parţial deschise (1850-1874) oferise timp pentruconstruirea unei baze de conducere în America de Nord, care săsprijine misiunile din alte ţări protestante. Și, în al treilea rând,perioada misiunii pentru naţiunile protestante (1874-1889) oferisetimp pentru o dezvoltare similară în Anglia, Europa, Australia șiAfrica de Sud.

Chiar dacă fiecare dintre bazele-mamă ale misiunilor încă maitrebuia să se dezvolte și după 1890, temeliile fuseseră puse, iaradventismul era pregătit să devină o biserică cu adevărat mondialăîncepând cu 1890.

Angajarea crescândă a bisericii în misiuni externe devenea totmai evidentă la începutul și pe la jumătatea anilor ’80. O expresie aacestei tendinţe a fost o serie de vizite pe care lideri adventiștiprincipali le-au făcut misiunii europene între 1882 și 1887. Primuldintre ei a fost S. N. Haskell, care a fost trimis de Conferinţa Generalăîn 1882. Haskell a recomandat publicarea de literatură în mai multelimbi și i-a ajutat pe europeni să-și dezvolte o structură organizatoricămai funcţională.

Totuși, mai importante au fost vizitele președintelui ConferinţeiGenerale, George I. Butler, în 1884, și ale lui Ellen White împreunăcu fiul ei, W.C. White, din 1885 până în 1887. Astfel de vizite au


întărit lucrarea în Europa și au demonstrat interesul denominaţiuniipentru lucrarea misionară.

Pe la jumătatea deceniului 1880, a fost înfiinţat un ConsiliuEuropean care să conducă lucrarea adventistă în „lumea veche”. Înplus, în decursul acelui deceniu, adventismul european a început săpublice literatură în alte câteva limbi și a făcut pași spre înfiinţareapropriilor instituţii de educaţie pentru pregătirea lucrătorilor dincadrul bisericii.

Între timp, adventiștii începuseră lucrarea printre protestanţiieuropeni din Australia (1885) și din Africa de Sud (1887).

Poate că unul dintre cele mai puternice semnale că adventismulîncepea să-și lărgească viziunea despre misiune a fost dat în 1886.În acel an, biserica a publicat prima ei carte cu privire la misiunileexterne – Historical Sketches of the Foreign Missions of the Seventh-day Adventists [Schiţe istorice ale misiunilor externe ale adventiștilorde ziua a șaptea].

Apoi, la începutul anului 1889, biserica i-a trimis pe Haskell șipe Percy T. Magan într-o călătorie de doi ani în jurul lumii pentrua studia oportunităţile, problemele și posibilele amplasări ale mi-siunilor adventiste în diferite părţi ale Africii, Indiei și Orientului.Călătoria lor a fost raportată în întregime bisericii prin intermediulpublicaţiei The Youth’s Instructor. Astfel, misiunile și lucrareamisionară au început să captiveze inima și mintea tineretuluiadventist.

Este important de remarcat faptul că, între anii 1880 și 1890,tinerii adventiști nu erau singurii atrași spre lucrarea misionară.Tineretul protestant din Statele Unite și din alte părţi ale lumii eraimpulsionat către lucrarea misionară ca niciodată mai înainte.

Un factor care a dus la creșterea interesului misionar a fostMișcarea Studenţilor Voluntari pentru Misiunile Externe, care aluat naștere în urma unui apel al lui Dwight L. Moody, făcut stu-denţilor din colegii în 1886, ca ei să-și dedice viaţa lucrării misionare.O sută de studenţi au răspuns acestui apel. Numărul lor a crescut ladouă mii două sute în 1887 și, în câţiva ani, mii de tineri și-au dedicatviaţa misiunilor externe. Crezul mișcării era că „toţi trebuie să meargăla toţi”, iar motoul lor era: „Evanghelizarea lumii în aceastăgeneraţie”.


Treziri similare au avut loc printre tinerii din Anglia, Scandinavia,Germania, Franţa, Elveţia și Olanda. Anii ’90 au fost marea decadăpentru misiunile protestante. Adventismul era pregătit să ia partela acel entuziasm și la acea implicare.

Adventismul nu era impulsionat numai de agitaţia misionară careexista printre ceilalţi protestanţi la acea vreme, ci și de întâlnirile dela Minneapolis, care i-au dat bisericii posibilitatea să înţeleagă maiclar atât înţelesul soliei îngerului al treilea din Apocalipsa 14, cât șiimperativul misiunii inclus în ea. Pe lângă aceasta, criza legii dumi-nicale, văzută în contextul soliei îngerului al treilea, cu contrastuldintre cei care primesc semnul fiarei și cei care păzesc poruncile luiDumnezeu, le-a dat adventiștilor un simţământ al urgenţei răspân-dirii soliei lor în lumea întreagă.

În noiembrie 1889, sesiunea Conferinţei Generale a făcut pasulfoarte important al creării Consiliului pentru Misiunile ExterneAdventiste de Ziua a Șaptea, „pentru coordonarea lucrării misionareexterne” a bisericii. În același an, Home Missionary [Misionarul deacasă] a devenit un periodic care avea ca scop să promoveze diferiteleactivităţi misionare ale adventismului.

Crearea Consiliului pentru Misiunile Externe a fost mai multdecât simbolică. A fost o acţiune care proclama faptul că adventiștiisunt în sfârșit pregătiţi să-și asume în mod serios mandatul misionardin Apocalipsa 14,6; 10,11 și Matei 24,14. Ei urmau să prediceîntreita solie îngerească – incluzând atât marile adevăruri aleEvangheliei, stabilite în 1888, cât și doctrinele specific adventiste –„oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi și oricărui norod”,avertizând că sfârșitul se apropie.

Adventiștii de ziua a șaptea nu au mai rămas niciodată în urmăîn privinţa misiunilor externe. Din contră, ei au devenit cunoscuţipentru încercările lor de a-și duce solia în toată lumea. În aceastăacţiune, ei au înfiinţat instituţii editoriale, medicale și de educaţieoriunde au mers.

Pe la sfârșitul anilor ’90, adventismul se stabilise în fiecare conti-nent și în multe grupuri de insule. În această perioadă a misiuniloradventiste, biserica a căutat să ajungă la „păgâni” și la romano-catolici, ca și la protestanţii din lumea întreagă. Pe de altă parte,misionarii adventiști încă își mai începeau, de obicei, lucrarea, chiar


și în culturile necreștine, cu insulele de protestanţi aparţinând altornaţiuni. Acești protestanţi convertiţi formau un grup la care se ajun-gea ușor și care putea constitui o bază indigenă pentru implicareaîn continuare.

Misiunea pentru americanii de culoareUn aspect unic al expansiunii misiunii adventiste în anii ’90 a

fost extinderea ei la americanii de culoare. Chiar dacă existau câţivanegri în mișcarea millerită (inclusiv pastorul William Foy, care aavut și rolul de profet din 1842 până în 1844), adventismul sabatariande la început a fost în mare parte o mișcare a albilor. De fapt, lucrareaadventiștilor de ziua a șaptea printre negrii nord-americani a fostîncepută de-abia după o jumătate de secol de la marea dezamăgireși atunci a avut un real succes.

S-a estimat că, în 1894, existau aproape 50 de adventiști de ziuaa șaptea de culoare în Statele Unite, dar în 1909 acest număr urcasela 900. Această creștere a numărului de membri de culoare se datoraîn mare parte câtorva proiecte misionare de evanghelizare a negrilor,realizate în anii ’90.

Anii 1870-1880 au fost martorii unei lucrări sporadice printrenegrii sudiști din Texas, Tennessee, Georgia și din alte state, primacomunitate a negrilor fiind înfiinţată oficial la Edgefield Junction,Tennessee, în 1886. Dar „yankeii” albi erau oarecum în încurcătură,neștiind cum să înfrunte problemele rasiale speciale din Sud. Ei nunumai că erau suspecţi printre sudiștii albi, că sunt nordiști, darerau în dificultate și cu privire la problema secesiunii.

Adesea, lucrarea lor a întâmpinat violenţă din partea localniciloralbi, care se temeau că intrușii ar putea predica doctrina „periculoasă”a egalităţii rasiale. Date fiind dificultăţile, în cele din urmă, s-aajuns la concluzia că ar fi mai bine să se ţină seama de convenţiilesociale și să înfiinţeze comunităţi separate pentru cele două rase.Charles M. Kinney, primul afro-american hirotonit ca pastoradventist de ziua a șaptea, a fost de acord cu această părere. Deșinu considera că bisericile separate erau ideale, Kinney credea căaceastă soluţie era de preferat trimiterii negrilor, pe rândurile dinspate ale bisericilor albilor.


Kinney însuși fusese botezat într-o biserică adventistă mixtă dinReno, Nevada, în 1878. Întrezărind potenţialul care era în el,conferinţa i-a sponsorizat studiile la Colegiul Healdsburg din 1883până în 1885. Ulterior, el a lucrat în calitate de colportor în Kansas.Mai târziu, a devenit pastorul bisericii Edgefield Junction, din Ten-nessee, și a fost hirotonit ca pastor al Evangheliei în 1889.

Pe la 1891, Ellen White devenise îngrijorată de lipsa lucrăriiadventiste printre americanii de culoare. Pe 21 martie, ea le-a pre-zentat delegaţilor de la sesiunea Conferinţei Generale o „mărturie”cu privire la acest subiect. A pledat în special pentru o mai marelucrare printre sudiștii de culoare. Apelul ei a fost în curând tipăritsub forma unei broșuri de șaisprezece pagini, intitulată Our Duty tothe Colored People [Datoria noastră faţă de oamenii de culoare].

Însă atât broșura, cât și solia ei, au fost neglijate până în 1893,când broșura a fost „descoperită” de James Edson White. Edson,cel mai mare fiu în viaţă al lui Ellen, se convertise de curând, lapatruzeci și ceva de ani. În zelul său, s-a convins că ar trebui să leducă solia adventă negrilor din Deep South.

Foarte creativul Edson s-a asociat în curând cu Will Palmer (unalt nou-convertit cu un trecut dubios) pentru a construi o „barcămisionară” și pentru a intra într-unul dintre cele mai captivantecapitole ale misiunilor adventiste nord-americane. Cei doi misionari,cu puţine șanse de reușită, au construit vasul Morning Star [SteauaDimineţii] în Allegan, Michigan, în 1894, cheltuind 3.700 $. Ambar-caţiunea lor a servit, în cele din urmă, ca domiciliu pentru lucrătoriiadventiști. În plus, ea a oferit spaţiu pentru o capelă, o bibliotecă, otipografie, o bucătărie și un laborator fotografic.

White și Palmer au mers cu „staţia lor misionară” de-a lungul șide-a latul Lacului Michigan și în josul fluviului Mississippi spreVicksburg, Mississippi, unde și-au stabilit sediul central. Cum lideriiBisericii Adventiste nu aveau încredere în ei, White și colegii săis-au autofinanţat în mare parte în strădania lor misionară. Un proiectfolosit de ei pentru a strânge bani a fost publicarea cărţii The Gos-pel Primer [Abecedarul Evangheliei]. Vânzarea acestui mic volumplin de succes nu numai că i-a ajutat să finanţeze misiunea, darcartea era destul de simplă ca să poată fi folosită pentru a-i învăţa


pe analfabeţi să citească. În acest proces de învăţare ea transmiteaadevărul Bibliei.

Din Vicksburg, lucrarea s-a răspândit în ţinuturile înconjurătoare,adesea în ciuda rezistenţei și violenţei albilor. În anii de la începutulsecolului al XX-lea, misiunea avea aproape 50 de școli în funcţiune.În 1895, misiunea autofinanţată a lui Edson White s-a organizat înSocietatea Misionară de Sud. În 1901, Societatea a devenit o partedin nou-înfiinţata Conferinţă a Uniunii de Sud. În cele din urmă,ramura editorială a întreprinderii a intrat și ea în proprietatea bisericiicu numele Southern Publishing Association [Asociaţia de Sud pentruPublicaţii], cu sediul la Nashville, Tennessee.

La jumătatea anilor ’90, s-a mai înfiinţat o școală de pregătirepentru lucrătorii de culoare. Oakwood Industrial Academy [Aca-demia Industrială Oakwood] a fost deschisă în 1896 de ConferinţaGenerală pe o plantaţie de 360 de acri, lângă Huntsville, Alabama.Cuvântul „industrial” din titlu reflecta tendinţa bisericii de a faceeducaţia mai practică și de a o pune astfel în rând cu idealurile re-formei exprimate de Ellen White în „Educaţia potrivită”, din 1872.În anii ’90, adventiștii au înfiinţat câteva licee care conţineau în nu-mele lor cuvântul industrial, printre care se numără Keene IndustrialAcademy, în Texas, și Woodland Industrial School, în Wisconsin.În parte, aceste școli au fost întemeiate după modelul școlii adven-tiste Avondale, care se dezvolta atunci în Australia. Școala înfiinţatăde Booker T. Washington pentru foștii sclavi în Tuskegee, Alabama,a oferit un alt model de funcţionare.

Școala Oakwood a devenit curând centrul de pregătire al condu-cătorilor de culoare. În 1917, ea a devenit Colegiul Oakwood Junior.În 1943, Oakwood a fost înălţată la gradul de colegiu superior,acordând primele diplome de licenţă în 1945.

Contribuţia femeilor-pastor în adventismul timpuriuÎn timp ce marea majoritate a pastorilor adventiști erau bărbaţi,

contribuţia adusă bisericii de femeile care au slujit ca pastori și înalte poziţii oficiale nu a fost larg recunoscută. Desigur, rolul luiEllen White a fost crucial în înfiinţarea și dezvoltarea adventismului.Chiar dacă nu a fost niciodată hirotonită în mod oficial de către


biserică, începând cu 1872, ea a fost socotită ca pastor hirotonit,aparent pentru a primi salariul complet al unui pastor. Crezând căhirotonirea ei venea de la Dumnezeu, ea nu pare să se fi îngrijoratde omeneasca punere a mâinilor. Lucrul de care nu ne putem îndoitotuși este că ea a fost cel mai influent „pastor” care a slujit vreodatăBiserica Adventistă.

