arhitectura eclezială catolică postconciliară. intenţii şi propunericaiete.ftcub.ro/2011/caiete...

Arhitectura eclezială catolică postconciliară.

Intenţii şi propuneri

Cătălin GRIGORE

ABSTRACT

Over time, the Western Christian Sacred Space was in a fruitful dialogue with secular culture, we can say even profane, from which he often borrowed different constructive solutions. Those, however, were adapted to his own liturgical needs, were filtered semasiological and, finally, laying the basis for a new branch of architecture: the ecclesiological one. At one point in recent history, secular art has attempted a radical and dangerous separation from the religious inspired art, amid a general crisis of modern society. Church undertook the task to recover the gap from those who can be considered as recipients of the Gospel message through an approach which proposed, among other things, even uptake of the new and innovative artistic currents, all these in concordance with Tradition. Keywords: sacred space, tradition, symbol, aggiornamento, modernity.

Demersul reinventării Sale, întreprins de Biserica Catolică la mijloc de

secol XX, în cadrul Conciliului Vatican II, a fost catalogat drept una dintre cele mai radicale schimbări în ceea ce priveşte relaŃia Sa cu lumea profană. Păstrând proporŃiile, s-ar putea afirma, totuşi, că fiecare conciliu ecumenic a lăsat impresia unei dezrădăcinări profunde pe linia continuităŃii tradiŃiei în ochii contemporanilor, fără ca această percepŃie să se propage mai departe de generaŃia în cauză. Aşa că multe dintre comentariile şi criticile la adresa schimbărilor declanşate de hotărârile luate în cadrul acestui sinod poartă pecetea acestei subiectivităŃi involuntare. Iar dacă Ńinem cont de faptul că toŃi cei patru papi ce au succedat pe Scaunul Romei după încheierea sesiunilor conciliare au fost participanŃi direcŃi la acesta, riscul unei judecăŃi lipsite de detaşare asupra consecinŃelor prezente sau viitoare este inerent.

Aceleaşi riscuri au fost asumate şi de către cei ce au încercat să surprindă schimbările de ordin arhitectural - artistice, într-o macroviziune - propuse în cadrul documentelor conciliare, precum şi a diverselor luări de poziŃie ulterioare, menite să normeze sau, dimpotrivă, să scoată de sub influenŃa canoanelor arhitectonica eclezială.

Caietele Institutului Catolic X (2011) 267-288

CĂTĂLIN GRIGORE

268

SpaŃiul sacru din perspectiva Conciliului Vatican II

Precum remarca M. Eliade, spaŃiul nu prezintă omogenitate, dacă ar fi să ne raportăm la acesta din punct de vedere al sacralităŃii1, ci dezvoltă zone insulare diferite calitativ de restul. De-a lungul istoriei umane religioase aceste locuri „altfel”, marcate în general prin investire, au constituit centrul de interes al diverselor comunităŃi, la început în ansamblul lor, iar apoi, prin restrângere, numai a celor religioase. O viziune fractală a raportării la spaŃiul sacru de-a lungul istoriei va scoate în evidenŃă acelaşi spectru de întrebări pe care diversele comunităŃi umane l-au parcurs până astăzi. Folosind tot opera lui Eliade drept inspiraŃie, în care acesta recunoştea religiilor păgâne o stare de validitate religioasă, ele având un caracter mai degrabă hierofanic decât idolatru2, şi Biserica Romano-Catolică, prin DeclaraŃia despre relaŃiile Bisericii cu popoarelor necreştine, cunoscută şi sub numele de Nostra ætate3, recunoaşte o autentică valoare religioasă altor culte şi denominaŃiuni.

Problematica sacrului, reluată de Biserica Catolică în secolul al XX-lea, vine să clarifice anumite noŃiuni fundamentale pe care omul contemporan nu mai ştie, nu mai poate sau nu mai vrea să le înŃeleagă. Perspectiva asupra sacrului în ansamblul său, şi a spaŃiului sacru în mod particular, rămâne în mod firesc imuabilă în Biserică, însă se modifică registrul în care acesta se face cunoscut, plecând de la cerinŃa de căpătâi a Celui ce a întemeiat-o, MergeŃi în toată lumea şi propovăduiŃi Evanghelia la toată făptura (Mc 16,15).

Întreaga viaŃă a omului, ca făptură a lui Dumnezeu, se desfăşoară într-o dimensiune religioasă. Astfel, teologia catolică contemporană încearcă să pună în evidenŃă caracterul sacru al CreaŃiei, pe care Dumnezeu a văzut-o ca fiind bună, iar pornind de la această premiză să considere profanul în stare pură - din perspectiva definirii lui apofatice ca lipsă a sacrului - ca fiind inexistent. Departe de ideea unui panteism ce afirmă un sacru imanent materiei, părinŃii conciliari au dorit să propună o religie vie, plină de vitalitate, prin intermediul căreia CreaŃia este resacralizată în mod continuu. Aprofundând, starea de credinŃă, semn vizibil al cohabitării cu sacrul, trebuie trăită şi actualizată de către fiecare creştin în orice ipostază, fără a fi limitată doar la o dimensiune interioară şi devenind astfel incapabil să penetreze şi cealaltă dimensiune, cea exterioară, asimilată îndeobşte profanului. Acest maniheism în gândire nu este defel specific Bisericii, dar surprinde adesea o stare de fapt a lumii contemporane. Biserici muzeificate sau sărbători creştine 1 M. ELIADE, SpaŃiul şi profanul, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, passim. 2 Ibidem. 3 Cf. «DeclaraŃia despre relaŃiile Bisericii cu religiile necreştine Nostra Aetate» în Conciliul Vatican II, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice, Bucureşti, 2000, p. 219-227.


Arhitectura eclezială catolică postconciliară. Intentii şi propuneri

269

păgânizate: acestea sunt doar două exemple de consecinŃe ale unei decalări de atitudine, pe cât de radicală, pe atât de gravă.

Nu trebuie să mire foarte mult această perspectivă câtă vreme termenul de sacru, chiar şi pentru un anumit număr de teologi creştini, face obiectul unei legitime suspiciuni4, credinŃa fiind trecută prin filtrul unei tratări nonreligioase. CivilizaŃia actuală, încurajată de astfel de sceptici, tinde şi adesea reuşeşte să substituie religia cu un set de norme etice, cu valoare mai mult sau mai puŃin universală, cu un grad de obligativitate mai mare sau mai mic. De altfel, moralismul, preciza cardinalul Jean Daniélou, apare drept unul dintre cele mai grave pericole ale religiei de azi, precum a fost odinioară pelagianismul5, prin absolutizarea liberului arbitru şi negarea oricărei autorităŃi divine: supranaturalul devine contiguu superstiŃiei, iar subiecte ce trimit la o reflecŃie asupra sacrului, precum bunoară moartea6, devin tabuuri.

A marca în mod vizibil un spaŃiu sacru s-a dovedit o sarcină dificilă în orice religie, în toate timpurile. Pornind de la formele incipiente, până la cele folosite de religiile actuale, delimitarea constructivă a unui spaŃiu investit a implicat pentru om respectarea unor cutume bine precizate într-o tradiŃie nestricăcioasă. Lăcaşul creştin nu face nici el excepŃie de la această regulă. Iar, pelegrinând într-o societate autistă religios, Biserica a încercat, cu mai multă sau mai puŃină prudenŃă, să dezvăluie acel spaŃiu de o calitate diferită ca un loc comun oamenilor, să sugereze prezenŃa unei alterităŃi absolute7, fără a o altera, a o profana, dar, dimpotrivă, făcând-o să irumpă, să difuzeze, împlinindu-şi astfel rostul.

