cap 4-coloizi an iii

8/20/2019 Cap 4-Coloizi an III

1/14

CAP 4

Coloizi şi stabilitate coloidală

4.1. PROPRIETĂŢI GENERALE

Definiţia „clasică” a sistemelor coloidale – dispersia unor mici particule solide

într-un mediu lichid (ceea ce se înţelege curent prin soluri) este destul de restrictivă.

O definiţie riguroasă a termenului „coloid” este greu de formulat. Ea poate deveni

nesatisf ăcătoare şi poate conduce la excluderea unor sisteme cu comportare coloidală

dacă se exagerează de pildă importanţa unui factor arbitrar cum este mărimea particulelor

care alcătuiesc sistemul. O definiţie adecvată mai mult sau mai puţin trebuie să ia în

considerare două aspecte ale sistemului:

- structura (cum sunt puşi împreună componenţii sistemului, sau cum sunt amestecaţi)

- dimensiunea particulelor (care este mărimea unităţilor dispersate în sistem)

În general, un sistem coloidal este alcătuit dintr-o substanţă (faza dispersă: solid

lichid sau gaz) divizată fin şi distribuită uniform într-o a doua substanţă (mediul de

dispersie sau faza continuă care poate fi solidă, lichidă sau gazoasă).

Se pot considera, în general, patru clase de coloizi: coloizi comuni (simpli), asociaţii

coloidale, coloizi liofilici şi coloizi reticulari.

Exemple de coloizi comuni:

laptele (lichid gras dispersat ca picături fine într-o fază apoasă),

fumul (particule de solid dispersate în aer),

ceaţa (picături mici de lichid dispersate în aer),


2/14

Coloizi şi stabilitate coloidal ă 117

vopsele (mici picături de solid dispersate în lichid),

geluri (molecule de polimer care atunci când se dizolvă în solvent, confer ă soluţiei

rezultate o structur ă semisolidă),

oase (mici particule de fosfat de calciu dispersate într-o matrice solidă de

colagen).

În funcţie de natura fazei disperse şi a fazei continue se pot face clasificări ale

coloizilor: aerosoli (fumul – solid dispersat în aer), emulsii (maioneza – lichid (ulei

vegetal) dispersat în alt lichid (apa)), soluri (cerneluri, vopsele – particule solide

dispersate în lichid).

O a doua clasă de coloizi care prezintă importanţă în cadrul chimiei suprafeţelor

sunt aşa numitele „asociaţii coloidale”. Acestea sunt constituite din agregate sau

„unităţi” (unituri) de molecule (uneori sute sau mii) aflate într-o asociere dinamică,

conducând astfel la un sistem care poate fi considerat simultan o solu ţie molecular ă şi un

adevărat sistem coloidal. Formarea asociaţiilor coloidale presupune existenţa anumitor

substanţe şi depinde de factori cum sunt concentraţia, temperatura, compoziţia

solventului, structura chimică. Ca exemple se pot da unele sisteme biologice incluzând

formarea membranelor celulare, anumite procese digestive, fenomene de transport în

sânge.

O a treia categorie de coloizi sunt „coloizii liofilici” care sunt soluţii în caremoleculele de solut (polimeri) sunt mult mai mari decât cele de solvent. Această

categorie de coloizi asigur ă interferenţa ştiinţei coloizilor cu altă arie major ă a ştiinţei,

ştiinţa polimerilor.

O a patra categorie de coloizi este cea a coloizilor reticulari (network colloids).

Aceste sisteme sunt greu de definit cu precizie deoarece sunt constituite din două reţele

care se interpenetrează astfel încât e greu de specificat care este faza dispersă şi care este

faza continuă. Exemple clasice sunt sticla poroasă (aer – sticlă) şi sticla opacă (dispersie

solid – solid), precum şi multe geluri.

Câteva exemple de coloizi simpli în care se poate distinge clar faza dispersă şi

faza continuă sunt prezentate în tabelul 4.1. În practică multe sisteme coloidale sunt mult

mai complexe ele conţinând coloizi de diverse tipuri (sol, emulsie, asociaţie coloidală,


3/14

118 Chimie coloidal ă

specii macromoleculare) plus faza continuă. Studiul acestor „multicoloizi” este dificil,

dificultatea crescînd cu numărul de componenţi prezent în sistem.