Multe alte femei au slujit ca pastori cu autorizaţie la sfârșitulsecolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Una dintreprimele se poate să fi fost Sarah Lindsay, care a primit autorizaţieîn 1872. Peste douăzeci de femei mai sunt menţionate în anuarelebisericii ca fiind pastori cu autorizaţie între 1884 și 1904 – primiidouăzeci de ani de publicare a anuarului.

În ciuda faptului că aceste femei au avut de înfruntat uneoridiscriminarea, adesea, ele au adus contribuţii majore bisericii. MinnieSypes, de exemplu, a înfiinţat cel puţin zece comunităţi. Pe lângălucrarea de evanghelizare, ea a îndeplinit și sarcini pastorale cum arfi oficierea de botezuri, căsătorii și servicii divine de înmormântare.

Lulu Wightman a fost una dintre evanghelistele cele mai plinede succes și de putere ale adventismului. Atribuindu-i-se înfiinţareaa cel puţin șaptesprezece comunităţi, ea i-a întrecut cu mult pemajoritatea bărbaţilor contemporani cu ea.

Mai târziu, Jessie Weiss Curtis a prezentat optzeci de convertiţipentru botez la terminarea primei ei campanii evanghelistice.Comunitatea Drums, din Pennsylvania, s-a născut în acel efort. Eași-a extins influenţa, pregătind lucrători interni pentru conferinţă.Unul dintre aceștia a fost N. R. Dower, care, mai târziu, a devenitdirectorul Departamentului Pastoral din cadrul Conferinţei Gene-rale.

Deși au existat discuţii periodice de a le hirotoni pe aceste femeiși pe altele ca pastori, nu a fost întreprinsă nici o acţiune oficială înaceastă direcţie. Totuși, sesiunea Conferinţei Generale din 1881 ahotărât că „femeile care au calificările necesare pentru a ocupaaceastă poziţie pot fi, lucru absolut corect, puse deoparte prinhirotonire pentru slujba de pastor creștin”. Această hotărâre a fosttrimisă Comitetului Conferinţei Generale și nu a ajuns niciodată săfie votată.


Pe lângă acele femei, care aveau acreditări pentru pastoraţie,multe altele au slujit biserica în diverse moduri. Majoritatea lor,desigur, au ocupat posturile tradiţional feminine de învăţătoare șiinfirmiere, însă altele au ocupat poziţii mai puţin tradiţionale. Printreele se numără L. Flora Plummer, care a devenit secretara ConferinţeiIowa în 1897 și a slujit ca președinte provizoriu al Conferinţei oparte din anul 1900. În 1901, ea a devenit secretară corespondentăpentru nou-organizatul Departament al Școlii de Sabat din cadrulConferinţei Generale. În 1913, a devenit directorul departamentului,poziţie pe care a ocupat-o în următorii douăzeci și trei de ani.

Anna Knight a ocupat, de asemenea, o poziţie unică în adventism.Pe lângă lucrarea de pionierat în domeniul educaţiei printre negriidin Sud, ea a avut particularitatea de a fi prima femeie misionarăafro-americană trimisă din America în India.

Contribuţiile femeilor la dezvoltarea adventismului au fost preaadesea trecute cu vederea. Atât potenţialul lor, cât și problemelepe care le-au întâmpinat au ieșit din nou la suprafaţă în anii 1970 și1980. Ne vom întoarce la acest subiect în ultimul nostru capitol.

Trecerea în noul secol a găsit adventismul cu o lucrare în plinădezvoltare atât în Statele Unite, cât și în jurul lumii. O dată curapida extindere a misiunilor în anii ’90, denominaţiunea a înfiinţatși instituţii medicale, tipografice și de educaţie oriunde a mers.Începutul noului secol a găsit adolescenta biserică extinsă pestemăsură, atât din punct de vedere financiar, cât și organizatoric.Astfel, secolul al XX-lea a început în criză.

Pentru cei ce vor să citească mai mult1. Graybill, Ronald D. – Mission to Black America, Mountain View,

Calif.: Pacific Press, 1971.2. Knight, George R. – Angry Saints: Tensions and Possibilities in

the Adventist Struggle Over Righteousness by Faith, Washington,D.C.: Review and Herald, 1989.

3. Knight, George R. ed. – Early Adventist Educators, p. 32-44, 115-183, 220-238.

4. Knight, George R. – From 1888 to Apostasy: The Case of A. T.Jones, Washington, D.C.: Review and Herald, 1987.


5. Land, Gary ed. – Adventism in America, p. 95-119.6. Olson, A.V. – Thirteen Crisis Years: 1888-1901, Washington, D.C.:

Review and Herald, 1981.7. Reynolds, Louis B. – We Have Tomorrow: The Story of American

Seventh-day Adventists With an African Heritage, Washington,D.C.: Review and Herald, 1984.

8. Schwarz, Richard W. – Light Bearers to the Remnant, p. 183-226.9. Valentine, Gilbert M. – The Shaping of Adventism: The Story of

W. W. Prescott, Berrien Springs, Mich.: Andrews University Press,1992, p. 23-112.

10.Vande Vere, Emmett K. – The Wisdom Seekers, p. 68-91.11.White, Arthur L. – Ellen G. White, 3, p. 385-433, 448-462; 4,

p. 42-47, 146-161, 287-314.

Capitolul 6

Perioada de reorganizareși criză (1901-1910)

La începutul secolului al XX-lea, schema adventismului fusesefixată. Își avea doctrinele destul de bine cizelate, un stil de viaţădistinctiv, un program de misiune mondială cu suport instituţionalextins, iar biserica trecuse chiar printr-o perioadă importantă: derenaștere și reformă.

Dar nu era totul bine în adventism, acum, când trecea într-unnou secol. Biserica își depășise organizarea din 1863. Dacă aceastructură organizatorică fusese adecvată pentru o mișcare nord-ame-ricană mică, cu puţini angajaţi și puţine instituţii, pentru o denomi-naţiune din ce în ce mai complexă nu mai era funcţională.

Astfel, anii reformei încă nu se sfârșiseră. De data aceasta totuși,reformele nu erau doctrinare, ca în 1888, ci structurale. Din neferi-cire, exista la fel de multă împotrivire faţă de reforma organizatoricăde la începutul secolului al XX-lea câtă fusese și faţă de revitalizareadoctrinară de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Schimbarea nu estepe placul celor care sunt mulţumiţi cu situaţia existentă, chiar dacăaceastă schimbare este absolut necesară. În mod special, liderii cuinterese întemeiate se opun schimbării.

Prin urmare, biserica nu numai că a fost martora unui alt ciclu dereforme în noul secol, ci s-a confruntat și cu o criză a personalităţilor.Oricum, în 1910, adventismul de ziua a șaptea era reorganizat și maipregătit decât oricând până atunci, în toată istoria lui, să-șiîndeplinească misiunea mondială.

Reorganizarea denominaţionalăAnul 1901 a fost crucial în istoria adventistă. La sesiunile

Conferinţei Generale din 1901 și 1903, denominaţiunea s-a reorga-nizat complet pentru a-și îndeplini mai eficient misiunea.


O dificultate majoră a organizării din 1863 era aceea că autoritateaera prea centralizată în persoana președintelui Conferinţei Generale.În deceniile ’60 și ’70, președintele putea să se ocupe cu atenţie delucrarea bisericii, într-o manieră destul de personală. Dar între 1863și 1901, forţa de muncă evanghelistică a bisericii a crescut de la 30 laaproximativ 1.500. Între timp, numărul conferinţelor locale crescusede la 6 la aproape 100 (57 de conferinţe și 42 de misiuni). În aceeașiperioadă, numărul de membri adventiști a crescut de la 3.500 lapeste 78.000, reprezentând în jur de 2.000 de biserici locale.

O a doua problemă a structurii organizatorice din 1863 era lipsade unitate din cadrul ei. De exemplu, Școala de Sabat, lucrarea depublicaţii, lucrarea medicală și alte ramuri de implicare denomina-ţională funcţionau independent de Conferinţa Generală. Aceastăsituaţie a creat adevărate probleme. O ilustrare a acestor dificultăţieste faptul că, la un moment dat, Conferinţa Generală, Consiliulpentru Misiunile Externe și Asociaţia Misionară și VoluntarăMedicală au trimis, fiecare dintre ele, misionari fără a le consultape celelalte.

Pe lângă aceasta, lipsa unităţii a permis o creștere neechilibratăa anumitor programe ale denominaţiunii. Organizaţia medicală, deexemplu, a angajat mai mulţi lucrători decât toate celelalte ramuriale denominaţiunii la un loc – 2.000 în lucrarea medicală, faţă deaproximativ 1.500 în celelalte domenii.

Conferinţa Generală avea un control financiar neadecvat asupraaltor entităţi denominaţionale și asta constituia o altă problemă.Ca urmare, datoriile ameninţau la fiecare pas în ramurile medicală,de publicaţii și educaţională. Biserica avea necazuri și era nevoie demai mult decât de o reglare fină pentru a rezolva problema.

Pe scurt, sarcina care trebuia îndeplinită în privinţa reorganizăriiera aceea de descentralizare și de centralizare în același timp. Pe deo parte, autoritatea administrativă prezidenţială trebuia să fie împăr-ţită. Pe de altă parte, Conferinţa Generală trebuia să câștige maimultă autoritate directă asupra ramurilor lucrării sale.

De ceva timp, se simţea nevoia unei schimbări organizatorice.De fapt, în anii 1880-90, se făcuseră câteva expe-rimente pline desucces. De fapt, un prim pas în împărţirea autorităţii administrativefusese făcut în 1882, când a fost înfiinţat Consiliul European al

97Perioada de reorganizare și criză (1901-1910)

Misiunilor Adventiste de Ziua a Șaptea, pentru a coordona lucrareadin Marea Britanie și din Europa. O a doua acţiune, sau mai degrabăo tentativă, a fost întreprinsă între anii 1888 și 1893, când lucrareamondială a bisericii a fost împărţită în opt districte. Totuși, acestordistricte le lipsea autoritatea de conducere și cea administrativă.

Inovaţii mai substanţiale și mai durabile au fost făcute în Africade Sud și în Australia. La începutul anilor 1890, A. T. Robinson aorganizat lucrarea adventistă din Africa de Sud în ramuri de-partamentale. În loc ca Școala de Sabat și programele de publicaţiisă fie constituite în asociaţii autonome, ele au devenit parteintegrantă a Conferinţei. Astfel, Conferinţa avea un secretar al Școliide Sabat, un secretar al publicaţiilor și tot așa pentru fiecaredepartament. Fiecare secretar de departament lucra sub conducereapreședintelui conferinţei. Acest mod de organizare a îndreptatbiserica spre o rezolvare a problemei ridicate de descentralizare,una dintre dificultăţile sale organizatorice.

„Soluţia sud-africană” a fost adoptată de câmpul australian în1897, sub conducerea lui W. C. White și a unui administrator dinAmerica, cu numele de Arthur G. Daniells.

Între timp, lucrarea din Australia își aducea propria contribuţiela rezolvarea celuilalt aspect al problemei organizatorice a adven-tismului – supracentralizarea autorităţii. Această contribuţie a con-stat în crearea, în 1894, a unui nivel intermediar în administraţia Con-ferinţei, între Conferinţa locală și Conferinţa Generală – Uniuneade Conferinţe. Spre deosebire de sistemul districtelor, noua Uniune deConferinţe avea autoritate administrativă și funcţionari administrativi.

Începând cu 1897, și Uniunea de Conferinţe Australasia a avutun set complet de secretari de departamente. Acest sistem a fost încurând copiat în fiecare dintre conferinţele locale ale uniunii.

Astfel, până la sfârșitul secolului al XIX-lea, biserica australiană,sub conducerea lui Daniells, avea un model care rezolva dublaproblemă a centralizării și a descentralizării, care prejudiciase efi-cienţa adventismului. Acest model a jucat un rol important la se-siunea Conferinţei Generale din 1901.

În 1900, Ellen White, înaintând în vârstă, s-a întors în StateleUnite, după aproape un deceniu petrecut în Australia. Ea s-a întors


la o biserică ce se confrunta atât cu rătăciri teologice, cât și cusupraîncărcarea organizatorică.

Au existat două abateri teologice importante. Prima se concentraîn jurul tendinţelor spre panteism ale câtorva teologi de seamă aibisericii și ale influentului John Harvey Kellogg. A doua era oconcepţie perfecţionistă exagerată, exprimată în cadrul unor mișcăricum ar fi „Holy Flesh” [Trupul Sfânt], care a luat naștere în Indi-ana, în 1900. Mișcarea Holy Flesh a fost redusă la tăcere destul derepede, chiar dacă forme mai subtile de perfecţionism au continuatsă existe. Dar criza panteistică s-a întrepătruns cu acţiunea de reorga-nizare. Rezultatul a fost cea mai semnificativă schismă (divizare)din istoria adventismului de ziua a șaptea. Ne vom întoarce la pro-blema schismei după ce terminăm examinarea reorganizării.

În 1900, Ellen White era un veteran cu experienţă în lucrareabisericii. Pe lângă acestea, ea încă era capabilă să fie un conducătorplin de putere cum se dovedise a fi alături de soţul ei și de Bates, înîntemeierea și organizarea adventismului. Sesiunea ConferinţeiGenerale din 1901 a găsit-o tot atât de activă în reorganizare pe câtfusese și în cursa pentru organizarea iniţială, cu treizeci și opt deani mai înainte. În ziua de dinaintea deschiderii sesiunii, sora Whites-a întâlnit cu un grup de conducători în biblioteca Colegiului BattleCreek. În termeni clari, ea a cerut „o vigoare nouă” și „o organizarecu totul nouă”.

În prima zi a sesiunii, ea a pledat din nou pentru reorganizare,vorbind în special împotriva celor care doreau să deţină „putereregească”. Pledoaria ei l-a făcut pe A. G. Daniells să propună catreburile obișnuite ale Conferinţei să fie lăsate deoparte, iar reorga-nizarea să devină punctul principal din agendă.