Conciliul Vatican II, consideraŃii şi intenŃii

Eu cred că cuvântul lui Dumnezeu nu ajunge la omul zilelor noastre pentru că el este exprimat în funcŃie de experienŃa religioasă a omului de ieri8

În perioada pregătitoare a Conciliului, pe 14 iunie 1959, papa Ioan al

XXIII-lea pronunŃă un cuvânt ce va deveni un adevărat laitmotiv al întrunirii sinodale - aggiornamento - cu sensul de aducere la zi a Bisericii, de creare a unei punŃi de legătură între Aceasta şi societatea secularizată a secolului al XX-lea. 4 Card. J. Daniélou, «Difesa del sacro» în Mons. G. Fallani (coord.), Orientamenti dell’Arte Sacra dopo il Vaticano II, Editura Minerva Italica, Bergamo, 1969, p. 18. 5 Ibidem, p. 19. 6 Cf. Jean Dupuis, L’euthanasie, Ed. Tequi, Paris, 1991, passim. 7 A. Ioan, SpaŃiul sacru (ms.), p. 3. 8 Card. J. Daniélou, «Difesa del sacro» în Mons. G. Fallani (coord.), Orientamenti dell’Arte Sacra dopo il Vaticano II, Editura Minerva Italica, Bergamo, 1969, p. 18.


CĂTĂLIN GRIGORE

270

Căci decreştinarea, ca fenomen de masă, a survenit odată cu schimbarea modului de a trăi în cadrul societăŃii. Dacă în timpul Conciliului din Trento, în secolul al XVI-lea, atunci când Biserica Catolică a înfăptuit ultima mare reformă, rata analfabetismului era de peste 80 % din populaŃie9, la jumătatea secolului al XX-lea acest procent s-a modificat radical, creştinul catolic având acces la surse de informare mult mai variate şi complete. Noua organizare a societăŃii, în care democraŃia înlocuieşte, cel puŃin la nivel politic, ierahia de ordin divin, efervescenŃa socială, datorită căreia o serie de drepturi şi libertăŃi civile îl fac pe individul recent mai puŃin depedent de religie, apariŃia într-un ritm susŃinut a diferitelor secte şi denominaŃiuni creştine ori contactul cu diversele religii sau culte exotice, întârzierea cu care Biserica a luat poziŃie faŃă de nedreptăŃile aduse muncitorimii în detrimentul mişcărilor de stânga, urbanizarea masivă, prin migrarea de la sat la oraş datorată în special revoluŃiei industriale, ce crează premizele unui nou tip de habitat, în care morfologia comunităŃii se schimbă, constituie tot atâtea cauze ce au dus la înstrăinarea creştinul de Biserică şi în ultimă instanŃă de Dumnezeu. Astfel că, în enciclica inaugurală a pontificatului său, Ad Petri Cathedram, papa Ioan al XXIII-lea menŃiona că scopul principal al viitorului Conciliului va consta în adaptarea disciplinei bisericeşti la necesităŃile şi condiŃiile timpului nostru10.

ConstituŃia Sacrosantum Concilium

În sfârşit, nu se vor introduce inovaŃii decât dacă le cere o adevărată şi certă

utilitate pentru Biserică şi având grijă ca formele noi să izvorască organic din formele deja existente11.

Arta epocii noastre şi aceea a tuturor popoarelor şi regiunilor trebuie să aibă de

asemenea libertatea de a se exprima în Biserică, cu condiŃia de a sluji edificiile şi riturile sacre cu respectul şi onoarea care le sunt datorate12.

Aceste două extrase din ConstituŃia Apostolică Sacrosantum Concilium,

primul document elaborat în cadrul conciliului, sunt edificatoare în ceea ce

9 H. Jedin (coord.), Storia della Chiesa. La chiesa nel ventesimo secolo 1914-1975, vol. X/1, ed. H. Jedin, R. Aubert, G. Bandmann, Jaca Book, Milano, 1980, p. 19. 10Pp. Ioan XXIII, Enciclica “Ad Petri Cathedram” în http://www.vatican.va/holy_father/john_xxiii /encyclicals/documents/hf_j-xxiii_enc_29061959_ad-petri_en.html. 11 «ConstituŃia despre liturgie Sacrosanctum Concilium» în Conciliul Vatican II, op. cit, pct. 23, p. 19. 12 Ibidem, pct. 123, p.41.



271

priveşte nu atât intenŃia părinŃilor sinodali – exprimată destul de lămuritor în cele 8972 de propoziŃii redactate –, cât mai ales a spiritului în care acestea trebuie citite.

Faptul că problematica artistică nu a avut un document dedicat în întregime ei a lăsat impresia că aceasta nu se numără printre cele mai stringente subiecte ce a determinat organizarea prezentului conciliu, fiind atinsă tangenŃial şi poate insuficient. Este totuşi o falsă impresie, căci, prin includerea ei în constituŃia Apostolică Sacrosantum Concilium, s-a dorit contextualizarea acestei teme şi, mai mult, acordarea unei importanŃe sporite, arta sacră aparŃinînd domeniului liturgic.

Dacă religiile păgâne au încercat un contact cu arta aidoma celui cu divinitatea, diversele forme interpretative prin care aceasta se concretiza contopindu-se adesea cu subiectul religios, dând naştere unor „mistere” artistico-divine, începând cu creştinismul, arta, şi în special arta figurativă, este pusă în faŃa unei încercări diferite: evenimentul istoric al Întrupării înlocuieşte mitul şi îi oferă totodată artistului posibilitatea reprezentării umanităŃii în care se camuflează însăşi esenŃa sacrului, în persoana lui Cristos. Ia naştere astfel arta sacră în forma în care este ea cunoscută în cadrul creştinismului, ce îşi revendică inspiraŃia ca fiind de natură divină sau, cum o definea cardinalul Giovanni Fallani, arta sacră este adeziunea umanului la divin, ce traversează forme de expresie sensibile, pentru un dialog în rugăciune cu Dumnezeu13. În grade de măsură diferite, şi arta, în ansamblul ei, şi arta cu subiect religios, în mod special, sunt, prin prisma faptului creator ce stau la baza lor, contaminate de sacru, sfântul Toma de Aquino văzând în frumuseŃe - mobil al artei - o splendoare invizibilă ce devine vizibilă14.

La modul ideal arta a fost destinată a fi într-o oarecare măsură autonomă, dar în practică ea a devenit, adesea mai mult decât o impunea situaŃia, obiect al subiectivităŃii artistului, memorie a locului şi a timpului în care a fost creată. Astfel, luând exemplul arhitecturii, s-ar putea spune că impunătoarele catedrale gotice traduc aspiraŃiile scolasticii medievale, bisericile renascentiste redau imaginea umanismului creştin, tot aşa cum barocul european propune un nou tip de misticism, după chipul şi imaginea societăŃii de atunci. ConvieŃuirea multiseculară şi influenŃa reciprocă pe care arta sacră şi cea profană şi-au arătat-o reciproc în mediul apusean a determinat părinŃii sinodali să afirme în cadrul Conciliului Vatican II că: Biserica nu a considerat niciodată un anumit stil artistic ca fiindu-i propriu, ci, după caracterul şi condiŃiile

13 Mons. G. Fallani, «Per una teologia dell’Arte Sacra» în Mons. G. FALLANI (coord.), op. cit, p. 67. 14 Mons. G. fallani, op. cit., p. 65.


CĂTĂLIN GRIGORE

272

popoarelor şi după necesităŃiile diferitelor Rituri, ea a admis formele artistice din fiecare epocă, creând în decursul veacurilor un tezaur artistic ce trebuie păstrat cu toată grija posibilă15.