Tabel 4.1. Exemple de coloizi comuni (simpli)

Sistem Tip Fază dispersă Fază continuă

Cea ţă Aerosol lichid Lichid Gaz Fum Aerosol solid Solid GazSpumă de ras Spumă Gaz SolidSpumă bătut ă

(styrofoam)

Spumă solidă Gaz Solid

Lapte Emulsie Lichid (gr ăsime) Lichid (apă)Unt Emulsie Lichid (apă) Solid (gr ăsime)Vopsea Dispersie Solid Lichid

Jeleu Gel Macromolecule Lichid Detergen ţ i lichizi Soluţie micelar ă Micele de molecule

de detergentLichid

Privitor la mărimea particulelor coloidale trebuiesc f ăcute câteva precizări.

Experienţa de mai mulţi ani a ar ătat că proprietăţi coloidale clasice au sistemele în care

particulele fazei disperse au dimensiuni cuprinse în domeniul 1 -1000 nm. Aceste limite

sunt însă departe de a fi rigide. Practic sunt multe sisteme ale căror particule au

dimensiuni în afara acestui domeniu (emulsii, spume, aerosoli) care trebuiesc incluse în

categoria coloizilor deoarece caracteristicile lor nu permit o altă opţiune realistă. De

asemenea există sisteme (fibre, cleiuri, filme) ale căror particule pot avea sau nu

dimensiunile în domeniu amintit şi ale căror proprietăţi sunt în vecinătatea comportării

coloidale şi care trebuiesc considerate coloizi.

4.2. MECANISMUL FORMĂRII COLOIZILOR

Ca mărime, particulele coloidale au dimensiuni intermediare între dimensiunile

moleculelor şi cele ale fazelor macroscopice condensate. Obţinerea unui sistem coloidal

stabil şi cu particule de dimensiuni corespunzătoare se poate face în două moduri:


4/14


- prin dezagregarea (dispersia) pieselor de dimensiuni mari la mărimea

corespunzătoare

- pornind cu o dispersie molecular ă şi construind particulele de dimensiunea

necesar ă prin agregare (condensare)

Există şi situaţii speciale (asociaţiile coloidale, coloizii liofilici) care trebuiesc tratate

separat.

4.3. STABILITATE COLOIDALĂ

4.3.1. R ădăcinile comportării coloidale

Într-o soluţie sau într-o fază „normală” a unui sistem, atomii şi moleculele de la

suprafaţă au proprietăţi distincte faţă de atomii şi moleculele din interior. De asemenea

numărul atomilor şi moleculelor de la suprafaţă este mult mai mic decât al acelora din

interiorul fazei astfel încât efectele de suprafaţă sunt „acoperite” de efectele de ansamblu.

Dacă însă faza respectivă este divizată în particule din ce în ce mai fine proprietăţile

(efectele) de suprafaţă devin semnificative estompând caracteristicile generale ale

sistemului. Datorită energiilor înalte deţinute de moleculele de suprafaţă sau a marii lor

reactivităţi, efectele de suprafaţă devin observabile atunci când particulele în care estedivizat sistemul se apropie de „dimensiunile coloidale”. Deoarece limita inferioar ă a

domeniului coloidal este destul de largă, acest moment este greu de precizat înainte ca

proprietăţile sistemului să se evidenţieze.

În ceea ce priveşte coloizii, trebuie clarificată noţiunea de stabilitate şi când se pot

folosi termenii de sistem stabil sau instabil. Conceptele de bază ale termodinamicii ne

arată că orice sistem tinde în mod spontan către starea de echilibru în care energia

sa liberă are valoare minimă. Termodinamica nu spune nimic despre cât de repede

poate să decurgă o astfel de transformare, acesta fiind domeniul cineticii chimice, de

asemenea nu precizează dacă pe parcurs, sistemul se poate opri din drumul său trecând

într-o configuraţie metastabilă.

Pentru o reacţie chimică se ştie că există o anumită barier ă energetică (enegia de

activare) pe care sistemul trebuie să o depăşească pentru ca procesul să aibă loc. Dacă


5/14


elemente ale sistemului fizico-chimic au suficientă energie (cinetică, electronică, de

vibraţie, etc.) pentru a depăşi bariera, atunci reacţia va avea loc. Dacă nu se întâmplă

acest lucru, sistemul poate r ămâne într-o stare metastabilă.

