18 alienare childcustodycambridgeharvard2008 selection ro

8/20/2019 18 ALIENARE ChildCustodyCambridgeHarvard2008 Selection RO

http://slidepdf.com/reader/full/18-alienare-childcustodycambridgeharvard2008-selection-ro 1/37

Un ghid comprehensiv cuprivire la evaluările copiilor în

instanţă: perspectivepsihologice şi legale

CAPITOLUL 18 PROBLEME SPECIALE IN EVALUAREA COPIILOR ŞI FAMILIILOR

Joanna Bunker Rohrbaugh, Ph.D.Departamentul de psihiatrie al Facultăţ ii de Medicină din Harvard

Versiunea 5 - Tradus ă prin grija [email protected]



PAGINA 2 PROBLEME SPECIALE IN EVALUAREA COPIILOR ŞI FAMILIILOR

Despre autor:

Joanna Bunker Rohrbaugh, Ph.D, este psiholog clinician şi criminalist cu 30 de ani deexperienţă în domeniul:

• Evaluărilor legate de încredinţ area minorilor, legăturile familial şi abuzul sexual• Expertize criminaliste şi depoziţ ii în calitate de expert în instanţ e• Legile medierii ca şi consultant general pe probleme legate de copii şi divorţ • Psihoterapie pentru adulţ i, adolescenţ i şi copii• Cursuri şi supervizare pentru specialişti clinicieni şi pentru specialiştii implicaţ i în

problematica divorţ ului• Cursuri pentru studenţ i li masteranzi despre personalitate şi psihologia dezvoltării.

Dr. Rohrbaugh este un specialist în trauma care a profesat în cadrul Facultăţ ii de Medicină din Harvard pentru mai bine de 30 de ani. În ultimii 20 ani a supravegheat clinicieni ai

organizaţ iei neguvernamentale Victimele Violenţ ei şi alte programe medicale la Spitalul dinCambridge. Dr. Rohrbaugh a făcut studiile la Universitatea Brown şi are o doctoratul la

universitatea Harvard.

Dr. Rohrbaugh este membru al comitetului de directori alCamerei mediatorilor din Massachusetts (AFCC) şi fostmembru al asociaţ iei de Tutelă din Massachusetts, SUA

Dr. Rohrbaugh este autorul cărţ ii Un ghid comprehensiv cuprivire la evaluările copiilor în instanţă: perspectivepsihologice şi legale (publicată la editura Springer, în anul2008), este autoarea cărţ ii Femeile: Un puzzle psihologic,una dintre cărţ ile de referinţă cu privire la psihologia feminină,şi a predat o serie de cursuri cu privire la diferen ţ ele dintresexe şi personalitate la Facultatea de Medicină din Harvard.

Cartea din care vă prezentăm capitolul 18 reprezintă un ghid interdisciplinar scris pentru uzul judecătorilor şi al profesioniştilor din domeniul sănătăţ ii mentale combinând informaţ ii din treiarii interconectate: legislaţ ie, cercetările ştiinţ elor sociale şi criminalistică.




18

Înstrăinare şi alienare

Descrierea şi ritmurile de înstrăinare şi alienare parentală

Majoritatea profesioniştilor, care lucrează cu familii aflate în proces de divorţ /separare

a întâlnit copii ce sunt refractari la a petrece timp cu părintele care nu deţine custodia, sau

chiar refuză să facă acest lucru. În cazul unora dintre copii, aceasta este o reacţie pasageră la

procesul dureros al divorţului sau separării. În cazul altora, este o reacţie de lungă durată ca

urmare a unei relaţii anterioare conflictuale sau abuzive cu unul sau ambii părinţi. În acest din

urmă caz, este de înţeles faptul că, aceşti copii nu vor să se întâlnească cu părintele abuziv

după momentul separării şi că se înstrăinează de ei.

O a treia categorie de copii sunt cei care au fost apropiaţi de ambii părinţi înainte de

separare şi care nu resping pe niciunul din ei. Totuşi, după momentul separării, unii din aceşti

copii refuză să se întâlnească cu părintele care nu deţine custodia şi manifestă furie şi ostilitate

accentuată faţă de acel părinte. Este posibil ca aceşti copii să fi fost supuşi unei presiuni de a

forma o alianţă încărcată de furie cu părintele care deţine custodia, în scopul de a-l exclude,

respinge şi umili pe celălalt părinte. Aproximativ un sfert dintre copiii, proveniţi din familii în

care există litigii privind custodia, sunt implicaţi în astfel de alianţe răzbunătoare, care au fost

denumite de către Wallerstein, Johnston şi colaboratorii lor „aliniere parentală” sau

„sindromul Medeea”1. Gardner a numit acest fenomen „sindromul de alienare parentală”.2

Clawar şi Rivlin denumesc procesul care conduce la alienare parentală ca

„ programare” parentală şi „ş tergere a creierului”. Prin termenul de „programare” ei înţeleg

un sistem de credinţe „al cărui scop este distrugerea imaginii pe care copilul o are asupra

părintelui ţintă în ceea ce priveşte calităţile lui morale, fizice, intelectuale, sociale, emoţionale

sau educaţionale (precum şi în privinţa abilităţilor sale parentale)”. Prin termenul de „spălare

a creierului” ei înţeleg utilizarea unor tehnici specifice pentru a controla şi schimba gândurile

şi percepţiile copilului (Clawar şi Rivlin, 1991, p.7-8). În studiul pe care aceştia l-au realizat

pe parcursul a 12 ani şi care a cuprins 700 de familii divorţate sau aflate în divorţ, cercetătorii

au folosit o multitudine de observaţii, interviuri şi recenzii publicate ajungând la un total de

25 de ore alocat fiecărui caz. Ei au descoperit că, aproximativ 40% dintre părinţi au folosit

tehnici de spălare a creierului pentru a schimba atitudinea copilului faţă de celălalt părinte cel

puţin o dată pe zi, 20% le-au folosit cel puţin o dată pe săptămână, 20% le-au folosit ocazional

şi 20% nu au folosit deloc aceste tehnici.3




ALIENAREA PARENTALĂ VS. REFUZAREA VIZITĂRII

Atunci când unul dintre părinţi împiedică accesul la copil, în situaţia în care instanţa

judecătorească a decis acordarea dreptului de vizită pentru celălalt părinte, se numeşte

„refuzarea vizitării”. Stolberg et al. (2002) analizând studiile asupra acestei probleme audescoperit că refuzul vizitării apare în 20-37% dintre divorţuri. În unele dintre aceste cazuri

refuzul este justificat, deoarece părintele care are custodia este îngrijorat de existenţa unor

ameninţări directe la adresa siguranţei copilul, dat fiind trecutul de abuz de droguri a celuilalt

părinte sau suspiciunea de abuz asupra copilului. În alte situaţii, părintele care deţine custodia

este îngrijorat de ameninţările indirecte asupra stării de bine a copilului din punct de vedere

fizic şi emoţional, dat fiind trecutul celuilalt părinte privind proasta supraveghere a copilului,

expunerea copilului la modele de rol negative, sau refuzul de a lăsa copilul să desf ăşoare

activităţi extra curriculare specifice vârstei, cum ar fi lec ţii, sporturi, pregătire şi serviciireligioase şi petrecere a timpului cu copii de aceeaşi vârstă.

Stolberg şi colegii săi au descoperit că, în cazurile în care refuzul vizitării nu este

justificat, acesta apare ca urmare a conflictului dintre părinţi. În aceste cazuri, familiile

manifestă şi alte forme de ostilitate inter-parentală. Având în vedere acest model, este dificilă

separarea efectului refuzului de a permite vizitarea copilului, de impactul mai amplu al

conflictului parental.

Stolberg et al. au observat de asemenea că „acuzaţiile celui care „refuză” şi cererile

celui care este „refuzat” nu pot fi validate cu uşurinţă” (2002, p.3). Aşadar este adesea

imposibil să se decidă dacă refuzul vizitării este sau nu justificat şi adecvat în fiecare dintre

cazuri. Alţi cercetători au descoperit de asemenea că, există un suport mai puţin realist pentru

atitudinile negative reciproce ale părinţilor. Analizând programarea parentală şi ştergerea

creierului, de exemplu, Clawar şi Rivlin (1991) au descoperit că, existau „temeiuri

substanţiale de litigiu” doar în 9,5% din cazurile lor, şi anume abuz (0.5%), neglijare parentală

(5%), alcoolism şi folosire de droguri de natură periculoasă (3%) şi un mediu sărac social/

fizic (1%). Ei au ajuns la concluzia că, „Cu alte cuvinte, majoritatea cazurilor aveau la bază

nevoile sociale, emoţionale şi filosofice ale programatorului/ a celui care ştergea creierul”

(1991, p.165).

DIFERENŢE DE GEN ÎN ALINIEREA/ ALIENAREA PARENTALĂ

Cercetările din anii’70 şi ‘80 au arătat că părintele care realiza mai frecvent

îndoctrinarea era mama. De exemplu, Wallerstein şi Kelly (1980) au descoperit că, numărul




schimbă programul acum, ştiu că după ce va obţine o custodie mai mare va reveni la

acelaşi program de viaţă socială / muncă pe care l-a avut anterior”

o Aşteptări din partea persoanelor de aceeaşi vârstă – Femeile sunt supuse unei

presiuni sociale exercitate de familie şi prieteni pentru a păstra rolul de părinte cu

normă întreagă. Ele spuneau „Mama mea s-ar supăra foarte tare dacă aş pierde copiii”sau „Iubita mea a spus că, ea nu a auzit niciodată de modul acesta de a împărţi

custodia copiilor pe care judecătorul l-a stabilit.”

o Teama de o altă pierdere –Mamele care au fost părăsite pentru alte femei au realizat

cea mai puternică spălare a creierului. Mai mult decât bărbaţii, femeile considerau că

au pierdut foarte mult în perioada divorţului – poziţia socială, oportunitatea de a

călători, casa, sentimentul de familie şi identitatea - şi spuneau „Pur şi simplu nu mai

cedez nimic” sau „El a obţinut tot, nu-i va avea şi pe ei.”

o Dorinţa de a se muta într-o altă zonă geografică – Mare parte din mame au fostnevoite să se mute din cauza banilor, a unei noi relaţii, a carierei sau a vinderii casei

conjugale. Alte mame au ales „să-şi facă o nouă viaţă şi să plece de aici”. Taţii erau

mai puţin apţi să se mute şi mai puţin abili decât mamele în folosirea „programării şi

ştergerii creierului ca instrument de ajutare a copiilor să devină parte a mutării în

ansamblu.”

o Dorinţa de a crea noua familie – Fiind mult mai conectate cu imaginea familiei decât

bărbaţii, femeile au putut de asemenea să susţină cu mai multă convingere ideea că

noua familie (mama, noul partener şi copiii mamei) este mai importantă şi mai bună

pentru copii decât vechea familie, cea de dinainte de divorţ.

o Oportunitatea - Dat fiind faptul că, de obicei mamele petreceau mai mult timp cu

copii după divorţ decât taţii, ele aveau la dispoziţie mai mult timp pentru a le şterge

creierul copiilor. De asemenea, spălatul creierului era mai eficient dacă copiii

petreceau mai puţin timp cu tatăl. De fapt, Clawar şi Rivlin au observat că

programarea/spălarea creierului apărea cu o frecvenţă mai mică în situaţiile în care

timpul petrecut cu copiii era împărţit în mod egal între părinţi (1991, p.155 - 161) .