Considerată adeseori pe nedrept drept retrogradă atunci când era doar precaută, Biserica Catolică arată fără echivoc, prin hotărârile Conciliului din 1963, receptivitatea pentru dialog cu orice formă stilistică, inclusiv cu arta epocii noastre16. Şi nu ar fi putut altfel pentru că arta sacră nu are menirea să se izoleze, fiind destinată doar clerului ce slujeşte, ci comunică cu societatea căreia îi predică Vestea cea Bună. Cunoscută de-a lungul timpului drept o mediatoare permeabilă la subiectul religios, arta trebuie să folosească un limbaj adecvat scopului său şi inteligibil pentru omul contemporan. Dacă omul obişnuit intră în contact cu pictura, sculptura sau muzica sacră în general abia după ce a luat contact cu religia, adică în urma unei minime iniŃieri, rolul arhitecturii sacre este mult mai important prin faptul că limbajul ei poate comunica şi oamenilor ce nu au neapărat contact cu credinŃa. Transmiterea mesajului său evanghelizator Ńine de o corectă formare profesională şi, nu în ultimul rând, creştină a artistului. Acest lucru a intrat şi în intenŃia Conciliului ce reglementeză ca:

Episcopii, personal sau prin preoŃi capabili, cunoscători şi iubitori de artă, se vor ocupa de artişti, pentru a-i educa în spiritul artei sacre şi al liturgiei. Mai mult, se recomandă crearea de şcoli sau de academii de artă sacră pentru formarea artiştilor în acele regiuni în care se va socoti oportun17.

Totuşi o formare profesională solidă a diverşilor artişti nu le conferă un statut de decident în materie de artă sacră, tocmai datorită caracterului liturgic şi cultual al acesteia. De aceea, se recomandă o bună conlucrare a artistului cu persoana clericală, astfel încât cunoştinŃele profesionale ale unuia să fie dublate de discernerea sacrului în opera de artă al celui de-al doilea, biserica socotindu-se întotdeauna pe bună dreptate arbitră în materie, deosebind printre operele artiştilor pe cele conform credinŃei, pietăŃii şi legilor religioase tradiŃionale şi, ca atare, adecvate uzului sacru18.

Unul din obiectivele foarte clar exprimate chiar de către pontiful ce a încheiat şedinŃele conciliare ale Conciliului Vatican II, papa Paul al VI-lea, a fost acela de a restitui poporului lui Dumnezeu un rol dinamic în celebrarea cultuală şi nu unul de persoană asistată religios. Scopul primordial al arhitecŃilor trebuie să fie acela ca noile biserici construite să fie adecvate acŃiunilor

15 «ConstituŃia despre liturgie Sacrosanctum Concilium», op. cit, 123, p. 41. 16 Ibidem. 17 Ibidem, 127, p. 41. 18 Ibidem, 122, p 40.



273

liturgice şi să favorizeze participarea activă a credincioşilor19, în ciuda sofiştilor ce încearcă repolarizarea intenŃiilor constructive ale Catolicismului ce ar pune în prim-plan pe om în actul de a-i aduce slavă lui Dumnezeu şi nu pe Dumnezeu, obiect al adoraŃiei oamenilor, în fapt cei doi actori întâlnindu-se pe una şi aceeaşi scenă liturgică.

Expunerea într-un număr moderat şi într-o ordine corectă a decoraŃiilor ce fac obiectul artei sacre este o condiŃie sine qua non pentru a favoriza o devoŃiune corectă şi o pietate necontaminată de superstiŃie. Estetica artei religioase este pusă pe deplin în valoare într-un context adecvat: o icoană într-o biserică originală mai degrabă decât într-un muzeu, un edificiu de inspiraŃie stilistică modernă într-un cartier de locuinŃe nou, mai degrabă decât în proximitatea unei zone istorice.

Nicio soluŃie constructivă nu a fost „sanctificată”, niciun material sau mijloc de realizare nu a fost privilegiat, în intenŃia de a asigura o varietate cât mai mare şi o libertate a viziunii artistice cât mai ample, Biserica admiŃând, în ceea ce priveşte materialele, formele şi ornamentele, modificările introduse de progresul tehnicii în decursul secolelor20. O precizare deosebit de importantă formulată în cadrul Conciliului a fost aceea cu privire la îndepărtarea insuficienŃei, mediocrităŃii sau falsităŃii expresiei artistice din bisericile creştine.

TradiŃie şi modernitate în loc de tradiŃie sau modernitate

Evenimentul reformator al Bisericii Catolice, aşa cum este văzut de

Conciliul Vatican II, nu uită să menŃioneze şi să accentueze rolul crucial al tradiŃiei în viaŃa creştină. Departe de a fi contradictorii, tradiŃia – sau mai bine spus tradiŃiile, căci referinŃa are drept subiect o varietate impresionantă de comunităŃi ce se revendică din aceeaşi mare confesiune, dând astfel înŃelesului originar al termenului de catolic un sens puternic – şi reînnoirea Bisericii sunt două acŃiuni complementare, deopotrivă necesare. O exegeză a artei sacre catolice ar trimite la un spectru de tradiŃii şi nu doar la una singură, punctul comun al tuturor fiind punerea lor la dispoziŃia Bisericii în scopul unei mai bune slujiri a acesteia: simbolică în catacombe, triumfală în bazilică, liturgică în experienŃa bizantină, culturală şi dogmatică în catedrală, estetică în Biserica Renaşterii, apologetică după Conciliul Tridentin21. Iar o tradiŃie autentică este, aidoma comunităŃii care se slujeşte de ea, o tradiŃie vie, actualizată continuu, dar în consonanŃă cu lungul şir de precedente artistice, în cazul de faŃă. Şi aici

19 Ibidem., 124, p. 41. 20 «ConstituŃia despre liturgie Sacrosanctum Concilium», op.cit, 122, p. 40. 21 Mons. G. Fallani, op. cit., p. 70.


CĂTĂLIN GRIGORE

274

intervine posibilitatea dialogului cu arta modernă: şi ea are capacitatea de a exprima printr-un limbaj propriu, dar comprehensibil contemporanilor, transcendenŃa divină. Adesea este dificil în a discerne fie estetica, fie mesajul în cadrul artei moderne, şi pentru că în multe cazuri aceasta a fost strâns legată de experiment. Biserica, prin reprezentanŃii ei, trebuie să fie precaută în a îngloba în patrimoniul creştin universal aceste forme, avertizând asupra exceselor ce se pot comite. Astfel, luând exemplul unei opere de artă de un realism exacerbat, nu i se poate imputa faptul că redă ireproşabil un adevăr sau mai bine spus un aspect al adevărului, ci faptul că face acest lucru transferând o temă sacră într-un mediu profan, într-o exaltare a materiei22 scăpând din vedere un adevăr şi o realitate mult mai amplă. La polul opus, excesului materiei i se opun excesele unui simbolism impropriu folosit în opera de artă modernă, prin care se conferă o anumită omogenitate eretică între spirit şi materie, între om şi Dumnezeu, o lipsă a consistenŃei, o pseudomistică confuză. Am putea spune - transferând alegoric exemplele în plan cristologic - că sunt echivalente cu o artă de inspiraŃie arianistă, respectiv monofizită. În ciuda acestor exemple, nu se poate spune că Biserica Catolică postconciliară respinge operele aparŃinând acestor curente sau ale altora în mod apriori, ci doar veghează, aşa cum a făcut-o şi în alte timpuri.

