the poet behind vineaʼs and voroncaʼs manifestos: a … 04 32.pdf · acestei mobilități,...

Iulian Boldea, Dumitru-Mircea Buda (Editors) CONVERGENT DISCOURSES. Exploring the Contexts of Communication Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2016 ISBN: 978-606-8624-17-4 Section: Literature

267

THE POET BEHIND VINEAʼS AND VORONCAʼS MANIFESTOS: A ʼFRIENEMYʼ

Lucia Ispas

Assist. Prof., PhD, Petroleum-Gas University of Ploiești

Abstract: Ion Vinea and Ilarie Voroncaʼs literary manifestos are generally perceived as aggressive and

nihilist. They practice a rethoric of contestation and proclaim negation as the Law, the organizing

principle, by tackling fundamental issues: the rejection of academic tradition, the position of the author

or the status of the poem as a work of art. Consequently, the text seems to be inhospitable, even hostile

to the reader, as it uses a violent language, ment to shock but also to awaken awareness. In fact, the

reader is given absolute power, not only to convey meaning to the text but also, by doing exactly that,

to produce the text, becoming a genuine creator. The article aims at proving the fact that the hostile/

hospitable message hidden in the avant-garde manifestos can be interpreted by the reader as

(un)friendly.

Keywords: avant-garde negation as a principle, manifesto, negation, hos(ti)pitality, Law, reader.

Introducere

Fără doar și poate, avangarda literară românească nu se poate abstrage nici astăzi unui

proces de reconsiderare, atâta timp cât însuși termenul care denumește mișcarea în cauză,

eterogenă și pluristratificată, este restrictiv și nu face altceva decât să mistifice realitatea

(inclusiv realitatea textului). Referindu-se la această mișcare în general, Kirsten Storm nota în

anii 2000 următoarele: „Cred, pe de o parte, că folosirea noţiunii de avangardă a prezentat ca

unitare acele preocupări care în realitate trebuie să fi fost de mare diversitate, iar pe de altă

parte, a influenţat puternic şi a restrâns modul în care puteam judeca aceste tendinţe,

permiţându-ne un mod unic de acces, prestabilit, reducționist, în abordarea curentelor de la

începutul secolului XX”1. La multe decenii de la emergența sa, această grupare de tendințe,

multe dintre ele divergente și elitiste, nu numai că suscită interesul cercetătorilor, dar pare a nu-

și fi epuizat capacitățile de a eluda orice încercare de legiferare.

În viziunea lui Derrida, „antinomia ospitalității opune în mod ireconciliabil Legea, în

singularitatea ei universală, unei pluralități care nu este doar o dispersie (legile), ci o

multiplicitate structurată, determinată de un proces de divizare și de diferențiere: este vorba de

1Kirsten Strom, Avant-Garde of What?: Surrealism Reconceived as Political Culture, in ”The Journal of Aesthetics

and Art Criticism”, Winter 2004, p. 38.


268

legi care-i împart în mod diferit istoria și geografia lor antropologică”.2 Reprezentanții noii

poezii mizează pe negație a principiului, pe abandonarea gramaticii și pe resemnatizare.

Legea este chiar negarea Legii. Textul este lăsat să se producă singur, fără intervenția vizibilă

a autorului, dar cu aportul volens-nolens al cititorului, forțat să contribuie la producerea

sensului și, pe cale de consecință, a textului. Ostilitatea acestui tip de scriitură se traduce prin

modul inedit (un postmodernism in nuce) prin care lectorul-oaspete devine gazdă, la

presiunile exercitate de un autor care alege să uite regulile ospitalității. „În concretețea

multiplicării Legii unice, abstracte, în legi ale conduitei sociale, ospitalitatea este indisolubil

legată de violență ”.3

Figurile proeminente ale avangardei românești (și îl includem aici și pe un Tzara) s-au

lăsat mai întâi seduse de simbolism, pe care nu numai că l-au abandonat ulterior, dar l-au

repudiat ca fiind desuet și neîncăpător. Ion Vinea și Ilarie Voronca abdică și ei destul de repede

de la principiile acestui curent, răspunzând unor deziderate lăuntrice sau unei chemări europene

la arme împotriva sentimentalismului, prozaismului, tradiției dominante, în general. „Singurul

veritabil avangardist de care poezia română îşi mai aminteşte”4, creatorul revistelor „Integral”

și „75 HP” își orientează atitudinea și concepțiile înspre o radicalizare, după debutul în

publicația condusă de Eugen Lovinescu. Îl regăsim luptând de pe pozițiile celui pentru care

poezia, văzută ca o insulă fragilă, expusă intemperiilor, înseamnă implicare deplină, dincolo de

marginile raționalului; limitarea ei ar echivala cu un asasinat. Poezia trebuie să se adape din

neprevăzut, din hazard5 și să producă stări revelatorii.6„Cuvântul liber, fulgerător”, care are un

rol abstract și care ființează îndeosebi în afara sensului, poate căpăta înțelesuri „neînregistrate

de dicționar” și performează nestingherit mișcarea de alunecare „singur ca un stilet în meningea

cititorului”7.