În ultimii cinci ani, rapoartele de cercetare au arătat că nu mai există diferenţe de gen

marcante în ceea ce priveşte alienarea parentală a copiilor (de exemplu, Gardner, 2004;

Johnston şi Kelly, 2004b; Kelly şi Johnston, 2001). Acest aspect este în concordanţă cu

descoperirile recente conform cărora acuzaţiile de abuz aduse pe de o parte de mame şi pe de

altă parte de taţi sunt fundamentate în proporţie de 51% din cazuri, ceea ce sugerează că,

mamele nu sunt mai predispuse la a face afirmaţii nefondate de abuz ca parte a campaniei de




calomniere a tatălui (Johnston, Lee, Olesen şi Walters, 2005). Diminuarea actuală a

diferenţelor de gen în ceea ce priveşte alienarea parentală se datorează probabil, modificării

factorilor sociali generali, aşa cum este ea prezentată în analiza de gen realizată de Clawar şi

Rivlin, la care se adaugă şi creşterea cazurilor de custodie comună.

ÎNSTRĂINARE VS. ALIENARE

Este important să facem deosebirea între copilul alienat şi cel care este pur şi simplu

înstrăinat de un părinte, înainte de a examina dinamicile familiale care fac ca unii copii să se

înstrăineze de un părinte după despărţire sau divorţ. Copilul alienat refuză în mod constant să

petreacă timp cu un părinte din cauza unor idei iraţionale şi a unor sentimente negative faţă de

acel părinte. Copilul înstrăinat este de asemenea rezistent în a lua contact cu unul dintre

părinţi, dar face acest lucru dintr-o serie de motive normale, realiste şi adecvate din punct de

vedere ontologic (Kelly şi Johnston, 2001, p.251).Relaţiile copiilor cu părinţii lor se află pe un continuum: la un capăt este copilul care are o

relaţie caldă, pozitivă cu ambii părinţi, iar la celălalt capăt este copilul care este apropiat de un

părinte şi alienat de celălalt. Caseta 68 ilustrează acest continuum, după cum a fost

conceptualizat de Kelly şi Johnston (2001, p.251 -254).

Caseta 68 RELAŢIILE COPIILOR CU PĂRINŢII DUPĂ SEPARARE SAU DIVORŢ

Tipul de relaţii şi dinamici familiale Caracteristicile relaţiei

• Relaţie pozitivă cu ambii

părinţi

• o adaptare mai funcţională

• majoritatea copiilor separaţi

• Copilul doreşte să petreacă timp cu

ambii părinţi

• perioade de timp ample, cu fiecare părinte

• relaţii apropiate cu ambii părinţi

• Afinitate faţă de un părinte

• adaptare funcţională

• afinitatea se poate schimba în

timp

• afinităţile sunt în mod tipic ale

întregii familii, întreagă sau

separată

• conflict interparental scăzut

• Copilul se simte mai apropiat de unul

dintre părinţi

• contact frecvent cu ambii părinţi

• o potrivire mai bună cu unul din părinţi

datorită temperamentului, vârstei,

genului, intereselor comune sau

practicilor parentale

• copilul î şi poate exprima preferinţa de a




petrece timpul cu unul din părinţi

• Alianţă cu unul din părinţi

• conflict interparental puternic

• copilul este presat în a lua partea

cuiva

• Copilul îl preferă pe unul din părinţi

• ambivalenţă faţă de părintele care nu este

preferat – exprimă furie, tristeţe, iubire,

dezacord• rezistă la contactul cu părintele care nu

este preferat, dar nu-l respinge

• Înstrăinat de unul dintre

părinţi

• conflict interparental mediu ca

intensitate

• istorie parentală de violenţă sau

abuz din partea părintelui respins,

sau

• deficienţe parentale severe – de

exemplu, rigid şi dominator, abuz

emoţional, boală psihică, abuz de

substanţe

• Copilul îl respinge pe unul dintre

părinţi

• frică intensă şi reacţii fobice, având la

bază experienţe reale; lipsit de

ambivalenţă

• de obicei, încearcă mai degrabă să

limiteze în mod drastic contactul, decât să

evite toate contactele

• răspuns funcţional – distanţarea de

părintele abuziv

• întâlnit mai ales la vârsta de 10-18 ani

• Alienat faţă de unul dintre

părinţi

• disputa asupra custodiei însoţită

de un conflict puternic

• părintele respins este un părinte

competent f ără istorie de abuz

• părintele alienator este furios şi

răzbunător faţă de părintele

respins, pune presiuni asupra

copilului să fie de partea sa

• Copilul îl respinge şi îl calomniază pe

unul din părinţi

• sentimente negative exagerate şi

perspectivă distorsionată asupra

părintelui respins, f ără baze reale

• absenţa ambivalenţei sau a vinei

• refuză toate contactele cu părintele

respins

• răspuns patologic – distorsionarea relaţiei

pozitive anterioare dintre părinte/copil

Caseta 69 Factori de risc pentru alienare




1. Factori datoraţi relaţiei dintre părinţi

• Copil prins în conflict interparental intens

• Copil de vârstă şcolară căruia i se cere să ia partea unuia dintre părinţi, să fie

mesager, să salveze un părinte sau să îl pedepsească pe celălalt părinte

• Sugar/ bebeluş care înlocuieşte soţul/soţia părintelui ca obiect de afecţiune, aredificultăţi în a se separa de părintele primar dependent, plin de nevoi

• Conflictul şi disputa parentală continuă şi după separare

• Dispută legală privind custodia şi întreţinerea copilului

• Acuzaţii reciproce privind abuzul, neglijarea copilului, abilităţi reduse de a fi

părinte

• Copil care încearcă să scape de conflict respingând un părinte, evitând toate

contactele

2. Factori legaţi de părinte alienator

• Stil parental permisiv – afectuos, dar cu puţine reguli sau restricţii, în timp ce părintele

respins este aspru şi autoritar

• Părinte care experimentează separare ca abandonare completă

• Părinte care simte furie şi umilire, devine răzbunător faţă de celălalt părinte şi

face neclare graniţele dintre părinte şi copil

• Cel mai frecvent asociate cu separarea traumatică – de exemplu, lipsa unei

pregătiri emoţionale, părintele care pleacă are iubit (ă) sau decide să urmeze unstil de viaţă homosexual, a luat mobila şi copiii f ără să anunţe

• Programare – atitudini şi credinţe negative faţă de părintele care pleacă

• Ştergerea creierului – tehnici de a forţa copilul să fie de acord cu ei

3. Factori legaţi de părintele respins

• Istorie de comportament abuziv – abuz emoţional, fizic sau sexual asupra copilului sau

asupra celuilalt părinte pe perioada relaţiei

• Stil parental autoritar – aspru, rigid, represiv, în timp ce părintele alienator este

permisiv (afectuos dar cu puţine reguli sau restricţii)

• Imobilizat de conflictul cu celălalt părinte, se retrage – copilul consideră acest lucru ca

o nouă abandonare

• Furios, cauzează suferinţă– respingerea copilului

• Personalitate – critic, exigent, centrat pe sine, imatur – copilul exagerează greşelile




părintelui în mijlocul conflictului postseparare

• Lipsa empatiei – percepe în mod greşit respingerea manifestată de copil ca fiind

cauzată în totalitate de manipularea realizată de părintele

alienator

• Lipsa de resurse financiare pentru a reacţiona la blocarea accesului la copil pe care oface părintele alienator

4. Factori care depind de copil

• Vârsta şi capacitatea cognitivă – cel mai adesea 8-12 ani, perioada în care nu poate

încă să conceapă imagini contradictorii ale părintelui respins, nu poate realiza

modificări ale loialităţii şi nu se poate sustrage conflictului parental, aşa cum

poate un adolescent, dar poate emite judecăţi şi se poate simţi revoltat din punct

de vedere moral

• Se simte abandonat de părintele respins – este confuz în legătură cu motivele pentru

care părintele respins a părăsit domiciliul conjugal, suferă din cauza atenţiei

diminuate pe care i-o acordă acest părinte preaiubit

• Adaptare psihologică redusă sau limitări cognitive

5. Factori care depind de relaţiile părinte/copil

• Inversarea rolului – copil care are grijă de părintele alienator depresiv, umilit

• Copil extrem de dependent de părintele alienator

• Ameninţări din partea părintelui alienator – repudierea sau îndepărtarea de copil, dacă

acesta î şi petrece timpul cu celălalt părinte

• Istorie de contact redus cu părintele respins sau cu familia sa extinsă

CAUZE ALE ALIENĂRII PARENTALE

Un număr de cercetători şi de experţi în problematica custodiei au sugerat că, alienarea

părinte/ copil după divorţ este cauzată de un amestec complex de dinamici familiale. Caseta

69 prezintă dinamicile majore care se constituie în factori de risc pentru alienare.5

Studii recente susţin perspectiva conform căreia alienarea are determinări multiple. Deexemplu, într-un studiu au fost examinaţi 215 copii din familii divorţate, cu vârsta de 5-14 ani

între 1981-1991, la 2-3 ani după separarea părinţilor lor. Studiu a găsit ca şi cauze directe ale

alienării copilului (a) mame alienatoare care şi-au folosit copilul pentru propriul suport

emoţional şi care au acţionat în direcţia sabotării relaţiei copilului cu tatăl, şi (b) părinţi

respinşi, atât bărbaţi cât şi femei, care manifestau o lipsă de căldură afectivă, de implicare în




relaţia cu copilul şi competenţă parentală. Cauzele indirecte ale alienării copilului includeau

(a) litigii prelungite privind custodia şi (b) caracteristici specifice copilului, în speţă faptul că

erau mai în vârstă, cu probleme emoţionale şi mai puţin competenţi din punct de vedere social

(Johnston, 2003; Johnston şi Kelly, 2004a, 2004b).

