The following ad supports maintaining our C.E.E.O.L. service 

 

 

DRAMATA VARIA SAECULI DECIMI OCTAVI ­ O IMPORTANTĂ COLECTIE DEPIESE IEZUITE DIN TRANSILVANIA

«Dramata Varia Saeculi Decimi Octavi ­ An Important Collection Of Jesuit Plays FromTransylvania»

by Nica Radu Alexandru

Source:SYMBOLON (SYMBOLON), issue: 2 / 2010, pages: 150­162, on www.ceeol.com.

150

DRAMATA VARIA SAECULI DECIMI OCTAVIO IMPORTANTĂ COLECŢIE DE PIESE IEZUITE DIN TRANSILVANIA

Radu Alexandru NICALucian Blaga University, Sibiuradu_nica@yahoo.com

Abstract: DRAMATA VARIA SAECULI DECIMI OCTAVI – An Important Collection of Jesuit Plays from Transylvania

The jesuit theatre in Transilvania was undoubtly a major cultural, but also a political vector of the Habsburgical Empire in its provinces. Maybe the most important document which reveals this hypothesis is a collection of 9 jesuit plays written in latin, aparentely played in Sibiu at the beginning oh the 18th century. This collection is housed today in the rich library "Batthyaneum" from Alba-Iulia.

Keywords: jesuit theatre and play, Transylvania, Batthyaneum, Alba-Iulia, Sibiu.

Despre situaţia teatrului în Ungaria şi în Transilvania, la finele secolului al XVII-lea, ne dă lămuriri, nu puţin interesante, un decret al împăratului Leopold I de Habsburg din anul 1692. Acest decret imperial este un privilegiu acordat unui cetăţean din Cluj, conform căruia, cu ocazia Dietei, a târgurilor ş.a.m.d., acesta era îndreptăţit să pună în scenă în oraşele, târgurile şi cetăţile Transilvaniei piese teatrale şi comedii în limba maghiară şi latină. I se interzicea însă privilegiatului să pună în scenă piese al căror conţinut contravenea bunelor moravuri, fiind obligat să prezinte fiecare dintre textele pieselorsale administraţiei oraşelor, târgurilor şi cetăţilor pentru ca aceştia să poată face modificările care le considerau de cuviinţă. Acestea reprezentau deci un oficiu de cenzură în cel mai adevărat sens al cuvântului.

Împotriva teatrului ambulant – iar un altul nu fiinţa la acea vreme, teatrul instituţionalizat fiind o invenţie a celei de-a doua jumătăţi a secolului al XVIII-lea – s-a constituit în Ungaria şi în Transilvania – ca şi în vestul şi centrul Europei de altminteri – o mişcare concurentă specifică, deosebit de ciudată, uşor anacronică, retrogradă chiar din anumite puncte de vedere, împotriva naturii evoluţiei teatrului de până atunci: institutele iezuite. Acestea practicau un soi de variantă cultă, mult mai sofisticată, a misterului medieval – care era destinat unui public extrem de variat – doar că era scris şi vorbit în limba latină, subiectele fiind aproape exclusiv de natură etico-religioasă. Preoţii adepţi ai ordinului au devenit autori de piese de teatru, iar învăţăceii lor – care proveneau mai ales din vechea nobilime sau din aristocraţia financiară şi erau membri ai frăţiei Inima Mariei1, fondată de iezuiţi la Roma în anul 1563 – erau actorii. Pentru că drama devenise în vremea respectivă modul precumpănitor de manifestare a întregii arte dramatice (după cum probabil este şi în zilele noastre), aceste scrieri sunt cunoscute sub numele generic de drame iezuite. Scopul acestora era, pe lângă cel moral-educativ, şi unul scolastic, acela ca elevii să-şi însuşească mai uşor limba latină; în genere, prin conţinut şi forma artistică extrem de prolixă a acestora, ele nu mai sunt în măsură să sensibilizeze omul contemporan, ba mai mult, trezesc uneori chiar ilaritate, prin lungimea excesivă şi lipsa de coerenţă a subiectelor.

Acesta este şi cazul pieselor aflate în colecţia care ne preocupă în acest studiu. Printre numeroasele manuscrise aflate la Muzeul Batthyaneum2 din Alba-Iulia, care au o deosebită importanţă pentru istoria Transilvaniei, se află şi un volum, în manuscris, în format in-cvarto, catalogat sub titlul Dramata varia Saeculi decimi octavi (Diferite drame din secolul al optsprezecelea - trad. n.).

După cum ne sugerează titlul, se presupune că manuscrisul datează din secolul al XVIII-lea, deşi încărcătura ideatică aparţine unor vremuri ceva mai timpurii. Adunate într-un colligatum, am găsit următoarele nouă drame ale iezuiţilor:

1. Zeno, sive fratrum concordia saeva (Zeno sau cruda înţelegere a fraţilor);2. Sancta Crux, tertio per Heraclium Imperatorem in monte Calvariae defixa (Sfânta cruce, fixată

pentru a treia oară în muntele Calvariei de împăratul Heracle), piesă numită „tragedie”, a fost pusă în

1 Această frăţie a fost confirmată de papa Grigore al XIII-lea prin bula „Omnipotentis“, acordându-i-se de către

acesta, precum şi de către papii Sixtus al V-lea, Clement al VIII-lea, Grigore al XVI-lea şi Benedict al XIV-lea, dreptul de a ierta un spectru larg de păcate. Formula de aderare îl obliga pe fiecare membru la anumite rugăciuni şi de a respinge orice jignire adusă onoarei imaculatei concepţiuni a Mariei.

2 Purtând numele baronului Batthyány Ignác (1741-1798), cel de al şaptezecişiunulea în rândul episcopilor romano-catolici din Transilvania, fondatorul acestui institut de folos obştesc, ce numără acum peste 18.920 de unităţi bibliografice (cărţi, manuscrise, incunabule etc.).

Access via CEEOL NL Germany

151

scenă de către tinerimea academică pentru a treia oară la Viena pe 27 februarie 1633, adică într-o vreme în care spaimele Războiului de treizeci de ani păreau să se fi epuizat întrucâtva după moartea regelui Suediei în bătălia de la Lützen3, survenită cu puţin timp înainte (6/16 noiembrie 1632);

3. S. Domitianus, Carinthiae Archidux & Apostolus (Sfântul Domitian(us), arhihuce şi apostol de Carinthia);

4. Fortuna lunatica (Soartă capricioasă);5. Joannes Baptista (Ioan Botezătorul), tragedie pusă în scenă în onoarea cardinalului de Trnava4 la

data de 24 iunie 1639, cu ocazia onomasticii sale. De asemenea, este posibil ca piesa să fi servit în acelaşi timp şi pentru serbarea sfârşitului de an şcolar. La acest gând ne conduce postludiul adăugat, intitulat: Pro distributione proemiorum (Pentru distribuirea premiilor);

6. Cyrus, dramă scrisă de preotul iezuit Scipio Scambata cu ocazia ceremoniei nunţii lui Ferdinand al III-lea, pusă în scenă de tinerimea academică din Viena;

7. S. Franciscus Xaverius, Indiarum Apostolus (Sfântul Francisc Xaver, apostolul Indiilor)8. Maria Virgo, blasphemiarum ultrix, sive Julianus Apostata ob blasphemias divinitus interemptus

(Fecioara Maria, răzbunătoarea blasfemiilor sau Iulian Apostatul, ucis din pricina blasfemiilor prin voinţa divină), o creaţie poetică pusă în scenă în onoarea lui Walter Leslei, şambelan şi colonel al lui Ferdinand al III-lea, la Viena, la data de 13 februarie 1635;

9. Bellonae Ludus, sive Sebastianus nuper ultimus stirpis suae Lusitanae Rex, sua nece, regni fato, Mahometti Fessani Exulis infortunato suasu, a Molejo Molucco Mauro Tyranno proelio victus (Jocul Belonei sau Sebastianus, ultimul din stirpea sa din Lusitania, rege prin moartea sa, datorită nefericitului sfat al lui Mahomett Fessanus Exulius, învins în luptă de către tiranul maur Molejus Mollucus), un titlu care la vremea respectivă trebuie că n-a avut o forţă de atracţie mai mică decât cea pe care astăzi o exercită torentul vid de cuvinte al mijloacelor de informare în masă.

Comentariu al pieselor din colecţia Dramata varia Saeculi decimi octavi

Acest gând este susţinut, pe lângă cunoscuta patimă a iezuiţilor pentru fast, şi de împrejurarea că dramele numerotate 1, 2, 3 şi mai ales ultima, a noua, poartă toate semnele punerii lor în scenă. Printre acestea enumerăm: pasajele tăiate sau evidenţiate în mod deosebit, observaţiile marginale, corecturile, adnotările, precum şi adăugarea unui fragment sau prelucrarea mai multor scene într-o formă externă, aşa cum putea ea să rezulte doar din pana unui practician al teatrului, căruia îi repugna orice formă definitivă a unei piese. Pe deasupra şi postludiul dramei a 5-a, (Joannes Baptista) care poartă denumirea Pro distributione proemiorum, se poate să fi fost, datorită subiectului ceva mai accesibil decât al celorlalte opt piese, deseori jucat la Sibiu.

Dar să ne îndreptăm atenţia spre dramele din colecţia în manuscris, mai ales către cele asupra cărora planează supoziţia că ar fi fost montate la Sibiu. Mai întâi de toate, trebuie remarcat faptul că sare în evidenţă gustul scolastic, dar şi pragmatic al celui care a scris sau cules piesele mai sus menţionate şi care îşi împarte fiecare dintre cele nouă opere în elementele constitutive ale tragediei antice, astfel încât structura acestora să fie mai uşor decelabilă: protază (partea de început a unei drame antice, care cuprinde expunerea subiectului), epitază (parte a unei drame în care se leagă intriga, conflictul), catas-tază (punctul culminant, climaxul unei piese) şi catastrofă (deznodământul, momentul rezolvării conflictului unei piese). De asemenea, trebuie menţionat că unele dintre drame sunt precedate de un rezumat al conţinutului şi al tratării sale, numit periocha, care ar putea fi parte a caietului-program al unei piese de teatru din zilele noastre (un sinopsis, după terminologia des uzitată în lumea filmului, care se impune tot mai mult şi în teatru), cu atât mai mult cu cât nu sunt omise nici distribuţia rolurilor şi nici numele celor cărora li s-a încredinţat fiecare rol în parte. Trebuie remarcat faptul că aceste pe-riochai sunt scrise în limba latină, dar una mai accesibilă, şi slujeau aşadar înţelegerii subiectului de către cei mai puţin iniţiaţi în tainele acestei limbi.