Altarul

Altarul, ca element indispensabil lăcaşului de cult, capătă o importanŃă

sporită datorită prezenŃei reale a Fiului lui Dumnezeu, sub specia pâinii şi a vinului, dublată de simbolismul cristologic ce îi este atribuit: altarul principal trebuie plasat şi construit în aşa fel încât să fie văzut întotdeauna ca şi Cristos Însuşi, locul în care se împlinesc tainele mântuirii, şi centru a toate, căruia îi revine cel mai mare respect23. InstrucŃiunea Eucharisticum Mysterium, ce reglementează aceste aspecte, atrage atenŃia că nu în orice loc şi nu orice tip de material sau formă spaŃială este permisă în realizarea mesei altarului. Zona prezbiterială găzduieşte nu numai altarul, element primordial în săvârşirea Liturghiei Euharistice, dar şi scaunul episcopal, amvonul sau tabernacolul, obiecte ce îşi au rolul lor în înfăptuirea Liturgiei Cuvântului. Însă trebuie avut în vedere atunci când se plasează diversele obiecte în zona presbiterială ca altarul să aibă un loc privilegiat, centrat şi eventual uşor ridicat de la nivelul podelei naosului, fiind vizibil din oricare parte a Bisericii. El trebuie să se afle într-o dispunere ce

22 Ibidem, p. 72. 23 «InstrucŃiunea Eucharisticum Mysterium» în http://www.adoremus.org/ eucharisticummysterium.html, 24.



275

sugerează o relaŃie directă cu celelalalte elemente prezente acolo, pentru ca dispoziŃia spaŃială să redea ordinea şi armonia Liturghiei.

Luminarea altarului este un alt factor special ce responsabilizează arhitectul cu găsirea celor mai adecvate soluŃii constructive, astfel încât să fie exploatată în cel mai înalt grad dispunerea edificiului, lumina ambientală, iar în cazul în care este insuficientă lumina naturală, cea electrică să fie discretă şi decentă. În mod similar, masa altarului trebuie să aibă o dimensiune adaptată slujirii, la nivelul unei staturi medii umane, şi realizat dintr-un material ce ar sugera stabilitatea, consistenŃa, foarte adesea fiind folosită marmura. De asemenea, este prevăzut ca altarul să fie situat liber şi nu lângă un perete, pentru a se putea celebra cu faŃa spre popor şi pentru ca celebrantul să se poată mişca liber împrejur24, iar atunci când dispunerea în cadrul bisericii este una centrală să se asigure posibilitatea celebrării pe două laturi ale acestuia25.

Nu în ultimul rând, în apropierea altarului trebuie să existe o cruce, simbol înrâurit din punct de vedere simbolic cu masa altarului, fie că se optează pentru situarea ei pe postament, lângă altar, suspendată deasupra altarului sau, când condiŃiile o impun, de mici dimensiuni chiar pe altar26.

Tabernacolul

ApariŃia acestui element arhitectural în Biserica Romano-Catolică este

relativ nou, odată cu Conciliul din Trento, şi justificat odată cu răspândirea adoraŃiei şi venerării faŃp de speciile euharistice. O practică frecventă în Biserica Apusului, adoraŃia euharistică a presupus păstrarea în condiŃii de securitate şi demnitate a Preasfântului Sacrament27. În mod normal, în fiecare lăcaş de cult există un singur tabernacol, iar importanŃa şi respectul faŃă de el trebuie să fie asemenea celor acordate mesei altarului. Din acest motiv se recomandă ca el să fie plasat obligatoriu în zona prezbiterială şi de preferat în apropierea altarului principal, însoŃit întotdeauna de o mică candelă ce aminteşte de prezenŃa lui Cristos Însuşi în tabernacol28. Nu de puŃine ori s-a ales ca soluŃie incorporarea tabernacolului în altar, pentru a sugera legătura

24 «InstrucŃiunea Inter oecumenici» în http://www.adoremus.org/ Interoecumenici.html, 91. 25 Mons. P. Garlato, «L’arredo sacro e il rinnovamento liturgico» în Mons. G. Fallani (coord.), op. cit, p. 267. 26 «InstrucŃiunea Inter oecumenici»,op.cit, 94. 27 Păstrarea Preasfântului Sacrament s-a făcut în toată istoria Bisericii, sub forma viaticului ce trebuia acordat muribundului, însă odată cu răspândirea practicii de adoraŃie a impus apariŃia acestui element arhitectural relativ nou (n.a.). 28 «InstrucŃiunea Eucharisticum Mysterium», op. cit, 52.


CĂTĂLIN GRIGORE

276

profundă dintre cele două obiecte de cult, însă, având în vedere celebrarea cu faŃa către popor, ce s-a aflat printre schimbările propuse, nu este opŃiunea cea mai propice. În foarte multe biserici postconciliare s-a obişnuit să existe o capelă a Sfântului Sacrament, loc de practicare a adoraŃiei şi, în consecinŃă, de păstrare a Sacramentului29. În sfârşit, printre soluŃiile admise ca reverenŃioase se numără şi aceea a plasării tabernacolului într-un loc special creat de genul unei nişe în perete sau pe un piedestal.

DirecŃia rugăciunilor liturgice

Una dintre schimbările radicale ce au intervenit în practica liturgică catolică ca urmare a reformei propusă de Conciliul Vatican II priveşte celebrarea Liturghiei, dar şi a altor practici liturgice, cu faŃa către popor a persoanei consacrate. Reorientarea cardinală a direcŃiei de oficiere a actului liturgic trebuie privită şi în concordanŃă cu orientarea cultuală a orişicărui gest liturgic: spre Răsărit. ReminiscenŃă a mediului semitic din care se adapă creştinismul, această orientare din cadrul cultului păstrează în seva sa o semnificaŃie simbolică ce adesea scapă omului modern. Aşa cum observa actualul papă Benedict al XVI-lea, pe vremea când era doar cardinal, modul abstract de gândire al societăŃii vestice - care este într-o oarecare măsură şi consecinŃa modului în care s-a dezvoltat teologia creştină în această parte de lume - trimite invariabil la sintagme de tipul Dumnezeu este spirit, Dumenzeu este peste tot, sintagme pe cât de adevărate, pe atât de greşit încadrate într-un silogism care şi-ar propune să desluşească taina Răsăritului cel de Sus. Dar o dovadă a faptului că Răsăritul teologic nu se confundă neapărat cu estul geografic este asocierea acestei direcŃii şi cu semnul Fiului Omului, adică cu crucea, semn al Celei de-a Doua Veniri. Crucea este cea care marchează în biserică direcŃia liturgică, iar acolo unde restricŃii urbanistice, geografice - constructive într-un cuvânt - nu permit orientarea bisericii spre est, semnul crucii serveşte drept răsărit interior al credinŃei30. Revenind la justificarea reorientării poziŃiei celebrantului în timpul liturghiei, se aduc în discuŃie argumente de ordin istoric cu privire la deplasarea locului altarului din absidă spre naos în unele biserici din Roma, în paralel cu 29 Ibidem, 53. 30 Referindu-se tot la semnificaŃia crucii din cadrul altarului – mai specific, crucea de pe altar -, card. Ratzinger condamnă înlăturarea acesteia de către unii clerici, motivată de un mai bun contact vizual cu credincioşii. Este poate un mărunt exemplu în care o perspectivă funcŃionalistă a actului de cult estompează manifestarea simbolului (Cf. Card. J. Ratzinger, The Altar and the Direction of Liturgical Prayer, 2000, în http://www.sacredarchitecture.org/features/pope_benedict_xvi_on_architecture/).