Într-un studiu ulterior, Johnston, Walters şi Olesen (2005b) au codificat date de cercetareclinică pentru un număr de 125 de copii, care fuseseră trimişi de către tribunale de familie

pentru o evaluare a custodiei sau pentru consiliere privind custodia. Ei au descoperit că,

aproximativ jumătate din mame şi taţi manifestau în mod frecvent comportament de alienare;

acest rezultat este similar cu cel al lui Clawar şi Rivlin (1991), care au constatat că, 40% din

părinţi folosesc tehnici intense de „spălare a creierului”cu scopul de a-i aliena pe copii de

celălalt părinte. De asemenea, Johnston şi colegii săi au raportat că o cantitate semnificativă

de „alienare reciprocă” expune copiii la un stres mai puternic ca urmare a conflictului între

părinţi.În studiul lui Johnston et al. (2005b) deşi 20% dintre copii aveau o atitudine constant

negativă faţă de unul dintre părinţi, doar 6% dintre ei „î şi respingeau cu tărie unul dintre

părinţi” şi manifestau „expresii constante de furie, antipatie, dispreţ, denigrare şi plângeri la

adresa părintelui, care erau uneori întărite de evocarea de către copil a unor legende de familie

sau a unor acuzaţii de rele tratamente, adesea însoţite de rezistenţă sau de refuzul de a merge

în vizită”. Fii şi fiicele în mod egal puteau respinge cu tărie pe unul din părinţi, dar taţii erau

mai puternic respinşi decât mamele. Rata totală a alienării de 6% este surprinzător de mică şi

indică faptul că „legăturile preadolescenţilor cu ambii părinţi sunt deosebit de rezistente în

contextul conflictului şi divorţului familial” (p.206).

Johnston et al. (2005b) au identificat multiple cauze ale negativismului şi alienării

copiilor. În primul rând, în aceste familii exista o incidenţă ridicată de abuz asupra copilului

şi de violenţă domestică. Abuzul asupra copilului (neglijare, abuz fizic sau sexual) a apărut în

27% dintre familii, iar mamele şi taţii erau implicaţi în egală măsură. Violenţa domestică a

apărut în 44% dintre familii, unde 40% dintre agresori erau taţii şi 15% mamele. În al doilea

rând, comportamentul alienant era norma în rândul părinţilor care aveau abilităţi parentale

scăzute. În al treilea rând, respingerea unui părinte de către copil a intensificat nivelul de

conflict din familie.




EFECTELE ALIENĂRII PARENTALE ASUPRA COPILULUI

În capitolul 8 au fost prezentate deja reacţiile copiilor la separarea şi divorţul

părinţilor. Deşi majoritatea copiilor proveniţi din familii divorţate ajunge în cele din urmă la

fel de bine adaptată ca şi copiii din familii intacte, primii au tendinţa de a avea note şi

rezultate mai scăzute la testele de evaluare academică, mai multe probleme de comportament,mai multe simptome de stres psihologic, stimă de sine mai scăzută şi mai multe dificultăţi în

relaţiile interpersonale. De asemenea, este arhicunoscut faptul că, conflictul dintre părinţi

acţionează în detrimentul adaptării copiilor, în sensul că, copiii proveniţi din familii divorţate

cu conflicte puternice se descurcă mult mai prost decât cei din familii divorţate cu conflicte

mai slabe ca intensitate. În cadrul grupului de copii cu conflicte puternice, copiii alienaţi se

descurcă mai prost decât cei non-alienaţi?

Wallerstein şi Kelly (1980) au raportat, ca urmare a studiului lor de lungă durată, realizat

cu ajutorul a 131 de copii proveniţi din 60 de familii divorţate, că 23 (19%) dintre copii audezvoltat alianţe cu unul dintre părinţi. La cinci ani după divorţ, toate exceptând 3 dintre

„aceste relaţii foarte intense s-au calmat sau au dispărut în totalitate”, astfel încât doar 2%

dintre copii au rămas alienaţi faţă de unul dintre părinţi (Wallerstein şi Kelly, 1980, p.233-

234). În ciuda acestei soluţionări a majorităţii relaţiilor de alianţă, după evaluarea de10 ani

Wallerstein a f ăcut următoarea descriere a copiilor cu părinţi alienanţi6:

Indiferent dacă, unul sau ambii părinţi joacă rolul Medeea, copiii sunt afectaţi pe termen lung.

Unii dintre ei cresc cu o conştiinţă perturbată deoarece au învăţat cum să manipuleze oamenii, ca şiconsecinţă a comportamentului părinţilor lor. Unii ajung la maturitate având o furie intensă ca urmare

a înţelegerii faptului că au fost folosiţi ca arme. Unii cresc având un sentiment de vinovăţie, cu stimă

de sine scăzută şi cu depresii recurente, în timp ce alţii î şi doresc cu disperare să salveze pe unul dintre

părinţi şi se simt devastaţi când î şi dau seama că nu pot face acest lucru. Mulţi dintre ei ajung să-şi

dispreţuiască ambii părinţi. Toţi copiii moderni ai părinţilor de tip Medeea au impresia că, de fapt

nimeni nu este interesat în mod real de nevoile lor; ei ştiu că au devenit extensii ale furiei părinţilor lor.

(Wallerstein şi Blakeslee, 1989, p.196)

Atunci când Gardner a propus pentru prima dată termenul de Sindromul de Alienare

Parentală (Parental Alienation Syndrome - PAS) în 1992, el ajungea la aceeaşi concluzie,

spunând că PAS nu doar că privează copilul de o relaţie cu părintele ţintă, dar şi determină

„tulburări psihiatrice ale copilului pe termen lung”.7

Clawar şi Rivlin (1991), în studiul descriptiv realizat de ei pe parcursul a 12 ani, asupra a

700 de familii cu copii cu vârsta între 1 şi 20 de ani, au examinat efectele psihologice ale

ştergerii creierului sau ale tehnicilor de alienare folosite de părinţi. Aşadar acest studiu nu a




examinat efectele alienării părinte/ copil în sine, ci mai degrabă efectele comportamentelor

parentale care cauzează o astfel de alienare. Aceşti autori au descoperit că, impactul spălarii

creierului era mai mare cu cât era desf ăşurat pe o durată mai lungă de timp şi cu cât copilul

era mai mic.8 Cele mai importante efecte psihologice ale ştergerii creierului sunt prezentate în

Caseta 70.9

Caseta 70. Reacţiile copiilor la spălarea creierului/ alienare

Furie –

• Îndreptată împotriva părintelui ţintă pentru că „a renunţat” la a petrece mai

mult timp cu copilul

• Îndreptată împotriva părintelui care aplică spălarea creierului pentru tratarea

incorectă a părintelui ţintă şi pentru că i-au f ăcut inaccesibili acestuia

• Vinovăţie şi confuzie excesive –

• Se simt neobişnuit de responsabili pentru separarea părinţilor

• Sunt confuzi din cauza nepotrivirii dintre spălarea creierului, respectiv părintele

ţintă şi comportamentele acestuia

• Depresie, anxietate, tulburări de somn, tulburări de alimentaţie

• Dependenţă, anxietate de separare, enurezis sau regresie generală

• Dezvoltarea de frici şi fobii -

• Frica de abandon• Fobii şcolare

• Ipohondrii

• Hiper vigilenţă, îndreptată spre părinţi

• Frică de viitor

• Frică de moarte (a sa sau a părinţilor)

• Comportament obsesiv-compulsiv

• Tensiune motorie (ticuri, nervozitate, agitaţie)

• Tulburări psihosomatice

• Retragere în fantezie şi visare

• Pierderea încrederii şi stimei de sine

• Lipsa auto-controlului, tulburări de conduită

• Delincvenţă, furt, chiul




• Agresivitate, impulsivitate

• Promiscuitate sexuală

• Abuz de droguri

• Comportamente de auto-distrugere

• Schimbări dramatice (creşterea sau scăderea) performanţelor academice

• Probleme în grupul de prieteni

• Agresivitate

• Izolare

• Centrare puternică pe prieteni, până la excluderea părinţilor

• Relaţii cu părinţii

• Izolarea de unul sau ambii părinţi

• Dorinţa de a locui f ără părinţi

• Inversarea rolului - salvator sau îngrijitor al părintelui

Sursa Clawar şi Rivlin, 1991, p.104-130.

Deşi rezultatele lui Clawar şi Rivlin sunt fascinante, studiul este unul descriptiv:

examinează procesele şi impactul spălării creierului în cadrul eşantionului lor amplu de

postdivorţ cu conflict puternic. Studiul nu a avut grup de control care să conţină părinţi ce nu

au folosit spălarea creierului şi nici nu au fost f ăcute comparaţii între caracteristicile copiilor

alienaţi versus cei non-alienaţi. Acest lucru înseamnă că, este imposibilă diferenţierea

impactului general al conflictului parental şi al spălării creierului de impactul specific al

alienării. Pentru a realiza acest lucru, avem nevoie de studii asupra copiilor proveniţi din

familii separate, cu conflict puternic, în care să se compare adaptarea copiilor alienaţi cu cea a

copiilor non-alienaţi. Lampel (1996, 2002) a iniţiat acest demers lucrând cu două eşantioane

mici, formate din 20 de copii şi apoi 20 de familii. Rezultatele preliminare ale lui Lampel au

arătat că:

• To ţ i copiii proveniţi din familii divorţate cu conflict puternic au dificultăţi în:

o rezolvarea problemelor,

o adaptarea emoţională,

o solicitarea sau oferirea de ajutor

• Copiii alienaţi sunt diferiţi de cei non-alienaţi fiind:

o mai furioşi




o mai puţin anxioşi

o mai puţin capabili de a rezolva probleme complexe

o mai încrezători în sine

• Copiii alienaţi şi cei non-alienaţi se aseamănă în privinţa:

o Capacităţilor intelectuale – modul în care copiii alienaţi procesează informaţiilenu este unul simplist şi rigid

Lampel (2002) merge mai departe, propunând ca studiile viitoare să compare copiii

alienaţi şi cei non-alienaţi, cu conflict puternic în ceea ce priveşte (a) nivelul şi modul de

procesare al furiei, (b) adoptarea gândurilor şi sentimentelor părintelui preferat, (c)

problematica implicării şi (d) idealizarea sinelui şi a părintelui preferat.