Conţinutul primei drame, intitulată Zeno, sive fratrum concordia saeva, este următorul: în anul 482 după Hristos, împărat al Orientului este Zeno5, de neam isauric6, compromis din cauza desfrâului şi a cruzimii sale. Astrologii i-au prezis că va avea o moarte prin violenţă. Prin uciderea unor puternici ai împărăţiei sale care-i dădeau de bănuit, încearcă să dejoace destinul sau, în cazul în care acest lucru eşuează, să asigure succesiunea la tron a fratelui său Longinus, un monstru însetat de sânge ca şi fratele său. Harmatius, comandantul oştilor, şi Pelagius, un patriciu7 cinstit, sunt şi ei, la sfatul lui

3 Aceasta este bătălia care marchează de facto sfârşitul războiului de 30 de ani.4 Oraş din actuala Slovacie, Tyrnau, în germană, important centru cultural şi religios în perioada barocă. 5 Zenon, împărat al Imperiului bizantin în 474-475 (prima dată, după care a fost înlăturat de o conspiraţie) şi 476-

491 (a doua, oară după reluarea puterii); la 28 august 476 cade Imperiul Roman de Apus).6 Din Isauria, ţinut muntos în vecinătatea munţilor Taurus, în Asia Mică (azi: Toros Dağlari, Turcia)7 Patriciu este un titlu nobiliar instituit de împăratul Constantin I cel Mare (307-337)

152

Longinus, omorâţi de Zeno. Doar Anastasius le înşeală, prin viclenie, bănuiala îndreptată asupra lui; ca favorit al împărătesei, sesizând ivirea posibilităţii de a-şi satisface pe deplin ambiţia, se asociază cu Urbitius, scribul intim al împăratului, aţâţă curtea, pune să fie îngropat de viu Zeno şi să i se taie capul lui Longinus, prins în timp ce încerca să fugă.

Aceste teme sunt împrumutate din biografiile împăratului bizantin Nicephorus8 şi a uzurpatorului roman Procopius9, din scrierile istorice ale lui Evagrius Scholasticus10 şi Ioannes Zonaras11 . Lista personajelor este după cum urmează: Umbra tiranului Basiliscus, Zeno şi Longinus, conducătorul de oşti Harmatius şi fiul său, Basiliscus, Pelagius şi fiul său, Erastes, Euphemius, patriarhul Constantinopolului, patricienii Anastasius, Urbitius, Sebastianus, Philaretus şi Proclus, oratorul Garaeus, magicianul Euphemianus, tribunul militar Castor, comandantul Philaret, orfani, soldaţi, tineri, îngeri, cântăreţi, mesageri şi – fapt destul de surprinzător, dar explicabil pentru stilul eteroclit al epocii –zeul Bacchus.

Chiar şi din acest rezumat schiţat doar în linii generale, reiese că se păcătuia faţă de substratul istoric fără nici o reţinere şi că se folosea adesea procedeul Deus ex machina in persona (se prezenta spectatorilor o zeitate cu ajutorul unei maşinării scenice), procedeu pentru care şi Euripide, cu mai bine de două milenii înainte, fusese incriminat şi ironizat de către contemporanii săi12. De asemenea, acest procedeu a fost împrumutat şi din misteriile medievale, în care autorii anonimi combinau fără noimă elemente creştine şi elemente păgâne, scopul primordial nefiind acela al legăturilor logice şi al verosimilităţii ori al coerenţei acţiunilor scenice, ci acela al efectului imediat şi al spectaculosului.

Piesa de teatru Zeno, sive fratrum concordia saeva este compusă din 4 acte de câte 6, 9, 9 şi 11 scene şi are în cele 1838 de versuri, numerotate cu grijă, o metrică ce l-ar duce la disperare pe orice gramatician habotnic, care ştie ceva mai mult decât anosta numărare de silabe. Sfârşitul îl constituie moartea lui Zeno, a tiranului, prin care se pune în valoare morala, şi anume că pe răufăcător îl aşteaptă pedeapsa chiar aici pe pământ. Punctul culminant al acţiunii este pregătit şi dezlegat de către umbra lui Basiliscus, în rolul diavolului, care se aruncă val-vârtej, după ce Zeno, aflat pe moarte, vede defilând înaintea sa toate victimele tiraniei sale, în flăcările ivite dintr-un hău căscat pe neaşteptate. Aşadar, avem de-a face cu un final asemănător cu piesa Dom Juan de Molière – finalul cu Cavalerul de Piatră care-l trimite în iad pe erou este edificator în acest sens. O altă asemănare decelabilă este şi cu Richard al III-lea de William Shakespeare. Ne referim mai ales la scena în care regele este bântuit în somn de stafiile celor ucişi din ordinul său. Descoperirea unor astfel de afinităţi ar putea continua la nesfârşit, ţinând cont de faptul că misterele medievale sunt sursa primordială pentru foarte multe texte de teatru cu scop moralizator.

Oricât de interesantă şi spectaculoasă ar fi pentru noi utilizarea maşinăriilor în teatru, aşa cum reiese din cele prezentate, nu putem totuşi să trecem sub tăcere faptul că iezuiţii nu aveau, din punctul de vedere al măsurii lucrurilor, renumele unor artişti desăvârşiţi. Printre altele, este cunoscută punerea în scenă, la Şcoala iezuiţilor din Ingolstadt, a unei drame ce materializează victoria sfântului arhanghel Mihail, în care preacuviosul părinte regizor a prevăzut pentru figura balaurului, această întrupare obişnuită a diavolului, dimensiuni atât de mari, încât acesta a rămas prins în cadrul uşii prin care trebuia să intre şi, fiind împins înainte de mâini nevăzute, se prăpădeşte jalnic din cauza rănilor, care –vai! – nu erau cauzate de vajnicul arhanghel.

Subiectul tratat în cea de a doua dramă este preluat din analele lui Cesare Baronio13 şi se petrece în timpul domniei împăratului Heraclius14, între al cincilea şi al nouăsprezecelea an al domniei sale. După

8 Nicephorus I, sau Nikephoros, supranumit „Aducătorul de Victorie”, împărat al Bizanţului între 802 şi 811, când

a fost ucis în dezastruoasa bătălie de la Pliska din 26 iulie 811.9 Procopius (326-366) a fost un uzurpator împotriva împăratului Valens. După Ammianus Marcellinus, el era

văr de mamă cu Iulian Apostatul. Procopius a luat parte la campania împotriva perşilor din 363. La moartea lui Iulian, Procopius ar fi trebuit să fie desemnat împărat, dar trupele l-au ales pe generalul Iovian. La moartea lui Iovian şi la reîmpărţirea imperiului, Procopius s-a declarat împărat pe 28 septembrie 365 şi a preluat controlul provinciilor Tracia şi Bithinia. A fost prins în bătălia de la Thyatira şi mai târziu executat din ordinul lui Valens pe 27 mai 366.

10 Evagrius Scholasticus (536/537-după 594), istoric ecleziast, care a scris şase cărţi, acoperind o perioadă de 163 de ani din istoria Bizanţului, începând cu al doilea conciliu de la Efes din anul 431 până în cel de-al doisprezecelea an de domnie al împăratului Mauricius (594).

11 Ioannes Zonaras (?-1159(7)), cronicar bizantin, scriitor ecleziast; oficial la curtea împăratului Alexius I Comnenos.

12 Vezi mai ales piesa „Broaştele” de Aristofan.13 Cesare Baronio (cunoscut şi sub numele de Caesar Baronius; 1538– 1607) cardinal italian şi istoric ecleziast.

Cea mai cunoscută lucrare a sa este „Annales Ecclesiastici”, lucrare masivă în 12 volume, publicată între anii 1588–1607.

14 Flavius Heraclius Augustus (cunoscut şi sub numele de Heraclius sau Herakleios; 575- 641) împărat bizantin de origine armeană. A domnit peste 30 de ani, din 5 octombrie 610 până în 11 februarie 641 şi este responsabil de

153

ce Kosroës 15 , regele perşilor, cucereşte Egiptul şi nord-vestul Africii, înfrânge şi rezistenţa Ierusalimului şi ia cu el în Persia Sfânta Cruce găsită de împărăteasa Elena. Se lasă totuşi sedus de această înaintare norocoasă a trupelor sale şi se crede a fi mai presus de omul obişnuit, muritor, pretinzând pentru sine onoruri zeieşti, întocmai precum faraonii. În mijlocul acestei măreţii însă, îl umplu de frică şi fiori minunile făcute de Sfânta Cruce. Tăinuind acest sentiment, luptă totuşi necontenit contra Bizanţului, unde Heraclius îl proclamase pe fiul său mai mic, Constantin, împărat, iar pe cel mai mare, consul. Înaintarea, zi de zi, tot mai ameninţătoare a şahului Persiei, îl constrânge însă pe împăratul bizantin să ceară pace, învingătorul arogant acordându-i-o doar dacă se leapădă de creştinism şi trece la cultul persan păgân. Revoltat, Heraclius respinge această pretenţie şi încearcă să implore, prin post şi rugăciuni, binecuvântarea cerului pentru un nou atac împotriva lui Chosroes. Mănăstirile şi lăcaşele de rugăciuni sunt constrânse să contribuie şi ele la cheltuielile pe care le presupune această nouă campanie de război. Johannes Eleemosynarius, patriarhul Alexandriei, se conformează poruncii împărăteşti pentru ca exemplul său să fie urmat şi de alţii, iar pentru a strânge cât mai multe donaţii, transformă până şi mierea în aur şi îi prezice lui Heraclius că va avea mult noroc şi îi dă binecuvântarea sa. Urmare a acestor întâmplări, Heraclius îşi trece în revistă oastea, cere ca jurământul pe drapel să fie depus pe o icoană cu chipul lui Isus Christos şi pleacă apoi la luptă, învingând trei comandanţi şi trei oşti diferite ale lui Chosroes, care se refugiază în Seleucia. Doar fiul său mai mare, Sinochius, mai încearcă să exploateze în favoarea sa ocara adusă persanilor, pentru propria sa înălţare, motiv pentru care atentează la viaţa tatălui şi a celor trei fraţi ai săi, ordonă ca aceştia să fie prinşi, puşi în lanţuri şi aruncaţi în temniţă. După ce îşi omoară fraţii, ordonă ca tatăl său să fie asasinat, obţinând astfel regatul pentru sine. Încheie pace cu Heraclius, dar trebuie să-i predea acestuia Sfânta Cruce, pe care Heraclius, în drumul său spre casă, vrea să o aducă, cu toată pompa, înapoi la Ierusalim. De aceea îşi pune hainele oficiale de ceremonie cu însemnele de împărat şi-şi aşează Sfânta Cruce pe proprii umeri, dar nu poate să treacă prin poarta deschisă înainte de a se lepăda, la sfatul patriarhului Ierusalimului, Zaharia, de costumul de împărat şi de a îmbrăca haine de penitent, urmând astfel exemplul umil al lui Isus. Apoi, instalarea semnului mântuirii se desfăşoară fără evenimente potrivnice şi astfel se sfârşeşte piesa compusă din 5 acte cu câte 7, 8, 8, 7 şi 11 scene, la care se mai adaugă şi intermezzo-uri cu coruri.