În ceea ce priveşte coloizii, consideraţiile de energie interfacială impun ca

„poziţia” celei mai joase energii pentru un sistem dat va fi aceea în care există un minim

în suprafaţa de contact între faze. Coloizii sunt de multe ori instabili, sistemul coloidal

revenind rapid la o stare în care fazele sunt complet separate . Există totuşi bariere de

diverse tipuri între stările stabile şi metastabile astfel încât un sistem coloidal poate fi

f ăcut să existe şi să persiste suficient de mult timp, astfel încât să poată îndeplini o

anumită funcţie necesar ă (ex. o parte a sistemelor biologice). Pentru scopuri practice,

termenul metastabil poate fi ambiguu. În ceea ce priveşte sistemele coloidale, un coloid

este considerat „stabil” dacă r ămâne în starea energetică metastabilă un timp suficient delung. El va fi considerat instabil dacă sistemul începe să-şi piardă proprietăţile coloidale

(gradul de dispersie sau dimensiunea particulelor) înainte ca un timp, necesar considerat,

să treacă. De fapt, desemnarea unui coloid ca stabil sau instabil este foarte relativă şi

trebuie f ăcută în contextul unei aplicaţii concrete. Mulţi cercetători consider ă că în

realitate toate sistemele coloidale sunt de fapt metastabile.

Coloizii trebuiesc consideraţi sisteme metastabile în care for ţele de suprafaţă fac

ca starea de dispersie fină să reprezinte o situaţie de „stare cu înaltă energie”. De fapt

există sisteme coloidale care au putut fi păstrate ca atare chiar şi 100 de ani ceea ce ne

spune că barierele energetice în aceste cazuri fac ca tranziţia între starea metastabilă şi

cea stabilă să fie foarte dificilă, chiar imposibilă. Există şi situaţia opusă când schimbări

intervenite în sistem permit o trecere spontană şi rapidă din starea metastabilă în cea

stabilă.

4.3.3. Sursa stabilităţii coloidale

For ţele de atracţie între 2 molecule cresc (adică energia devine mai mare în

valoare negativă) continuu atunci când distanţa între particule scade. Grafic situaţia se

prezintă ca în figura de mai jos, curba 1.


6/14


E n e r g i a d e i n t e r a c ţ i e

Distanţa de separare, H

Figura 4.1. Curba tipică a energiei de interacţie pentru două unituri (curba 3) care estesuma potenţialului de atracţie (curba 1) şi a potenţialului de respingere (curba 2).

La apropierea moleculelor, la un moment dat, norii electronici ai moleculelor

încep să interacţioneze şi se suprapun par ţial. Dacă legătura covalentă nu este posibilă, se

produce o respingere (termenul Born de respingere) şi ca urmare o creştere a entalpiei

libere a sistemului, care devine practic egală cu infinit (curba 2 din figur ă).

Când se iau în considerare atât atracţia cât şi respingerea, curba de interacţie arată

ca în figura de mai sus, curba 3. Pentru sistemele coloidale este decisivă înălţimea

maximului de pe curbă. Nivelul maximului energiei din figura prezentat ă anterior

reprezint ă o mă sur ă a stabilit ăţ ii sistemului. Discuţia pentru două particule care

interacţionează poate fi extinsă pentru sisteme cu număr mare de particule, cum sunt

sistemele coloidale (introducînd desigur multe simplificări).

Pentru coloizii liofobi există practic două mecanisme de stabilizare:

1. interacţiile electrostatice din stratul dublu electric,

2. stabilizare sterică sau entropică.


7/14


4.3.3.1. Suprafeţe încărcate electric şi stratul dublu electric (SDE)

La contactul dintre două faze se produce un salt de potenţial electric datorită

faptului că una din faze cedează ioni celeilalte, r ămânând încărcată cu sarcini de semn

opus. Suprafaţa încărcată va atrage din motive de neutralitate electrică, ioni de semn

contrar (contraioni) din mediul de dispersie, formând un strat dublu electric.

Să consider ăm situaţia a două particule izolate, similar încărcate (sau suprafeţe

plate pentru acest material) cu straturile lor dublu electrice. În contextul stabilităţii

cinetice se poate spune că un sistem este stabil atât timp cât particulele individuale îşi

menţin stabilitatea, adică atâta timp cât floculaţia şi/sau coagularea nu apar. Ca să apar ă

fenomenul de agregare, trebuie ca două particule să se ciocnească cu o for ţă suficient demare astfel încât ciocnirea să fie efectivă. Există două criterii care trebuiesc luate în

discuţie relativ la stabilitatea coloidală: numărul sau frecvenţa ciocnirilor şi eficacitatea

acestor ciocniri. După cum se vede în figura 4.2, când două particule încărcate se apropie,

cei doi nori electronici sau cele două straturi dublu electrice încep să interacţioneze.