După ce avântul simbolist din primele sale creații s-a stins, „răsfăţatul vitregit”8 Ion

Vinea se decide, în jurul anului 1915 (Bacovia își publica primul volum abia în 1916...), în

virtutea unei necesități de ordin interior de găsire a unei forme de expresie profund

individualizată, să se reorienteze spre un alt tip de poezie, în care imaginile se asociază cu mai

multă libertate, în hore năucitoare. Debutează acum un nou ins artistic, deschis spre

experimentalism, o prezență vocală, activă pe frontul bătăliei cu tot ceea ce era perimat, alături

de o întreagă generație de protestatari, revoltați și insur-/ divergenți. Poezia sa stă mărturie a

faptului că, deși se simte persecutat de literatură, „poetul s-a redescoperit pe sine căutându-se

2Jacques Derrida, Despre ospitalitate, De vorbă cu Anne Dufourmantelle, trad. Mihai Ungurean, Iași, Editura

Polirom, 1999, p. 81. 3Idem, p. 57. 4Nicolae Manolescu, Metamorfozele poeziei, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1968, p. 61. 5Ilarie Voronca, A doua lumină, în „unu”, nr. 16, 1929, p.32. 6Ilarie Voronca, Radiografie, în „unu”, nr. 25, 1930, p.111. 7Ilarie Voronca, Gramatică,apud Marin Mincu, Avangarda literară românească, Minerva, București, 1983, p.

556. 8Şerban Cioculescu, Ion Vinea, în „Glasul patriei”, an IX, nr. 21, 20 iulie 1964,

http://www.revista22.ro/bucurestiul-cultural-nr-126----rasfatatul-vitregit-30241.html, ultima oară accesat la data

de 20. 05. 2016.

http://www.revista22.ro/bucurestiul-cultural-nr-126----rasfatatul-vitregit-30241.html


269

pe sine.”9, plecând de la premisa că destinul menit nu poate fi evitat, prin luptă, dar poate fi

urmărit, în tăcere şi solitudine: Singur veghez. Niciun zvon. Lumea e de mine departe. (Ivoriu).

In-/ Re-surecția poeziei. Ospitalitatea din spatele ostilității Manifestului activist

către tinerime

Susan Rubin Suleiman10 se oprea și ea asupra etimologiei cuvântului avangardă,

insistând asupra ideii de agresivitate pe care îl presupune orice grup militar de elită, situat în

linia întâi, cu unica misiune de a lupta împotriva inamicului. Cei doi poeți integraliști se situează

în fruntea mișcării, ca purtători de stindard, dar și ca incendiatori. Și ei, ca și ceilalți tovarăși de

arme, merg pe premisa că literatura trebuie reformată prin agresiune, prin violentare. Prin

urmare, bătălia în care se angajează trebuie dusă pe mai multe fronturi, astfel încât, la finalul

acesteia, să se obțină capitularea vechiului și mult-dorita dublă revoluție: „transformarea pentru

totdeauna a limbajului (a se citi scriitură, lectură, text) și a vieții, transformarea celei din urmă

prin transformarea primului.”11, idee pe care avea să o exploateze și Peter Bürger. Avangarda

este agresiune, practicată printr-o retorică a contestației și prin strategii de atac.

Avangardistul Ion Vinea, mai temperat, s-a ținut departe de exagerările colegilor, al

căror succes, (mai ales al celor plecați în străinătate), i se părea cu totul inexplicabil. „Omenirea,

scria el, mereu scărpinată cu reţete noi, cu paradoxe, [...], cu sentinţe cari spulberă tot ce a

aşezat literatura ca reputaţie, nu mai întâmpină descălecarea neoromanticilor şi a proaspeţilor

Galilei cu urlete şi cu hohote. Îndrăzneţul şi bizarul e primit cu un relativ calm, mult mai puţin

propice zarvei de odinioară, căci fenomenul e de acum cunoscut şi clasat.”12 Poetul intuia că,

odată depășită efervescența inițială, avangarda intra într-un nedorit proces de încetățenire,

devenind una cu mult-hulita tradiție. Derrida semnala faptul că, pentru a ființa, Legea are nevoie

de legi, care, o neagă sau, în cel mai bun caz, o amenință, o corup sau o pervertesc13. Negarea

Legii, a principiului condusese la o nouă Lege, iar respectarea acesteia echivala cu însăși

înregimentarea de care se fugise în momentul de germinație.