Propunerea lui Daniells a fost acceptată. Pe lângă acestea,insistentul tânăr administrator (Daniells avea patruzeci și doi deani la acea vreme) a fost numit să conducă discuţiile pe temareorganizării. Nici el, nici W. C. White (care lucrase îndeaproapecu Daniells în Australia) nu au uitat lecţiile pe care le învăţaserădin crearea sistemului de uniuni de conferinţe și de departamenteîn anii ’90.

Dat fiind rolul important al lui Daniells și cel al lui W. C. Whiteîn procesul de reorganizare, nu este surprinzător faptul că atât


Uniunea de Conferinţe, cât și departamentele au fost adoptate desesiunea Conferinţei Generale din 1901. Rezultatul a fost că „soluţiaaustraliană” a devenit tiparul pentru organizarea Bisericii Adven-tiste. Cu o modificare majoră, această structură mai există încă și înanii 19908. Modificarea a constat în adăugarea, între 1913 și 1918, aunui al patrulea nivel administrativ – Diviziuni ale Conferinţei Gene-rale. Președintele fiecărei diviziuni era și vicepreședinte al Confe-rinţei Generale. În 1918, structura administrativă a Bisericii Adven-tiste putea fi reprezentată astfel:

Conferinţa Generală

Diviziuni ale Conferinţei Generale

Uniuni de Conferinţe și Uniuni de Misiuniale fiecărei Diviziuni

Conferinţe locale și Misiuni ale fiecăreiUniuni de Conferinţe

Rezumând, sesiunea Conferinţei Generale din 1901 a contribuitmult la rezolvarea tensiunilor cauzate de supracentralizarea și des-centralizarea din structura organizatorică adventistă. Nu numai căse înfiinţase un nivel intermediar de administraţie pentru a supra-veghea funcţionarea Conferinţelor locale din diferite părţi ale lumii,dar fusese adoptat sistemul departamental pentru a uni și a coordonaeforturile bisericii. Structura departamentală a fost copiată la fiecarenivel al organizării bisericii, inclusiv la cel al bisericii locale. Astfel,de exemplu, lucrarea pentru libertatea religioasă avea câte unresponsabil la nivelul Conferinţei Generale și în fiecare dintre

8 Originalul în limba engleză a fost publicat în anul 1993 (n.t.).


Diviziunile sale, în fiecare Uniune și Conferinţă locală și în fiecarebiserică locală.

Tensiune în structura puteriiDin nefericire, a existat și o excepţie majoră în schema organizării

departamentale adoptate în 1901. Un segment principal al adven-tismului era încă independent: Asociaţia Misionară și VoluntarăMedicală, condusă de influentul și încăpăţânatul John HarveyKellogg.

Pe lângă faptul că era încântat de independenţa sa neîntreruptă,agresivul dr. Kellogg aprecia, de asemenea, că Conferinţa Generalăfusese foarte slăbită prin faptul că nu mai avea un președinte. Datorităargumentării insistente a lui A. T. Jones, W. W. Prescott și a altora,sesiunea din 1901 a votat ca din acel moment Conferinţa Generalăsă fie condusă de un Comitet Executiv.

Doctorul trebuie să fi fost și mai fericit chiar atunci când a fostluată hotărârea de a i se da organizaţiei sale medicale aproape unsfert din voturile Comitetului Executiv. Aceste voturi, împreună cucele ale prietenilor săi, lăsau să se înţeleagă nu numai că J.H. Kelloggputea rămâne independent, dar și că putea controla în mare măsurădeciziile Conferinţei Generale.

Totuși toate planurile pe care și le făcuse Kellogg în aceste direcţiiau fost înăbușite la fel de puternicul președinte al ComitetuluiExecutiv al Conferinţei Generale – A. G. Daniells. În persoana luiDaniells, Kellogg și-a găsit perechea. Pentru un timp, se părea cădoctorul l-ar putea domina pe tânăr, dar, pe la jumătatea anului1902, acea iluzie a fost spulberată.

Iniţial, mărul discordiei dintre Daniells și Kellogg fusese aspectulfinanciar. Doctorul fusese obișnuit să facă lucrurile în felul său,fără prea multă opoziţie. Acest lucru s-a schimbat în 1902.

Un aspect al adâncirii crizei denominaţionale poate fi socotitevenimentul din data de 18 februarie 1902, când masivul SanatoriuBattle Creek a ars din temelii. Reconstruirea sanatoriului a devenitîn curând problematică. Liderii Conferinţei Generale, susţinuţi deEllen White, doreau un program de reconstrucţie modest, în timpce Kellogg a plănuit de la început să construiască o instituţie mai


mare decât cea de dinainte. Într-o biserică deja împovărată dedatorii, problema a devenit un motiv de continuă iritare.

Totuși chiar mai exploziv a fost conflictul imediat dintre Kelloggși Daniells cu privire la construirea unui sanatoriu în Marea Britanie.Amândoi voiau să vadă instituţia construită, dar Daniells a insistatsă nu existe nici un deficit la cheltuieli. Toate noile întreprinderi,susţinea el, trebuie să fie plătite pe măsură ce lucrările înaintează.Această confruntare l-a înfuriat pe Kellogg, care fusese obișnuit săfacă așa cum voia el cu cei doi conducători anteriori ai ConferinţeiGenerale.

Soluţia, și-a dat repede seama Kellogg, era să-l înlocuiască peDaniells cu un președinte al Comitetului Executiv al ConferinţeiGenerale care să fie mai în armonie cu planurile sale. Acest lucruputea fi realizat cu ușurinţă, din moment ce nu era specificată duratamandatului pentru președinte, iar Kellogg avea un grup de vot pu-ternic și se bucura de simpatie printre ceilalţi membri ai comitetului.

În noiembrie 1902, forţele lui Kellogg au întreprins acţiunea dea-l alege pe A. T. Jones ca să-l înlocuiască pe Daniells în funcţia depreședinte al Comitetului Executiv. Daniells s-a ridicat în acea ocazie,declarând: „Eu nu sunt o minge de fotbal: să fiu aruncat în teren șiapoi afară din nou”.

După o luptă dificilă, lovitura de stat a doctorului a eșuat, darsemnificaţia ei nu i-a scăpat lui Jones. El a datat acea lună ca fiindmomentul exact când a luat decizia de a se uni cu Kellogg.

Între timp, Daniells, din pricina problemelor cotidiene, și-aasumat titlul de „președinte” în conducerea Comitetului Executiv.În primăvara anului 1902, W. W. Prescott, „convertindu-se” departea lui Daniells în luptă, a fost ales vicepreședinte.

Astfel, până la sesiunea Conferinţei Generale din 1903, tabereleîn lupta pentru putere se consolidaseră, Daniells și Prescott aflân-du-se în opoziţie cu Kellogg și Jones. Ambele tabere au abordatîntâlnirile făcând pronosticuri. Prescott afirma că urma să fie „ocombinaţie de… interese ca să-l facă pe fratele A. T. Jones președinteal Conferinţei Generale”. Iar Kellogg raporta: „Nu există nici osperanţă pentru viitorul acestei lucrări, decât dacă se destramă cerculDaniells-Evans-Prescott”. Toate partidele au abordat întâlnirile din1903 într-un spirit de război.


După dezbateri îndelungate, sesiunea din 1903 a votat modifi-carea structurii organizatorice a bisericii în două moduri care, încele din urmă, au determinat scindarea liderilor facţiunii Kellogg.Prima schimbare a fost reinstaurarea funcţiei de președinte. Acestlucru era destul de rău din perspectiva lui Kellogg și a lui Jones, darinsultei i s-a adăugat nedreptatea atunci când Daniells a fost ales înaceastă funcţie.

A doua schimbare a fost și mai devastatoare pentru doctor. Toateinstituţiile care funcţionau în regim denominaţional urmau să fiepuse sub conducere denominaţională directă. Kellogg a jurat sfidătorîn faţa delegaţilor că el nu va fi niciodată încătușat de aceste regle-mentări.

Lupta lui Kellogg cu noua conducere a bisericii a fost complicatăși intensificată de rătăcirile sale teologice. Timp de câţiva ani, elfusese fascinat de idei panteiste, care făceau din Dumnezeu o forţămai degrabă interioară decât exterioară naturii. Astfel, el scria: „Încopac se află o putere care îl creează și îl menţine, un creator decopaci în orice copac, un creator de flori în orice floare”.

Kellogg nu era singurul aflat în această situaţie. Unul dintreteologii de seamă ai bisericii, E. J. Waggoner, care se remarcase în1888, spunea la sesiunea Conferinţei Generale din 1897 că „Dum-nezeu a vorbit și iată! Acel Cuvânt [Hristos] a apărut ca un copacsau ca iarbă”. La sesiunea din 1899, Waggoner susţinea că „un ompoate căpăta neprihănirea spălându-se, atunci când știe de undevine apa”.

Criza panteismului a atins punctul culminant în cadrul lupteipentru putere dintre Kellogg și biserică, între 1901 și 1903. Ea a foststimulată în special de publicarea de către Kellogg a cărţii TheLiving Temple [Templul viu], în 1903.

În scrierea cărţii, doctorul a urmat exemplul lui Ellen White,care donase bisericii profiturile obţinute în urma nou-publicatei salecărţi Christ’s Object Lessons [Parabolele Domnului Hristos].

Scopul donaţiei a fost acela de a plăti datoria imensă generatăde expansiunea rapidă a sistemului educaţional al bisericii. În modasemănător, Kellogg intenţiona să doneze profiturile obţinute înurma cărţii sale pentru reconstruirea Sanatoriului Battle Creek. Din


nefericire pentru doctor, sentimentele panteiste din The LivingTemple au fost condamnate de Daniells, Prescott și alţii ca fiind unsemn în plus că dr. Kellogg nu era demn de încredere.

Lupta dintre Kellogg și colegii săi, de o parte, și facţiunea Daniellsde cealaltă parte, a durat câţiva ani. Ellen White a încercat câtvatimp să instaureze pacea, dar, pe la 1903, ea i-a luat din ce în ce maimult partea, în public și în scrierile ei, lui Daniells.

Kellogg a părăsit în cele din urmă Biserica Adventistă. A fostexclus din biserica Battle Creek în noiembrie 1907. A. T. Jones și E.J. Waggoner – cei doi oameni care au îndreptat biserica înapoi la oînţelegere mai completă a neprihănirii mântuitoare, la Minneapo-lis, în 1888 – au fost de partea doctorului, părăsind și ei biserica.Jones a luptat împotriva adventismului, a organizaţiei bisericii șiîmpotriva lui Ellen White tot restul vieţii. În privinţa atitudinii faţăde Ellen White în special, i s-au alăturat Kellogg și câţiva dintreasociaţii lui, între 1906 și 1910.

Schisma lui Kellogg a îndepărtat din biserică câţiva lideri ad-ventiști, teologi și medici. De asemenea, doctorul a reușit să obţinăcontrolul asupra reconstruitului Sanatoriu Battle Creek și asuprașcolii medicale a bisericii – Colegiul Misionar Medical American.

Pe lângă criza schismatică, adventismul s-a confruntat și cu altedezastre la centrul său din Battle Creek. Anul 1902 a fost, în modspecial, un an greu. Sanatoriul a ars până în temelii pe 18 februarie,iar acest incendiu a fost urmat de un al doilea pe 30 decembrie. Înacea seară, Casa de Editură a Adventiștilor de Ziua a Șaptea a luatfoc. În decurs de o oră, era o ruină care ardea mocnit, în ciudatuturor eforturilor pompierilor.

Primii ani ai noului secol au fost dintre cei mai grei pentru biserică.Multe dintre lucrurile pe care trudise să le poată avea fuseserădistruse. Dar nu era totul pierdut. Sub conducerea dinamică a luiDaniells și Prescott și sub călăuzirea permanentă a lui Ellen White,chiar acei ani, care au adus dezastrul, au fost martorii re-construiriiadventismului pe o temelie mai solidă decât cea anterioară.

În această secţiune am examinat întărirea structurii organizatoricea bisericii. În următoarea secţiune vom examina renașterea institu-ţională a adventismului.


Exodul din Battle Creek și noile începuturiLa începutul secolului al XX-lea, continua migraţie a adven-

tiștilor spre Battle Creek devenise o problemă clară. În loc să sestabilească în diverse locuri, unde să poată da mărturie desprecredinţa lor, o mare parte dintre membrii adventiști erau comasaţila Battle Creek, unde erau tentaţi să se bârfească între ei și săîmpiedice îndeplinirea misiunii adventiste în alte moduri.

Pe lângă procentul mare de membri ai bisericii în oraș, BattleCreek se transformase, în mod exagerat, în centrul de comandă aladventismului mondial. Aici se aflau nu numai cele mai mari și maiinfluente instituţii ale bisericii, dar și sediul central mondial. O mânăde oameni, constituiţi în comitete care se încurcau unele pe altele,„conduceau” adventismul de pretutindeni. De fapt, în anii 1890,Colegiul Battle Creek, Sanatoriul Battle Creek și Asociaţia pentruPublicaţii „Review and Herald” au luat măsuri clare pentru a aducetoate celelalte instituţii adventiste – educaţionale, medicale și depublicaţii din toată lumea, sub controlul lor direct.

Pe scurt, în 1900, Battle Creek ajunsese să însemne pentruadventism ceea ce însemna Ierusalimul pentru iudei și ce înseamnăSalt Lake City pentru mormoni. Totuși, noul secol a fost martoruldezintegrării „cetăţii sfinte” a adventismului.

Ellen White îndemna la o astfel de dispersare încă de la începutulanilor ’90. Totuși, nu mulţi răspunseseră. Primii conducători deinstituţii care au sprijinit ideea unei plecări din oraș au fost E. A.Sutherland și Percy T. Magan, președintele și, respectiv, decanulColegiului Battle Creek începând cu anul 1897.