Numărul personajelor care interpretau piesa era, conform cuprinsului şi registrului actorilor tipărit, legat în faţa manuscrisului, nu mai puţin de 122, iar dintre aceştia unii aveau de jucat roluri duble. Acest fapt nu ni se va părea ciudat, dacă ţinem cont, pe de o parte, de dimensiunile mari ale subiectului dramatic, iar pe de altă parte, dacă luăm în considerare că poetul a introdus un cor al manilor (spiritele bune ale morţilor familiei), al furiilor, al nobilimii tânguitoare, al perşilor şi romanilor, precum şi al îngerilor, ultimii enumeraţi prezentând mai întâi, în avans, luptele dintre Heraclius şi Chosroes. Nici numărul personajelor alegorice nu este deloc neînsemnat. Întâlnim Pacea, Râvna, Onoarea, Maiestatea ş.a.m.d., la acestea se mai adaugă şi curţile Bizanţului şi ale Persiei.

Printre numele tinerimii academice din Viena, prevăzută să joace în reprezentarea scenică din anul 1633, listă care aminteşte şi locul natal al actorilor, se regăsesc vlăstare nobile din multe dintre ţările Europei. Astfel sunt amintiţi un Harrach şi un Starhemberg din Ungaria, un Albert Stephanus Nagy, Nadasdiensis (azi Mecseknádasd), Logicus (logician), Franz Folnay, Posoniensis, Logicus (logician), Sigismund Nagymihály, Logicus (logician), Jogunes Naminij, Rhetor (orator), Michael Nagy, Logicus (logician), Laurentius Jakoby Poëta (poet) şi un transilvănean, Franciscus Barothy, Nobilis Transsilvanus (nobil transilvănean), Logicus (logician).

Limbajul acestei drame cu formă strict metrică este, de cele mai multe ori, foarte afectat, chiar înzorzonat, acţiunea trădează multă artificialitate şi mult nefiresc, fiind, prin izbucniri sentimentale rapsodice, câteodată de-a dreptul greu de urmărit.

A treia piesă din colecţie - Sfântul Domitian(us), arhihuce şi apostol de Carinthia16 are o structură compusă din 5 acte (7-5-4-6-9 scene), precedate de un prolog care prezintă expoziţiunea piesei: unor ţărani care dădeau fuga la mormântul Sfântului Domitianus, unde îi atrăsese o flacără care ţâşnea din mormântul Sfântului, Orpheus, geniul locului, li se dezvăluie un tezaur de natură sacră.

abandonarea limbii latine pentru greaca veche în documentele oficiale ale Imperiului Bizantin. Ascensiunea sa la putere are loc în anul 608, când el şi tatăl său, numit tot Heraclius, exarh viceregal al Africii, conduc o revoltă împotriva nepopularului uzurpator Phocas.

15 Khosrau II (Khosrow II, Chosroes II, or Xosrov II cunoscut şi sub numele de Parvez, “Veşnic Victoriosul”) a fost cel de-al 22-lea rege persan din dinastia Sassanidă. A domnit între anii 590-628. A fost fiul lui Hormizd IV (care a domnit între 579-590) şi nepotul lui Khosrau I (care a domnit între 531-579).

16 Carinthia este un land al Austriei (“Kärnten” în germană), al cărei teritoriu acoperă şi o parte a teritoriului Sloveniei de azi.

154

Actul I ne devoalează cum episcopul Vergilius de Salzburg îl însărcinează pe episcopul Modestus, ajutat de preoţii Vason şi Regibertus, cu convertirea poporului carinthian17. Locuitorii Carinthiei fac ceremonii religioase sacrificiale păgâne pentru rodnicia pământului Carinthiei. Ceremonia fiind tulburată de un trăsnet, preoţii încearcă să-l îmbuneze pe Jupiter neglijat (după cum credeau ei) şi repetă ceremonia, dar apar alte trăsnete. Zeul, presupus supărat, este întrebat care e pricina. Acesta, după îndelungate rugăminţi, răspunde că pricina este sosirea unor preoţi creştini în acel ţinut. Mâniaţi, sacrificatorii aţâţă poporul împotriva preoţilor creştini. Îngerul Carinthiei îi scapă din capcana ţăranilor pe Modestus şi pe tovarăşii lui. Modestus ajunge în cele din urmă teafăr la Millestadium împreună cu tovarăşii săi; acolo, Baldennus (mai târziu Domitianus) cercetează scrisoarea unor prieteni după care, meditând îndelung la spusele Sfântului Modestus despre adevărul zeilor, începe să ezite. Sacrificatorii chemaţi în faţa lui Baldennus sunt reduşi la tăcere de către Modestus şi li se arată natura falsă a zeilor.

În actul al doilea Baldennus, devenit între timp Domitianus, purificat prin sfântul botez, apare îmbrăcat în alb împreună cu protejaţii săi, iar apoi este iniţiat în viaţa creştină de către Modestus. Soseşte vestea despre înfrângerea lui Hadon, regele Dalmaţiei, şi despre tirania lui Litmusel faţă de supuşii dalmaţi. Hadon, regele dalmaţilor, fugar, vine la conducătorul Carinthiei, Baldericus, şi cere ajutor, care i se acordă de către acesta din urmă. Acesta doarme însă sfidător în senat. Fruntaşii se supără pentru dezinteresul principelui lor faţă de regele Hadon. Întrucât se gândesc să-l dea pe mâna cezarului Ludovic Pius, sunt aduşi de Domitianus la sentimente mai bune. Domitianus convoacă iarăşi senatul şi decide să dea degrabă ajutor militar lui Hadon.

În actul al treilea, Sfântul Domitianus, înainte de a hotărî asediul asupra oraşului lui Hadon, dă ordin să fie pregătiţi soldaţii care nu fuseseră iniţiaţi în cultul creştin. Din simpatie pentru comandant, mulţi acceptă să fie creştinaţi. Păgânii cârtesc împotriva trecerii soldaţilor la un alt rit, dar până la urmă, copleşiţi de disperare, se supun şi ei. Aici povestea se aseamănă izbitor cu ceea ce s-a întâmplat în armata lui Constantin I cel Mare, înaintea războiului cu Maxentius, când Constantin ordonă trupelor sale să lupte în numele lui Christos, fapt care ar putea fi chiar una din sursele de inspiraţie pentru această piesă18.

Baldericus află de succesul asediului şi înţelege că e adus la el însuşi Litmusel ca prizonier. Victorios, Domitianus îl predă principelui Baldericus pe Litmusel. Baldericus, cuprins de entuziasmul victoriei, revine la nevrednicia lui şi nu-i mai dă ascultare lui Domitianus.

Al patrulea act debutează printr-un decret al cezarului Ludovic(us) prin care îl expulzează din ducat pe Baldericus pentru nevrednicie. Domitianus este numit principe în locul lui. E stabilită data instalării publice. Două căpetenii duplicitare sunt temătoare pentru starea lor sub un comandant ca acesta. În timp ce pleacă în exil, Baldericus vrea să pară nevinovat. Corul îi reproşează vinovăţia. Are loc instalarea publică a principelui Domitianus după ritualul strămoşesc. După încheierea ceremoniei de instalare, conducătorul se duce să se roage Sfintei Fecioare. Între timp, gloata ţărănească, interesându-se de acest fapt, se minunează. Revenit de la sfântul lăcaş, Domitianus distribuie săracilor câte o mică sumă de bani.

În actul al cincilea, printr-o înşelătoare consultare a spiritelor morţilor, preoţii sacrificatori primesc prevestiri rele pentru ei şi pentru credinţa lor din partea nou-instalatului Domitianus. Convocând adunarea căpeteniilor, Domitianus decretează stârpirea idolatriei în teritoriile stăpânite de el. Domitianus e pornit să elimine idolatria, dar pentru că un astrolog s-a înfuriat, preoţii sacrificatori pregătesc un atac dur. Însoţit de escortă, Domitianus se duce la locul celor o mie de statui şi îi îndeamnă pe soldaţi să le distrugă. Când închinătorii la idoli au dat năvală să le apere, parte din ei sunt ucişi, parte încarceraţi. Domitianus hotărăşte să înalţe un lăcaş sfânt chiar pe locul unde a fost ştearsă definitiv amintirea necredinţei, biserică pe care îl închină soţiei sale, Maria. Cuprins de dorinţa slăvirii lui Dumnezeu, Domitianus cade în extaz, după care e înştiinţat de apropiatul său sfârşit. Revenindu-şi, lasă toate treburile cetăţii şi se pregăteşte de moarte, fapt cu totul neobişnuit pentru fruntaşii cetăţii, cuprinşi de mirare. Revenit din drumul său ceresc, Domitianus îi încunoştinţează pe aceştia din urmă despre iminenta sa moarte, dă dispoziţie să fie transmise maiestăţii imperiale mulţumirile sale pentru că i se încredinţase conducerea Carinthiei şi îşi ia rămas bun de la fruntaşii cetăţii. Corul boceşte moartea conducătorului. În timp ce Maria, soţia lui, şi întreaga curte deplâng pierderea lui Domitianus, el însuşi se arată de dincolo de moarte şi porunceşte ca de atunci înainte să fi văzut ca sfânt în culmea gloriei. Jalea se preface în laude şi veneraţie faţă de el.

Notele colaterale, la unele pasaje din text, sunt greu accesibile, sau chiar deloc, datorită scrisului neglijent, fugar. În general, textul pare compus având în perspectivă recopierea lui standard, ceea ce, probabil, nu s-a întâmplat. Nu există menţiunea vreunei puneri în scenă.