277

mutarea scaunului episcopal în centrul absidei. Este cazul, printre altele, a două din cele patru principale bazilici aparŃinând enclavei vaticaniene din Roma: San Giovanni in Laterano şi Santa Maria Maggiore31. Este invocat, în acest sens, şi cazul bazilicii emblematice a Bisericii Catolice, San Pietro, a cărei orientare a altarului spre Apus a determinat, de-a lungul timpului, rugăciunea preotului cu faŃa spre Răsărit, adică spre credincioşii. De asemenea, altarul acestei Bisericii a fost situat între masa credincioşilor şi celebrant pentru a fi poziŃionat deasupra locului în care, conform tradiŃiei, apostolul ce dă hramul Bisericii a fost înmormântat. Nu este de mirare că biserica-simbol a Catolicismului s-a constituit la rândul ei într-un model copiat de alte lăcaşuri de cult.

SpaŃii liturgice: diversificare şi specializare Plecând de la această schimbare fundamentală a direcŃiei de oficiere a

slujbei ce a venit, deopotrivă, ca o continuitate şi înnoire între Vechiul şi Noul Testament, chiar şi în plan arhitectural, Biserica proclamă în mod analog nu numai posibilitatea, dar chiar necesitatea, unei expresii spaŃiale a lăcaşului de cult adecvată la cerinŃele cultului. Astfel, se insistă asupra specializării lăcaşului de cult: sacramentul Botezului impune un loc dedicat, aidoma vechilor baptisterii32; sacramentul PenitenŃei îşi lasă, de asemenea, amprenta în modul de delimitare a spaŃiului interior al bisericii printr-un loc dedicat confesionalului; muzica sacră trebuie să impună la rândul ei structura spaŃială a bisericii33; momentul liturgiei Cuvântului îşi reclamă în mod similar un spaŃiu propriu al său, amvonul sau, mai des întâlnit, pupitrul lectorului34; tabernacolul, în care sălăşluieşte Însuşi Cristos, să fie la loc de cinste în Biserică35; băncile credincioşilor să asigure o participare cât mai activă în cadrul celebrărilor liturgice36. În esenŃă, canonul arhitectural nu este unul inflexibil, dar cu fiecare nouă dezvoltare şi reordonare el trebuie să răspundă la întrebarea: ce este în armonie cu esenŃa liturgiei si ce ne îndepărtează de ea?37.

31 Card. J. Ratzinger, op.cit. 32 «InstrucŃiunea Inter oecumenici», op.cit, 99. 33 Ibidem, 97. 34 Ibidem, 96. 35 Ibidem, 95. 36 Ibidem, 98. 37 Card. J. Ratzinger, op.cit.


CĂTĂLIN GRIGORE

278

Unificarea planimetrică a interiorului În fapt, principala inovaŃie a Conciliului Vatican II din perspectivă

arhitectonică poate fi considerată unificarea planimetrică a interiorului lăcaşului sacru, trecând peste diviziunea constructivă ce delimita spaŃiul dedicat celebranŃilor de cel al credincioşilor, prezbiteriul de naos, navele între ele, atât de specifică bisericilor preconciliare prin ierarhizare, şi încercându-se o fluidizare a spaŃiului sacru printr-o viziune mai organică ce are drept scop un raport direct şi total între protagoniştii actului liturgic. Dar, această fuziune planimetrică nu asigură prin ea însăşi un rezultat arhitectonic perfect adaptat noilor cerinŃe de ordin liturgic, ci, aşa cum o menŃiona arh. S. Benedetti, ea trebuie să articuleze spaŃiul într-o sinteză simbolico-spaŃială vie38. Căci această unificare nu trebuie interpretată sub nicio formă ca o aplatizare din punct de vedere simbolic şi cultual a rolului fiecărui element liturgic într-un tot nediferenŃiat, ci articularea, concertarea tuturor acestora într-o unică sărbătoare liturgică39. Astfel se explică şi accentul pus pe diversificarea şi specializarea rolurilor spaŃiilor liturgice, fie că este vorba de amvon, baptisteriu, confesional, tabernacol sau altar. SpaŃiul bisericii postconciliare, pentru a menŃine unitatea planimetrică nu doar la nivel constructiv, ci mai ales la nivelul funcŃional-participativ, poate şi trebuie să interconecteze aceste “celule spaŃiale” în cadrul diverselor liturgii celebrate.

Simbolul Din necesitatea de a construi un spaŃiu care evocă şi conectează cu o

Vecinătate - ce este în acelaşi timp şi un Altul - emerge exigenŃa impusă arhitectonicului de a recupera limbajul simbolic. Acesta ar putea fi definit drept un instrument formal care activează în mod conştient expresivitatea artistică aferentă rolului comunicativ, rol esenŃial în genere pentru întreaga arhitectură, însă în mod special pentru cea care abordează tematica religioasă.

Simbolul posedă intrinsec o particularitate prin care cere el insuşi dreptul de a fi recunoscut printr-o modalitate care, străbătând - sau chiar depăşind - forma sau materialul, redeschide conexiunea între lumea umană, suport al materialităŃii actului constructiv, şi realitatea transcendentă.

Acest instrument de comunicare, simbolul, trebuie însuşit în mod profund de arhitectura sacră, astfel încât o metodă semasiologică de decantare

38 S. Benedetti, L’Acrhitettura delle chiese contemporanee. Il caso italiano, Editura Jaca Book, Milano, 2000, p. 112. 39 Card. Ratzinger, op. cit.



279

a referenŃialului din balastul de vulgaritate şi banalitate semiologică întâlnit la tot pasul să nu fie doar o muncă exegetică şi anevoiasă, dar un act superfluu din perspectiva creştinului de rând.

Conciliul Vatican II îndeamnă la redescoperirea figurilor arhitectonice ce sunt active în limbajul simbolic, care stimulează şi sugerează în mod eficace legături pline de semnificaŃii; acest lucru se obŃine utilizându-l într-o manieră nouă, dar înăuntrul câmpului semantic delimitat al tradiŃiei creştine, fără a lăsa interpretări echivoce sau a aluneca în exerciŃii individualiste, decontextualizate, adesea destinate falimentului. Este nevoie, totodată, de un limbaj simbolic contemporan, prin folosirea abilă a acelor puŃine, dar fundamentale, teme din care derivă forme simbolice încă active astăzi.

Discursul religios apusean, în cadrul căruia catolicismul are un cuvânt important de spus, se focalizează pe încercarea de a regăsi caracteristicile constitutive specifice creştinismului, pentru a nu-l confunda cu o religiozitate panteistico-emoŃională. Înglobată în acest curent cultural de redescoperire, arhitectura încearcă prin exerciŃii de lectură şi interpretare a operei să descopere acele dimensiuni ale tematicii religioase care vin să pună în lumină caracterul unei Biserici vii. Odată dat răspunsul de către Conciliul Vatican II la interogaŃia cu privire la motivul actului reformator - “de ce” - rămâne de stabilit în ce măsură se va găsi un răspuns adecvat la întrebarea cu privire la modul de punere în act - “cum”. Iar întrebarea se multiplică: cum trebuie redată Biserica nevăzută în imagini, forme, volume ori cum se transpune în ordinea lumii materiale spaŃiul sacru investit, surmontând incompatibilitatea radicală dintre cele două, luând drept analogie textul evanghelic: daca ati fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteŃi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte (In 15,19). Teoria unui sacru ce îşi contaminează proximitatea, cu condiŃia găsirii unui mod de comunicare cu aceasta, stă şi la baza înnoirii arhitectonice a Bisericii Catolice. Acest limbaj necesar în relaŃia cu lumea profană, ce oscilează între uzură şi reînnoire, comportă atât riscul unei desemantizări totale, cât şi reuşita unei repoziŃionări a mesajului cristic.