Cu toate aceste rezerve,Vinea este cel care, în anul 1924, scrisese, în termeni duri, un

celebru Manifest activist către tinerime, nesupus negocierii, în care se soma, pe un ton ridicat,

la abandonarea artei tradiționale,motivând, fără echivoc, că aceasta s-a prostituat. Manifestul

este văzut de Ovidiu Morar ca fiind unul de tip „integralist-eclectic”, înglobând influenţe şi

peceţi ale futurismului italian, expresionismului, esteticii constructiviste, deşi s-a dorit ca

9Nicolae Manolescu, Metamorfozele poeziei, ed.cit., p. 58. 10 Susan Rubin Suleiman, Subversive Intent: Gender, Politics and the Avant-garde, Harvard University Press,

1990, pp. 33-34. 11Ibidem. 12Ion Vinea, Atitudine sfârșită, Opere, V, Publicistica, Dacia, Cluj-Napoca, 1978, p. 214. 13Jacques Derrida, op. cit., p. 79.


270

manifestul să fie cu totul original.14 Anti-arta (desacralizarea formelor de artă consacrate15 este

singura formă de artă acceptabilă, căci „avangardiștii se referă la operă ca negație”16, iar această

convenție produce o multitudine de consecințe pentru receptor, care descoperă cu stupoare că

modalitatea veche de a interpreta textul se dovedește a fi cel puțin nepotrivită, dacă nu chiar

vătămătoare. Produsul literar nu creează o impresie generală, care să conveargă spre

interpretare, iar percepția fragmentată nu poate conduce la comprehensiune, dat fiind faptul că

aceasta s-ar baza pe recursul la analiza unor particule disparate, care nu se supun în niciun fel

unui înțeles integrator. Acest refuz al autorului de a conferi un sens unitar șochează cititorul,

care se vede obligat să îmbrățișeze ideea că trebuie, pe cale de consecință, să își schimbe chiar

modul în care își percepe existența. „Șocul reprezintă chiar modalitatea prin care imanența

estetică poate fi spartă sprea a iniția o modificare în viața receptorului.”17

Manifestul, dur și ostil,își face din inospitalitate un titlu de glorie. Urmărind

raționamentul derridian, apogeul ospitalității îl reprezintă alegerea gazdei de a se comporta ca

un oaspete în propria locuință, pentru a face vizita mai agreabilă. Numai că, prin însăși existența

acestei mobilități, paradoxul se adâncește. În analiza semantică pe care Benveniste o face

elementelor componente ale substantivului „hospes, -itis” și a relațiilor etimologice pe care

acesta le stabilește în arie indo-europeană regăsim nu doar ideile de stăpân, ci și pe acelea de

soț, schimb, dar, putere, posesiune, dar și pe aceea de dușman. Tot Benveniste oferă explicația

conform căreia oaspetele se poate transforma în inamic: „...atunci când locul legăturilor de

schimb dintre clan și clan a fost luat de legăturile de separare (cf. gr. „xenos”= „oaspete”, dar

și „străin”18). În acest caz, permutarea îi permite autorului, oaspete, dar și străin în text, să îl

saboteze din interior și să transforme ospitalitatea în ostilitate, violentând gustul public,

incendiind și ultragiind sensibilitatea cititorului, din șocul căruia se hrănește atât poetul, cât și

textul însuși.

Virulența atacului nu scapă din vedere niciun aspect al artei, iar flagelarea este de o

duritate menită să trezească dorința de acțiune. În viziunea lui Vinea, literatura, în general, este

un clistir răsuflat, un irigator cu care cititorii își administrează necesare spălături stomacale,

probabil pentru a combate efectele unei intoxicații acute. Dacă poezia nu este altceva decât un

teasc de stors glanda lacrimală a fetelor de orice vârstă, acest lucru nu poate să însemne decât

că pedala sensibilității fusese apăsată prea tare, iar versurile vizau exclusiv ciupirea corzii

sensibile a inimilor needucate, dar dormice de emoții simple, dar răvășitoare. Provocând

dezgust, teatrul, un borcan de fetuși fardați, își pierde puterea de atracție și se transformă într-

o rețetă pentru melancolia negustorilor de conserve, indivizi care au nevoie să se regăsescă în

scenele jucate în piese tocmai pentru a-și rezolva „abisalele” preocupări existențiale.

14Ovidiu Morar, Avangardismul românesc, Editura Fundaţiei Culturale „Ideea Europeană”, Bucureşti, 2005, pp.

147-148. 15 Nicolae Balotă, Arte poetice ale secolului XX, p. 364 16Peter Bürger, Theory of the Avantgarde, Manchester University Press University of Minnesota Press,

Minneapolis, 1984, p.57. 17Ibidem. 18Jacques Derrida, op. cit., p. 112.