17 Chiar şi în zilele noastre, în landul Carinthia din Austria trăieşte o importantă populaţie de etnie slovenă, aşadar

de origine slavă.18 Este vorba despre lupta decisivă de pe Podul Malvinian de pe Tibru, care a avut loc în 28 octombrie 312, după

care Constantin a devenit împărat al Imperiului Roman.

155

Piesa numită Soartă capricioasă, a patra din colecţie, este extrem de greu lizibilă din pricina grafiei extrem de neglijente. În lipsa traducerii integrale, pe care situaţia de faţă nu o permite, vom prezenta aşadar în cele ce urmează informaţii mai puţin consistente decât în cazul primelor trei piese. Textul este structurat pe 5 părţi (acte), fiecare fiind alcătuită din câte 4 scene de dialog şi câte o scenă corală. La început se specifică locul, acţiunea şi contextul socio-moral al piesei: Imperiul Bizantin, hărţuit între patru tirani, se prăbuşeşte în ruină, supravieţuind foarte puţin din credinţa autentică şi curăţenia morală a oamenilor.

Lista de personaje cuprinde, în genere, figuri alegorice ori supranaturale: Soarta nestatornică, Credinţa, Cinstea, Răzmeriţa, Europa, Asia, Cruzimea, Oraşul Constantinopol, Spiritul lui Iustinian, Spiritul lui Absimarus, Spiritul lui Leontius, Spiritul lui Philipicus. Dintre personajele umane îi amintim pe Iustinian19 şi pe Iustinian al II-lea, fiul lui Constantin al IV-lea20, co-împărat şi împărat în două rânduri: 685-695, apoi 705-711. Probabil că acesta este personajul dramei, fiindcă alături de el apar numele lui Leontie – în manuscris Leontius – (care l-a înlocuit după prima domnie) şi cel al lui Filippicos21, împărat după 711. În 695 este înlăturat de la domnie în urma unei revolte violente în Constantinopol, însemnat la nas (fapt care i-a atras porecla Rhinometus, Cel cu nasul tăiat şi exilat în peninsula Chersones, după care este pus pe tron Leontius22.

În locul preludiului, adică secvenţa în care, potrivit unei vechi tradiţii teatrale, era expus succint conţinutul şi intriga piesei, pentru ca spectatorii să ştie ce teme se dezbat şi să urmărească evoluţia personajelor, piesa are un prim dialog aprins la care participă toate personajele menţionate mai sus, unele aplaudând, altele deplângând decăderea Imperiului Orientului, consecinţă a greşelilor conducătorilor lui.

Partea I a piesei debutează cu Iustinianus care ordonă să fie azvârlit în închisoare comandantulLeontius, suspectat de ambiţia de a pune mâna pe conducerea imperiului. Deplasat în tabăra militară, încredinţează grija imperiului generalilor Eunuchus şi Theodosius. (Iustinian: „Gloata nu învaţă să poarte jugul. Rebelii pun uşor mâna pe arme împotriva Domnului lor. Starea asta de spirit trebuie curmată. Niciodată nu conduce bine acela [împăratul – n.n.] care îşi cruţă vâslele”). Contrar acestor păreri, Leontius apare blând şi calm. Astrologul Paulus îi prezice încarceratului Leontius libertatea şi domnia: „Pe cel căruia soarta i-a hărăzit gloria îl pune la grele încercări”, îi spune el întemniţatului. Capelanul Stephanus şi Theodosius sunt maltrataţi în palat. Indignaţi, cetăţenii îl blestemă pe împărat. La sfatul lui Paulus, Leontius îşi face curaj şi, spărgând închisoarea, îi eliberează pe captivi. Aceştia şi poporul îl proclamă împărat. (Leontius: „Dacă voi, cetăţeni, mă faceţi fericit cu o asemenea răsplată, încât să-mi cereţi să fiu cezarul potrivit pentru voi, accept să-mi dedic viaţa salvării voastre...”). Corul prezice că o soartă mai bună înscrie numele lui Leontius pe lista cezarilor, nu fără unele ameninţări.

În partea a II-a, Iustinianus este adus în faţa lui Leontius şi, după ce a fost tăiat la nas, este exilat. Stephanus şi Theodosius, care l-au instigat la cruzime pe tiran, sunt destinaţi arderii pe rug. Iustinianus, exilat în Chersones23, îşi deplânge nenorocirea şi îşi cere moartea de la cetăţenii peninsulei. Absimarus Tiberius, proclamat de soldaţi împărat, vine la Constantinopol, îl ocupă şi îl cheamă pe Leontius în faţa tribunalului24. La finalul actului, Corul descrie în limbaj poetic cum Soarta nestatornică pune spiritele lui Leontios şi Absimarus pe roata mişcătoare: pe unul îl doboară, pe celălalt în pune în locul primului.

Actul al 3-lea începe cu Leontius care, fiind declarat vinovat de tribunalul lui Absimarus, este însemnat la nas (tăiat la nări) şi aruncat în lanţuri. Chaganus, regele avarilor, îl primeşte pe Iustinianus fugit în Chersones şi îl face ginerele său, dar, mituit cu bani, plănuieşte să-l predea pe captiv lui Absimarus. Prevenit asupra capcanei, Iustinianus, chemând separat pe câte unul dintre asasini, îi gâtuie şi fuge. Într-un intermezzo coral se povesteşte cum temerile iau cu asalt meterezul în care se adăpostea spiritul lui Iustinian. Spiritul acestuia exclamă, parcă desprins din Eccleziastul biblic: „Maica natură n-a născut nimic sigur pe lume; ne naştem cu toţii într-o stare jalnică, jalnică stare”. Iustinianus este primit de regele bulgar, Trebellius (pe care alţii îl numesc Terbelis), este dotat de către acesta cu armată şi îndemnat să-şi redobândească domnia. La finele actului, Corul declamă că „Soarta trecătoare a lumii, azvârlind în mare o lance, se joacă cu spiritele celor trei tirani şi doar ea iese câştigătoare”.

19 Iustinian I cel Mare (527-565), a urmărit întregirea hotarelor fostului Imperiu Roman.20 Constantin al IV-lea (649-685), împărat bizantin între 668 şi 685. A fost numit coîmpărat cu tatăl său Constans

al II-lea în 654 şi a devenit împărat în anul în care tatăl său a fost asasinat.21 Philippicus, împărat bizantin, 711-713, fiul patricianului Nicephorus, soldat distins sub Justinian al II-lea.22 Leontius, împărat bizantin între anii 695-698.23 Chersones, peninsulă având forma unei mâini cu degete răsfirate, situată în nord-estul Greciei.24 În 698 Leontius, pentru că pierduse Cartagina cucerită de arabi în primăvara acelui an, este detronat de flota

bizantină răsculată împotriva autorităţii imperiale, şi, însemnat la nas la rândul lui (practică ce avea să devină tradiţie la adresa împăraţilor socotiţi nevolnici), este închis într-o mănăstire. Flota îl declară basileu (= rege, împărat, conducător autocrat) pe Absimarus sub numele de Tiberius.

156

Pe parcursul părţii a IV-a urmărim cum, după încheierea adunărilor populare, Iustinian ocupă Bizanţul, condamnă la pedeapsa capitală pe Absimarus, prins în timp ce fugea, şi pe Leontius, dezlegat din lanţuri. (Iustinian: „Ucide, soldat; mânia întemeiată nu cruţă duşmanii; soldat, târăşte-i/încoace vii pe Absimarus şi pe Leontius, rebeli perfizi faţă de cezarul lor...”). Philippicus cel exilat, declarat împărat de către locuitorii din Chersones, împreună cu Elias, căruia Iustinianus îi încredinţase armata, uneltesc împotriva Bizanţului. Iustinianus, auzind de trădarea lui Elias, se înarmează împreună cu fiul său, Tiberius. Iustinianus se răzbună cu cruzime, porunceşte să fie ucişi fiii lui Elias chiar în braţele mamei lor, iar pe ea o dă de nevastă unui sclav indian. Corul narează cum Spiritul lui Iustinian, părăsit de soartă, este prins în laţ de umbrele celor doi copii ucişi.

Partea a V-a este cea mai puţin lizibilă, astfel că putem mai mult deduce faptele descrise. Astfel aflăm că Philippicus, împreună cu Elias Spatharius, ocupă Bizanţul, Iustinuanus şi fiul său Tiberius pierd lupta, care acestuia din urmă îi provoacă şi moartea, Iustinian este capturat. După ce află de moartea fiilor săi, cuprins de furie, Elias retează capul lui Iustinian. După un spaţiu liber, urmează ultimele trei rânduri care nu par a fi ale lui Elias, ci ale unui narator nevăzut, ascuns în culise sau după cortină şi care încheie piesa moralizator cu replica: „Aşa piere Cruzimea”.

Adnotaţiile la acest text lipsesc aproape cu desăvârşire. Numai la paginile 3 şi 4 (dreapta) există două note marginale: severiter, putând însemna cu seriozitate, dar şi cu severitate, cu asprime. Ambele însoţesc intervenţii ale lui Iustinian (spiritul), marcate special. De asemenea. la pagina 5 (stânga), în dreptul replicii lui Leontius, se află prescurtarea Clem. care ar putea fi clementer, adică cu blândeţe, binevoitor, calm, adecvat conţinutului acesteia: „impresionat de atitudinea binevoitoare a cetăţenilor, sunt de părere să accepte să-şi asume grija/preocuparea/responsabilitatea cezarilor; prin frică nimeni nu poate conduce bine nişte oameni liberi”. Este răspuns la întrebarea imediat anterioară a lui Iustinian („Spune; ai vrea, desigur, să fie condus mai cu blândeţe? [poporul – n.n.])” În continuare: „Iustin.: Prin teamă cezarii îşi păzesc viaţa. / Leont.: Dragostea este unicul paznic credincios al principilor.” etc. Altminteri, textul nu pare să fi depăşit stadiul primei consemnări scrise a autorului.

Piesa a cincia, Ioannes Baptista, fiind clasificată drept tragedie, anul scrierii ei fiind 1639, este o dezvoltare tematică ficţională pe o temă istorică reală: domnia lui Herodes cel Mare, rege al Iudeei între 37-4 î.C., apoi a unuia dintre fiii şi succesorii lui, Herodes Agrippa, primul între 37-44 d.C., celălalt între 48-70 d.C. Aici trebuie să fie implicat Herodes Agrippa I (cunoscut şi sub numele de Herodes Antipas), căruia i se atribuie încarcerarea şi uciderea lui Ioan.