CONTROVERSA LEGATĂ DE SINDROMUL ALIENĂRII PARENTALE

Definiţie PASRichard Gardner 10 a folosit termenul de „Sindrom de Alienare Parentală” (PAS) cu

aplicare la situaţiile în care comportamentele de tip spălare a creierului manifestate de unul

dintre părinţi determină un copil să i se alăture într-o campanie de umilire şi calomniere a

celuilalt părinte. Descrierea PAS realizată de Gardner era:

Sindromul de Alienare Parentală (PAS) este o tulburare care apare mai ales în contextul

disputelor legate de custodia copilului. Manifestarea lui de bază este campania de denigrare

dusă de copil împotriva unuia dintre părinţi, o campanie care nu are nicio justificare. Ea

rezultă din combinarea îndoctrinărilor unui părinte care utilizează programarea (ştergerea

creierului) şi propriile contribuţii ale copilului la calomnierea părintelui ţintă. Atunci când

există abuz şi/sau neglijare reală din partea părintelui, animozitatea copilului poate fi

justificată, în acest caz sindromul alienării parentale nu se poate aplica pentru a explica

ostilitatea copilului.

(Gardner, 1998b, p.xx)

Definiţia arată că, un copil se poate înstrăina de părintele ţintă din două motive: (1) abuz

sau neglijare din partea părintelui ţintă sau (2) spălarea a creierului de către părintele alienator.

Gardner considera PAS ca „un subtip al alienării parentale”, care conţine „o constelaţie

tipică de simptome” la copil:11

1. Campanie de denigrare îndreptată împotriva părintelui ţintă

2. Raţionalizări fragile, frivole sau absurde care stau la baza criticii aspre




3. Lipsa ambivalenţei

4. Fenomenul de „gânditor independent”-

Copilul susţine că a decis singur respingerea părintelui ţintă, f ără nicio influenţă din

partea părintelui care foloseşte tehnici de spălare a creierului

5. Suport reflexiv din partea părintelui alienator în cadrul conflictului dintre părinţi6. Absenţa sentimentului de vinovăţie în ceea ce priveşte cruzimea faţă de şi/sau

exploatarea părintelui alienat

7. Prezenţa de scenarii împrumutate de la părintele alienator

8. Răspândirea animozităţii faţă de prietenii şi/sau familia extinsă a părintelui alienat.

Gardner a diferenţiat trei nivele ale PAS (slab, moderat şi sever) pornind de la

severitatea simptomelor manifestate de copil şi a sugerat că există încă patru criterii de

diagnostic: (1) nivelul dificultăţilor de tranziţie la momentul vizitării, (2) nivelul

comportamentului distructiv şi antagonic pe perioada vizitării, (3) nivelul de ataşament faţă dealienator, de la sănătos/ puternic până la patologic/ paranoic şi (4) ataşamentul faţă de

părintele ţintă, care pare să nu difere de-a lungul celor trei nivele ale PAS (Gardner, 2003a,

Tabelul 1).

Gardner atrăgea atenţia că, „ Diagnosticul de PAS se bazează pe nivelul simptomelor

manifestate de copil şi nu pe nivelul simptomului alienatorului” (2003a), şi continua

specificând faptul că, „Deşi diagnosticul de PAS are la bază nivelul simptomelor manifestate

de copil, sentinţa instanţei de judecată (privind răspunsul la PAS) ar trebui să se bazeze în

primul rând pe nivelul simptomului alienatorului şi în al doilea rând pe nivelul simptomelorPAS manifestate de copil” (2003b, 2003c).

Critici ale PAS

Au existat mai multe critici aduse conceptului de PAS, precum: 12

Cauzalitate

PAS se centrează numai asupra tehnicilor de spălare a creierului

utilizate de părintele alienator, ignorând multitudinea factorilor (alţii decât

abuzul) care îl pot determina pe un copil să se înstrăineze de unul dintre

părinţi şi să se alieze cu celălalt. Aceşti alţi factori includ:

Afinitate naturală între copil şi părintele aliat

Reacţii pe termen scurt la stresul divorţului

o varietate de factori negativi, evidenţiaţi în Caseta 69.




Anulează abuzul sexual – Gardner a susţinut că PAS o determină pe mamă să

emită acuzaţii false de abuz sexual la adresa tatălui

Bias de gen – Gardner este în mod stereotip împotriva mamei, susţinând că

majoritatea alienatorilor sunt femei.

Diagnostic clinic – PAS nu este menţionat în DSM-IV (APA-med, 2000) şiexperţii în sănătate mentală nu s-au pus de acord privind întrunirea de către PAS a

criteriilor pentru un sindrom psihiatric.13

Lipsa de suport empiric – nu există studii care să susţină punctul de vedere al

lui Gardner conform căruia, în lipsa abuzului asupra copilului, alienarea acestuia

este cauzată doar de ştergerea creierului de către părinţi. Dimpotrivă, studiile au

arătat în mod constant că, alienarea are multiple cauze (aşa cum au fost prezentat

anterior).

Acceptarea PAS în instanţă

Având în vedere controversele şi lipsa de suport empiric privind PAS, unii psihologi

recomandă evaluatorilor custodiei să folosească un termen alternativ, cum ar fi „alienare

patologică”, care este definit de Warshak ca fiind:

o tulburare în cadrul căreia copiii, de obicei în contextul împărtăşirii atitudinilor negative ale

unui părinte, dezvoltă o aversiune iraţională faţă de o persoană sau persoane cu care anterior

au avut relaţii normale sau cu care ar putea dezvolta în mod normal relaţii afectuoase.

(Warshak, 2003, p.292)

Totuşi, simpla folosire a unei noi etichete nu va rezolva multiplele probleme

conceptuale şi empirice asociate cu PAS. Nici nu va răspunde la cerinţele Daubert conform

cărora mărturia expertului nu este acceptată decât în cazul în care teoria sau tehnica ştiinţifică

este testabilă, a fost susţinută de recenzii echivalente, are o marjă de eroare cunocută şi este

acceptată unanim în domeniu (McCann et al., 2003). Deşi PAS poate fi testat, niciunul din

celelalte criterii pentru acceptarea ei în instanţă nu este întrunit.14

Înstrăinarea şi alienarea ar trebui luate în calcul în fiecare caz de stabilire a custodiei,

dar în contextul cercetării empirice a factorilor multipli care cresc sau reduc vulnerabilitatea

unui copil la aceste reacţii. Afirmaţiile şi comportamentele părinţilor şi ale copiilor trebuie să

fie prezentate de către evaluator şi examinate de către instanţa de judecată, f ără a fi etichetate

ca parte a unui „sindrom”. 15




METODE DE IDENTIFICARE A ÎNSTRĂINĂRII ŞI ALIENĂRII

Relaţiile părinte/ copil

În evaluarea familiilor cu un grad înalt de conflict, este importantă stabilirea locului pe

care îl ocupă relaţiile părinte/copil pe continuumul evidenţiat în Caseta 68. Fiecare copil arerelaţii pozitive cu ambii părinţi sau o afinitate specială faţă de unul dintre părinţi? Fiecare

copil îl preferă pe unul dintre părinţi şi manifestă ambivalenţă faţă de celălalt părinte? Sau

copilul preferă un părinte şi îl respinge pe celălalt? Respingerea manifestată de copil faţă de

celălalt părinte este puternică şi răzbunătoare?

Factori de risc în alienare

Puteţi consulta factorii de risc în alienare prezentaţi în caseta 69. Prezenţa acestor

factori de risc nu înseamnă că un copil este alienat, alienator sau înstrăinat faţă de unul saualtul dintre părinţi. Totuşi, factorii de risc duc la creşterea vulnerabilităţii unui copil în ceea ce

priveşte alienarea şi ar trebui să furnizeze informaţii despre pattern-ul relaţional din cadrul

familiei.

Semne de suferinţă, înstrăinare şi alienare la copii

Pe măsură ce evaluatorul lucrează cu familia, ar trebui să fie atenţi la orice semn de

suferinţă din partea copiilor. O serie de răspunsuri la stres sunt prezentate în Caseta 70, care

evidenţiază reacţiile copiilor la ştergerea creierului. Din nou, nu trageţi concluzia pripită că,

un copil care prezintă o parte din aceste reacţii înseamnă că are creierul şters sau este alienat

faţă de unul dintre părinţi. Acestea sunt reac ţ ii care pot apărea ca r ăspuns la o serie de

factori stresan ţ i. Aceste caracteristici şi comportamente ale copilului ar trebui să tragă un

semnal de alarmă în ceea ce priveşte suferinţa şi să determine o investigaţie mai amănunţită a

surselor de suferinţă din viaţa copilului.

Comportamente de alienare parentală

În fiecare evaluare, este importantă identificarea atentă a relaţiilor familiale. Părinţii

pot comunica şi coopera în ceea ce priveşte îngrijirea copiilor? Părinţii sunt blocaţi într-o

campanie în derulare al cărei scop este atragerea copiilor de partea lor în cadrul disputei

parentale? Părinţii manifestă comportamente de spălare a creierului/ de alienare în raport cu

copiii?

Comportamentele alienante au câteva dimensiuni, incluzând (a) severitate, (b) durată

(c) sunt uşor de înţeles şi (d) părinţii sunt conştienţi de comportamentele lor (Drozd şi Olesen,




2004). Comportamentele pot fi adoptate de ambii părinţi, dar determină o alienare severă a

copilului doar într-un număr redus de cazuri.

Caseta 71 prezintă factorii de identificare pe care Clawar şi Rivlin (1991) i-au

descoperit în studiul realizat de ei asupra programării şi spălării creierului. Caseta 72 oferă

exemple de factori de identificare pentru a clarifica semnificaţia lor.Indicatorii comportamentelor de spălare a creierului trebuie să fie interpretaţi în

contextul general al dinamicii de familie. În evaluarea acestei dinamici, este utilă luarea în

considerare a următoarelor aspecte.16

Atitudinile şi credinţele parentale –

o Părintele protector şi/sau alienant crede cu adevărat lucrurile

compromiţătoare pe care le spune despre celălalt părinte?

o Părintele este în mod autentic speriat şi protectiv, chiar dacă se înşeală?

Motive ascunse -o Există vreun câştig financiar de pe urma comportamentelor protective/

alienante?

o Comportamentele alienante fac parte din pregătirea pentru relocare?

o Există un câştig personal de altă natură de pe urma comportamentelor

alienante/ protective?

Personalitate şi temperament parental –

o Există o istorie personală sau familială de respingere, care se repetă în

disputa asupra custodiei?

o Vreunul dintre părinţi are o istorie de violare a graniţelor din cadrul

relaţiilor? Vreunul dintre părinţi are tendinţa de a vedea copilul ca pe o

prelungire a sa?

o Vreunul dintre părinţi are dificultăţi în a gândi flexibil şi clar? Există

vreo istorie documentată de boală psihică care ar putea explica această

dificultate?

o Vreunul dintre părinţi are o istorie de abuz fizic, sexual sau emoţional?