Acești doi oameni transformaseră școala dintr-o instituţie cuorientare clasică într-una de reformă, având în centru programelebiblice, de lucrare misionară și de studiu combinat cu muncă fizică.În zelul lor, au vrut și să mute școala din Battle Creek încă din 1898.Dar Ellen White i-a îndemnat să fie precauţi. Totuși, în 1901, soraWhite și alţii au recunoscut că sosise timpul. Ca urmare, s-a luatdecizia ca școala să fie mutată în cătunul lipsit de activitate BerrienSprings, din sud-vestul statului Michigan. Acolo, având mult pământbun pentru agricultură și pentru diferite industrii, Sutherland șiMagan au înfiinţat Colegiul Misionar Emmanuel.


Deși nu era chiar un colegiu, noua școală a dus ideile de reformăchiar mai departe decât fuseseră ele duse la Battle Creek. Dorinţalui Sutherland era aceea de a crea în Berrien Springs o „Avondalea Americii”. Cuvântul misionar din numele instituţiei indica scopulrebotezatei școli. Acest cuvânt a devenit repede foarte obișnuit înnumele colegiilor adventiste. În afară de adventism, mișcareacolegiilor misionare a fost, printre protestanţii americani conser-vatori, o ramură importantă a acţiunii de a trimite misionari în toatălumea, din anii ’90. Astfel, atât pentru adventiști, cât și pentrufundamentaliștii în dezvoltare, conceptul de colegii înfiinţate înscopuri atât practice, cât și biblice, era legat direct de povara pecare o simţeau pentru misiunile externe.

Colegiul nu a fost singura instituţie care a plecat din Battle Creekla începutul anilor 1900. Incendiul din 1902, care a distrus Asociaţia„Review and Herald”, a dat imboldul necesar pentru a muta afarădin oraș atât sediul lucrării de publicaţii, cât și pe cel al ConferinţeiGenerale. Unde să le mute a devenit problema majoră a multora.La început, se părea că New York City ar fi locul potrivit, dar în1903, Washington, D.C., devenise locul favorit.

În următorii câţiva ani, s-a înfiinţat un nou sediu central înTakoma Park, Maryland, chiar lângă Washington, D.C. Liderii deatunci ai bisericii au stabilit în Takoma Park nu numai sediul centralal Conferinţei Generale și pe cel al Editurii „Review and Herald”,ci au construit și Sanatoriul Washington și Colegiul de PregătireWashington la numai câteva mile mai jos. În 1907, cea de-a douainstituţie a fost redenumită Seminarul pentru Misiunile ExterneWashington. Astfel, noul sediu central a dezvoltat o mulţime deinstituţii adventiste „tipice” – un model care ajunsese să marchezeprezenţa misionară adventistă pretutindeni unde se afla în lume.

Takoma Park a rămas sediul central al adventismului timp deaproape nouă decenii. În cele din urmă, Review and HeraldPublishing Association s-a mutat în Hagerstown, Maryland, în 1982/83, iar birourile Conferinţei Generale s-au mutat în Silver Spring,Maryland, în 1989. Sanatoriul și colegiul au rămas în locul lor de laînceput. Primul este cunoscut astăzi ca Spitalul Adventist Washington,iar cel de-al doilea sub numele de Colegiul Columbia Union.


Plecarea din Battle Creek a adus cu sine o schimbare importantăîn lucrarea medicală adventistă, iar de data aceasta, influentul Kelloggnu a mai putut să o controleze.

Primul aspect al „noii” lucrări medicale adventiste a fost o nouăgeneraţie de sanatorii adventiste. Sediul central al lucrării medicales-a mutat din Michigan în sudul Californiei. Ellen White începusesă indice California în 1902, chiar înainte ca problema Kellogg săatingă punctul critic. „Dumnezeu”, scria ea, „pregătește calea capoporul nostru să obţină la un preţ mic proprietatea asupra unorterenuri pe care se află clădiri ce pot fi folosite în lucrarea noastră”.Decât o „instituţie mamut”, Ellen White sfătuia ca, mai degrabă, săse înfiinţeze multe sanatorii mai mici în diverse locuri.

Era timpul propice pentru o asemenea mutare. În ultimele douădecenii fuseseră construite multe instituţii medicale în climatulvindecător din sudul Californiei. Dar au venit vremuri grele pentruaceste instituţii și multe dintre ele au fost închise și vândute la preţurimici.

Ellen White, văzând că este timpul potrivit, le-a cerut doctoru-lui T. S. Whitelock și pastorului John A. Burden să urmăreascăproprietăţi care să corespundă. Lucrul acesta a adus în curândrezultate.

În 1904, un grup de adventiști, sub conducerea sorei White, acumpărat clădirea care a devenit Sanatoriul Paradise Valley plătindmai puţin de o șesime din cât costase construirea ei cu vreo cincispre-zece ani în urmă. Timp de opt ani, instituţia din Paradise Valley afuncţionat ca o afacere particulară a unui grup de pastori și laiciadventiști. Dar a fost donată conferinţei locale în momentul în careaceasta s-a oferit să accepte responsabilitatea pentru ea în 1912.

În 1905, s-a înfiinţat o a doua instituţie medicală adventistă însudul Californiei – Sanatoriul Glendale, lângă Los Angeles. Și dinnou adventiștii, sub conducerea lui Burden și a lui Ellen White, auachiziţionat proprietatea la un preţ mult mai mic decât costul iniţial.

Între timp, lângă Chicago, dr. David Paulson deschidea Sana-toriul Hinsdale în 1905. Deși la acea vreme era încă sub influenţalui Kellogg, Paulson a rămas loial bisericii atât în timpul, cât și dupăcriza de la Battle Creek.


Totuși cea mai importantă achiziţie pentru noua lucrare medicalăadventistă a fost Sanatoriul Loma Linda, în sudul Californiei. Ca șicelelalte instituţii din California, el a fost cumpărat la un preţ modicși a început să primească pacienţi în 1905, ca și Hinsdale și Glen-dale.

Dar cel mai important lucru în legătură cu Loma Linda nu estesanatoriul, ci faptul că a devenit curând centrul pentru pregătireacadrelor medicale adventiste. Încă din 1905, Ellen White scrisese cădoctorii ar trebui să fie pregătiţi la Loma Linda. Dar multora dintreliderii Uniunii de Conferinţe Pacific li se părea că pentru acest lucruaveau nevoie de mai mulţi bani decât puteau strânge. Pe deasupra,nu era timpul potrivit pentru deschiderea unei noi școli medicale.Chiar pe parcursul acelui deceniu, Asociaţia Medicală Americană aîntreprins acţiuni și a creat niște standarde care au forţat mai multde jumătate dintre școlile medicale de pe teritoriul Statelor Unitesă-și închidă porţile definitiv. Poate că, sugerau unii, doamna Whitea vrut să spună o școală biblică unde lucrătorii să fie învăţaţi trata-mente simple. Alţii susţineau că, prin „școală medicală”, ea înţelegeao școală medicală complet echipată, care preda și adevărurile Bibliei.

Ceea ce complica lucrurile era faptul că singura școală adventistăde la acea vreme se afla sub controlul lui John Harvey Kellogg, careînfiinţase Colegiul Misionar Medical American din Battle Creek în1895. Dar, un deceniu mai târziu, conducerea adventistă se întrebadacă era înţelept să pună studenţii sub influenţa lui Kellogg.

Pentru a lămuri controversa cu privire la ce a vrut Ellen White săspună prin educaţie medicală la Loma Linda, mai mulţi lideriadventiști i-au pus această întrebare în scris.

Ea a răspuns că „școala medicală din Loma Linda trebuie să fiede cea mai bună calitate”. Tinerii bisericii, spunea ea, ar trebui săaibă acces la „o educaţie medicală care să le permită să treacă deexaminarea cerută de lege de la toţi cei care practică profesia dedoctor în urma unei calificări legale; noi trebuie să asigurăm tot ceeste necesar, astfel încât acești tineri să nu fie siliţi să meargă lașcoli medicale care nu sunt conduse de oameni de aceeași credinţăca noi.”

Conducătorii au răspuns pozitiv la acest sfat, chiar dacă nuvedeau cum ar putea fi îndeplinit. Colegiul Evangheliștilor Medicali


a fost autorizat pe 9 decembrie 1909. Astăzi este cunoscut caUniversitatea Loma Linda.

În 1910, Colegiul Misionar Medical American al lui Kellogg și-aînchis porţile. Falimentul școlii s-a datorat, în parte, numărului dince în ce mai mic de studenţi, pe măsură ce distanţa dintre doctor șibiserică s-a tot mărit, și, în parte, standardelor crescânde pentrușcolile medicale.

Lucrarea medicală adventistă nu a fost singurul sector alinstituţiilor adventismului care trebuia să fie revitalizat în primii aniai secolului al XX-lea. În capitolul 5, am arătat începutul reformeiși extinderii în domeniul educaţiei adventiste. Aceste procese aucontinuat neabătut pe parcursul primului deceniu al noului secol.Deși nu avem spaţiu în acest capitol pentru a examina toate acesteschimbări, este important să aruncăm o scurtă privire asupra uneinoi realizări în domeniul educaţiei – Colegiul Madison.

Colegiul Madison a fost fondat de Sutherland și de Magan în1904, în Madison, Tennessee. La acea vreme, se numea InstitutulNormal și Agricol Nashville. Cei doi reformatori și-au părăsitposturile din Berrien Springs pentru a înfiinţa o școală în care eleviisă poată fi pregătiţi ca învăţători misionari care să se întreţină singuri.Dorinţa lor era aceea de a pregăti studenţi care nu numai să prediceEvanghelia, ci să-i și înveţe pe oameni principiile sănătăţii și metodemai bune de cultivare a pământului.

Încă de la începutul ei, această nouă școală a fost unică în douăprivinţe. În primul rând, ea își propusese să se autofinanţeze înoperaţiile sale (adică nu primea sprijin de la conferinţă în modcurent) și, în al doilea rând, ea a devenit un centru pentru trimitereade lucrători autonomi suplimentari în locuri noi. Sfera de influenţăa Colegiului Madison a fost în special sudul Statelor Unite, undelucrarea adventistă era încă în urma celei din aproape toate celelaltepărţi ale ţării. Școala a adăugat în curând un sanatoriu la realizărilesale.

Unul dintre aspectele cele mai de succes ale programuluiColegiului Madison a fost „multiplicarea” sa pe tot cuprinsulSudului, prin înfiinţarea de „unităţi” în diverse localităţi. În formalor ideală, unităţile copiau instituţia de la Madison în noi zone.Multe dintre unităţile Madison au devenit, mai târziu, școli și


sanatorii ale conferinţei, pe măsură ce lucrarea conferinţei în suds-a consolidat. Alte unităţi au rămas ca instituţii autonome până înziua de azi.

O accentuare reînnoită a misiuniiÎnainte de a încheia acest capitol, ar trebui să remarcăm un alt

aspect al lucrării adventiste din perioada 1901-1910: extinderea șiîntărirea continuă a misiunii adventiste către lume, sub conducerealui Daniells și a lui William A. Spicer. Faptul că biserica a pus unmare accent pe misiune a dus, în final, la reorganizarea și creareaunei noi generaţii de instituţii și la reformarea altora.

Misiunea adventistă a căpătat și o nouă direcţie între 1901 și1910: evanghelizarea marilor orașe. Adventiștii erau, în esenţă, unpopor cu rădăcini rurale. Astfel, nu a fost ușor pentru ei să se adaptezela cerinţele lucrării în marile orașe. Dar acest imperativ a devenitdin ce în ce mai stringent în faţa urbanizării crescânde. A vesti întreitasolie îngerească „oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi șioricărui norod” însemna, de asemenea, a evangheliza orașele, indife-rent cât de grea sau chiar cât de neplăcută era această îndato-rire. Încă o dată, ca și în cazul atâtor iniţiative, Ellen White s-adovedit a fi o forţă motrice în îndrumarea bisericii în această nouădirecţie.

Misiunea ocupa un loc central în gândirea adventistă din primiiani ai noului secol. La sfârșitul primului deceniu, adventismul erapregătit pentru a evangheliza lumea mult mai eficient și echilibratdecât oricând în trecut.

Pentru cei ce vor să citească mai mult1. Land, Gary ed. – Adventism in America, p. 125-138.2. Neufeld, Don F. ed. – Seventh-day Adventist Encyclopedia, ed.

1976, p. 135-140, 722-723, 1050-1054.3. Oliver, Barry David – SDA Organizational Structure: Past, Present

and Future. Berrien Springs, Mich.: Andrews University Press, 1989.4. Schwarz, Richard W. – John Harvey Kellogg, M.D. Nashville,

Tenn.: Southern Pub. Assn., 1970.


5. Schwarz, Richard W. – Light Bearers to the Remnant, p. 267-332.6. Valentine, Gilbert M. – The Shaping of Adventism, p. 113-184.7. White, Arthur L. – Ellen G. White, 5, p. 70-110, 198-222, 243-258,

271-306, 359-380; 6, p. 11-32, 270-290.

Capitolul 7

Perioada de extinderemondială (1910-1955)

Cele șase decenii, din 1840 până în 1900, au fost martorelestatornicirii adventismului ca biserică mondială. Deceniul 1900-1910a fost martorul reorganizării structurilor și instituţiilor bisericii pentruo îndeplinire mai funcţională a misiunii sale. Iar creșterea care ar fifost de neimaginat pentru pionieri a avut loc începând cu 1910. Dela o grupă adventistă mică și dispreţuită, formată din aproximativ100 de persoane în 1848, biserica a crescut la aproximativ 78.000 demembri în 1900. Pragul de 7.000.000 a fost trecut în 1992 și se esti-mează că, în anul 2000, biserica va avea un număr de 12.000.000 demembri sau chiar mai mult9.

De asemenea, pe când în 1900 denominaţiunea era predomi-nant nord-americană, pe la mijlocul anilor 1920 mai mult de jumătatedintre membrii ei trăiau pe alte continente.