Textul este polilocvent, încărcat de aluzii, mituri şi simboluri mitologice păgâne şi creştine amestecate. O demonstraţie de erudiţie mitologică, ce ar trece astăzi, probabil, drept semn de decadenţă megalomană. După mulţimea detaliilor legate de viaţa religioasă, puţin cunoscute de publicul laic, piesa pare să fi fost destinată mai mult reprezentării în faţa unei comunităţi religioase care avea cunoştinţă, din experienţă şi educaţie proprie, de evenimentele şi personajele care apar pe scenă.

Drept dovadă a reprezentaţiei piesei remarcăm în Prolog că unul dintre personaje, Hermes, introdus anume pentru misiunea sa tradiţională de mesager, se adresează direct celui care a patronat logistic şi financiar spectacolul, anume Emeric, denumit în prima parte Archipraesul, adică un cap al bisericii: illustrissime Maecenas, reverendissime Archipraesul Emerice. Urmează apoi o suită de elogii de-a dreptul extravagante, cu aluzii mitologice, ca de pildă: „îl vezi astăzi urcând radios pe scena sfântului lăcaş, pe Ioan, sub auspiciile tale...” etc. În Pro distributione premiorum – Despre împărţirea premiilor, care încheie reprezentaţia, acelaşi Emeric este numit de această dată Princeps.

Piesa debutează cu o invocaţie a predicatorului Ioan, zis Botezătorul, către divinităţi (în text, ca o ciudăţenie pentru un text creştin, toate acestea sunt păgâne: Atlas, Hercules, Hermes) cu furie şi revoltă faţă de masacrarea pruncilor, care s-a petrecut sub Irod (Herodes) cel Mare şi care e de presupus că a continuat şi după anul 4 d.C., sub domnia lui Irod Philip (4 î.C.-34 d.C.), până în preajma naşterii lui Isus, adică anul 1 al erei creştine. Se angajează în bătălia împotriva bestialităţii tiranilor, chiar şi cu riscul propriei vieţi: (Si mandat aether, promptus în ferrum irruam - „Dacă aşa îmi dă misiunea cerul, am să mă arunc fără preget în vârful lancei”.)

Sunt antrenate un număr enorm de personaje, ca: Ioannes, Herodes, îngeri, ţărani, râul Iordan, oraşul Ierusalim, Adevărul, Pocăinţa, Fii, Curteni, zeul Mercur, Argus, Tăria de caracter, cetăţeni de diferite seminţii, fiica lui Herodes, Viclenia, Necredinţa şi multe altele indescifrabile.

Povestea sfântului Ioan Botezătorul este, în genere, destul de cunoscută culturii Occidentale, atât de influenţată de Creştinism şi mitologia sa, aşa că nu vom poposi decât asupra unor amănunte care dau specificul acestei piese. În plus, grafia textului nu permite o aprofundare mai serioasă a sa. În actul al III-lea, bunăoară, se găseşte un dialog extins de la întâlnirea lui Ioannes cu Herodes, care încearcă să-l atragă de partea sa pe predicator, însă acesta refuză orice fel de onoruri. Corul, creator de atmosferă şi,

157

parţial, narator a ceea ce nu se petrece pe scenă, ameninţă prin gura Adevărului: „Rege tiranic, ai să ajungi exilat./O să te trăsnească mânia împăratului.25”

Anturajul spiritelor rele care stăpânesc palatul regelui Iudeii, Herodes, îl aţâţă neîncetat să nu cedeze milei sau omeniei, exaltându-i orgoliul şi puterea: „Necredinţa: Striveşte vipera cu călcâiul”, având în vedere, metaforic, fireşte, pe opozantul Ioan; sau: „Regii nu se tem de nimic”; ori „Înşelăciunea: Crima găseşte uşor un mijloc”.

Herodiada26, soţia lui Herodes, o îndeamnă pe Electra27, fiica ei, să-i ceară lui Irod capul lui Ioan. În dialog cu tatăl său vitreg, aceasta îi cere explicit: „Caput volo Ioannis, Genitor. Vreau capul lui Ioan, tată”. Herodes: „O să-l ai pe Ioan”.

În scena finală, un tribun militar (ofiţer superior) îi vesteşte lui Ioan: „Moriere, venit fatum ineluctabile. Ai să mori, a sosit moartea necruţătoare” şi „Ne grăbeşte porunca regelui, care nu admite întârziere.” Ultima replică a lui Ioan este: „Valeat Orbis; flecto non trepidus genu. Agedum satelles spiritum ferro excute - Adio Pământului; îngenunchez fără teamă. Haide, slujitorule, ia-mi viaţa cu arma-ţi.” În ultima intervenţie a corului se rosteşte o cântare între bocet şi imn de slavă celui care s-a jertfit, Ioan.

Despre piesa Cyrus se specifică în manuscris că a fost jucată de către Colegiul Imperial şi Academic al Comunităţii lui Isus de la Viena la ceremonia căsătoriei 28 „preaputernicului rege al Ungariei Ferdinand al III-lea 29 şi a Mariei30 ”. Este amintit chiar şi autorul: R(onald?) P. Scipio Scambata, membru al aceluiaşi colegiu iezuit.

Acţiunea îl are probabil ca personaj central pe Cyrus II cel Mare, suveran al Imperiului Persan între 559-529 î.C. Afirmăm aceasta întrucât, între alte nume de personaje, apare şi acela de Astyages, care a fost regele Mediei, înfrântă şi anexată Imperiului Persan de Cyrus al II-lea în 550 î.C. Acesta din urmă cucereşte Lydia, Asia Mică, coloniile greceşti, teritorii întinse din Asia centrală, Regatul Babilonului, Fenicia, Siria, Palestina, şi toate teritoriile aflate în calea sa până la hotarele Egiptului faraonic.

Deoarece manuscrisul nu cuprinde şi o expunere a subiectului, suntem nevoiţi să fim tributari unei grafii la prima mână, nestandardizată, individualizată, în mare măsură inaccesibilă, şi, parţial, greu accesibilă datorită abrevierilor, siglelor personale şi elementelor grafice decorative.

Piesa începe cu un excurs al profetului Isaia (secolul VIII-VII î.C.) care deplânge soarta regatului Iudeii, distrugerea Ierusalimului şi deportarea în masă a iudeilor către alte teritorii (în Mesopotamia, de către armatele Noului Babilon), dar prooroceşte renaşterea lui.

Astyages31 rememorează meritele predecesorului său la conducerea regatului Mediei, Cyaxares32, care a extins hotarele regatului şi l-a transformat într-o mare putere. O reuniune cu satrapii33 hotărăşte să fie păstrată şi consolidată credinţa în zeul Mithra34.

Urmează multe pagini ilizibile şi chiar scene ale căror personaje nu sunt menţionate nici nominal, nici generic, ci omise pur şi simplu sau uitate. Un crainic dă de ştire că oricine va îmbrăţişa religia Ierusalimului, va fi socotit duşman din porunca lui Astyages. Urmează un cor al prizonierilor evrei: „Flete iacentis cineres patriae/ Flete Sionis busta sepultae - Plângeţi cenuşa patriei prăbuşite/Plângeţi mormintele Sionului îngropat.” La un moment dat are loc o lungă dezbatere între doi slujitori despre ameninţările armate şi spirituale care înconjoară regatul.

Un anume Daniel, presupunem, nu fără temei, că este vorba chiar de profetul biblic cu acelaşi nume şi care a fost contemporan cu evenimentele din piesă, discută despre putere şi datorie cu Astyages. Daniel susţine că el este domn numai la altar, pe când regele este stăpân peste destinele oamenilor, pe care îi pândeşte primejdia la tot pasul şi pentru destinele cărora este responsabil.

25 Este vorba, presupunem, de Tiberius, succesorul pe tronul imperial după moartea lui Augustus în anul 14 d.C.

până în 37. Apoi - Caligula 37-41d.C.26 Herodiada a fost iniţial soţia fratelui mai mare lui Herodes Agrippa I, Herodes Philip.27 Conform Bibliei, fiica vitregă a lui Herodes se numea Salomeea, nu Electra, nume împrumutat din mitologia

greacă sau din piesa cu acelaşi nume a lui Euripide.28 Căsătoria a avut loc la Viena în data de 20 februarie 1631. Ceremoniile au durat circa 30 de zile.29 Ferdinand al III-lea de Habsburg (1608-1657), împărat al Sfântului Imperiu Romano-German, rege al Ungariei

şi Boemiei, arhiduce de Austria. 30 Arhiducesa Maria Anna de Austria (1606-1646), infantă de Spania, fiica cea mai tînără a regelui Filip al III-lea

al Spaniei şi a Margaretei de Austria. Era verişoară de gradul I cu soţul ei.31 Astyages (585-550 î.C.) a fost ultimul rege al Imperiului Medic, fiul lui Cyaxares, a fost detronat de Cyrus cel

Mare.32 Cyaxares (625-585 î.C.) a fost primul rege al Imperiului Medic, fiul regelui Phraortes.33 Satrapii erau guvernatori ai districtelor imperiului persan cu puteri şi atribuţii de mici regi, dar subordonaţi

Marelui rege al imperiului.34 Misteriile Mithraice erau o formă de cult centrată pe zeul Mithras şi care a fost extrem de răspândită în armata

romană (deoarece erau acceptaţi ca membri ai cultului exclusiv bărbaţii) între secolele 1-4 d.C. Se cunosc destul de puţine lucruri despre practicile acestui cult, se pare însă că îşi avea originea în zoroastrismul persan.

158

Într-un dialog cu un oarecare Choaspes, Astyages află că mai târziu va avea un urmaş vestit din neamul său, un nepot, este vorba de Cyrus cel Tânăr (423-401). Îşi reafirmă aspiraţia de domnie absolută a mezilor asupra Asiei întregi şi credinţa în zeul suprem, Mithras: „Cine să impună mezilor altă religie cât sunt eu rege? Oricine cinsteşte credinţele barbare şi aduce laude unui zeu al Ierusalimului este duşman al lui Mithra (...) Am să smulg din rădăcină neamul din Ierusalim”. Daniel deplânge soarta oamenilor simpli, supuşi capriciilor celor puternici. „Heu rara nimium fulmina in Reges cadunt - Vai, prea rar cad peste regi trăsnetele!”