IntenŃii conciliare: controverse şi interpretări Biserica, în calitatea sa de lăcaş investit, cuprinde atât limitele sale -

zidul - cât şi spaŃiul delimitat interior. O consecinŃă directă a acestui fapt este


CĂTĂLIN GRIGORE

280

dobândirea şi de către soluŃia arhitectonică a unei forme de investire mai mult sau mai puŃin formale40.

În mediul catolic, Conciliul Vatican II, cel mai recent şi, în mod firesc, şi cel mai controversat conciliu, a creat premisele unor schimbări de ordin arhitectural şi decorativ al bisericilor. Dintr-un anumit punct de vedere istoria veterotestamentară a turnului Babel este retrăită astăzi de societatea apuseană, numai că de data aceasta nu limbajul interuman a fost afectat, ci comunicarea cu sacrul. Spre deosebire de protestantism care a amputat radical şi decisiv o mare parte din elementele ce puteau fi puse în legătură cu o prezenŃă a acestuia în lăcaşul de cult din raŃiuni binecunoscute, catolicismul s-a confruntat cu resemnificări, deplasări de sens sau cel mult cu un proces de obscurizare semiotică, ce poate într-adevăr altera - dar în niciun caz distruge - puntea divino-umană perpetuată de-a lungul secolului. Mirajul unei estetici de sine stătătoare l-a cuprins de multe ori şi pe omul religios catolic, însă acesta doar a camuflat, nu a şi îndepărtat, centrul de greutate al cultului şi al artei sacre: simbolul.

Drumul limbajului simbolic trebuie parcurs cu precauŃie, căci, atât în timpul Conciliului Vatican II, cât mai ales apoi, instrumentul simbolic a fost utilizat adesea impropriu. Construit în general prin operaŃii de captare simbolică cu incărcătură individualistă, în genul decupajului imaginii-simbol din traditia veterotestamentară, simbolul astfel zămislit are adesea puŃine valenŃe comunicative pentru tradiŃia creştină contemporană. Avem astfel de exemple ale decupajelor izolate din câmpul de sugestii simbolice aferente religiei în motivul cortului, al arcei sau al viei, atât de supralicitate în aceste ultime decenii, în contexte urbanistice poate mai puŃin propice.

În calitate de spaŃiu sacru - deci de reper absolut - biserica este ridicată pe o osatură simbolică, ce transcede însă materialul. Această stabilitate imanentă spaŃiului sacru face ca o serie de elemente să fie asociate întotdeauna bisericii. Astfel, orientarea spre răsărit - altfel spus spre Dumnezeu - surprinde spaŃial un astfel de simbol. Nu este o situaŃie ieşită din comun ca intrarea în biserică să se facă fie prin latura de vest, nord sau sud, doar ca semnificaŃia orientării răsăritene să rămână indestructibilă. Însă, în timpurile prezente, biserici cu orientări variate, dez-axate , am putea spune, ce tind să nu-şi mai recunoască statutul de spaŃiu sacru investit din exterior şi să se considere ele insele izvor de sacralitate (căci numai astfel s-ar putea explica deplasarea şi înlocuirea orientării estice cu altele, ca o piruetă în jurul axei proprii, naosul –

40 Această formă de investire poate fi justificată sau cel puŃin pusă în legătură cu viziunea bisericii drept icoană, o polemică constructivă pe această temă a fost realizată în A. Ioan - Arh. Chrysostomos, Retrofuturism: spaŃiu sacru astăzi (ms.).



281

pământescul – luând locul altarului – divinului), în special în spaŃiul creştinismului apusean, nu mai reprezintă de mult compromisuri urbanistice, ci intenŃii arhitectonice precise.

Totuşi o blamare categorică şi definitivă ar fi la fel de facilă ca şi soluŃiile constructive alese pentru aceste clădiri de cult. O aşa-zisă ‘algoritmică’ a simbolului, prin care acesta nu dispare, dar devine mai ascuns, mai subtil, în funcŃie de timp, de loc, de mentalităŃi, poate aduce noi explicaŃii. Astfel, nu trebuie uitat că marile biserici ale Apusului aveau numeroase altare laterale pe lângă cel central, căci datoria fiecărui preot de a sluji zilnic Sfânta Liturghie genera nevoia unor spaŃii investite suplimentare. Astăzi, adeseori în aceste mari catedrale slujba religioasă nu mai este celebrată în nava mare a bisericii, din consideraŃii de natură practică, ci într-una din absidele care printr-o eventuală orientare răsăriteană ar re-semnifica orientarea construcŃiei.

SoluŃia constructivă centristă nu este nouă, fiind experimentată un timp suficient de îndelungat de cultele protestante sau neo-protestante, însă venind pe fondul unei tradiŃii atât de luxuriante precum cea catolică, nu putea să nu nască controverse. Deşi actele conciliare ale conciliului Vatican II accentuau nevoia de continuitate cu formele artistice existente deja, nu este de mirare că o schimbare atât de radicală poate găsi soluŃiile nu întotdeauna cele mai potrivite. Simplitatea artistică dorită de părinŃii conciliari a fost deturnată în cei aproape 45 de ani ce au trecut de atunci de multe ori în funcŃionalism, în minimalism abstract sau pur şi simplu în banalitate. Contaminarea cu formele constructive performate de comunităŃile protestante a atras cu sine şi acuzaŃia de iconoclasm prin utilizarea versatilă a simbolului sau chiar prin înlăturarea acestuia cu totul.

Rotirea în jurul axei proprii a bisericii nu trebuie explicată neapărat ca o invadare a egocentrismului profan în spaŃiul sacru, ci pornind şi de la vechea tradiŃie a construcŃiei bisericii rotunde, în care altarul - central - poate fi multi-direcŃionat. Modelele unor astfel de edificii sunt pe cât de vechi, pe atât de importante, putând fi amintite biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim sau San Stefano Rotondo din Roma.

Nu trebuie uitat că orientarea altarului în biserică este strâns legată de orientarea slujitorului bisericesc la altar. Nu este o noutate faptul că Conciliul Vatican II a readus în actualitate vechiul obicei al slujirii preotului cu faŃa către popor. Nu se impune astfel o schimbare la 180 de grade datorată faptului că în momentul consacrării preotul in persona Christi ridică ochii către tine, Doamne (Ps 129,1) spre intrarea în Biserică, adică spre vest, căci Domnul este în mijlocul poporului (Num 14, 14), între credincioşi şi slujitorul divin, fără a altera astfel semnificaŃia simbolică a orientării spre răsărit, practicată în alte momente liturgice.


CĂTĂLIN GRIGORE

282

Folosirea limbii locale încurajată şi chiar grăbită de către părinŃii reformatori ai Conciliului de la mijlocul secolului al XX-lea se extrapolează, asistând astfel la adoptarea - şi chiar adaptarea - arhitecturii vernaculare din spaŃiul cultural al proprii regiunii: o biserică rotundă, cu acoperiş din rogojină, în regiunile Africii, una cu shoji şi tatami în Orientul Extrem ori una cu pridvor sau picturi bizantine în răsăritul Europei.

Participarea laicilor la gesturile sacre, rezervate iniŃial doar clerului sau unei categorii restrânse şi specializate de persoane, precum răspunsurile din cadrul liturghiilor, psalmodierile, citirea lecturilor cu excepŃia celor evanghelice, cântatul, adoptarea unor atitudini corporale recomandate sau practicarea unor forme de pietate chiar în absenŃa slujitorului sacru, au drept efect - ce depinde de perspectiva celui ce îl observă - o laicizare a spaŃiului sacru sau o sanctificare şi mai intensă a unor locuri profane.