Cum interacţionează această experienţă cu modul lor prezent de

funcţionare ? Au tendinţa de a gândi, în general într-un mod simplist?

Au tendinţa de a vedea lucrurile în termeni de alb şi negru?




Caseta 71. Reacţii ale copiilor care pot indica spălarea creierului

Factor de identificare % din cazuri

1. Restricţii privind permisiunea de a iubi ambii părinţi..............................90

2. Informaţii inadecvate.................................................................................85

3. Unul dintre părinţi este descris ca un martir..............................................804. Afirmaţii contradictorii..............................................................................70

5. Afirmaţii indirecte care citează

părintele ce utilizează spălarea creierului..................................................70

6. Atac la caracterul părintelui ţintă...............................................................60

7. Stare de anxietate........................................................................................60

8. Părinte bun vs. părinte rău...........................................................................55

9. Coaliţie sau alianţă cu una din părţi............................................................50

10. Perspective prescrise – supra-cristalizate,

incluzând citate ale părintelui care spală creierul..............................................45

11. Schimbări radicale şi

comportament disfuncţional în afara familiei.............................................44

12. Sentiment de vină legat de propriul rol

în familie sau în disputa asupra custodiei....................................................40

13. Mesaje non-verbale......................................................................................38

14. Copilul ca şi spion sau canal de informaţii.............................................. ...30

15. Afirmaţii inadecvate vârstei.........................................................................30

16. Coaliţie cu părintele care realizează spălarea creierului

cu scopul păstrării secretelor........................................................................30

17. Relatări privind comportamentul parental de dresare..................................28

18. Confuzie în legătură cu rolul sau importanţa părintelui biologic................21

19. Frica de a lua contact cu părintele ţintă.......................................................20

20. Afirmaţiile copilului le oglindesc pe cele

ale părintelui ce foloseşte spălarea creierului..............................................20

21. Lipsa de cooperare f ără motive evidente......................................................15

22. Distorsiune a gândirii - confuzie, anxietate, alianţă şi ostilitate........................15

23. Copilul ca prietenul cel mai bun al părintelui..............................................12

24. Frică legată de propria supravieţuire fizică..................................................10

25. Copilul îl ameninţă pe părintele ţintă.............................................................8Adaptat după Clawarşi Rivlin, 1991, p.178, Tabelul 14




Caseta 72. Exemple de factori de identificare a spălării creierului

Întrebare

Din partea evaluatorului, terapeutului

sau judecătorului

Răspunsul copilului

1. Restricţii privind permisiunea de aiubi ambii părinţi

o Te simţi liber în inima ta să-ţi iubeşti

ambii părinţi? sau

o Te temi foarte tare de ceva ce s-ar

putea întâmpla din cauza divorţului?

o Tata a spus că, dacă voi locui cu

mama, atunci nu-l voi mai vedea

niciodată.

2. Informaţii inadecvate şi inutile

o Mama/ Tata sunt supăraţi dintr-un

motiv anume, pe care tu îl ştii?

o Păreai foarte furios atunci când ai

vorbit de mama ta. Ştii de ce eşti

furios pe ea?

o Tata avea o aventură atunci când

mama mă năştea la spital.

o Mama nu şi-a dorit niciodată să mă fi

născut. Tata spune că a dorit să

avorteze, dar el nu a lăsat-o să facă

asta.

3. Unul dintre părinţi este descris ca

un martir

o Crezi că este ceva care ar putea

îmbunătăţi situaţia prezentă a familiei

tale?

o Mama ne-a distrus familia cu acest

divorţ; tata spune mereu că încă o mai

iubeşte şi că poate să se întoarcă.

4. Afirmaţii contradictorii

o Ce crezi despre mama/ tatăl tău? o Tati este un om rău. Nu vreau să-l mai

văd vreodată. Dar îl iubesc cu

adevărat. Îmi lipseşte foarte mult.

5. Afirmaţii indirecte care citează

părintele ce utilizează spălarea

creierului

o Cum a fost acest week-end? Mama

sau tata au vreo părere despre timpul

pe care l-ai petrecut la tata/mama ?

o Atunci când ajung acasă mama spune

lucruri de genul „Păcat că a trebuit să

mergi la tatăl tău week-end-ul ăsta –




ai ratat o excursie la ski grozavă. Pun

pariu că te-ai uitat ca de obicei doar la

tv”. Mama are dreptate, tata e

plictisitor.

6. Atac la caracterul părintelui ţintă o Ce î ţi place atunci când stai la

mama?

o Mami are o mulţime de iubiţi care

dorm la ea. Tati spune că este o târf ă

pentru că aşa spune Biblia.

7. Stare de anxietate

o Sunt lucruri care te supără acum? o Mama şi tata (tatăl vitreg este numit

tată) ascultă la telefon atunci când

Steven (tatăl biologic) ne sună

deoarece dacă el află unde locuim, arputea să ne răpească.

8. Părinte bun vs, părinte rău

o Ce părere ai despre mama ta în acest

moment?

o De unde ştii asta?

o Ştiu că mama este rea.

o Pentru că tata spune aşa şi eu cred tot

ce îmi spune el. Tata nu mă minte

niciodată.

9. Coaliţie sau alianţă cu una din

părţi

o Uneori copiii cred că lucrurile sunt

incorecte. Tu crezi că este ceva

incorect?

o Tata tocmai şi-a cumpărat o maşină

nouă, dar mama e săracă – ar fi trebuit

să ne dea nouă banii.

10. Perspective prescrise

o Spuneai că ai fost confuz în privinţa

bătăii şi în legătură cu ceea ce s-a

întâmplat cu adevărat. Ce cred

mama/tata că s-a întâmplat ?

o Eram foarte convins că am văzut-o pe

iubita tatălui lovind-o prima pe mama,

dar tata spune că el a văzut-o pe

mama lovind prima. Acum sunt

confuz.

11. Schimbări radicale şi

comportament disfuncţional în




afara familiei

o Am auzit că ai devenit un elev

foarte bun – mai bun decât înainte.

De ce crezi că s-a întâmplat asta?

o Atunci când te doare capul saustomacul î ţi aminteşti anumite

lucruri?

o Notele mele s-au îmbunătăţit

semnificativ de când mama şi tata au

decis să se despartă. Cred că se

întâmplă asta pentru că şcoala estesingurul loc unde pot scăpa.

o Am dureri foarte mari de cap şi de

stomac. Aş vrea ca părinţii mei să mă

lase în pace. Am senzaţia că sunt la

mijloc şi că ei îmi smulg braţele.

12. Sentiment de vină legat de

propriul rol în familie sau în

disputa asupra custodieio Te simţi vinovat de ceva anume de

când a început toată această

schimbare în familia ta?

o Am depus mărturie împotriva mamei

mele în instanţă şi l-am minţit pe

judecător.

13. Mesaje non-verbale

o Oamenii pot transmite mesaje prin

cuvinte şi prin gesturi. Mama/tata

folosesc gesturi? Cum?

o Ştiu că tata nu vrea să audă nimic

despre mama. Dacă am f ăcut ceva

deosebit cu ea şi suntem încă încântaţi

când ne întâlnim cu el, tata se

comportă (se uită în altă parte ca şi

cum l-ar imita pe acesta) ca şi cum nu

i-ar păsa.

14. Copilul ca şi spion sau canal de

informaţii

o Ai f ăcut ceva în perioada de

separare a părinţilor tăi care te face

să nu te simţi prea bine în legătură

cu tine însuţi?

o I-am dus mamei nişte facturi de ale

tatei pentru a o ajuta în instanţă,

pentru că el spune că nu are bani.

15. Afirmaţii inadecvate vârstei

o Atunci când vorbeşti despre tatăl tău o Oricine poate fi un părinte, dar e




foloseşti cuvântul „părinte”, dar când

te referi la tatăl tău vitreg, foloseşti

cuvântul „tata”. Poţi să-mi spui de ce

foloseşti nume diferite?

nevoie de cineva deosebit pentru a fi

tată.

16. Coaliţie în scopul păstrăriisecretelor

o Sunt secrete care te deranjează în

toată problema asta a custodiei?

o Tati mi-a spus să nu spun la nimeni

asta: o să fugim dacă pierde în

instanţă.

17. Comportament de dresare

(În timpul unei vizite la domiciliu)

o De unde ştii asta ?

o (În momentul în care tatăl ei intră în

casă, un copil de patru ani le spune

evaluatorilor, „Tati a împins-o pe

mami”)o Mami mi-a spus să vă zic că el a

f ăcut-o.

18. Confuzie în legătură cu rolul sau

importanţa părintelui biologic

o Ai putea să-mi explici cum a devenit

tatăl tău vitreg, tatăl „adevărat”?

o Mama şi tata s-au căsătorit, m-au avut

pe mine şi apoi au divorţat. Ei (mama

şi tatăl vitreg) mi-au spus că acum am

un tată „adevărat”. Îmi puteţi spune

cum m-am născut din nou?

19. Frica de a lua contact cu

părintele ţintă

o Spui că te rogi în fiecare noapte. Te

rogi şi pentru mama şi tatăl tău?

o Ce este în neregulă cu tatăl tău de

trebuie să devină mai bun?

o Citim Biblia în fiecare seară şi ne

rugăm ca tata să devină mai bun.

o Nu ştiu, dar sper că va fi bine. Poate

că este chiar periculos deoarece nu

avem voie să-i dăm numărul nostru de

telefon sau adresa.

20. Afirmaţiile copilului le oglindesc

pe cele ale părintelui ce foloseşte

spălarea creierului




o De ce crezi că tatăl tău se străduieşte

aşa de mult să obţină mai mult timp

cu tine ?

o Tata nu mă iubeşte cu adevărat sau nu

vrea să locuiesc cu el – vrea doar să

obţină custodia pentru a o răni pe

mami.

21. Lipsa de cooperare f ără motiveevidente

o Sunt lucruri pe care ai vrea să le poţi

spune mamei/tatălui, dar nu poţi?

o De ce crezi că ai acest conflict cu

tatăl tău?

o Mda.

o Îmi este dor de tata, dar nu-i pot

spune mamei. Din cauza ei nu-l văd şi

tot din cauza ei ne-am mutat aşa

departe. Eram întotdeauna foarte rău

atunci când stăteam la el – cred că mama era încântată că îi f ăceam

atâtea probleme tatei. Îmi doresc aşa

de mult să-i spun că vreau să-l văd pe

tata.

22. Distorsiune a gândirii - confuzie,

anxietate, alianţă şi ostilitate

o Pe de o parte spui că, custodia

comună era bună în mai multe feluri.

Pe de altă parte, spui că nu o mai

vrei. Cum adică ?

o Am crezut mereu că vreau o custodie

comună (în acest caz timp egal) şi

asta funcţiona la început. Dar, apoi

tata a început să-i facă atâtea

probleme mamei, încât nici nu mai

merită acum.