Deoarece straturile dublu electrice sunt de acelaşi semn, interacţia este de natur ă

repulsivă, conducând la o creştere a potenţialului electric între particule. Simplist, stratul

dublu electric poate fi considerat drept un resort localizat între cele două particule.

Când particulele se apropie, resortul se comprimă şi dezvoltă o for ţă de respingere care

tinde să depărteze particulele. Mărimea for ţei de respingere va depinde de constanta de

for ţă a resortului adică de mărimea (grosimea) stratului dublu electric. Cu cât mai mare

este constanta cu atât mai mare este rezistenţa la apropierea particulelor şi cu atât mai

dificil este să se producă o ciocnire efectivă care să ducă la floculaţie. Interac ţ iunea între

staraturile dublu electrice reprezint ă o barier ă de energie în curba total ă de interac ţ iune.

Când două particule se apropie, se produc cel puţin două tipuri de interacţiuni: cea

de respingere despre care s-a vorbit şi una de atracţie de tip van der Waals, care face ca

mulţi coloizi să fie instabili. Energia totală de interacţie a sistemului va fi suma celor

două energii:


8/14


total atr repG G G (4.12)

P o t e n ţ i a l e

l e c t r i c

Distanţa deseparare

Distanţa de echilibru;For ţa = 0

Distanţa mică;for ţă de

respingere

Distanţa mare; for ţă deatracţie

Figura 4.2. Interacţiunile dintre două particule coloidale cu straturi dublu elctrice.Vizualizare ca două blocuri conectate de un resort. La distanţă mare de separare, resortul

este întins dezvoltând o for ţă care trage blocurile unul spre altul (interacţiuni van derWaals atractive). La distanţă mică de separare, resortul este comprimat dezvoltând o for ţă

de respingere care îndepărtează blocurile (repulsie electrostatică). La distanţă intermediar ă for ţele sunt în echilibru.

4.3.3.2. Stabilizarea sterică

Mecanismul de stabilizare al coloizilor discutat mai sus se refer ă numai la acele

sisteme în care particulele dispersate deţin o suprafaţă încărcată electric, astfel încât

interacţiunea între straturile dublu electrice crează bariera necesar ă de energie pentru


9/14


stabilitatea cinetică. Există şi un alt mecanism de stabilizare cunoscut de multă vreme dar

înţeles şi studiat în ultimii ani. Acest mecanism necesită prezenţa unui coloid liofilic, care

adsoarbe pe suprafaţa particulei şi determină ceea se numeşte stabilitate sterică. „India

ink” (cerneala), particule de carbon dispersate într-o soluţie apoasă a unei r ăşini naturale

(natural gum) este un exemplu cunoscut de coloid stabilizat în acest mod. Există şi alte

exemple de coloizi care pot fi obţinuţi cu ajutorul unei „acţiuni protective” dezvoltată de

un coloid liofilic.

Este acceptat că „agenţii de protecţie sterici” nu este nevoie să deţină o încărcare

electrică. Ei trebuie în principal să îndeplinească două condiţii: să de ţ ină o natur ă

chimică dual ă pentru a îndeplini caracteristicile de solubilitate şi să aibă o masă

molecular ă relativ mare. Se poate spune, în general, că un stabilizator steric trebuie să

aibă o fracţiune din moleculele sale care să manifeste solubilitate scăzută în mediul dedispersie şi/sau o înaltă tendinţă de adsorbţie la suprafaţa particulelor. Rezultatul trebuie

să fie formarea unui strat adsorbant relativ gros care poate impune o barier ă particulelor

din apropiere, crescând astfel stabilitatea coloidului. Stabilizatorii sterici cei mai des

folosiţi sunt substanţe macromoleculare.

Mecanismul stabiliz ării sterice

Aşa cum se vede în figura 4.3, atunci când două particule care au un strat adsorbit

de polimer liofilic se apropie una de alta, aceste straturi încep să se interpenetreze. Se

produc două efecte: unul osmotic datorat creşterii concentraţiei locale a speciilor

adsorbite între cele două particule şi un efect de restricţie de volum sau efect entropic

datorită faptului că speciile care interacţionează încep să piardă anumite grade de libertate

datorită aglomeraţiei.