Astfel, se poate observa că delimitarea spaŃială a altarului scade în importanŃă în detrimentul tabernacolului, un fel de sfânta sfintelor, locul prin excelenŃă al prezentei cristice, în timp ce altarul găzduieşte, alături de celebranŃi, fie pe ministranŃi, pe cei ce citesc lecturile, persoanele ce vor fi botezate sau căsătorite, iar în cazul unor construcŃii de mari dimensiuni, pe toŃi participanŃii la liturgie. Recursul la istoria liturgică nu lipseşte din explicaŃie: atât ministrantul, cât şi lectorul, preiau o serie de îndatoriri ale diaconatului din perioada timpurie a Bisericii, precum marcarea momentelor liturgice, pregătirea momentului euharistic, curăŃenia altarului şi alte slujiri anexe, de unde şi justificarea prezenŃei persoanelor de gen feminin în cadrul unor astfel de activităŃi, precum fetele tinere pe post de ministrant sau a măicuŃelor din diverse ordine călugăreşti, întâlnite în această postură şi în perioada de început a creştinismului. De altfel, diaconatul permanent ca treaptă de slujire mult timp aproape că nu şi-a mai găsit raŃiunea de a fi în Biserică, până ce acelaşi Conciliul Vatican II l-a reinstaurat, dar cu atribuŃii mai specifice, altele decât cele descrise mai sus ultimele, precum citirea Evangheliei, acordarea unor sacramente sau expunerea Sfintei Euharistii în momentele liturgice de adoraŃie, toate cu binecuvântarea preotului.

În cazul persoanelor botezate sau căsătorite, justificarea prezenŃei în altar rezidă din faptul că ele sunt chiar actorii principali ai slujbei: persoana botezată prin prisma faptului că baptisteriile ca locuri specializate nu mai sunt atât de des întâlnite, fiind înlocuite în cel mai complex caz cu un vas cu apă, în ciuda insistenŃei cu care părinŃii conciliari recomandau prezenŃa în arhitectura lăcaşului de cult a unui spaŃiu dedicat, iar persoanele căsătorite deoarece sunt văzute drept concelebranŃi ai sacramentului, importanŃa lor prevalând-o chiar



283

pe cea a preotului41. O serie de spaŃii specializate, precum amvonul sau balconul corului, introduse de-a lungul timpului în arhitectura catolică şi recomandate de Conciliul Vatican II, dispar astăzi în numele unui alt deziderat al acestui conciliu: o participare mai strânsă a credinciosului la lucrarea Bisericii. Până chiar şi în vechile biserici aceste două elemente au fost înlăturate, dacă soluŃia constructivă a permis-o, sau au devenit inutile, orga fiind coborâtă în naos, iar clopotele bisericii fiind la rândul lor înlocuite cu banale înregistrări magnetice, Liturghia nefiind în zilele noastre un eveniment demn de semnalat public.

Acest participatism i-au făcut pe mulŃi să remarce - nu fără oarecare sarcasm - că biserica nu mai este casa Domnului, ci mai degrabă casa poporului lui Dumnezeu42, antropocentrismul societăŃii secularizate vestice dovedindu-se molipsitor şi pentru creştinism. Planurile cruciforme ori cele de navă ale lăcaşurilor pierd teren, în detrimentul celor centriforme, în încercarea de a face misterul mântuirii prin Cristos tot mai accesibil şi transparent credincioşilor. În altarul centrat, fie înălŃat, fie coborât, sub formă de amfiteatru, preotul arată - şi se arată - lumii în momentul cel mai intens al unei Liturghii - cel al prefacerii -, hoc est corpus Meum redevenind un gest salvific pentru oricine doreşte să-l contemple şi nu un ritual ezoteric destinat unui cerc restrâns de iniŃiaŃi. De unde şi accentul puternic pus pe adoraŃia euharistică în catolicism, ca act liturgic - dar nu neapărat în cadrul Liturghiei - mergând până la adoraŃia perpetuă: există biserici ale căror tabernacole au uşa din sticlă pentru ca prezenŃa cristică să fie vizibilă tot timpul, comprehensibilă pentru credinciosul obişnuit, dar adesea fiind şi lipsită de misterul specific adevărului de credinŃă43.

Folosirea inadecvată a diverselor accesorii, ornamente şi decoraŃiuni în cadrul Bisericii, şi în mod special în altar, ce distrag atenŃia credincioşilor de la actul de cult, constituie una din greşelile recurente în Bisericile postconciliare, lucru ce l-a determinat pe monseniorul Pietro Garlato să insiste, chiar cu un oarecare sarcasm, asupra faptului că: frumuseŃea şi solemnitatea

41 În unele cazuri fericite, precum este biserica Sfântul Ioan Botezătorul din apropierea FlorenŃei, arhitectul a prevăzut spaŃii dedicate atât sacramentului botezului, cât şi celui al căsătoriei, dar desigur acest lucru este anevoie realizabil în bisericile de oraş din raŃiuni lesne de înŃeles (n.a.). 42 Cf. J.H. Kilde, Sacred Power, Sacred Space. An Introduction to Christian Architecture and Worship, Oxford University Press, 2008, p.189. 43 Ar putea fi identificate drept surse de inspiraŃie pentru aceste soluŃii ce propun o „transparenŃă” inadecvată spaŃiului sacru creştin o serie de curente de opinie interbelice sau antebelice ce propuneau un comunitarism total, în care spaŃiul intim devenea inutil (n.a.).


CĂTĂLIN GRIGORE

284

altarului nu depinde de mărimea şi numărul de candele, de dimensiunea crucii, şi cu atât mai puŃin de o cortină impunătoare de aranjamente florale44.

S-au vehiculat adesea, din partea celor mai împătimiŃi susŃinători ai adaptării Bisericii la timpurile recente, opinii cu privire la semnificaŃia termenului de ecclesia astăzi. Redescoperirea şi accentuarea înŃelesului de adunare a credincioşilor i-au făcut pe cei mai temerari dintre ei să considere - potrivit unei pop theology, dacă chiar s-ar putea folosi această sintagmă - că un stadion, o parcare sau o sală de concerte poate suplini mai bine, în momentul prezent, necesităŃile cultului45.

Pe linia deschiderii către societatea laică, de a cărei evanghelizare este

responsabilă, Biserica Catolică stabileşte o serie de reglementări de ordin liturgic cu impact în modul de percepere a arhitecturii spaŃiului sacru. InovaŃie sau revenire la o tradiŃie mai îndepărtată sunt cele două explicaŃii pe care adversarii sau partizanii conciliului le-au oferit maselor de credincioşi. Vor fi redactate ulterior alte scrieri, de persoane cu competenŃă în domeniu din cadrul Bisericii care vor propune interpretări, adnotări sau clarificări ale constituŃiei amintite. De la dispunerea obiectelor liturgice, precum altarul, tabernacolul, confesionalul, baptisteriul sau orga, până la direcŃia rugăciunilor, de la planimetria sau volumetria noilor spaŃii liturgice, până la deplasări semasiologice ale elementelor arhitectonice folosite, de la fluiditatea spaŃiului sacru în interiorul lăcaşului de cult, până la expansiunea acestuia în mediul profan, toate acestea deschid o epocă de încercări şi experimentări fără precedent în arhitectura eclezială catolică.