23. Copilul ca prietenul cel mai bun

al părintelui

o Ai nişte critici la adresa modului în

care te tratează tatăl tău. Ce ar putea

face tatăl tău pentru a îmbunătăţi

relaţia dintre voi?

o Tata mă tratează ca pe un bebeluş. Nu

îmi spune nimic şi nici nu mă lasă să

fac lucrurile pe care mama mă lasă.

Eu şi cu mama suntem mai degrabă

cele mai bune prietene, decât mamă şi

fiică.




24. Frică legată de propria

supravieţuire fizică

o Te sperie ceva în momentul de faţă ? o Uneori îmi este frică de mama. Se

enervează uşor în ultima vreme. M-a

pălmuit de câteva ori. Este mult maidură cu sora mea, mai ales când îi

spune că vrea să locuiască cu tata.

Sunt prea deşteaptă pentru a o enerva

în halul ăsta – atâta timp cât îmi ţin

gura închisă, sunt în siguranţă.

25. Copilul î şi ameninţă părintele

o Am auzit că ai fi vrut să-i spui

judecătorului anumite lucruri despremama ta. Despre ce e vorba ?

o Mda, i-am spus mamei că mai bine ar

face ce vreau eu, pentru că tata mi-aspus să-i povestesc lui tot ceea ce

mama face greşit, deoarece

judecătorul o va pedepsi.

Exemplele 1-25 adaptate din Clawar şi Rivlin,

1991, p.95-103.

Rapoartele evaluărilor de custodie ar trebui să redea cuvintele exacte ale întrebărilor şi

răspunsurilor care indică comportamente parentale alienante sau de ştergere a creierului, astfel

încât cititorii să-şi poată elabora propriile concluzii referitoare la informaţii. Raportul trebuie

să rezume toate explicaţiile posibile pentru toate observaţiile realizate asupra înstrăinării sau

alienării copilului şi să explice modul în care diferite informaţii confirmă sau infirmă fiecare

explicaţie.

REMEDII PENTRU ÎNSTRĂINAREA SAU ALIENAREA COPILULUI

Majoritatea abordărilor care vizează cazurile de înstrăinare sau alienare infantilă este

în general asemănătoare, cu cele referitoare la cazurile de custodie cu conflict puternic,

deoarece tehnicile au ca scop stingerea sau diminuarea conflictului interparental. Este

important ca, toţi profesioniştii să înţeleagă o parte din caracteristicile specifice ale




intervenţiilor posibile, astfel încât să poată lua decizii în cunoştinţă de cauză privind modul de

acţiune în situaţiile de alienare.

Management de caz

Sullivan şi Kelly (2001) au propus o serie de strategii de lucru cu familiile care au un

copil alienat, atunci când nu există niciun abuz. Aceste strategii pot fi aplicate pe parcursul întregii participări a familiei în procesul judecătoresc.

o Continuitate – Ar trebui ca aceeaşi profesionişti să interacţioneze cu familia de-a

lungul timpului. Ar trebui desemnat un singur judecător pentru caz şi un singur

evaluator al custodiei, care poate realiza actualizări ale evaluării pe măsură ce este

nevoie de ele.

De asemenea, Sullivan şi Kelly (2001) recomandau folosirea „unei echipe de

colaborare” formată dintr-un ofiţer juridic, o autoritate judecătorească, care să

vegheze la aplicarea ordinelor instanţei sau un coordonator de custodie, terapeutulcopilului, terapeuţii părinţilor, consilier de custodie, avocaţii părinţilor şi avocatul

copilului sau un apărător.

o Responsabilitate comună – Indiferent de aranjamentele privind custodia la nivel

material, ambii părinţi ar trebui să aibă autoritatea legală de a lua decizii importante

care privesc copilul. Părintele alienator având custodie legală unică s-ar putea simţi

încurajat să continue blocarea accesului celuilalt părinte la copil. Ordine

judecătoreşti specifice ar trebui să interzică ambilor părinţi să ia decizii unilaterale

privind îngrijirea sănătăţii copilului, educaţia, călătoriile şi activităţile extra

curriculare, care ar putea interfera cu programul stabilit pentru celălalt părinte de

petrecere a timpului cu copilul.

o Ordine judecătoreşti clare, detaliate şi executorii – Cu cât conflictul

interparental este mai puternic, cu atât sunt mai necesare ordine judecătoreşti şi

planuri de creştere şi îngrijire a copilului mai detaliate, mai specifice. Prezenţa unui

copil alienat este un indicator de conflict sever şi prin urmare este necesar un

maximum de detalii posibile. Ar trebui să existe un sistem de monitorizare a

respectării ordinelor judecătoreşti, care să fie în legătură cu autoritatea instanţei de

judecată.

o Minimalizarea contactului de tip faţă în faţă dintre părinţi – În faza iniţială

conflictul este cel mai bine controlat prin încercarea de a-i ţine la distanţă pe părinţi.

Schimburile ar trebui să nu implice contact faţă în faţă între părinţi. Preluarea şi

returnarea copiilor ar trebui să se facă într-un loc neutru, cum ar fi şcoala sau




centrul de zi, acolo unde este necesară prezenţa unui singur părinte la un anumit

moment dat. Părinţii trebuie să alterneze participarea la activităţile copilului, iar

rotaţia vacanţelor şi concediilor trebuie specificată.

Metodele de comunicare ar trebui folosite astfel încât să nu implice contactul

faţă în faţă şi să poată fi contabilizate prin intermediul unor înregistrări în scris.Scrisori, email-uri sau fax-uri îndeplinesc aceste criterii.

o Rezolvarea disputelor – Ar trebui să existe un proces de mediere sau arbitrare

pentru rezolvarea disputelor, pe măsură ce acestea apar.

Intervenţiile şi educaţia familială

Consilierea şi terapia centrată pe familie este adesea recomandată în cazurile de

alienare.17 Părintele alienator sau alienant ar trebui inclus în tratament, deoarece dacă sunt

excluşi, atunci dinamica familiei poate deveni şi mai polarizată şi ascunsă. Scopul şi procesulterapiei cu fiecare membru al familiei sunt oarecum diferite şi sunt necesare abilităţile unui

terapeut cu experienţă în domeniul familiilor alienate.18

Părinte alienator

Scopul este de a-l ajuta pe părintele alienator să diferenţieze între îngrijorările legitime

şi cele care sunt distorsionate de lipsa de cunoaştere, de dificultăţile de comunicare sau de

temerile sale personale. Acest proces presupune un număr de paşi:

1. Stabilirea unei relaţii empatice – Obţine cooperarea iniţială prin sublinierea faptului că,

este o sarcină imposibilă pentru orice părinte de a controla ceea ce se întâmplă cu

copilul atunci când acesta se află în grija celuilalt părinte.

2. Educarea – Explică de ce este benefic pentru copil să aibă o relaţie cu ambii părinţi.

3. Discutarea realităţilor legale – Explică faptul că părinţii au un drept legal de a avea o

relaţie cu copiii lor, aşa că problema nu este dacă, ci cum va fi restabilită acea relaţie

cu părintele ţintă.

4. Explicarea modului în care poate fi ajutat copilul – Explică faptul că, părintele

alienator trebuie să-l ajute pe copil prin (a) pregătirea acestuia pentru vizită (oferirea

de detalii specifice despre vizită), (b) oferirea de asigurări copilului că, părintele

alienator va fi bine cât timp va fi acesta plecat, (c) evitarea elaborării unor planuri

speciale pe care copilul le-ar putea pierde cât timp este plecat, (d) invitarea copilului la

a găsi modalităţi de a se bucura de vizită (de exemplu, să ia cu el jucării speciale) şi (e)

să spună copilului că va fi bine venit acasă, după vizită.




Dacă atunci când se întoarce copilul se plânge de timpul petrecut împreună cu

părintele respins, aceste aspecte ar trebui discutate în următoarea şedinţă şi nu cu

copilul.

5. Încurajarea stabilirii de limite – Observaţi orice comportament dezagreabil sau lipit de

respect pe care copilul îl manifestă faţă de părintele respins. Explică părinteluialienator că „oferirea de drept la replică copilului” înseamnă să permită copilului să

aibă un răspuns emoţional şi nu să-l lase să acţioneze după cum simte, în orice mod

doreşte.

6. Explorarea istoriei personale a părintelui – Dacă a fost stabilit un bun raport, poate fi

abordat sensul dat de părintele alienator pierderii personale şi umilinţei divorţului,

precum şi modul în care furia sa poate avea legătură cu experienţele sale timpurii, cum

ar fi dezamăgirea cauzată de un părinte neglijent, care i-a abandonat sau abuzat.

Părinte respins

Scopul este de a-l ajuta pe părintele respins să înţeleagă ce s-a întâmplat cu

copilul său în contextul dinamicii familiale generale şi de a-l asista în parcurgerea

paşilor necesari pentru restabilirea unei relaţii cu copilul. Paşii acestui proces sunt:

1. Stabilirea unei relaţii empatice – Câştigă încrederea şi colaborarea părintelui prin

(a) validarea sentimentelor lui de frustrare şi pierdere, (b) reasigurarea că este

important pentru copil, (c) recunoaşterea intenţiilor lor pozitive de a încerca să

dezvolte sau de a reface o relaţie bună cu copilul şi (d) explicarea rolului tău de

ajutor în restabilirea relaţiei cu copilul.

2. Educarea - Oferă părintelui o explicaţie mai completă asupra dinamicii familiale şi

a modului în care aceasta a afectat copilul şi învaţă-l despre aspectele privind

dezvoltarea copilului. Explorează orice chestiune legată de nepotrivirea de

temperament dintre părinte şi copil, precum şi contribuţia părintelui respins la

problema prezentă a înstrăinării/ alienării.

3. Antrenarea – O dată cu implicarea părintelui respins în terapie, oferă-i sfaturi

despre modul în care poate iniţia reconcilierea cu copilul. Învaţă-l despre stiluri şi

sarcini de educaţie. Începe prin a-i oferi informaţii despre modalităţi constructive

de a se auto-apăra.

4. Explorarea deficienţelor şi stilurilor de educaţie - Ajută-l pe părintele respins să

recunoască toate deficienţele stilului lui de educaţie. Acest lucru necesită o alianţă




terapeutică puternică deoarece presupune ca, părintele respins să recunoască că o

parte din plângerile emise de copil şi părintele alienator sunt adevărate.