Biserica Adventistă de la începutul secolului al XX-lea poate ficel mai bine considerată ca un popor cu misiunea mistuitoare de aduce întreita solie îngerească întregii lumi. Între 1910 și 1955, bisericași-a întărit și extins atât de mult programul misionar din ultimadecadă a secolului XIX, încât adventismul de la mijlocul anilor 1950ar fi fost aproape de nerecunoscut pentru fondatorii lui.

Moartea lui Ellen WhiteDupă cum remarcam în primele noastre capitole, Ellen White,

James White și Joseph Bates au fost întemeietorii adventismului deziua a șaptea. Bates s-a stins din viaţă în 1872 și James White în1881, dar Ellen White a continuat să călăuzească Biserica Adventistă

9 Cum am mai spus, cartea a apărut în 1993 (n.t.).


până în 1915. Deși n-a ocupat niciodată o poziţie administrativăoficială în cadrul bisericii, ea a avut o imensă autoritate harismatică.Scrierile și sfaturile ei au avut o semnificaţie specială atât pentruindivizi, cât și pentru adventism ca întreg.

Pe 16 iulie 1915, „bătrânica cu păr alb, care vorbea întotdeaunacu atâta iubire despre Isus” (în cuvintele unora dintre vecinii eineadventiști), a murit, la vârsta de optzeci și șapte de ani. Ultimelecuvinte pe care le-au auzit prietenii și familia ei au fost: „Știu încine am crezut”.

Au fost ţinute trei servicii divine de înmormântare – unul laElmshaven, California, unde se afla casa ei; al doilea la tabăra dinRichmond, California; și al treilea la Tabernaculul Battle Creek.Serviciul divin de la Battle Creek a fost condus de președinteleConferinţei Generale, A. G. Daniells. Peste 3.500 de persoane auumplut Tabernaculul, în timp ce alte 1.000 au fost invitate să plece,din lipsă de spaţiu.

Viaţa lui Ellen White s-a sfârșit, dar nu și influenţa ei. Când amurit, producţia ei literară consta în peste 100.000 de pagini decărţi, broșuri, articole pentru periodice și scrisori și manuscrisenepublicate. Moștenirea scrisă pe care a lăsat-o adventismului acontinuat să ofere sfaturi preţioase bisericii căreia și-a dedicat viaţa.

Dându-și seama că probabil va muri înainte de venirea lui Isus,la începutul anului 1912, Ellen White a luat măsuri pentru a-și asigurascrierile, prin ultima sa dorinţă și prin testamentul său. Ea a desemnatcinci oameni care, la moartea sa, urmau să se constituie într-o comisiede administratori care să se perpetueze singură și care să-i admi-nistreze proprietăţile, „conducând afacerea de la acest punct încolo”,„asigurând tipărirea de noi traduceri” și „tipărirea de compilaţii”din manuscrisele ei.

Din 1915 până în prezent, administratorii patrimoniului EllenG. White (E. G. White Estate) au îndeplinit aceste funcţii. În plus,ei au răspândit informaţii cu scopul de a-i familiariza atât peadventiști, cât și pe alţii cu Ellen White și lucrarea ei.

Ellen G. White Estate își are în prezent sediul central în clădireaConferinţei Generale din Silver Spring, Maryland. Filiale și centrede cercetare aflate în legătură cu White Estate se găsesc în câtevalocuri în diferite părţi ale lumii. Conectate cu instituţii educaţionaleadventiste importante, aceste extensiuni ale biroului central White

113Perioada de extindere mondială (1910-1955)

Estate oferă noi oportunităţi de cercetare a scrierilor lui Ellen Whiteși a problemelor legate de ele.

O perioadă de criză și de speranţăÎn ciuda crizelor mondiale fără precedent, în rândul cărora se

includ o criză mondială zdrobitoare, două războaie mondiale și unrăzboi rece, între 1910 și 1955, Biserica Adventistă a fost martoracelei mai mari creșteri și expansiuni din istoria ei de până la acelmoment. Deși pe de o parte aceste crize au împiedicat proclamareaîntreitei solii îngerești, pe de altă parte, amploarea dezastrului asporit interesul pentru a doua venire.

„Războaiele și veștile de războaie” i-au făcut pe oameni să ia„semnele timpului” în serios. Perioadele de criză au stimulat, îngeneral, lucrarea adventistă de evanghelizare, chiar dacă lucrareaera împiedicată în ţările sfâșiate de războaie, iar comunicarea dincolode barierele internaţionale antagoniste era zădărnicită.

Prima jumătate a secolului al XX-lea a adus nu numai cele douăcrize gemene – economică și de război –, ci și o importantă schimbareculturală înspre secularizare. Această schimbare culturală a atinspunctul culminant între primul război mondial și marea criză dinanii ’30. Acest lucru s-a întâmplat în mod special în Statele Unite, onaţiune care la vremea aceea încă mai era punctul de sprijin aladventismului mondial. Ceea ce se întâmpla în America de Nordprin 1920tindea să aibă o influenţă mai puternică asupra bisericii depretutindeni decât urmau să aibă evenimente similare în ultimulsfert al secolului al XX-lea.

De o importanţă specială în adventism a fost lămurirea lucrurilorîntre liberalismul și fundamentalismul protestant. În centrul lupteidintre liberali și fundamentaliști se afla natura inspiraţiei și a reve-laţiei. Adventismul a încercat cât a putut mai bine să urmeze exem-plul lui Ellen White, care susţinea că inspiraţia a fost mai degrabămintală decât verbală, ferind astfel adventismul de idei ca infailibi-litatea sau ineranţa. Biblia, susţinea ea, este infailibilă în ceea ceprivește mântuirea, dar nu este infailibilă, sau fără greșeală, în sensulradical că este dincolo de orice posibilitate de a conţine încurcăturisau erori de ordin faptic.


La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, lideri adventiști cum ar fi A. T. Jones și S. N. Haskell au cauzatprobleme serioase în cadrul adventismului prin învăţăturile despreinspiraţia verbală, lipsa greșelii și infailibilitatea atât a Bibliei, cât șia scrierilor lui Ellen White. Ellen White, totuși, era încă în viaţă șiputea vorbi despre acest subiect. Aliaţi cu ea erau lideri adventiștica A. G. Daniells și W. C. White, care au făcut continuu presiunipentru adoptarea unei viziuni rezonabile, și nu extrem de rigide, cuprivire la Biblie și la scrierile lui Ellen White. Jones a respins-o, încele din urmă, pe Ellen White, din cauza flexibilităţii sale înţelepteîn privinţa inspiraţiei – poziţie care venea în conflict cu rigiditateasa doctrinară.

Echilibrul atent pe care-l promovau familia White și Daniells afost distrus de forţa și de amploarea luptelor din cadrul protestan-tismului american, din anii 1920. Acest deceniu a fost martorulîmpărţirii în tabere – fundamentaliști și liberali – în privinţa subiec-telor ca inspiraţia verbală, infailibilitatea și ineranţa. În timp celiberalii au înlăturat divinitatea Scripturii, fundamentaliștii au făcutdefiniţiile lor atât de rigide, încât se mai ceartă asupra lor și astăzi,după aproape trei sferturi de veac.

Adventismul a fost prins la mijloc de criză cu privire la inspiraţieși, în mersul lucrurilor, din nefericire, și-a pierdut poziţia echilibrată.Daniells, Prescott, W. C. White și alţi moderaţi în privinţa subiectuluiinspiraţiei au fost daţi la o parte în 1920, când biserica, într-un modtemător și reacţionar, a mers până acolo, încât a publicat un manualpentru colegiile adventiste, sponsorizat de Conferinţa Generală,care nega în mod explicit poziţia moderată a lui Ellen White cuprivire la inspiraţia mintală și susţinea infailibilitatea și inspiraţiaverbală pentru fiecare cuvânt.

Pierderea poziţiei moderate adoptate de Ellen White și deadventism cu privire la inspiraţie, în cursul anilor ’20, i-a cauzatbisericii decenii de dificultăţi în interpretarea Bibliei și a scrierilorlui Ellen White. Problemele care au rezultat au dus la extremism,neînţelegeri și certuri în rândurile adventiștilor, care există, dinpăcate, până în ziua de azi.

Dintr-o perspectivă pozitivă, anii 1920-30 au fost martorii uneirenașteri a interesului pentru neprihănirea lui Hristos și pentru mân-


tuirea prin El. O influenţă extraordinară au avut cărţi ca Christ OurRighteousness [Hristos, Neprihănirea noastră] (1926) a lui Daniells,Doctrine of Christ [Doctrina lui Hristos] (1920) și Saviour of the World[Mântuitorul lumii] (1929) ale lui Prescott, His Cross and Mine[Crucea Domnului Hristos și crucea mea] (1927) și Life of Victory[Viaţa de biruinţă] (1924) ale lui Meade MacGuire și Coming of theComforter [Venirea Mângâietorului] (1928) a lui LeRoy Froom.

O creștere fără egal a misiunilor adventisteÎn primele trei decenii ale secolului al XX-lea, doi dintre liderii

bisericii cei mai preocupaţi de misiune, au ocupat cele două poziţiide vârf ale ei. A.G. Daniells a slujit ca președinte al ConferinţeiGenerale din 1901 până în 1922 și apoi ca secretar al ConferinţeiGenerale pentru următorii patru ani. Între timp, William A. Spicera fost secretar între anii 1903 și 1922 și președinte din 1922 până în1930. Funcţia de președinte, în orice organizaţie, este evidentimportantă în trasarea de sarcini, dar, în cadrul adventismului,secretariatul este la fel de important în ceea ce privește misiunile

8 8

42

87

153

270

020406080

100120140160180200220240260280

anul 1880 anul 1890 anul 1900 anul 1910 anul 1920 anul 1930

Nu

măru

l mis

iun

ilor

AZŞ

FIGURA 1Expansiunea misiunilor adventiste de ziua a șaptea


externe, din moment ce, în 1903, acest birou a preluat funcţiaConsiliului pentru Misiunile Externe. Spicer și Daniells nu eraudoar lideri capabili, ci erau și dedicaţi misiunii și proclamării solieiîngerului al treilea „oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbiși oricărui norod”.

Este dificil de înţeles amploarea schimbărilor din cadrul implicăriimisionare adventiste, dar un grafic care să indice numărul în creștereal misiunilor adventiste ar trebui să ne ajute să înţelegem o acţiunede extindere care începea să transforme denominaţiunea dintr-obiserică nord-americană într-o mișcare mondială.

La o scurtă privire peste figura 1 se observă câteva lucruri. Unuldintre ele este lipsa unei dezvoltări misionare înainte de anii 1890.Al doilea, după cum remarcam în capitolul 5, este importanţa crucialăa anilor 1890, ca fiind deceniul în care adventismul a ajuns săînţeleagă misiunea lui mondială și a luat hotărârea să ducă la bunsfârșit această misiune.

Al treilea lucru de remarcat este acela că această înţelegere șiaceastă hotărâre nu s-au mistuit în acei ani. Din contră, expansiuneadin anii ’90 a continuat neabătută atât pe parcursul administraţieilui Daniells, cât și pe parcursul administraţiei lui Spicer. Iar această

Anul Lucrători Lucrători Biserici Biserici Numărul Numărulîn America în afara în America în afara de membri de membri

de Nord Americii de Nord Americii în America în afarade Nord de Nord de Nord Americii

de Nord

1863 30 ––––– 125 ––––– 3.500 –––––1870 72 ––––– 179 ––––– 5.440 401880 255 5 615 25 14.984 5861890 355 56 930 86 27.031 2.6801900 1.019 481 1.554 338 63.335 12.4321910 2.326 2.020 1.917 852 66.294 38.2321920 2.619 4.336 2.217 2.324 95.877 89.5731930 2.509 8.479 2.227 4.514 120.560 193.6931940 3.001 10.578 2.624 6.300 185.788 318.9641950 5.588 12.371 2.878 7.359 250.939 505.773

TABELUL 1Creșterea Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea pe decenii


expansiune care continuă în toată lumea nu a schimbat numaigraniţele geografice ale bisericii, ci a schimbat din ce în ce mai multși natura adventismului însuși. Tabelul 1 ne ajută să înţelegem uneleaspecte importante ale acestei transformări.

O examinare atentă a tabelului 1 nu indică numai o creșterecontinuă, dar și faptul că anii 1890 și 1920 sunt de un interes spe-cial. Anii 1890, 1900, după cum remarcam mai sus, au constituitdeceniul în care biserica a început să predice solia ei cu privire lavremea judecăţii ca „o mărturie pentru toate popoarele”. Pe lamijlocul anilor ’20, denominaţiunea a ajuns la punctul în care eraumai mulţi membri în afara Americii de Nord decât în interiorul ei.Astfel, biserica nu numai că predica în întreaga lume, ci începea sădevină internaţională. Acest proces încă mai continuă și astăzi, înanii 1990. Implicaţiile totale ale internaţionalizării adventismului,după cum vom vedea în ultimul nostru capitol, rămân încă de văzutla o denominaţiune care continuă să fie una dintre cele mai rapiddezvoltate organizaţii religioase din lume.

Unele dintre implicaţiile internaţionalizării începeau deja sădevină clare la trecerea în noul secol. Una dintre ele era expansiuneacentrelor de trimitere a misionarilor externi. Deși acest concept erapus în practică în secolul al XIX-lea, Daniells căuta, în deplinăcunoștinţă de cauză, să dezvolte în continuare adventismul în stateca Germania, Anglia și Australia, cu scopul de a le face centre întăritepentru continua extindere.

Primele decenii ale secolului al XX-lea au fost martorele lucrăriide pionierat a bisericii germane, sub conducerea lui Louis R.Conradi, în Orientul Mijlociu și în Africa de Est. Între timp,misionarii australieni au răspândit rapid solia în mare parte din zonaPacificului de Sud. Adventismul britanic, cu imperiul global alnaţiunii sale și cu o tradiţie misionară puternic dezvoltată, a întreprinsrapid acţiuni pentru a planta adventismul în multe părţi ale lumii.Înaintând în secol, din ce în ce mai multe misiuni, atât în ţăridezvoltate, cât și în ţări nedezvoltate, au devenit conferinţe autono-me, care au funcţionat ca centre pentru implicare misionară supli-mentară.