Fără să favorizeze un anumit stil artistic, material sau o soluŃie constructivă, rezultatele nu au fost concludente, nici în perioada imediat următoare, şi nu sunt nici astăzi, la 45 de ani la incheierea lucrărilor conciliare. Însă se cuvine să accentuăm, odată cu Biserica, faptul că demersul său s-a vrut unul responsabil şi precaut, ce îndeamnă la folosirea inovaŃiilor doar dacă le cere o adevărată şi certă utilitate pentru Biserică şi având grijă ca formele noi să izvorască organic din formele deja existente46. O serie de corecŃii şi le-a însuşit de-a lungul timpului arhitectura de profil, dar acolo unde Biserica nu a reglementat nimic altele au rămas în suspensie, lăsând la latitudinea clericilor şi profesioniştilor 44 Mons. P. Garlato, «L’arredo sacro e il rinnovamento liturgico» în Mons. G. Fallani (coord.), Orientamenti dell’Arte Sacra dopo il Vaticano II, Editura Minerva Italica, Bergamo, 1969. p. 268 45 A se vedea plasarea bisericii purtând hramul Ioan Botezătorul, cunoscută îndeobşti drept Biserica Autostrăzii Soarelui, datorită locaŃiei sale din proximitatea acestei importante căi rutiere din regiunea Toscana (n.a.). 46 «ConstituŃia despre liturgie Sacrosanctum Concilium», op.cit, pct. 23, p. 19.



285

locali să găsească cele mai bune soluŃii. Profitând de astfel de lacune, partizanii modernismului au încurajat arta epocii noastre47, ce transmite uneori prea puŃin din punctul de vedere al hermeneuticii creştine.

Nu trebuie, însă, generalizat sau absolutizat: sunt credincioşi care se simt apropiaŃi de noile realizări arhitectonice, la fel cum sunt şi alŃii ce le critică vehement, diferenŃele de percepŃie fiind atribuite de foarte multe ori nu neapărat unei înrâuriri cu tradiŃia, ci mai degrabă unor preferinŃe estetice. Iar aici se ajunge într-un punct de analiză a confluenŃei artisticului cu sacrul, confluenŃă pe care Biserica Occidentală a manageriat-o de-a lungul a mai bine de cincisprezece secole. Este un loc comun afirmaŃia că Biserica, din funcŃia sa de comanditar, beneficiar sau finanŃator a contribuit în mod decisiv în evoluŃia artei din Vestul Europei. Faptul că, preponderent începând cu secolul al XIX-lea, arta - şi în special cea figurativă -, prin curentele de avangardă, îşi găseşte drumuri proprii, aparent inacceptabile în sfera sacrului, pune Biserica în situaŃia de a se replia asupra Ei înseşi, căutând în funcŃie de necesităŃile sociale ale noilor vremuri metodele artistice optime de prezentare a sacrului. Aceasta poate fi socotită o formă de frustrare datorată pierderii statutului de mecena al artelor, dar poate fi şi un rol inovator asumat în detrimentul cvasieşecului experimentelor artistice din prima jumătate a secolului al XX-lea.

În mod cert, raportarea la Biserica Catolică trebuie făcută prin prisma

complexităŃii acestei instituŃii, divino-umană deopotrivă, ce şi-a stabilit rolul de mediator între oameni şi Dumnezeu, folosindu-se atât de vocabularul sacru dobândit prin învestirea cristică, dar şi de cel lumesc, pe care a încercat să-l desluşească cât mai bine interpretând semnele timpului.

Bibliografie

Instrumente de lucru:

*****, Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997

*****, Bible Works, Copyright (c) 2001, LLC, BibleWorks *****, Catehismul Bisericii Catolice, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice,

Bucureşti, 1993 *****, Conciliul Vatican II, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice,

Bucureşti, 2000 *****, Vocabular de teologie biblică, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice,

Bucureşti, 2001

47 Idem, pct. 123, p 41.


CĂTĂLIN GRIGORE

286

Lucrări consultate:

*****, «ConstituŃia despre liturgie Sacrosanctum Concilium» în Conciliul Vatican II, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice, Bucureşti, 2000, p. 9-44

BACCI M. Baccio, «L’arredo sacro e il rinnovamento liturgico» în Mons. FALLANI Giovanni (coord.), Orientamenti dell’Arte Sacra dopo il Vaticano II, Editura Minerva Italica, Bergamo, 1969, p. 366-380

BENEDETTI Sandro, L’Architettura delle chiese contemporanee. Il caso italiano, Editura Jaca Book, Milano, 2000

BICIUŞCĂ Florin, Centrul lumii locuite, Editura Paideia, Bucuresti, 2000 Card. DANIÉLOU Jean, «Difesa del sacro» în Mons. FALLANI Giovanni

(coord.), Orientamenti dell’Arte Sacra dopo il Vaticano II, Editura Minerva Italica, Bergamo, 1969, p. 18-21

ELIADE Mircea, SpaŃiul şi profanul, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995 Mons. FALLANI Giovanni, «Per una teologia dell’Arte Sacra» în Mons.

FALLANI Giovanni (coord.), Orientamenti dell’Arte Sacra dopo il Vaticano II, Editura Minerva Italica, Bergamo, 1969, p. 65-87

Mons. FRANCIA Ennio, «L’interpretatione del messagio cristiano nelle opere d’arte» în Mons. FALLANI Giovanni (coord.), Orientamenti dell’Arte Sacra dopo il Vaticano II, Editura Minerva Italica, Bergamo, 1969, p. 315-322

Mons. GARLATO Pietro, «Altare e tabernacolo nelle nouve esigenze liturgiche» în Mons. FALLANI Giovanni (coord.), Orientamenti dell’Arte Sacra dopo il Vaticano II, Editura Minerva Italica, Bergamo, 1969, p. 260-275

Mons. GARLATO Pietro, «L’arredo sacro e il rinnovamento liturgico» în Mons. FALLANI Giovanni (coord.), Orientamenti dell’Arte Sacra dopo il Vaticano II, Editura Minerva Italica, Bergamo, 1969, p. 351-365

IOAN Augustin – Arh. CHRYSOSTOMOS, Retrofuturism: SpaŃiul Sacru astăzi (ms.)

IOAN Augustin, SpaŃiul sacru (ms.) JEDIN Hubert (coord.), Storia della Chiesa. La chiesa nel ventesimo secolo 1914-

1975, vol. X/1, ed. H. Jedin, R. Aubert, G. Bandmann, Jaca Book, Milano, 1980

KIECKHEFER Richard, Theology in Stone: Church Architecture from Byzantium to Berkeley, Oxford University Press, New York, 2004

KILDE Jeanne Halgren, Sacred Power, Sacred Space. An Introduction to Christian Architecture and Worship, Oxford University Press, 2008

MARIANI Valerio, «Le opere d’arte sacra, segni e simboli delle realtà soprannaturali» în Mons. FALLANI Giovanni (coord.), Orientamenti



287

dell’Arte Sacra dopo il Vaticano II, Editura Minerva Italica, Bergamo, 1969, p. 342-350

Card. RATZINGER Joseph, La festa della fede. Saggi di escatologia liturgica, Editura Jaca Book, Milano, 1990

VILADESAU Richard, Theological Aesthetics: God in Imagination, Beauty, and Art, Oxford University Press, New York, 1999

Resurse virtuale consultate:

*****, «InstrucŃiunea Eucharisticum Mysterium» în http://www.adoremus.org/ eucharisticummysterium.html

*****, «InstrucŃiunea Inter oecumenici» în http://www.adoremus.org/ Interoecumenici.html

Pp. IOAN XXIII, «Enciclica “Ad Petri Cathedram» în http://www.vatican.va/holy_father /john_xxiii/encyclicals/documents/hf_j-xxiii_enc_29061959_ad-petri_en.html.

Card. RATZINGER Joseph, The Altar and the Direction of Liturgical Prayer, 2000, în http://www.sacredarchitecture.org/features/pope_benedict_xvi_on_architecture/

http://www.sacredarchitecture.org/features/pope_benedict_xvi_on_architecture/


arhitectura eclezială catolică postconciliară. intenţii şi propunericaiete.ftcub.ro/2011/caiete...

Documents