5. Prevederea involuţiilor – Progresul este lent în astfel de cazuri, iar părintele respins

poate deveni atât de nerăbdător, încât să-l atace pe copil, să depună o nouă

plângere în instanţă sau să dispară pentru o perioadă de timp. Aceste acţiuni pot fiprevăzute prin prezicerea şi discutarea lor.

6. Explorarea istoriei şi dinamicii personale a părintelui - Dacă a fost stabilit un

raport semnificativ, se pot aborda sentimentele părintelui legate de divorţ, rolul

jucat în dinamica familiei şi istoria care a contribuit la aceste aspecte.

Copil

Scopul este de a-l ajuta pe copil să-şi exploreze trăirile îngropate faţă de ambii părinţi.Acest proces este similar altor terapii centrate pe familie adresate copiilor. Abordarea va fi

diferită în funcţie de vârsta şi stadiul de dezvoltare al fiecărui copil. Cele mai importante

etape ar trebui să includă:

Scopul este de a-l ajuta pe copil să-și exploreze trăirile îngropate față de ambii părinți.

Acest proces este similar altor terapii centrate pe familie adresate copiilor. Abordarea va fi

diferită în funcție de vârsta și stadiul de dezvoltare a fiecărui copil. Cele mai importante etape

ar trebui să includă:

1. Stabilirea relației empatice – Câștigă încrederea și cooperare a copilului, ascultându-i

povestea cu atenție, f ără a pune la îndoială veridicitatea sa.

2. Explorarea rolului terapeutului – Discută modalitățile prin care îl poți ajuta pe copil în

problema sa. Explică regulile confidențialității; căile de comunicare cu părinții,

avocații și instanța de judecată; și faptul că terapeutul nu are autoritatea de a stabili

aranjamentele privind petrecerea timpului cu părinții.

3. Explică realitățile legale – explică cu blândețe că, minorul nu are puterea (terifiantă) de

a evita cu totul părintele respins. Explică faptul că întrebarea care se pune este cum, și

nu dacă, copilul se va întâlni cu părintele respins.

4. Explorează trăirile copilului față de părintele respins – Explorează bazele opiniilor și

trăirilor negative ale copilului față de părintele respins. Folosește întrebări neutre de

tipul: „Am auzit că nu vrei să te întâlnești deloc cu tatăl tău. Cum anume este tatăl tău

de te face să simți asta ?”sau „Cât timp crezi că vei simți astfel... luni, un an sau doi,

până când vei fi adolescent sau pentru întotdeauna ?” Folosește fotografii sau albume




de familie pentru a discuta despre activități anterioare desf ășurate cu părintele respins,

deoarece de obicei copilul neagă că au fost și „vremuri bune”.

5. Explorează trăirile copilului față de părintele aliat – Explorează trăirile și opiniile

copilului în același mod în care ai f ăcut-o pentru părintele respins. Nu uita că

respingerea manifestată de copil poate avea legătură mai mult cu părintele aliat decâtcu cel respins.

6. Participă la aranjamentele f ăcute pentru reconciliere – Explorează împreună cu copilul

tipul de aranjamente care l-ar face să se simtă mai confortabil și mai în siguranță în

prezența părintelui respins.

Medierea

Vestal (1999) a recomandat folosirea medierii în cazul familiilor alienate. După cumea însăși remarca, în orice caz „este o incongruență în a solicita părților care nu doresc acest

lucru să participe la un proces care este conceput în ideea cooperării, interacțiunii și

participării” (p.495). Așadar, nu se recomandă medierea în cazurile copiilor puternic alienați.

Vestal considera că, în cazurile cu o severitate redusă, mediatorul are nevoie de o expertiză

medicală pentru a putea diagnostica motivele de bază și dinamica familiei. Discrepanța de

putere dintre părinți trebuie să fie neutralizată și trebuie folosit un proces continuu de

monitorizare a cooperării, la care să fie adăugată o acțiune judiciară rapidă și clară de

descurajare a piedicilor și dezamăgirilor create de părintele aliat. Având în vedere aceste

provocări la care este supus modelul medierii, se pare că folosirea intervenției terapeutice este

mult mai adecvată în cazul familiilor cu un copil înstrăinat sau alienat.

Reunirea copilului cu părintele alienat/ absent

Este important de avut în vedere modul precis în care se va reuni un copil înstrăinat

sau alienat cu părintele respins. Weitzman (2004) a propus desensibilizarea copilului folosind

o oglindă unidirecţională, furnizând astfel copilului oportunitatea de a-l vedea și de a vorbi cu

părintele, într-un cadru mai puțin anxiogen, înainte de întâlnirea propriu-zisă de tipul față-în-

față. Gardner (1998b) a propus folosirea unor „locuri de tranziție”, neutre pentru vizitele

inițiale în cazurile PAS, incluzând aici centre de tratament rezidențiale sau centre de vizitare.

Alți autori (de exemplu, Sullivan și Kelly, 2001) au propus ca, în cazurile în care nu

există acuzații de abuz asupra copilului, instanța de judecată să poată propune întâlniri




securizate între un copil alienat și părintele țintă, prin stabilirea de ședințe de întâlnire

desf ășurate sub conducerea unui specialist în sănătate mentală, cu experiență în alienare.

Aceste ședințe trebuie organizate astfel încât fiecare membru al familiei să aibă siguranța că

va fi protejat: părintele respins, de acuzații false, părintele alienant, de înlăturarea oricăror

îngrijorări legitime și copilul, de orice rău. Termenul de facilitator de acces este mai puținstigmatizant decât cel de supervizor de vizit ă sau supraveghetor al vizitei.

Facilitatorul de acces ar trebui să fie desemnat de instanța de judecată și ar trebui să

prezinte acesteia o documentație scrisă privind comportamentele manifestate pe perioada

vizitei. În acest fel facilitatorul poate îndeplini trei funcții simultane: (a) să asigure securitatea

copilului, (b) să încurajeze atât copilul, cât și părinții și (c) să realizeze o înregistrare a

comportamentelor copilului și părintelui.19

Sancțiuni pentru neconformare

Gardner susținea ca sancțiunile să fie aplicate atât părinților alienatori, cât și copiilor

care refuză vizitarea, deoarece „este mult prea multă cocoloșire, indulgență și „împuternicire”

oferită copiilor PAS. Aceste măsuri vor furniza mult dorita lipsă de putere” (1998b, p.446).

Gardner a propus diagnosticarea PAS pornind de la simptomele copilului, dar aplicarea

sancțiunilor în funcție de nivelul simptomelor manifestate de părintele aliniat (Gardner,

2003a, 2003b, 2003c).

Abordarea punitivă a lui Gardner implică o gradare a sancțiunilor pentru părinții

alienatori care nu se conformează: amenzi, plata unei cauțiuni, serviciu pentru comunitate,

eliberare condiționată, arest la domiciliu și încarcerare într-o închisoare locală. Gardner scoate

în evidenţă următoarul aspect: „copiii PAS au nevoie să prezinte părintelui alienator pretextul

că acceptă vizita pentru a-l proteja pe acesta de sancțiunile instanței de judecată”(1998b,

p.445).

Gardner merge și mai departe spunând că, în cazul copiilor mai mari (11-16 ani) ar

trebui emisă acuzația de sfidare a instanței dacă continuă să refuze să petreacă timp cu

părintele țintă. „O dată emisă acuzația de sfidare a instanței de judecată, tinerii pot fi trimiși

pentru câteva zile într-un centru de detenție pentru minori pentru a-și re-evalua decizia”

(1998b, p.445). În scopul de a-i speria pe copii pentru a deveni ascultători, Gardner

recomandă realizarea de vizite împreună cu aceștia la instituțiile de detenție pentru minori.

Pentru a-i obliga pe copiii mai mici să respecte ordinele de vizitare, Gardner recomandă

plasarea temporară a acestora în familii surogat sau în centre pentru copiii abuzați.




Alți autori au sugerat că este nevoie de unele sancțiuni în cazul în care părintele aliat

refuză să se supună ordinelor de vizitare emise de instanța de judecată în favoarea părintelui

respins, incluzând aici modificarea custodiei sau despărțirea copilului de părinți (de exemplu,

Lee și Olesen, 2001). Totuși, dacă avem în vedere multitudinea de factori care determină

alienarea copilului, măsurile punitive concepute pentru copilul și părintele aliat au șansa de afi atât ineficiente, cât și crude.

Transferul de custodie

Gardner a asemuit copilul alienat cu cel răpit sau cu cel al cărui creier a fost spălat de un

cult, și a f ăcut următoarea constatare: „copiii PAS au nevoie de o de-programare la fel ca și

cei dintr-un cult, iar aceasta are o probabilitate mai mare de a fi eficientă, atunci când copilul

este îndepărtat de expunerea directă la cei care îl îndoctrinează” (1998b, pp.443-444). Înultimele sale publicații, Gardner și-a nuanțat poziția susținând transferul de custodie doar în

cazurile moderate spre severe, în care părintele alienator este de neclintit sau copilul nu î și

vizitează părintele respins (Gardner, 2001b), sau doar în cazurile severe de PAS (Gardner,

2004).

Alți experți în custodia copilului (inclusiv noi) consideră că o modificare a custodiei nu

este întotdeauna benefică mai ales dacă minorul funcționează în mod rezonabil în majoritatea

domeniilor vieții lui, cum ar fi școala, prietenii și relația cu părintele aliniat. Așa cum

observau Sullivan și Kelly „Patologia acestor copiii este circumscrisă alienării lor față de

părintele respins și poate fi un mecanism de apărare în fața unui conflict insuportabil privind

loialitatea” (2001, p.312). Deși transferul de custodie poate servi intereselor părintelui respins,

el nu este în mod necesar în interesul superior al copilului.

Separarea copilului

În unele cazuri severe, separarea copilului de familie poate fi alternativa cea mai puțin

dăunătoare pentru acesta. Sullivan și Kelly (2001) au arătat că școlile cu internat pot

reprezenta un mediu lipsit de conflict, cu o componentă terapeutică în cazul în care (a) copilul

se descurcă prost, (b) unul sau ambii părinți manifestă un comportament alienant, (c) copilul

este afectat de un conflict inter-parental sever, cronic și (d) un management de caz și

intervenții terapeutice adecvate au eșuat. Atunci când varianta unei școli cu internat nu este




posibilă, plasamentul temporar la un membru relativ neutru din familia extinsă poate fi util,

mai ales dacă persoana în cauza locuiește la o oarecare distanță de părinți.