Un interlocutor important în piesă, Zorobabel35, îndemnă la nesupunere şi revoltă armată „Una est periclis certa superandis via/Arcere viros viribus, manibus manus / Opponere armis arma - O singură cale sigură este spre a depăşi primejdiile, forţa să se opună forţei, mâinile mâinilor, armele armelor.”

Daniel îl sfătuieşte „pobere violenta consilia - să renunţe la planurile de violenţă”, căci „humili prece numen ciendum - se cuvine să invocăm divinitatea cu o rugăciune plină de umilinţă”.

Urmează un dialog între Îngerul evreilor şi Îngerul perşilor. Primul cere îndurare pentru neamul Sionului, care a suferit îndeajuns, persanul însă este indignat la ideea de a-şi părăsi neamul; în acest caz se pune întrebarea: „A cui va mai fi Asia?” În acest moment îşi face apariţia în chip miraculos un zeu (deus ex machina), care se pronunţă pentru ridicarea pe tron a lui Cyrus36 şi se angajează să patroneze fără discriminare Asia întreagă.

Un lung monolog al lui Antyages dă glas neliniştii faţă de soarta sa, a regatului, a familiei şi se arată furios chiar împotriva divinităţii. „Dacă frica i-a plăsmuit pe zei şi cerul este gol, ne jucăm făcând pe credincioşii, ne temem degeaba dacă suntem necredincioşi”.

Cyrus îi explică speriatului Daniel faptul că a fost vorba doar de o joacă, un concurs între tineri şi el, ca învingător, a fost proclamat rege. Daniel îi dezvăluie că el, Cyrus, va fi rege cu adevărat, potrivit unei proorociri vechi a profetului Isaia.

În continuare – o scenă care începe expunerea fără a se numi vreun personaj anume. Probabil că acestea sunt declamate de o Voce-Narator din culise sau de după cortină, având menirea de a da lămuriri asupra evoluţiei acţiunii şi a face legătura cu secvenţele următoare sau este un moment destinat Corului.

Cyrus deschide pentru oamenii cetăţii un şir de spectacole şi concursuri sportive şi artistice la care participă oratori, muzicieni, cântăreţi din instrumente, dansatori, arcaşi, prăştieri, pugilişti, gladiatori, atleţi, călăreţi suliţaşi, soldaţi în zale...

În continuare se schimbă mâna copistului de mai multe ori şi mai multe pasaje sunt cvasiinaccesibile. Din ce se mai poate extrage, observăm din nou un cor al prizonierilor evrei care deplânge soarta deportaţilor: „Acum nefericita gloată se vede nevoită să reînnoiască jelaniile pentru trăsnetele barbare care au căzut asupră-i.”

La finalul piesei, spicuim din ultima replică a lui Cyrus: „... bucuros dau jos greul jug al neamului lui Avraam, să se întoarcă pe pământul strămoşesc şi să ridice pe cheltuiala regelui faimosul templu.”37

După cum se ştie, evreii fuseseră deportaţi, începând din 586, după înăbuşirea răscoalei din 588 împotriva autorităţilor caldeene, şi a urmat distrugerea Ierusalimului. Piesa se încheie cu Crainicul care dă de ştire mesajul lui Cyrus de eliberare a evreilor: „Oricine cinsteşte zeul pe care îl venerează vechea religie a Ierusalimului, cetăţean este, egal în drepturi cu mezii. Să rămână aici, dacă doreşte; dacă nu, cu îngăduinţa regelui Cyrus, poate să se ducă acolo.”

A şaptea piesă, Sfântul Xaverius, Apostolul Indiilor este poate cea mai puţin accesibilă, atât prin tematica propusă, cât şi prin grafie, mulţimea abrevierilor face să nici nu poată fi identificate cu exactitate unele nume de personaje, ceea ce ar putea dovedi că materialul era utilizat pentru uz intern şi se adresa cunoscătorilor subiectului piesei. Autorul este indicat, ca şi în cazul piesei Cyrus: un anume Nicolaus Avancinus, membru al Comunităţii lui Iisus. Nu conţine nici un material de prezentare, doar manuscrisul, care trebuie tradus în totalitate. Este un text de accesibilitate redusă unui cerc de iniţiaţi în cultul şi politica internă a bisericii catolice misionare, întrucât chiar de la prima scenă sunt menţionate ca personaje Orientul, provinciile orientului, Sf. Apostol Toma, un mag, îngeri ai Orientului, Indiei, Japoniei şi altele, apoi brahmani, preoţi şi potentaţi indieni etc. Deşi este unul dintre cele două texte care pun în scenă evenimente şi dezbateri teologice din timpuri mai apropiate de prezent, conţinutul pare foarte puţin atractiv sau interesant pentru laici. Pe lângă aceasta, ca fapt inedit, cel puţin din

35 Nu l-am identificat ca nume istoric sau convenţional, fictiv.36 Probabil Cyrus II cel Mare (559-529 î.C.)care, după înfrângerea şi anexarea Regatului Noului Babilon, permite

repatrierea israeliţilor în Palestina, devenită provincie a Imperiului Persan. 37 Se face referire la renumitul templu din Ierusalim, care fusese dărâmat în 586 î.C. de către babilonieni, după

cucerirea de către aceştia a Ierusalimului. După reîntoarcerea evreilor din Babylon se va construi al doilea templu, la care se face referire şi în finalul piesei „Cyrus”, pe ruinele primului templu al lui Solomon, templu care va fi la rândul său distrus de către romani în anul 70 d.C., în vremea împăratului Vespasian. Evreii speră şi în ziua de astăzi în a treia reconstrucţie a templului lui Solomon.

159

perspectivă contemporană, dar defel ciudat pentru estetica teatrului iezuit, în lista personajelor, pe parcursul desfăşurării acţiunii, sunt indicate şi unele care nu au nici o intervenţie, doar „mobilează” scena, ca elemente de decor, prezenţe socotite remarcabile prin ele însele.

Piesa a opta, Fecioara Maria, răzbunătoarea blasfemiilor sau Iulian Apostatul38, ucis din pricina blasfemiilor prin voinţa divină, are o structură formată din două părţi, partea întâi, având subtitlul Calomniile lui Iulianus este compusă din 12 scene, iar cea de-a doua parte, Moartea blestematului Iulianus, doar din 9.

Subiectul este din nou, ca majoritatea celorlalte piese, puternic inspirat din istoria Bizanţului. Anul 363. Împăratul Iulianus îl huleşte pe Isus Christos, ordonând printr-un decret afişat la porţi ca pe viitor să nu mai fie numit Christos (cel Uns sau cel Ales), ci Galileanul, iar închinătorii lui Christos să nu mai fie numiţi creştini, ci galileeni. Mai mult, Iulianus afirmă că Christos a zis despre Ierusalim că nu va rămâne piatră pe piatră. Convocând căpeteniile evreilor, Iulianus ordonă să fie reconstruit Templul din Ierusalim. Evreii ţin sfat în legătură cu reconstrucţia Templului. Stabilesc lucrările, locul, ordinea construcţiei şi delimitează pe teren componentele. Deodată apare, pe neaşteptate, o lumină din cer şi spirite înarmate ies din pământ, calcă în picioare şi distrug tot ce fusese proiectat, distrug cu săbiile şi presară sare pe deasupra şi otravă. Înspăimântaţi, iudeii renunţă.

Iulianus denigrează jurământul botezului şi îl încarcă cu ocări pe Christos. Sfântul Basilius/Vasile39

deplânge nenorocirile obşteşti. El îi scrie lui Iulianus o scrisoare şi amestecă în cerneală lacrimile sale, rugându-l să pună capăt furiei sale. Mares, episcopul Chalcedonului/Carthaginei, în intenţia de a-l mustra pe Iulian, se întâlneşte cu Basilius şi primeşte de la el o scrisoare pe care s-o înmâneze împăratului. Iulian, care se pregătea să facă sacrificii Soartei/Norocului, este aspru dojenit de Episcopul Mares. Iulian îl insultă pe Christos şi declară că interdicţia episcopului nu-l poate abate de la acel ritual.Scrisoarea lui Basilius o dă arcaşilor ca ţintă pentru săgeţi. Aceştia, azvârlind-o în aer, o lovesc cu săgeţile. Îşi bat joc de legea Evanghelică şi, extrăgând câteva rânduri din ea, o prezintă ca falsă şi râd de ea. Reprezintă numele lui Christos, în batjocură, prin litera X40.

Antiochenus Creştinul îşi îndeplineşte jurămintele către altarul pe care se află o statuie a lui Christos Mântuitorul, pe care o încununează cu flori şi cu coroane. Îl învaţă pe un copilaş respectul faţă de divinitate. Apoi îl combate pe sofistul Libanius. Acesta întreabă în derâdere, despre Christos, ce mai face fiul Creatorului; Creştinul răspunde: făureşte un sicriu pentru înmormântarea lui Iulian. Iulian huleşte rănile, suferinţa, sângele, crucea lui Christos. Culcă la pământ statuia lui (pe care o ridicase odinioară femeia bolnavă de hemoroizi a lui Matei, vindecată de Christos) şi o pune pe a sa în locul ei. Apoi scoate din pământ, cu înjurături şi blesteme, semnul preasfintei cruci. Corul creştinilor, înveşmântat în haine de doliu, plecând în exil, îşi ia rămas bun de la cei dragi. Anticorul saltă de bucurie pentru exilul creştinilor.

La data de întâi a lunii, potrivit, tradiţiei, Iulian împarte daruri soldaţilor. Dă ordin ca unul câte unul să-i aducă tămâie ca ofrandă la altar lui şi zeilor. Mulţi o fac şi sunt încărcaţi de daruri. Soldaţii creştini refuză. Ordonă ca cei care au refuzat executarea ordinului să fie deposedaţi în mod dezonorant de arme, reproşându-le că legea evanghelică după Matei susţine că „cei ce scot sabia de sabie vor pieri”. Pronunţă împotriva lor sentinţa capitală. Soldaţii creştini sunt pregătiţi pentru supliciu. Cel mai în vârstă cere ca înaintea tuturor să fie ucis cel mai tânăr dintre ei. Dar de îndată ce cu toţii cad în genunchi ca să-şi primească lovitura, se apropie Iulian, care interzice să fie ucis careva cu blesteme împotriva lui Christos, pe care voia să-l lipsească până şi de cinstea care i-ar reveni de pe urma suferinţei şi morţii martirilor.