În ambele cazuri, entropia sistemului local descreşte, fapt nefavorabil, în timp ce

efectul osmotic poate şi el să fie însoţit de un efect entalpic nefavorabil datorat

desolvatării a celor mai multe „agregate coloidale” din zona respectivă. Pentru a recâştiga

entropia pierdută, particulele trebuie să se mişte separat permiţându-şi mai multă libertate

a mişcării, în timp ce solventul se mişcă pentru a „resolvata” agregatele. Rezultatul este o


10/14


barier ă de energie care întârzie apropierea particulelor şi dezvoltă un mecanism efectiv de

stabilizare (un nou resort, referitor la figura 4.3).

Figura 4.3. Fenomene interacţionale de respingere care apar la apropierea a două suprafeţe cu polimer adsorbit

Procesul este schematic ilustrat în figura 4.3. Pe două suprafeţe care posedă

polimer adsorbit se produc două fenomene care dau naştere unei for ţe de respingere întrecele două suprafeţe: a) la apropiere, dar înainte de interpenetraţia straturilor, concentraţia

locală a lanţurilor de polimer dintre particule creşte peste valoarea „normală” de

echilibru, dând naştere unui efect de presiune osmotică: moleculele de solvent se mişcă în

zona dintre suprafeţe şi se împing reciproc; b) la distanţe mai mici când straturile s-au

întrepătruns, lanţurile de polimer încep să piardă grade de libertate (scădere de entropie)

şi astfel apare un al doilea termen de respingere.

Într-un sistem stabilizat steric (f ăr ă încărcări electrice), energia de interacţie va fi

suma for ţelor van der Waals de atracţie şi a for ţelor de respingere de natur ă sterică:

total steric atr G G G (4.17)


11/14


După cum s-a mai spus, agenţii de protecţie polimerici sau stabilizatorii sterici trebuie să

fie puternic ancoraţi de suprafaţa particulelor în cel puţin un punct sau în mai multe

puncte. Dacă există un singur punct de ancorare, rezultatul va fi un sistem cu o oscilaţie

liber ă de tip „coadă” în soluţia în care se dezvoltă acţiunea protectivă (figura 4.4a). Dacă

există două sau mai multe puncte de ancorare, rezultatul va fi formarea a diverse bucle

(meandre) şi posibil a câtorva „cozi” (figura 4.4b). Pentru o anumită lungime a lanţului

polimeric, se poate vedea intuitiv că într-un sistem de „cozi”, distanţa cu care stratul

protectiv se extinde în interiorul soluţiei va fi mai mare în comparaţie cu un sistem de

bucle. De aici se poate trage concluzia că un singur punct de ancorare ofer ă o protecţie

mai bună. Pe de altă parte, în cazul buclelor, odată penetraţia începută, vor fi de două ori

mai multe agregate (unituri) afectate de efectul restricţiei de volum, conducând la un

efect entropic mai puternic. De aceea, nu se poate spune de fapt că o configuraţie este mai bună decât alta. În sistemele practice se întâlnesc ambele configuraţii.

Bucle

Figura 4.4. Modul de adsorbţie al unui polimer la suprafaţa particulelor

Efectul masei moleculare a polimerului

În general, pentru clasa coloizilor liofilici, un material cu masă molecular ă înaltă

este de aşteptat să producă o protecţie mai bună împotriva floculării. Motivul este că

lanţurile mai lungi implică bucle şi cozi mai lungi şi deci formarea unui strat protectiv


12/14


mai gros în jurul particulei. Ca şi în cazul altor sisteme fizice există însă anumite limite

care nu trebuiesc depăşite, mase moleculare prea mari putând favoriza flocularea.

Dacă un polimer cu masă molecular ă foarte înaltă şi care dezvoltă mai mult decât

un singur punct de ancorare la suprafaţa particulei este adăugat într-o dispersie coloidală,

există posibilitatea ca diferite puncte de ancorare să „agaţe” două particule diferite mai

degrabă decât să se ataşeze la aceeaşi particulă. Acesta este îndeosebi cazul când există

un mare exces de particule faţă de concentraţia polimerului. Ataşarea aceluiaşi lanţ de

polimer la două particule le ţine pe acestea unite şi le apropie producând flocularea

(figura 4.5).