Note

1. Cercetările realizate cu eșantioane naționale au arătat că 11% - 15% dintre copiii dineșantioanele de la nivelul comunității sunt aliniați cu unul dintre părinți și că resping

sau sunt refractari contactului cu celălalt părinte, în timp ce aproximativ un sfert dintre

copiii proveniți din familii aflate în litigiu privind custodia sunt aliniați în această

manieră (Johnston și Kelly, 2004b; Johnston și Roseby, 1997; Wallerstein și Kelly,

1976, 1980). Totuși, ar trebui să menționăm că Wallerstein și Kelly (1980) au

descoperit că după 5 ani, 88% dintre aceste alianțe au dispărut.

2. Conceptul de Sindrom de Alienare Parentală (PAS) a lui Gardner (1992, 1998b) a fost

subiect de polemici intense, care vor fi prezentate în paragrafele următoare.3. În studiul de 12 ani, realizat de Clawar și Rivlin (1991), care a cuprins 700 de cazuri în

care era implicată instanța de judecată și în care predominau familiile de albi provenite

dintr-o varietate de contexte socio-economice, 2 sau mai mulți evaluatori au petrecut

un total de 25 de ore pentru fiecare caz pentru (a) a desf ășura interviuri separate cu

părinți, copii, membri din familia extinsă, profesioniști și membri din comunitate, (b) a

observa copiii în relație cu părinții și (c) a revizui înregistrări masive, incluzând

înregistrări medicale și educaționale, înregistrări judecătorești și jurnale personale

scrise de copii, părinți și de alte persoane implicate în caz.

Gardner a susținut că „Sindromul de alienare parentală nu este sinonim cu

programarea („ștergerea creierului”) [deoarece] termenul de PAS se referă doar la

situaţia în care programarea parentală se combină cu propriile scenarii ale copilului de

denigrare a părintelui calomniat” (1998b, p.XX, accent în original). Clawar și Rivlin

nu raportează în studiul lor procentul copiilor aliniați cu unul dintre părinți, dar ei arată

că 4 – 86% dintre copii erau conștienți de încercările părinților de a le influența

părerile și comportamentele; gradul de conștientizare depindea de tehnicile specifice

de spălare a creierului utilizate (Tabelul 16, p.179). Clawar și Rivlin definesc 12 tipuri

diferite de tehnici de spălare a creierului (p. 15 - 36) și menționează procentul în care

au fost utilizate, în funcție de genul părintelui (Tabelul 15, p. 179); toate tehnicile, cu

excepția „sindromului de supraviețuire fizică”, au fost folosite de mult mai multe

mame decât de tați.




4. Rezultatele lui Gardner au fost asemănătoare. El a raportat că, „în 85 – 90% din totalul

de cazuri în care am fost implicat, mama a fost părintele alienant, iar tatăl părintele

alienat”. Gardner a realizat de asemenea un „sondaj informal în rândul a 50 de

profesioniști din domeniul sănătății mentale și din cel legal, pe care îi cunoșteam, care

erau familiarizați cu conceptul de PAS” și a descoperit că raportul dintre mamelealienante și tații alienați varia de la 90/10 la 60/40 (Gardner, 2001a, p.7).

5. Factorii prezentați în Caseta 69 sunt un rezultat al muncii multor oameni de știință din

domeniul social și al experților în custodia copilului, incluzându-i pe Clawar și Rivlin,

1991; Johnston, 2003; Johnston și Roseby, 1997; Johnston et al., 2005b; Kelly și

Johnston, 2001; Stoltz și Ney, 2002; și Wallerstein și Kelly, 1980.

6. Acest autor nu a putut găsi un raport privind numărul de copii din studiul lui

Wallerstein și Kelly care au suferit aceste consecințe îngrozitoare ale alinierii parentale

sau ale „Sindromului Medeea”.7. Argumentația lui Gardner (Gardner, 1998b, p. xxi) pare a fi acceptată în unanimitate,

deoarece controversa privind PAS s-a centrat mai degrabă asupra cauzelor, decât a

efectelor alienării copilului. Această controversă este prezentată în următorul paragraf

al acestui capitol.

8. Cartwright (1993) citează alte studii care par a indica faptul că alienarea se agravează

o dată cu trecerea timpului și că gradul de alienare a copilului este direct proporțional

cu timpul în care este alienat.

9. Pentru o analiză detaliată a efectelor spălării creierului, prezentate în Caseta 70 a se

vedea Clawar și Rivlin, 1991, p. 104 – 130. Vă rog să observați că, în timp ce Clawar

și Rivlin (1991) au găsit că spălarea creierului era mai eficientă la copiii mai mici,

Johnston (2003) a găsit o prevalență mai mare a alienării la copiii mai mari. Această

discrepanță se poate datora diferenței dintre categoriile de vârstă utilizate în

eșantioanele folosite în cele două studii: 1-20 de ani în studiul lui Clawar și Rivlin față

de 5-14 ani în cel al lui Johnston. Așadar, copiii mai mici din eșantionul lui Clawar și

Rivlin au fost mai apropiați ca vârstă de cei mai mari din eșantionul lui Johnston.

Această concluzie este în acord cu alte studii care au arătat că vârsta la care spălarea

creierului este cea mai eficientă este între 8 și 12 ani (vezi nota 5 de mai sus).

10. Richard Gardner a fost psihiatru și psihanalist, a murit în 2003, la vârsta de 72 de ani.

Începând cu 30 octombrie 2006, CV-ul Dr. Gardner, constatările sale și selecții din

publicații erau încă disponibile pe websiteul: http/www.rgardner.com . Acesta este și




site-ul pentru Creative Therapeutics, o companie creată de Dr. Gardner în 1973,

pentru a distribui jocurile, instrumentele terapeutice și cărțile sale.

11. Aceste citate sunt din Gardner, 2004, p.613, 615. Gardner a descris aceste 8 simptome,

într-o manieră aproximativ identică, într-o varietate de alte publicații, inclusiv în

Gardner, 1998a, p.311; 1998b, p. xxv; 1999a, p.98; 1999b, p.196; 2001a, p.3; 2001b,p.62; 2002, p.97; 2003a, p.1 și 2003d, p.3.

12. Aceste critici (și altele) sunt analizate de mai mulți autori, inclusiv Bruch, 2001; Faller,

1998a, 1998b; Kelly și Johnston, 2001; Walker et al., 2004a, 2004b; Warshak, 2003 și

Williams, 2001.

13. Acest aspect a fost supus unor dezbateri aprinse, în care unii psihologi au sus ținut că

PAS nu trebuie inclus în DSM-IV din cauza lipsei de suport empiric și a eșecului

înregistrat în a îndeplini cerințele definiției unui sindrom, care implică prezența unui

grup de simptome cu o etiologie și un tratament comun (de exemplu, Walker et al.,2004a). Alți psihologi au argumentat că, toate diagnosticele din DSM-IV reprezintă

descrieri ale observațiilor clinice și nu au la bază, în mod necesar, formulări teoretice

sau cercetări empirice, și că includerea în DSM-IV ar facilita intervenția și tratamentul

în PAS (de exemplu, Andre, 2005; Gardner, 2002, 2003d, 2004; Warshak, 2003).

Dezbaterea pe marginea PAS și DSM-IV este oarecum irelevantă în cazul

evaluărilor privind custodia deoarece, în recomandările pentru evaluatorii de custodie,

apare avertismentul de a nu folosi diagnostice clinice în rapoarte și în depozițiile din

instanță. După cum am menționat și în Capitolul 14, diagnosticele psihiatrice sunt

folosite adesea de cei aflați în litigiu și de avocații lor într-o manieră neadecvată,

peiorativă. Mai mult decât atât, evaluatorul custodiei are rareori acces la acel gen de

informație necesar formulării unui diagnostic psihiatric hotărâtor. Un ultim argument

este că mare parte din profesioniștii care citesc raportul nu au o formare teoretică

pentru a înțelege la ce anume se referă diagnosticul psihiatric în raport cu modul de

funcționare parental și infantil.

14. Dat fiind faptul că nu există „scoruri” specifice sau criterii exacte pentru un diagnostic

de PAS, nu se poate spune cu certitudine că PAS poate fi testat cu adevărat. Alți

autori și-au manifestat îngrijorarea privind inadmisibilitatea PAS, inclusiv Emery,

2005; Kelly și Johnston, 2001; Walker et al., 2004a, 2004b; Williams, 2001 și

Zirogiannis, 2001.

15. Un număr de autori au avut o opinie similară, inclusiv Zirogiannis, 2001;

16. Aceste întrebări sunt adaptate după Drozd și Olesen, 2004, p.77.




17. Gardner s-a opus vehement utilizării „terapiei tradiționale” în cazul acestor familii,

deoarece „cei care provoacă PAS, cu foarte mici excepții, nu sunt candidați la terapie.

Candidații la terapie au nevoie să înțeleagă că au probleme de natură psihologică și să

aibă o motivație pentru schimbare. Majoritatea celor care provoacă PAS nu

îndeplinește niciunul din aceste criterii.” Gardner spune mai departe că „Recomandarea terapiei de către instanța de judecată pentru cei care provoacă PAS și /

sau pentru copiii lor este exact ceea ce alienatorii î și doresc”, deoarece alienatorii pot

continua inducerea alienării și ignora deciziile instanței privind vizitarea în timp ce

terapia progresează lent (1998b, p.443).

Într-o altă lucrare, Gardner (1999b) susține recomandarea de către instanța de

judecată a terapiei de familie pentru familiile cu PAS, spunând că abordarea trebuie să

fie „autoritară” şi să folosească „ameninţări” în cazul în care părintele aliniat nu se

supune hotârârilor privind vizitarea. Gardner susținea ca amenințările să fie de lafoarte blânde spre foarte severe, în speță (a) raportarea în instanță a lipsei de cooperare

a părintelui, (b) hotărâre judecătorească de reducere a pensiei alimentare a copilului,

(c) transfer permanent al copiilor în custodia părintelui victimizat, (d) arest la

domiciliu și (e) încarcerarea în închisoarea locală (Gardner, 1999b, p.197-198).

18. Majoritatea ideilor de terapie sunt preluate după Johnston, Walters și Friedlander,

2001, p.317-325.

19. Freeman, Abel, Cowper-Smith și Stein (2004) au propus de asemenea un model în 7

pași pentru restabilirea relației dintre copii și părinții, pe care nu i-au întâlnit pe o

perioadă de 3 luni sau mai mult, în cazul cărora motivele pierderii legăturii includ

adaptarea copilului, conflictul interparental și alienarea copil-părinte, capacitatea

diminuată a unuia sau a ambilor părinți și adaptarea la separarea de părintele absent.

Acest model în 7 pași, care include majoritatea aspectelor prezentate în acest capitol,

este prea detaliat pentru a-l discuta aici, dar poate fi o resursă utilă pentru profesioniștii

specializați în cazurile de reconciliere.

18 alienare childcustodycambridgeharvard2008 selection ro

Documents