În partea a doua, băieţi din cortegiul regal, înarmaţi cu săbii şi scuturi, îşi exprimă bucuria pentru viitoarea expediţie a lui Iulian împotriva perşilor printr-un ciudat dans războinic păgân. Iulian pregăteşte expediţia împotriva perşilor şi apoi consultă măruntaiele şi sângele animalelor. Toate, inclusiv răspunsul preoţilor sacrificatori, promit să-i fie favorabile. Închină zeilor ofrande, apoi le azvârle aur soldaţilor. Promite, de asemenea, că după încheierea războiului îi va sacrifica lui Jupiter pe toţi galileenii. Sfârtecă în public cu vorbe grele drapelul pe care odinioară împăratul Constantin însemnase crucea41.

Sfântul Basilius se roagă Sfintei Fecioare să dispară din mijlocul lor Iulian Apostatul. Chipul Fecioarei îi dă celui care se roagă un semn de promisiune a ceea ce i s-a cerut. Trei dintre curteni pun la cale asasinarea lui Iulian. După ce ridică săbiile spre cer, apoi şi le proptesc în propriul piept, îl iau pe Dumnezeu ca martor al înţelegerii. La urmă, îngenuncheaţi, punând fiecare vârful sabiei în pieptul

38 Iulian Apostatul (361-363), ultimul împărat roman din dinastia constantiniană. Apostat = persoană care s-a

desprins, a renunţat la o anumită religie/concepţie.39 Este vorba de Sfântul Vasile Cel Mare (330-379).40 Litera greacă „X” are în latină echivalent „Ch”.41 Constantin I cel Mare (307-337) acordă creştinismului, persecutat până acum, prin Edictul de la Milano (313),

dreptul de cult religios egal cu toate celelalte din imperiu.

160

celuilalt, îşi jură credinţă reciproc. Sunt trimise de Vestitor diverse semne şi minuni premonitoare ale morţii lui Iulian. Diverse semne prevestitoare se ridică din pământ şi, cu gesturi înspăimântătoare, dau de ştire moartea lui Iulian. Din nori, Fecioara Născătoare de Dumnezeu rosteşte condamnarea la moarte a lui Iulian. Îi înmânează Sfântului Mercurius lancea cu care să-l străpungă pe Iulian şi îi dă misiunea de a-l omorî. În timpul acesta, pe o muzică de bocet, sunt recitate cântat versete ale psalmilor: „Ridică lancea...” etc.

Creştinul Callopistus, în numele unei vechi prietenii, se pregăteşte de drum spre a-l convinge pe Iulian să renunţe la apucăturile-i ticăloase, dar pe drum este doborât de somn. În somn îi apare un cor de distinşi apostoli, patriarhi şi profeţi, la sfat împreună cu Sfântul Mercurius. Fiecare se plânge cu asprime de Iulian. Se ridică Sfântul Mercurius, arată că i s-a dat misiunea uciderii lui Iulian şi pleacă să o aducă la îndeplinire. Callopistus se trezeşte şi vedenia dispare. Iulian, furios, aşteaptă bătălia. Apare Sfântul Mercurius, împlântă lancea în pieptul tiranului şi îl doboară la pământ. Soldaţii se împrăştie.

Răsturnat la pământ, plin de sângele curs din rană, îşi umple o mână de ţărână şi, aruncând-o spre cer, rosteşte şi aceste cuvinte: „Ai învins, Galileanule, fie-ţi de-ajuns!” Nu există nici o adnotaţie în manuscris – nici legată de conţinut, nici de jocul scenic, nici de altă natură.

Ultima piesă a colecţiei se numeşte „Şcoala Bellonei42 sau Sebastianus, până de curând ultimul rege din neamul său al Lusitaniei43”. O prezentare a subiectului există, dar e aproape inaccesibilă din pricina grafiei. Determinarea naturii istorice sau ficţionale a subiectului şi a personajelor nu s-a putut face. Probabil s-ar putea găsi unele indicii sau aluzii în text, dar acesta numai după traducerea integrală, (excluzând capcanele posibile ale manuscrisului). Acesta este unul dintre cele două texte (alături de piesa Sfântul Xaverius, apostolul Indiilor) care tratează chestiuni de propagandă religioasă din perioade istorice mai apropiate de zilele noastre. Nu a putut fi identificat ca personaj istoric acest Sebastianus, figura centrală a piesei, din câte se pare. Putem face presupunerea că acţiunea piesei are loc în perioada conflictelor cu maurii, în timpul Reconquistei portugheze, fapt deductibil din prezenţa unui anume Mahomet Fessanus pe lista personajelor...

În concluzie, după enunţarea titlurilor şi a celorlalte date de prezentare, toate cele 9 piese, drame sau tragedii, cum sunt ele denumite de autori – anonimi în majoritatea lor –, abordează subiecte care prilejuiesc discuţii cu caracter religios, privind diversitatea naturii umane, de la devoţiune fără rezerve faţă de puterea divină, păgână sau laică, implicând chiar sacrificiul benevol al fiinţei proprii, până la intoleranţă, cruzime şi omucidere din interese diverse, cel mai frecvent mobil fiind dorinţa de putere şi dominaţie asupra semenilor.

După precizările din unele manuscrise (e vorba de Sfânta cruce... şi Cyrus), autorii acestor texte par a aparţine, toţi, unei confrerii religioase, Comunitatea Iisus din Austria, care îşi asumă misiunea de voce militantă pentru valorile universale ale creştinismului, pornind de la rădăcinile sale istorice până în vremurile moderne. Această idee conferă unitate de conţinut întregului corpus textual, cu toată diversitatea de areal geografic, personalităţi, epocă şi evenimente istorice evocate.

Subiectele abordate acoperă o perioadă de peste 2000 de ani, din secolul al VI-lea î.C. până în secolul al XVII-lea modern şi implică personalităţi laice sau ecleziastice din extremul orient asiatic până în vestul extrem al Europei.

Singura piesă cu autor declarat, Scipione Scambata, care a fost reprezentată pe scenă cu prilejul căsătoriei împăratului Austriei şi rege al Ungariei, Ferdinand al III-lea (1637-1657), este Cyrus. Profetul Isaia deplânge soarta Iudeii, distrugerea Ierusalimului şi deportarea evreilor de pe pământul patriei: numai credinţa nestrămutată în zeii strămoşeşti şi în tradiţiile poporului evreu va duce în cele din urmă la eliberarea lor din robie. Se poartă dispute susţinute cu privire la supremaţia divinităţilor în care credea poporul persan, condus la vremea aceea de regele Astyages (594-550 î.C.), bunicul lui Cyrus cel Tânăr, şi divinitatea care guverna viaţa spirituală a poporului evreu. Desfăşurarea evenimentelor avea să confirme proorocirea lui Isaia cu privire la eliberarea din captivitate a evreilor: Cyrus II cel Mare (559-529 î.C.), suveranul Imperiului persan, adoptă o politică lucidă de toleranţă religioasă menită să consolideze pacea în imperiu, admite reîntoarcerea israeliţilor în vechea lor patrie şi declară cultul religios al acestora egal în drepturi cu toate celelalte culte din imperiu. Aşadar, ideea care se degajă din text este o victorie a fidelităţii, statorniciei şi credinţei nestrămutate.

O altă personalitate istorică de prim rang ne prezintă piesa Sfânta cruce.... Împăratul bizantin Heraclios (610-641 d.C.), creştin şi mistic, este cuprins de disperare la aflarea veştii că adversarul său, regele persan Chosroes II (din partea căruia suferise mai multe înfrângeri, urmate de pierderi teritoriale însemnate), după cucerirea Ierusalimului a smuls Crucea Sfântă ridicată pe Muntele Calvarului şi a transportat-o în Persia, pretinde onoruri divine pentru el şi ai săi. Aşează între divinităţi un idol închipuit în chip grotesc, nesocotind respectul pentru Sfânta Cruce şi interzice venerarea acesteia. Cu

42 Bellona, zeiţa războiului.43 Lusitania, vechiul nume al părţii occidentale a peninsulei Iberice, Portugalia de astăzi.

161

disperarea şi speranţa pe care o poate da ultima şansă, Heraclius îşi pune speranţa în ajutorul lui Dumnezeu. Iniţiază un amplu program de pregătire militară şi purificare spirituală a armatei în numele lui Christos. Îşi desemnează, pentru orice eventualitate, moştenitorul la tron şi porneşte la război împotriva perşilor. Chosroes este înfrânt. Heraclius recuperează Sfânta Cruce şi, în ambianţa unui ceremonial religios de mare rigoare şi acurateţe, o ridică purtând-o pe umeri el personal, după exemplul lui Christos, din nou, pentru a treia oară pe Muntele Calvarului. Piesa este aşadar o pledoarie pentru supremaţia credinţei creştine definită prin respectul pentru Dumnezeu şi pentru creaţia Sa, omul, pentru ideea de unitate şi destin, pentru egalitate în faţa divinităţii între conducătorii de state şi supuşii lor.

În obiectivul atenţiei se află şi figuri de mari rătăciţi spiritual. Este cazul piesei Iulian Apostatul... La început creştin, ultimul împărat roman din dinastia constantiniană (361-363 î.C.), s-a lăsat pradă apostaziei (renegării credinţei întru Christos), iniţiind cu fanatism un program de persecuţie a creştinilor. Iulianus îl huleşte pe Christos, ordonând ca pe viitor acesta să nu mai fie numit Christos, ci Galileanul, iar închinătorii lui Christos să fie numiţi nu creştini, ci galileeni. Denigrează jurământul botezului şi îl încarcă cu ocări pe autorul lui, pe Christos, hulind rănile, suferinţa, sângele, crucea lui Christos. Culcă la pământ statuia lui şi se ocupă să o pună pe a sa în locul ei. Iulian pregăteşte expediţia împotriva perşilor. Consultă, după ritualul păgân, măruntaiele şi sângele animalelor sacrificate. Toate, inclusiv răspunsul preoţilor sacrificatori, promit să-i fie favorabile. Promite de asemenea că, după încheierea războiului, va sacrifica lui Jupiter pe toţi galileenii. Sfârtecă în public drapelul pe care odinioară împăratul Constantin cel Mare însemnase crucea. Ordonă masacrarea soldaţilor creştini care refuzaseră să-l venereze pe el ca zeu. Mulţime de apariţii miraculoase şi minuni dau semn despre condamnarea lui Iulian de către spiritele divine. În bătălia care a urmat, răsturnat la pământ, plin de sângele curs din rană, îşi umple o mână de ţărână şi, aruncând-o spre cer, odată cu alte vorbe grele, rosteşte şi aceste cuvinte memorabile: „Vicisti Galilee - Ai învins, Galileanule!”... Deci, un avertisment pentru toţi renegaţii, indiferent de rangul lor social, asupra consecinţelor refuzului sau abandonării cultului lui Christos. În subtext, probabil că funcţiona şi un memento pentru spectatorii protestanţi ai spectacolului, care erau astfel avertizaţi de pericolele renunţării la „dreapta credinţă.”