Programul ambiţios de extindere a bisericii a fost finanţat dezeciuieli generoase și de diferite daruri pentru misiune, precum și


prin intermediul campaniei anuale Seceriș. „Secerișul recoltei” afost iniţiat la începutul anilor 1900 pentru a le oferi neadventiștilorocazia de a se acomoda cu proiectele adventiste.

Desigur, adventismul a dus cu sine și lucrarea medicală, educa-ţională și de publicaţii aproape oriunde a ajuns. Baza instituţionalăa denominaţiunii s-a extins proporţional cu răspândirea bisericii înseși.

În multe ţări, persoana care vindea cărţi adventiste din ușă înușă – colportorul – a devenit calea de pătrundere pentru întreitasolie îngerească. Răspândirea adventismului a fost înlesnită și deadoptarea unor tehnologii inovatoare în domeniul comunicaţiilorși transportului.

În tradiţia publicităţii în rândul maselor, promovată de JoshuaV. Himes, H. M. S. Richards a întrevăzut posibilităţile inerente alefolosirii radioului pentru răspândirea soliei adventiste. În 1930, el adeschis „The Tabernacle of the Air” [Tabernaculul Aerului] pe staţiaKGER, în Long Beach, California. Programul lui Richards,redenumit „The Voice of Prophecy” [Vocea Profeţiei], a devenitmai târziu unul dintre primele programe religioase care au intrat încâmpul de radiodifuziune naţional.

Într-o lume în care televizorul era încă un mijloc de comunicarenou și, în general, neîncercat, programul „Faith for Today” [Credinţăpentru astăzi] al lui William Fagal a fost pentru prima oară transmispe calea undelor pe 21 mai 1950. Anii 1950 au fost, de asemenea,martorii începerii programului televizat „It Is Written” [Stă scris] allui George Vandeman. Succesele lui Richards, Fagal și Vandemani-au încurajat curând pe adventiști să folosească radioul șiteleviziunea și în alte ţări. În plus, în anii ’90, biserica și-a dezvoltatstaţii radio puternice în diferite părţi ale lumii, în ideea de aînconjura planeta cu întreita solie îngerească. Posibilităţile totale șirezultatele reţelei Adventist World Radio rămân încă de văzut.

De asemenea, misionarii adventiști erau nerăbdători să foloseascăprogresele în materie de transport. De un interes special estefolosirea de către ei a vaselor misionare. Am remarcat deja utilizareainovatoare de către J. E. White a vasului The Morning Star în SudulStatelor Unite, la mijlocul anilor ’890, dar White a fost precedat deo aventură și mai romantică. În 1890, biserica a lansat vasul Pitcairnpentru a răspândi lucrarea printre insulele Pacificului de Sud.


Totuși, cea mai extinsă utilizare a vaselor misionare adventiste afost, fără îndoială, în domeniul șalupelor medicale. În 1930, subinspiraţia președintelui Misiunii Amazonul de Jos, L. B. Halliwell,a fost construită prima șalupă. În curând, Luzeiro, lansată în 1931,acorda îngrijire medicală și ducea solia adventistă oamenilor carelocuiau pe malurile Amazonului și ale afluenţilor săi. Luzeiro adevenit prima dintre multele astfel de șalupe care au fost folosite înBrazilia și în alte ţări. În timpul anilor 1950, adventiștii au începutsă folosească avioane în scopuri similare.

Pe la mijlocul anilor ’50, adventismul era într-adevăr o organi-zaţie religioasă mondială. Programul lui misionar a avut un succespeste așteptări. În această perioadă, adventismul s-a mai extins și înStatele Unite, atât printre populaţiile majoritare ale ţării, cât șiprintre cele minoritare. Acum ne vom concentra asupra creșteriisemnificative în rândul celei mai mari minorităţi rasiale din America.

Maturizarea adventismului printre afro-americaniO „misiune” nord-americană importantă, care a fost inclusă din

ce în ce mai mult în lucrarea obișnuită a adventismului din secolulXX, a fost lucrarea printre americanii cu o moștenire africană. Totuși,acest proces nu a fost rapid, nici rezultatele nu au fost evidente dela început.

Din nefericire, ca și alte păcate, prejudecata rasială nu estecomplet eradicată din mintea celor mai mulţi creștini, la convertire.Și nici tensiunile rasiale întipărite într-o cultură nu sunt ușor deînvins de către bisericile existente în acea cultură. Astfel, estenefericit, dar nu surprinzător, faptul că adventiștii au avut partealor de pierderi în privinţa problemelor rasiale, pe măsură ce creșteanumărul de negri din cadrul bisericii. Una dintre primele astfel depierderi printre lucrătorii adventiști a fost L. C. Sheafe. Sheafeajunsese o persoană marcantă în cercurile adventiste de la sfârșitulanilor ’890, fiind frecvent auzit la sesiunile Conferinţei Generale omare parte din deceniul următor.

În 1907 totuși, Sheafe, care era pastorul Comunităţii A.Z.Ș.People’s din Washington, D.C., era pe cale să retragă comunitateasa din biserică. Unele dintre motive erau problemele discriminării


rasiale. Profitând de această situaţie, A. T. Jones a venit din BattleCreek pentru a aţâţa flăcările nemulţumirii. Ulterior, Sheafe, înalianţă cu Jones, a încercat să despartă de biserică comunităţile deculoare din alte părţi ale ţării.

Doi ani mai târziu, poate ca răspuns la dezertarea lui Sheafe,Conferinţa Generală înfiinţa North American Negro Departmentpentru a se ocupa de problemele adventiștilor de culoare. Primiitrei secretari ai departamentului, după cum era de așteptat, au fostalbi. Totuși această situaţie s-a schimbat în 1918, când un avocat deculoare talentat, cu numele de William H. Green, a devenit secretar,ocupând acest post până la moartea sa, în 1928. Sub conducerea luiGreen, lucrarea printre afro-americani a propășit, în ciuda continueidiscriminări.

Totuși, discriminarea a dus din nou la retragerea unui pastor deculoare din conducere. În 1929, J. K. Humphrey a retras din BisericaAdventistă de Ziua a Șaptea comunitatea First Harlem, din NewYork, formată din 600 de membri.

În același an, cei mai importanţi pastori de culoare cereau să seînfiinţeze conferinţe ale negrilor. Organizarea separată, susţineauei, va face să înflorească lucrarea printre afro-americani. Majoritatealiderilor albi nu au considerat această sugestie o idee prea bună și amai trecut un deceniu și jumătate până când conferinţele negrilorau devenit realitate. Între timp, George E. Peters și Frank L. Petersonau condus North American Negro Department.

Asaltul final pentru conferinţele negrilor a avut loc la începutulanilor ’940. În frunte se aflau membrii extrem de educaţi aicomunităţii Ephesus din Washington, D.C. Aflându-se în imediataapropiere a sediului central mondial al denominaţiunii, membrilordin Washington le-a fost greu să ignore statutul lor de persoanediscriminate rasial în biserică. Nu aveau voie să-și înscrie copiii laColegiul Misionar Washington, nici nu puteau mânca la bufetul cuautoservire din vecinătatea Conferinţei Generale.

Criza a atins punctul culminant în toamna anului 1943, cândLucy Byard, o negresă adventistă cu pielea de culoare deschisă, afost mutată din Sanatoriul Washington după ce identitatea ei rasialăa devenit cunoscută. După o serie de tergiversări în mutarea ei la


Spitalul Freedman, a murit de pneumonie. O comunitate de negriadventiști furioși a considerat moartea lui Byard ca un martiriu cauzatde o politică de exclusivism rasial.

Evenimentele ulterioare au dus la discuţii pătimașe printre lideriiadventiști, cu privire la cum să fie mai bine întâmpinate problemeleadventiștilor de culoare, din ce în ce mai mulţi lideri convingându-secă dorinţa adventiștilor de culoare de a avea propriile conferinţeera răspunsul la această problemă. În aprilie 1944, actul care permiteaînfiinţarea conferinţelor negrilor a fost emis la întâlnirea din pri-măvară a Conferinţei Generale. Conferinţa Lake Region a devenitprima conferinţă a negrilor din America de Nord pe 1 ianuarie 1945.Într-o succesiune rapidă, au fost organizate și alte conferinţe „re-gionale”.

S-a susţinut de către negri că lucrarea adventistă printre minorităţiva avea mai mult succes dacă va fi realizată de oameni de aceeașirasă. Acest argument se pare că a fost demonstrat clar de creștereaadventismului de culoare, de la înfiinţarea conferinţelor negrilor.În 1944, numărul membrilor de culoare era de 17.000, însemnând8% din numărul total de membri ai Diviziunii America de Nord.Până în 1990, numărul membrilor de culoare crescuse la 193.000,adică 25% din numărul total de membri. Cu alte cuvinte, de cândlucrarea printre nord-americanii de culoare a fost pusă sub controlullor, sectorul afro-american al bisericii a crescut de peste trei ori mairepede decât restul diviziunii.

Între anii 1950 și 1960, nord-americanii de culoare deţineau dince în ce mai multe poziţii de conducere în cadrul ConferinţeiGenerale. Acest proces a fost grăbit, fără îndoială, de mișcareapentru drepturile civile de la începutul anilor 1960, care a constituitun cadru cultural mai larg. În 1962, Frank L. Peterson a fost ales caprimul vicepreședinte afro-american al Conferinţei Generale. În anii1960, de asemenea, denominaţiunea s-a remarcat în lupta împotrivadiscriminării rasiale din cadrul instituţiilor sale.

Spre sfârșitul anilor ’60 și începutul anilor ’70, a existat o mișcarede creare a unei uniuni de conferinţe a negrilor în America de Nord.Totuși, în locul uniunilor negrilor, s-a luat hotărârea, în cele dinurmă, de a li se da liderilor de culoare mai multă influenţă în cadrul


bisericii, prin alegerea unor administratori de culoare în câteva dintreposturile din uniunile de conferinţe existente. Reprezentanţilor deculoare li s-au acordat și poziţii în comitete. Aceleași aranjamenteau fost făcute și în cazul populaţiei hispanice în creștere în Americade Nord, pentru a asigura o reprezentare hispano-americană la toatenivelurile.

În anii 1980, biserica din America de Nord avea negri în poziţiide conducere la care aceștia nici nu visau prîn 1950 sau chiar 1960.Astfel, de exemplu, Charles E. Bradford a fost președinteleDiviziunii America de Nord, Robert H. Carter a slujit ca președinteal Uniunii de Conferinţe Lake, iar Calvin Rock a fost vicepreședintegeneral al bisericii mondiale.

În minţile unora rămâne întrebarea dacă ar trebui să existeconferinţe separate, în funcţie de rasă. Calvin Rock subliniază cănu toate uniunile au conferinţe separate, iar în cele care au, conferin-ţele nu sunt despărţite. De fapt, există conferinţe regionale cupastori albi și conferinţe de albi cu pastori și administratori de cu-loare. Argumentul general al lui Rock este că aceste conferinţeregionale trebuie să rămână o opţiune, dacă ele înlesnesc misiuneabisericii către lume. Pe de altă parte, după cum am remarcat maisus, în multe domenii, „linia de demarcaţie în funcţie de culoare”devine mai ștearsă, atât în ceea ce privește apartenenţa la o anumităbiserică, cât și în ceea ce privește conducerea. Aceasta, desigur, nuînseamnă că s-a ajuns la ideal sau că toate tensiunile au dispărut.

O dată cu internaţionalizarea continuă a bisericii în perioada dedupă 1955, tendinţele de creștere ale adventismului mondial între1910 și 1955 au continuat și ele. Rezultatele creșterii bisericii îngeneral și ale creșterii bisericii în rândul nord-americanilor deculoare, au fost copiate în toată lumea și în cadrul altor grupuriminoritare de pe teritoriul Statelor Unite, pe măsură ce albii dinAmerica de Nord, Europa și din alte părţi ale lumii le-au încredinţatdin ce în ce mai mult poziţii de conducere lucrătorilor indigeni.Dacă în prima jumătate a secolului XX, adventismul s-a răspânditîn toată lumea, în a doua jumătate, el a făcut pași uriași spre adevăratatransformare într-o organizaţie religioasă mondială, alcătuită dinmai multe părţi.


Pentru cei ce vor să citească mai mult1. Land, Gary ed. – Adventism in America, p. 139-207.2. Reynolds, Louis B. – We Have Tomorrow, p. 292-357.3. Schwarz, Richard W. – Light Bearers to the Remnant, p. 333-629.4. Weeks, Howard B. – Adventist Evangelism in the Twentieth Cen-

tury. Washington, D.C.: Review and Herald, 1969, p. 11-245.5. White, Arthur L. – Ellen G. White, 6, p. 302-448.

Capitolul 8

Provocările și posibilităţilematurităţii (1955- )

Este un fapt binecunoscut că orice om trece printr-un ciclu deviaţă care începe în copilărie, continuă în adolescenţa care se dezvoltărapid, în energica maturitate tinerească și intră în încetinirea de lavârsta mijlocie. Dacă trăiește suficient de mult, omul se va confruntaîn cele din urmă cu șubrezirea mintală și/sau fizică de la bătrâneţe.

Este mai puţin cunoscut faptul că organizaţiile, inclusiv bisericile,trec printr-un proces de îmbătrânire similar. Adventismul nu a scăpatnici el acestei forţe dinamice. A trecut printr-o copilărie între 1844și 1863 și printr-o adolescenţă între 1863 și 1901. În 1901 a ajuns,sociologic vorbind, la etapa de eficienţă maximă. Din nefericire,etapele care urmează celei de eficienţă maximă sunt la fel deneplăcute atât bisericilor, cât și indivizilor. Ele sunt marcate deinstituţionalism ca final în el însuși, birocraţie și, în cele din urmă,disfuncţionalitate.