Dacă producerea floculării aduce aspecte negative în stabilizarea sterică a

coloizilor, ea poate totuşi să prezinte şi aspecte pozitive. De exemplu, adăugarea unor

cantităţi mici de polimer acrilamidic la apă conduce la flocularea unor particule dematerial care ar fi greu de înlăturat printr-un alt procedeu. Aplicaţii similare sunt de

exemplu în tratamentul apei de spălare a cărbunelui sau în flocularea sterilului de fosfat

de calciu din minereul de uraniu.

Figura 4.5. a) Sisteme stabilizate steric în care o moleculă de polimer este asociată cu o

singur ă particulă; b) Sistem cu concentraţie mică de polimer (sau cu polimer cu masă molecular ă foarte mare); o moleculă de polimer „leagă” două sau mai multe particulefavorizând flocularea.

Flocularea prin descongestionare

Dacă într-o soluţie coloidală se adaugă un polimer care nu este adsorbit sau este

slab adsorbit pe suprafaţa particulelor coloidale, atunci apare un fenomen de floculare


13/14


prin descongestionare.

În această situaţie când două particule se apropie, lanţurile de polimer care sunt

slab adsorbite sau care pur şi simplu „plutesc” între particule, sunt îndepărtate din aria de

apropiere dintre particule, păr ăsind suprafeţele respective. Prin aceasta poate să apar ă o

for ţă atractivă suplimentar ă ca rezultat a îndepărtării polimerului din zona de apropiere

(figura 4.6).

Figura 4.6. Flocularea prin descongestionare

Când polimerul este evacuat for ţat din zona de apropiere dintre particule, balanţa

osmotică se dezechilibrează; aceasta înseamnă că între particule concentraţia soluţiei estemai mică decât în masa de soluţie. Osmoza for ţează practic solventul să „curgă” printre

particule către masa de soluţie. Efectul net asupra particulelor este că ele sunt apropiate şi

mai mult (efect de sugere în termodinamică) rezultând o pierdere a stabilităţii şi

producând flocularea. Figura prezentată este schematică şi simplistă, ea servind totuşi

pentru ilustrarea conceptului prezentat. O discuţie mai amplă se poate face în cadrul

teoriei adsorbţiei polimerilor.

4.5. CURBA TOTALĂ DE INTERACŢIUNE

Cele două mecanisme discutate anterior – electrostatic şi steric – reprezintă

extremele unui domeniu de tehnici experimentale care ne permit să preparăm


14/14


sisteme coloidale cinetic stabile. Cele două mecanisme nu se exclud reciproc. Mulţi

coloizi de importanţă tehnologică necesită o combinare a ambelor efecte.

Curba energiei potenţiale totale conţine următorii termeni:

total elec steric misc atr G G G G G (4.33)

Proteinele, de exemplu, sunt coloizi de protecţie excelenţi. Ele au structur ă polimerică şi

tind să se adsoarbă pe diferite suprafeţe, producând o stabilizare sterică puternică, şi de

asemenea pot fi încărcate electric (funcţie de pH) producând de asemenea o stabilitate

electrostatică bună. Această natur ă duală poate avea anumite avantaje practice. De

exemplu, dacă un coloid (de pildă iodura de argint) este preparat în prezenţa gelatinei la

un pH deasupra punctului izoelectric (adică o încărcare negativă netă este prezentă pe

suprafaţa moleculei de proteină), va rezulta o dispersie foarte stabilă. Dacă pH-ul este fie

mai ridicat, fie mai scăzut (depinzând de tipul de gelatină utilizată), la punctul izoelectric

(încărcare netă zero), lanţurile de gelatină tind să colapseze pe suprafaţa particulelor,

reducând gradul stabilizării sterice împreună cu cea pierdută de neutralizarea sarcinilor

polimerului. Sistemul are tendinţa să floculeze, permiţând separarea unui complex iodur ă

de argint – gelatină de cea mai mare parte a apei. Dacă pH-ul este readus la valoarea sa

iniţială, polimerul adsorbit se va umfla şi se produce redispersarea coloidului iniţial.Prezenţa gelatinei previne ca particulele iniţiale să facă contact, astfel încât să nu poată

apărea adevărata floculare sau coagulare. Procese similare cu acesta, utilizâd polimeri

naturali sau sintetici şi-au găsit aplicabilitatea în domenii ca: fotografia,

microâncapsularea, etc. Cunoşterea modului în care un coloid poate fi stabilizat crează un

instrument foarte important pentru obţinerea multor sisteme de utilitate practică.

cap 4-coloizi an iii

Documents