În galeria damnaţilor, al căror noroc este, inevitabil, de scurtă durată, se înscrie şi Iustinian II, co-împărat şi împărat în două rânduri: 685-695, apoi 705-711, personajul dramei Noroc de scurtă durată. Animat de aceeaşi încrâncenare pentru păstrarea privilegiilor şi rangului de cezar, „stăpân” pe destinele supuşilor săi, reacţionează fără milă la cel mai mic semn de nesupunere, atât din partea comandanţilor, cât şi a gloatei: „Gloata nu învaţă să poarte jugul. Rebelii pun uşor mâna pe arme împotriva domnului lor. Starea asta de spirit trebuie curmată. Niciodată nu conduce bine acela (=împăratul – n.n.) care îşi cruţă vâslele”. Iustinianus ordonă să fie azvârlit în închisoare generalul Leontius, suspectat de ambiţia de a pune mâna pe conducerea imperiului. În urma unui dialog aprins cu suveranul său, Leontius, nevinovat de acuzaţia ce i se adusese, se hotărăşte să preia conducerea. Urmează represaliile la care se dedă Iustinian pentru păstrarea coroanei sale. Ca şi în alte piese, soarta nestatornică, definiţie vagă a forţelor atotputernice care conduc universul, deci divinitatea, „se joacă cu spiritele tiranilor” care nu-şi cunosc menirea de protectori ai supuşilor lor. În urma unor uneltiri de palat, unul dintre nenumăratele mijloace punitive folosite de destin, cezarul este detronat şi asasinat. Autorul piesei încheie acţiunea cu o observaţie morală de o evidenţă de netăgăduit: „Aşa îşi găseşte sfârşitul cruzimea”.

Piesa Zenon ilustrează aceeaşi temă: intriganţii, uneltitorii, fie ei şi capete încoronate, care se dovedesc inapţi de misiunea care li s-a încredinţat, aceea de conducători de popoare, sfârşesc prin a cădea în mrejele propriilor lor urzeli. Zenon, împărat al Imperiului Bizantin în 474-475 şi 476-491, isaurian de origine, ucide în chip arbitrar pe cel mai destoinic general al său, suspectându-l de rivalitate la tron. Complicate intrigi de palat, în care se implică şi membrii familiei imperiale, îl împing pe cezar tot mai mult pe calea cruzimii şi abuzului de putere. Opozanţii lui aduc la îndeplinire proorocirea ce i se făcuse lui Zenon pentru uciderea predecesorului său, anume că va fi pedepsit cu o moarte cumplită –îngroparea de viu. De remarcat aici rolul astrologului, care ar fi, în ideea autorului, purtătorul de cuvânt al puterilor oculte, care nu lasă nepedepsită nici o faptă potrivnică naturii umane, indiferent de statutul social al autorului ei.

Ultima piesă care are ca personaj un cap încoronat este Sebastianus... rege al Lusitaniei. Este tot o pledoarie pe tema adeziunii religioase, întrucât aici acţiunea se desfăşoară într-un areal de contact între două religii care îşi dispută dominaţia, creştinismul şi islamismul.

Cele trei piese care încheie seria sunt pledoarii susţinute pentru racolarea de noi adepţi ai creştinismului catolic. Protagoniştii lor sunt sfinţi sau persoane beatificate.

În Sfântul Domitianus... acţiunea este localizată în Carinthia (land austriac în vecinătatea Italiei) probabil în perioada evului mediu primitiv, după o menţiune din text care precizează că un episcop însărcinează doi subordonaţi ai săi cu convertirea populaţiei carinthiene. În rezumat: nişte ţărani, care au văzut ţâşnind flăcări dintr-un mormânt, dau fuga acolo în speranţa descoperirii unei comori, dar au surpriza să descopere un tezaur de natură spirituală. Acela era mormântul celui care, păgân la început,

162

se convertise apoi la creştinism, se botează, este iniţiat în dogma şi ritualurile vieţii creştine. Devenit adept fervent al noii religii, se hotărăşte să dea ajutor şi dalmaţienilor împilaţi de un tiran hain. Printr-un decret imperial, Domitianus este numit conducător al Carinthiei. Convocând adunarea căpeteniilor, Domitianus decretează stârpirea idolatriei în teritoriile stăpânite de el. Dă ordin să fie distruşi toţi idolii. Cade în extaz şi îşi primeşte în pace vestea apropiatei morţi. Se urcă la cer şi se arată ca sfânt foştilor săi supuşi. Nu există nici un indiciu că textul ar fi trecut dincolo de simpla aşternere pe hârtie de către autorul său necunoscut.

Sfântul Xaverius, apostol al Indiilor este un text destinat în special unui cerc de iniţiaţi în cultul şi politica internă a bisericii misionare în orientul îndepărtat, India, Japonia şi altele. Deşi este greu accesibilă, în Catalogul ordonat al cărţilor manuscrise din Biblioteca Batthyaneum întocmit în anul 1958 aflăm că a fost identificat autorul ei în persoana unui anume Nicolaus Avancinus, membru al aceleiaşi confrerii religioase vieneze.

În sfârşit, tragedia Ioan Botezătorul este o demonstraţie de erudiţie mitologică. După mulţimea detaliilor legate de viaţa religioasă, puţin cunoscute de publicul laic, piesa pare a fi fost destinată mai mult reprezentării în faţa unei comunităţi religioase care avea cunoştinţă, din experienţă şi educaţie proprie, de evenimentele şi personajele care apar pe scenă. O dezvoltare tematică ficţională pe o temă istorică reală: domnia lui Herodes cel Mare, rege al Iudeei între 37-4 î.C., apoi a unuia dintre fiii şi succesorii lui, Herodes Agrippa, primul între 37-44 d.C., celălalt între 48-70 d.C. Aici trebuie să fie implicat Herodes Agrippa I, căruia i se atribuie încarcerarea şi uciderea lui Ioan. Din mulţimea personajelor istorice şi a personificărilor: Ioan(nes), Herodes, îngeri, ţărani, pădureni, râul Iordan, oraşul Ierusalim, Adevărul, Pocăinţa, fii, curteni, Mercurius, Argus, Tăria de caracter, cetăţeni de diferite seminţii, fiica lui Herodes, Viclenia, Necredinţa şi multe altele. Ioan se angajează în bătălia împotriva bestialităţii tiranilor, cu tot riscul vieţii proprii: „Si mandat aether, promptus în ferrum irruam - Dacă aşa îmi dă misiunea Cerul, am să mă arunc fără preget în vârful lancei”. Anturajul spiritelor rele care stăpânesc palatul regelui Iudeii, Herodes, îl aţâţă neîncetat să nu cedeze milei sau omeniei, exaltându-i orgoliul şi puterea: Necredinţa: „Striveşte vipera cu călcâiul” având în vedere, alegoric, pe opozantul Ioan. „Regii nu se tem de nimic”. Înşelăciunea: „Crima găseşte uşor un mijloc”. Herodiada (nevasta lui Herodes) o îndeamnă pe Electra, fiica ei, să-i ceară lui Herodes capul lui Ioan. În dialog cu tatăl său vitreg, aceasta îi cere explicit: „Caput volo Ioannis, Genitor - Vreau capul lui Ioan, tată”. Herodes: „O să-l ai pe Ioan”. Credincios până la ultima suflare misiunii sale, îi spune tribunului executor: „Valeat orbis; flecto non trepidus genu. Agedum satelles spiritum ferro excute - Adio Pământului. Îngenunchez fără teamă. Haide, dar, slujitorule, ia-mi viaţa cu arma-ţi”. Ultima intervenţie a corului rosteşte o cântare între bocet şi imn de slavă celui ce s-a jertfit, Ioan, înconjurat acum de aura divinităţii.

Toate aceste texte vădesc tendinţa autorilor lor de a se adresa mai ales urechilor înalţilor demnitari şi marilor suverani, că smerenia este o cerinţă obligatorie deopotrivă conducătorilor ca şi supuşilor lor, cerinţă impusă de soarta reciprocă şi natura unică a condiţiei umane.

Pentru impresia că piesele sunt tribune de dezbatere a unor teze religioase pledează şi numărul mare de abstracţiuni personificate: Adevărul, Credinţa, Necredinţa, Perfidia, Statornicia, Smerenia, Pocăinţa, pe lângă personajele umane, divinităţi creştine sau păgâne, precum şi denumiri geografice.

Structural e păstrată, în aproape toate, tradiţia teatrului antic: un cor care intervine din când în când spre a trage concluzii de moment, a da informaţii despre continuarea acţiunii sau a crea o atmosferă sumbră, tensionată sau exuberantă, de beatitudine, potrivit momentului acţiunii.

Doar trei dintre ele au unele adnotări marginale care, în viziunea autorului lor, sunt indicaţii regizorale menite să orienteze atitudinea, intonaţia sau mişcarea scenică a actorilor, a componentelor unei scene anume pentru optimizarea efectului urmărit.

Nu există indicaţii privitoare la montarea pe o scenă a şapte dintre piese. Luând pentru exemplificarea conţinutului în manuscris al colecţiei postludiul Pro distributione proemiorum, credem că nu trebuie trecut sub tăcere că în piesa premergătoare acestuia dedicată, după cum am amintit, preaslăvirii cardinalului de Trnava cu ocazia onomasticii sale, devine, printre personajele acţiunii, în rândurile cărora se numără şi Adevărul, Vitejia, Căinţa, ş.a.m.d., chiar şi Mercur activ, ţinând, în calitatea sa de zeu al oratoriei, un discurs adresat înalţilor oaspeţi prezenţi, în care tămâia linguşelii este, pentru a utiliza o exprimare eufemistică, aruncată cu cădelniţă cu tot în capul celor în cauză. Dacă mai era încă nevoie, concluzionăm din nou că teatrul iezuit avea mai puţin o funcţie artistică, ci era parte a unei extrem de judicioase şi complexe campanii de imagine a bisericii catolice, o formă de public relation, am spune-o azi, slujindu-ne de limbajul standardizat al marketing-ului.