Oricum, vestea bună este că, spre deosebire de indivizi, al cărorciclu de viaţă este determinat biologic, organizaţiile sociale nu trebuieneapărat să treacă prin stadiile de degenerare ale ciclului. Alternativaeste continua renaștere și reformă. Pentru o biserică, aceasta însemnădouă lucruri: (1) să aibă întotdeauna în vedere misiunea ei și (2) sămenţină o atitudine favorabilă faţă de restructurarea și reformareaorganizaţiilor și instituţiilor sale, păstrând astfel aceste entităţifuncţionale în îndeplinirea misiunii bisericii.

În capitolul 6 am văzut că restructurarea și reforma au avut loc laînceputul anilor 1900, pe măsură ce denominaţiunea se confruntacu problemele create de faptul că era o biserică mondială, cu aproapeoptzeci de mii de membri. Organizarea sa anterioară și unele dintre

125Provocările și posibilităţile maturităţii (1955- )

instituţiile sale deveniseră nefuncţionale în atingerea obiectivelorprimare ale bisericii în cel mai eficient mod.

Adventismul de la începutul anilor 1990 se află la o răscruceasemănătoare. Acest capitol demonstrează faptul că adventismul,ca biserică, a ajuns la maturitate pe la mijlocul anilor 1950. În 1992,este o biserică internaţională, cu șapte milioane de membri. Dupămai bine de un sfert de veac, în anii săi de maturitate, denomi-naţiunea trebuie, în mod deliberat, să se reformeze și să se reechipezepentru o vigoare înnoită. În caz contrar, ea se va confrunta cu institu-ţionalismul, cu secularizarea și cu disfuncţionalitatea. Aceasta estesoarta acelor organizaţii care refuză să rezolve problemele ce survinîn urma unui succes neobișnuit în timpul etapelor de dezvoltareanterioare.

Prosperitatea și realizările adventismului în anii de la începutulsecolului al XX-lea au fost remarcabile. Acel succes a continuatpână în prezent, dar chiar succesul acesta a adus biserica la un punctîn care trebuie să aleagă conștient și să acţioneze curajos, așa cum afăcut-o în anii 1860 și în primul deceniu al secolului al XX-lea, să sereechipeze pentru victorie continuă în condiţii diferite. Adventismul,vom vedea, a dezvoltat noi strategii de misiune agresive, dar bisericase confruntă, în același timp cu cerinţe și probleme majore. Dinfericire, nu se confruntă numai cu probleme, ci și cu posibilităţinelimitate, dacă liderii și membrii ei sunt dispuși să lucreze cu aceeașiconsacrare și cu unitatea de viziune care i-au caracterizat pe pionieriimișcării.

O biserică ajunsă la maturitatePe la mijlocul anilor 1950, erau câteva semne că adventismul de

ziua a șaptea a ajuns la maturitate ca denominaţiune. Unul dintresemne era recunoașterea de către anumiţi lideri protestanţi influenţia faptului că biserica era într-adevăr o organizaţie creștină protes-tantă.

De la aparentul eșec al millerismului de prin 1840, majoritateaprotestanţilor au avut suspiciuni cu privire la adventiști. Faptul căei pretindeau că Ellen White este un profet modern și că predicauîn mod agresiv perpetuitatea Celor Zece Porunci, inclusiv a Sabatului


zilei a șaptea, a agravat problema. În primii ani ai secolului XX,majoritatea protestanţilor priveau adventismul ca pe o sectă cetrebuie evitată din cauza punctelor ei de vedere eretice. În general,adventiștii erau socotiţi, împreună cu martorii lui Iehova, cu mor-monii și cu savanţii creștini, ca fiind subcreștini.

Această percepţie s-a schimbat prin 1950, ca urmare a unei seriide conferinţe teologice și discuţii deschise între anumiţi lideriadventiști și doi protestanţi de seamă. Unul dintre aceștia era DonaldGrey Barnhouse, editorul revistei Eternity [Eternitate]. Celălalt eraWalter Martin, specialist în cultele necreștine, care fusese însărcinatde Zondervan Publishing House să scrie o carte despre adventiști.

Spre surprinderea lor, Barnhouse și Martin au ajuns la concluziacă adventiștii nu credeau în câteva erezii, inclusiv în mântuirea prinfapte, care le erau imputate. Deși nu au fost de acord cu fiecare as-pect al teologiei adventiste, erudiţii protestanţi au ajuns la concluziacă adventiștii nu sunt sectanţi. Mai degrabă, ei sunt creștini pro-testanţi care merită să fie recunoscuţi ca atare în mod public.

Ca urmare, Barnhouse i-a întins adventismului „mâna dreaptă aprieteniei” în Eternity, iar Martin a scris o carte favorabilă, intitulatăThe Truth About Seventh-day Adventism [Adevărul despre adven-tismul de ziua a șaptea] (1960). Între timp, denominaţiunea a publicatQuestions on Doctrine [Întrebări cu privire la doctrină] (1957) ca unrăspuns la întrebările protestanţilor.

Începând din acel moment, adventiștii au avut o relaţie multmai bună cu mai larga comunitate creștină. Totuși, o urmare nefe-ricită a acestei recunoașteri a fost o împărţire a opiniilor adventisteîn privinţa recunoașterii acesteia: a fost ea un pas înainte în misiuneadistinctă a bisericii sau un pas înapoi?

Un al doilea semn al maturităţii adventiste crescânde a fostdezvoltarea universităţilor denominaţionale în perioada 1950-60.De fapt, această acţiune a început de prin 1930, când biserica aacceptat în cele din urmă faptul că profesorii de colegiu vor trebuisă obţină diplome de studii avansate, dacă se dorea ca absolvenţiicolegiilor adventiste să fie acceptaţi în lumea modernă.

Această înţelegere a dus la înfiinţarea Școlii Biblice Avansate în1934. Spre sfârșitul deceniului, instituţia și-a schimbat numele în


Seminarul Teologic Adventist de Ziua a Șaptea și s-a stabilit lasediul Conferinţei Generale din Takoma Park, Maryland. Un pasimportant a fost făcut la întrunirea Comitetului Executiv al Confe-rinţei Generale din toamna anului 1956, când s-a hotărât înfiinţareaunei instituţii de tip universitar. Anul următor a fost martoruldeschiderii Universităţii Potomac (alintată „PU”), constând într-unseminar teologic și într-o nou-organizată secţie de studii postuniver-sitare. În 1958, Conferinţa Generală a votat să mute instituţia înBerrien Springs, Michigan, unde, în afiliere cu Colegiul MisionarEmmanuel, a devenit Universitatea Andrews.

Între timp, pe 1 iulie 1961, în California, Colegiul EvangheliștilorMedicali a devenit Universitatea Loma Linda. Andrews și LomaLinda atinseseră, în anii 1970, nivelul la care puteau oferi grade dedoctorat academic complet acreditate. Desigur, Loma Linda, acordatitlul universitar de medic din 1914.

Între anii 1980-1990, au fost create universităţi adventiste în multepărţi ale lumii. Astfel, multe dintre instituţiile de învăţământ supe-rior ale denominaţiunii fac demersuri pentru a oferi grade dedoctorat și de masterat în locuri care, cu numai câteva decenii înurmă, când adventismul a pătruns pentru prima dată, erau consi-derate câmpuri misionare „primitive”.

Un al treilea semn al maturităţii adventiste este o mai largăinternaţionalizare a bisericii decât în trecut. În parte, această inter-naţionalizare a însemnat că „misionarii externi” din Statele Unite,Europa, Marea Britanie, Australia și Africa de Sud nu mai monopo-lizează lucrarea din câmpurile de lucru adventiste mai noi. Maidegrabă, biserica și-a pregătit lideri indigeni în aproape fiecare zonăa întinsului său program misionar.

Schimbarea de la „misionari” la o conducere indigenă a foststimulată într-o oarecare măsură de dislocările produse de al doilearăzboi mondial. Dar procesul a fost grăbit extrem de mult de spiritulnaţionalist, care s-a răspândit în toată lumea între 1945 și sfârșitulanilor ’60. Ca urmare, administratorii districtelor geografice alebisericii până la diviziunile Conferinţei Generale sunt, în general,din regiunile pe care le administrează. Aceasta înseamnă că lucrareadin India este condusă de indieni, lucrarea din Africa de africani și


lucrarea din America de Sud și Centrală de latino-americani. Liderulfiecărei diviziuni mondiale este, de asemenea, vicepreședinte al Con-ferinţei Generale. Pe lângă aceasta, unele dintre cele mai importantepoziţii din cadrul administraţiei centrale a Conferinţei Generalesunt ocupate de lideri din părţi ale lumii care, cu numai câţiva aniîn urmă, erau încă dependente de conducerea nord-americană șieuropeană.

Acest tip de internaţionalizare este o îndepărtare considerabilăde la mentalitatea „misionară” predominantă în mare măsură înanii 1950 și 1960. Naţionalizarea conducerii a fost însoţită de ocreștere fără precedent în aproape fiecare zonă a adventismuluimondial. Astfel, un al doilea aspect al internaţionalizării denomi-naţiunii l-a constituit creșterea rapidă în termenii simpli ai număruluide adepţi. Tabelul 2 ne arată numărul de membri pentru fiecarediviziune mondială, la data de 30 iunie 1992.

Alt aspect al internaţionalizării crescânde a bisericii este schimbulreciproc de „misionari” între diviziuni. În timp ce, acum câţiva ani,

a fi misionar însemna a merge, în calitate de european sau de nord-american, în niște ţinuturi „păgâne”, necreștine sau neprotestante,care puteau fi destul de primitive, de prin 1990 a fi misionar înseamnăa sluji într-alt loc decât cel natal. Astfel, Africa, Asia și AmericaLatină trimit „misionari” în Europa și în Statele Unite și chiar una

Africa-Oceanul Indian 915.119 America de Sud 1.124.757China 115.077 Pacificul de Sud 252.337Africa de Est 1.065.021 Asia de Sud 184.397Euro-Africa 365.083 Trans-Europa 69.458Euro-Asia* 58.999 Alte câmpuri 71.571Orientul Îndepărtat 900.442 Total: 7.274.181Inter-America 1.368.476America de Nord 783.444

*Pe teritoriul fostei U.R.S.S.

TABELUL 2Numărul de adventiști în fiecare diviziune mondială

la data de 30 iunie 1992


alteia. Desigur, europenii, australienii, britanicii și americanii încămai slujesc în alte ţări, dar este tot mai mult un drum cu două sensuri.

„Oameni de pretutindeni trimiși pretutindeni” a devenit o frazăfamiliară în terminologia misionară adventistă din anii 1990. Dinmoment ce misiunea bisericii este privită acum în termeni globali șidin moment ce oameni de pretutindeni slujesc în alte ţări, termenullucrător inter-divizional îi descrie mult mai bine decât cuvântulmisionar pe oamenii care lucrează în alte zone decât cele ale ţăriilor de origine.

Poate că cel mai sugestiv mijloc de a demonstra interna-ţionalizarea adventismului este cel grafic. Figura 2 demonstrează căceea ce a fost odată o religie nord-americană a devenit o mișcaremondială, având doar o mică parte din membri în DiviziuneaAmerica de Nord.

Un al patrulea indiciu al maturităţii bisericii este mărimea.Biserica a trecut de pragul de 7 milioane de membri în primăvaraanului 1992. La 31 decembrie 1990, biserica avea 124.900 de lucrătoriangajaţi în evanghelizare și în instituţii. În 1990, lucrarea bisericiiera susţinută de zecimi și daruri de peste 1.000.000.000 de dolari

0

10

20

30

40

50

60

70

80

90

100

anul1863

anul1870

anul1880

anul1890

anul1900

anul1910

anul1920

anul1930

anul1940

anul1950

anul1960

anul1970

anul1980

anul1990

Pro

cen

te

În afara Americii de Nord

America de Nord

FIGURA 2Distribuţia membrilor AZȘ în raport cu America de Nord


(USA). Această sumă nu include fondurile provenite de la instituţiiledenominaţiunii.

După cum am arătat mai înainte, adventiștii de ziua a șaptea audus instituţiile lor oriunde au ajuns, pe tot cuprinsul lumii. La sfârșitulanului 1990, biserica dispunea de 154 de spitale și sanatorii, 71 deaziluri de bătrâni și orfelinate și 336 de clinici, dispensare și șalupemedicale. În plus, ea avea 76 de colegii și universităţi, 919 școlisecundare și 4.267 de școli elementare. Numărul total de elevi șistudenţi înscriși la toate nivelurile era de 736.662. Biserica mai aveaîn proprietate și dispunea și de 58 de case de editură.

Biserica Adventistă nu numai că a crescut dincolo de cele maiîndrăzneţe visuri ale fondatorilor ei de la sfârșitul anilor 1840, darcontinuă să fie una dintre organizaţiile creștine cel mai rapidrăspândite. Figura 3 arată curba creșterii denominaţionale între 1863și 1990. Pe baza acestor cifre, adventismul ar putea avea mai multde 12.000.000 de membri în anul 2000.*

0

1000000

2000000

3000000

4000000

5000000

6000000

7000000

anu

l 186

3

anu

l 187

0

anu

l 188

0

anu

l 189

0

anu

l 190

0

anu

l 191

0

anu

l 192

0

anu

l 193

0

anu

l 194

0

anu

l 195

0

anu

l 196

0

anu

l 197

0

anu

l 198

0

anu

l 199

0

FIGURA 3Curba creșterii Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea între 1863 și 1990

* În 2004, a ajuns la aproape 14.000.000.


Conștientizarea scopului misiuniiiÎn capitolele anterioare, am remarcat că primii adventiști erau

orice altceva numai misionari entuziaști nu. Începând cu o filozofieantimisionară, ei au permis, mai târziu, ca dezvoltarea lor misionarăsă fie condusă de cererea de lucrători a oamenilor din alte ţinuturi,care citeau literatură adventistă. Cu alte cuvinte, nu exista nici unplan de acţiune deliberat, pentru a evangheliza lumea în modsistematic.

Această situaţie a început să se schimbe de prin 1890 și apoi înprima jumătate a secolului XX, dar o schimbare majoră spre unscop conștient a avut loc atunci când Departamentul MisiuniiMondiale și Institutul Adventist de Ziua a Șaptea pentru MisiuneaMondială au fost adăugate Seminarului Teologic de la UniversitateaAndrews, în 1966. Noul departament predă cursuri despre misiune,în timp ce institutul pregătește bărbaţi și femei pentru lucrareainterculturală prin sesiuni speciale, ţinute periodic, pentru noiiangajaţi în misiune. Alte funcţii ale institutului includ cercetarea șipublicarea de mate-riale despre diferite aspecte ale misiunii și alecreșterii bisericii, servicii de consultanţă cu privire la implicareamisionară și planificarea și susţinerea unor seminare și ateliere despremisiune și despre dezvol-tarea inter-culturală.

Una dintre cele mai remarcabile dezvoltări ale conștienţei sporitea necesităţii de a planifica sistematic misiunea mondială a fost iniţiatăla sesiunea Conferinţei Generale din 1990, sub numele de MisiuneaGlobală.

Misiunea Globală marchează o schimbare conștientă în misiuneaadventistă, pe măsură ce biserica încearcă să își îndeplinească inte-gral misiunea de a propovădui întreita solie îngerească „oricăruineam, oricărei seminţii, oricărei limbi și oricărui norod”. În modtradiţional, adventismul și-a măsurat implicarea misionară în funcţiede cuvintele „neam” și „limbi” din text. Astfel, raportul statisticpentru anul 1990 indica faptul că Biserica Adventistă își stabiliselucrarea în 182 din cele 210 naţiuni recunoscute de Naţiunile Unite.Acest lucru sună bine, deoarece populaţia naţiunilor mici, neînre-gistrate, ajunge abia la 94.000.000.


Numărul de limbi care servesc ca mijloc pentru evanghelizareaadventistă este, de asemenea, impresionant. În 1990, acest numărera de 190 pentru materialele scrise și de 754 pentru comunicareaatât scrisă, cât și orală.

Totuși, Misiunea Globală a îndreptat privirea bisericii de la acestestatistici confortabile spre un nou mod de a privi răspundereamisionară a pe care o are. În loc să se concentreze pe naţiuni,Misiunea Globală își concentrează atenţia asupra faptului că soliaadventistă trebuie dusă „oricărei seminţii, oricărei limbi și oricăruinorod”. Această abordare este mult mai puţin confortabilă.

Cercetările spun că pe planetă există aproximativ 5.000 de grupărietno-lingvistice, sau populaţii, de 1.000.000 de persoane fiecare.Adventiștii au cel puţin o biserică în 3.200 din aceste grupări. Aceastaînseamnă că au mai rămas cca. 1.800 de grupări în care biserica noastrănu este deloc prezentă. Aceste 1.800 de grupări reprezintă mai multde 2.000.000.000 de oameni.

În faţa acestor fapte, adventismul este îndemnat să fie conștientde amploarea misiunii care îi stă înainte. El este forţat să se gân-dească la lucrarea bisericii în funcţie de zonele cel mai dificil deatins, nu doar de cele care au fost receptive.

Ţinta programului Misiunea Globală, care a fost instituit în 1990,este aceea de „a duce prezenţa adventistă în fiecare dintre cele1.800 de grupări de 1.000.000 de oameni neatinse, înainte de anul2000. Aceasta înseamnă plantarea cel puţin a unei biserici noi în fiecarezi în aceste zone neatinse, în următorii 10 ani!”

Desigur, chiar și această ţintă este doar un punct de început, dinmoment ce oamenii sunt aduși la Hristos individual, și nu în grup.Pe de altă parte, este un punct de plecare. În mod normal, nimeninu poate ști care vor fi rezultatele programului Misiunea Globală,dar de un lucru putem fi siguri: adventismul anilor ’90 își abordeazămisiunea către lume cu un scop mai bine conștientizat decât înainte.

Biserica nu se ocupă doar de evanghelizare, ci și de porunca luiHristos de a-i hrăni pe cei înfometaţi și de a-i ajuta pe bolnavi.Astfel, ea sponsorizează programe umanitare cum ar fi cele aleAgenţiei de Dezvoltare și Reabilitare Adventistă (ADRA), careoperează în toată lumea, ajutând indivizii și comunităţile să își câștigecele necesare vieţii și făcându-i capabili să devină mai autonomi. Pe


la începutul anului 1960, biserica a dezvoltat un program numitPlanul de Renunţare la Fumat în Cinci Zile (mai recent intitulat șiRespiră Liber) pentru a-i ajuta pe oameni să renunţe la fumat.

Aceste proiecte umanitare nu sunt separate de predicareaEvangheliei, în sensul restrâns al cuvântului. De fapt, activităţileumanitare sunt adesea poarta de intrare pentru evanghelizarea ad-ventistă, deoarece oamenii care au fost ajutaţi sunt deseori receptivifaţă de cei care au îngrijit de ei.

Misiunea Globală folosește multe mijloace, atât directe, cât șiindirecte, pentru a-și atinge ţintele. Unul dintre acestea este con-tinua expansiune a reţelei Adventist World Radio, într-un efort dea înconjura lumea cu întreita solie îngerească.

Căderea Cortinei de Fier, de asemenea, a deschis drumuri noiadventismului. Preluând iniţiativa, Biserica Adventistă de Ziua aȘaptea a făcut rapid demersuri pentru a înfiinţa un Seminar Teologicși o Casă de Editură pe teritoriul Uniunii Sovietice. Iar, începîndcu 1990, sute de pastori și de laici adventiști de ziua a șaptea aucondus zeci de campanii evanghelistice în diverse părţi ale fosteiUniuni Sovietice și în alte ţări est-europene.

Una peste alta, este un timp extraordinar pentru a fi adventistde ziua a șaptea. Înaintea bisericii sunt ocazii dintre cele mai mari.Însă, după cum este de așteptat, ea se confruntă și cu unele tensiuniinterne.

Tensiuni interneUn anumit procent de lipsă de armonie este de așteptat în orice

biserică ce a atins pragul de șapte milioane de membri răspândiţi întoată lumea. Acest lucru s-a întâmplat în adventism, atât în trecut,cât și în prezent. Două domenii în care biserica suferă din cauzatensiunilor interne, la începutul anilor 1990, sunt cel doctrinar șicel cultural.

Deși, în principiu, adventiștii de pretutindeni sunt în armonie înprivinţa celor 27 de principii fundamentale de doctrină, continuăsă existe discuţii și chiar diferende tăioase uneori, în privinţa unorsubiecte ca desăvârșirea creștină, natura omenească a lui Hristos întimpul întrupării, formele corecte de închinare, rolul lui Ellen White


și în privinţa unor probleme legate de interpretarea materialelorinspirate. Deși ar fi frumos să existe o totală unitate în toate proble-mele teologice, acest ideal nu a fost niciodată atins nici în istoriaadventismului, nici în cea a vreunei biserici creștine mai mari.

Privind latura pozitivă a lucrurilor, ar trebui remarcat faptul căpunctele asupra cărora adventiștii sunt de acord le depășesc, atâtnumeric, cât și ca importanţă, pe cele asupra cărora nu sunt deacord. Pe lângă aceasta, dacă deosebirile care există pot fi discutateîn spiritul iubitor al lui Isus, diversele facţiuni se pot aștepta săobţină, progresiv, înţelegeri teologice mai bune pe viitor.

Problema culturală care dezbină cel mai mult adventismul contem-poran este naţionalismul. Una dintre marile probleme pentru adven-tismul mondial din anii ’90 va fi aceea de a se adapta într-o manierăsatisfăcătoare la reducerea dominaţiei europene și nord-americaneîn faţa creșterii rapide a câtorva diviziuni ale bisericii din părţilesubdezvoltate ale lumii.

O altă problemă culturală care produce dezbinare în anii 1990este rolul femeii în pastoraţie. Am remarcat în capitolul 5 că femeileau avut dintotdeauna rolul lor în pastoraţia adventistă. În secolulXIX, câteva au fost autorizate ca pastori, dar aparent nici una nu afost vreodată hirotonită în mod oficial, deși sesiunea ConferinţeiGenerale din 1881 se pare că a privit favorabil această posibili-tate.

Problema hirotonirii a fost oarecum uitată până prin 1970-1980,când un număr din ce în ce mai mare de femei au început să slujeascăîn calitate de pastori ai comunităţilor locale. Începând de atunci,au fost tot mai multe discuţii pe marginea acestui subiect, cusimţăminte vii, exprimate de ambele părţi. Începând cu 1980, a fostfăcut un pas important în momentul în care mai multe comunităţidin Statele Unite și din alte locuri au început să hirotonească femeica prezbiteri în biserica locală. Acel deceniu a fost, de asemenea,martorul botezării unor noi membri de către femei-pastor.

Pe de altă parte, problema hirotonirii femeilor ca pastori aiEvangheliei cu drepturi depline a fost doar „studiată”, deși foarteatent, în anii ’80. Totuși, la sesiunea Conferinţei Generale din 1990,hirotonirea femeilor a devenit o acţiune oficială. Votul majorităţiia fost împotriva ideii, tinzând să se formeze tabere în funcţie dedirecţiile culturale. Majoritatea delegaţilor din Statele Unite și din


Europa Occidentală erau în favoarea hirotonirii, dar puternicul blocreprezentând diviziunile America Latină și Africa s-a opus zdrobitorunei asemenea acţiuni.

Totuși, sesiunea din 1990 a aprobat dreptul femeilor-pastor„alese” de a oficia ceremonia de căsătorie. Astfel, în 1990, femeile-pastor adventiste își câștigaseră, teoretic, dreptul de a îndeplini toatefuncţiile esenţiale ale unui slujbaș hirotonit, însă fără hirotonireaca pastor al Evangheliei.

În ciuda votului din 1990, problema hirotonirii pare departe dea se fi lămurit în minţile multora. Această problemă se poate dovedia fi o piatră de încercare, dat fiind că biserica, în care sunt repre-zentate culturi extrem de diferite, se luptă pentru a-și internaţiona-liza cu adevărat mentalitatea și căile de a lucra.

Pe lângă tensiunile doctrinare și culturale, adventismul anilor’90 se confruntă și cu problema unei structuri organizatorice caretrebuie să fie revizuită pentru a întâmpina nevoile, posibilităţile șiproblemele de neimaginat la reorganizarea din 1901. În plus, înorice mișcare religioasă există tentaţia, atât pentru membri, cât șipentru instituţii, de a se seculariza. Reînnoirea și reforma suntsubiecte importante în agenda adventistă actuală. Totuși, ca și încazul acţiunilor de reînnoire și de reformă din perioadele 1861-1863 și 1901-1903, acestea trebuie făcute întotdeauna cu scopul dea-i permite bisericii să devină mai funcţională în misiunea ei de aduce întreita solie îngerească întregii lumi.

Posibilităţi infiniteÎn adventismul actual, noi, ca membri, putem alege să ne

concentrăm fie asupra problemelor, fie asupra posibilităţilor bisericii.Astfel stând lucrurile, nu suntem întru nimic diferiţi de predecesoriinoștri din anii 1840, 1880, 1950 sau din timpurile biblice.

Desigur, dacă James White, Joseph Bates, A. G. Daniells și alţiis-ar fi concentrat doar pe probleme, astăzi nu ar mai fi existat BisericaAdventistă de Ziua a Șaptea. Deși este important să înfruntămproblemele cu responsabilitate, este la fel de important să facemacest lucru într-un mod pozitiv și constructiv – care să exprime ocredinţă și o speranţă cum au avut Moise, Pavel, Luther șiîntemeietorii bisericii noastre.


Aș dori să afirm, deoarece ne apropiem de sfârșitul acestei scurteistorii, că fiecare din noi s-a integrat acum în cursul ei. Istoria estemult mai mult decât ceva ce s-a întâmplat cu mult timp în urmă; eaeste deci o realitate actuală și fiecare dintre noi este un actor înmersul ei neîntrerupt. Zilnic, fiecare dintre noi face alegeri într-opiesă de teatru continuă.

Viziunea creștină asupra istoriei nu este circulară, ci liniară. Istoriapământului a avut un început la creaţiune și va avea un sfârșit la adoua venire a lui Isus. Întreaga Biblie arată spre acel sfârșit.Adventiștii au crezut în mod consecvent că ei au de jucat un rolspecial în acel eveniment, deoarece membrii bisericii propovăduiescîntreita solie îngerească din Apocalipsa 14 „oricărui neam, oricăreiseminţii, oricărei limbi și oricărui norod”. Imediat după propovă-duirea acestei solii din Apocalipsa vine marele „seceriș” care a moti-vat adventismul de ziua a șaptea timp de aproape o sută cincizecide ani. Astfel, adventismul a fost din totdeauna o mișcare a credinţeiși a speranţei, cu o viziune a posibilităţilor infinite.

Această viziune este cea care continuă să ducă solia adventă pânăîn colţurile cele mai îndepărtate ale lumii. Ca membri luaţi separat,fiecare dintre noi are de jucat un rol emoţionant în „încheierea lu-crării”, „așteptând și grăbind venirea zilei lui Dumnezeu” (2 Petru 3,12).

Pe măsură ce continuăm să îndeplinim misiunea neîntreruptă aBisericii Adventiste, ne este de folos să ne amintim adesea cuvintelelui Ellen White, care scria: „Revăzând istoria noastră, …pot să spun:Lăudat fie Domnul! Când văd cum a lucrat Domnul, mă umplu deuimire și de încredere în Hristos, Conducătorul nostru. Nu avem a neteme de nimic pentru viitor, decât de a uita modul în care Dumnezeune-a condus și ne-a învăţat de-a lungul istoriei noastre” (sublinierileautorului).

Pentru cei ce vor să citească mai mult1. Land, Gary ed. – Adventism in America, p. 177, 178, 185-188, 208-

230.2. Schwarz, Richard W. – Light Bearers to the Remnant, p. 333-629.3. Weeks, Howard B. – Adventist Evangelism in the Twentieth Cen-

tury, p. 246-309.

in a lui isus - istorie adventa - g knight

Documents

pentru c s

dori s

n timp ce cutau s

n cele din urm

lui dumnezeu

lui robert

lui richard

lui alberto