271

Nu scapă de sub tirul de acuze și invective nici celelalte arte, arhitectura, muzica, pictura,

sculptura, prinse și ele în sarabanda desfrâului. Pânzele sunt scutece maculate întinse prin

bordeluri, deoarece artiștii plastici sunt vasali ai gustului public pervertit, în timp ce sculptura

nu se poate dezlipi de nuditate, de promiscuitate, viol(ent)ând. Edificii neizbutite, construcțiile

de acum nu reprezintă nici măcar umile copii ale celor care odinioară înfiorau prin măreție,

devenind mausoleuri înzorzonate create de arhitecți nepricepuți și cu o deosebită apetență

pentru kitsch. Ca și arta, depășită și imundă, Politica este îndeletnicirea cioclilor și a samsarilor

(sic!), poetul „insinuând, desigur, eșecul regimurilor burgheze falimentare, pentru care totul

era, pe de altă parte, de negociat și comercializat în vederea unui profit material.”19 Murdăria a

atins toate nivelurile, iar ravagiile trebuie stopate. Chemarea la arme a poetului, racordat la

mișcările (literare) de trupe europene, e semn al unei disperări și nu poate fi ignorată.

Nihilismul atinge orice aspect și este necruțător. Totul trebuie înlocuit, stârpit, asasinat:Să

stârpim, prin forța dezgustului propagat, stafiile care tremură de lumină. Să ne ucidem morții!

Trecutul, tradiția nu doar că trebuie regândite și reinterpretate, dar se cuvine a fi anulate, ca

purtătoare de semn rău. Vinea interzice, acuză, judecă, hulește, dar face și oferte de reconciliere,

de redimensionare. Soluția salvatoare, radicală, este aceea de a înlocui toate aceste desuete

forme de manifestare a frumosului cu altele, în pas cu noile tendințe și cuceriri ale științei și

tehnicii: reportajul, aparatul Morse și camera de fotografiat. Se mizează pe simplificare, pe

claritate și proprietate. Romanele de mari dimensiuni, care dezvoltă o multitudine de linii

conflictuale întrepătrunse, pot fi cu succes rescrise de mâna unui reporter iscusit, sub forma

unui discurs lapidar, într-un stil telegrafic, respectând principiul autenticității și al

substanțialismului. Declișeizarea teatrului bazat pe emoție pură devine un alt deziderat.

Desentimentalizarea artelor plastice, lăsate să se exprime prin culoarea pură, nu reprezintă o

garanție că acestea nu ar putea fi susceptibile a fi înlocuite de rigoarea aparatului de fotografiat.

Dacă mâna artistului ar putea împiedica pensula să aștearnă cu de la sine putere tușele dorite,

obiectivul camerei nu poate fi manipulat. Treptat, figura artistului, redundant și futil, se

estompează, iar prim-planul este ocupat de tehnicism și de instanța care adaugă textului cea de-

a treia dimensiune, aceea a receptării.

Diluviul imaginat de poet va mătura resturile unei lumi putrede, care nu mai are forța de

a se regenera și care trebuie renăscută. Cuvântul nou și plin de sine va aduce și minunea

așteptată. Este vorba de acel logos primordial, capabil de a crea și ordona lumea. Deşi, în

aparenţă, lumea ficţiunii nu este dependentă de limbaj, ea „nu poate fiinţa decât prin intermediul

şi cu ajutorul limbajului”20. Citându-l pe Levinas, Derrida accepta faptul că esența limbajului

este prietenie și ospitalitate.21 Limbajul, cuvântul, este chemat la rampă, să contribuie

esențialmente la revoluție de pe poziția gazdei binevoitoare, care nu își ofensează niciodată

oaspeții, într-un act total de prietenie prin care un străin devine, pentru o scurtă perioadă de

timp, prieten, membru al familiei extinse. Autorului îi este interzisă implicarea, iar cititorul

19Ion Pop, Avangarda românească și politica, în „Tribuna”, nr. 76, 2005.

http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=7386, ultima oară accesat la data de 7. 06. 2016. 20 Ruth Ronen, Possible Worlds in Literary Theory, Cambridge University Press, New York, 1994, p. 34. 21Jacques Derrida, op. cit., p. 112.

http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=7386


272

primește misia de a conferi sens cuvântului care, prin el însuși, s-ar dovedi incapabil de a realiza

exact această menire.

Vinea are intuiția faptului că revoluția propusă de el nu vizează doar arta, ci chiar viața.

Simplificarea sfidează anacronismul, iar industrializarea salvează o Românie care acum se

construiește, sincronizând-o cu tendințele europene. Idealismul poetului este mascat de

activism. Utopia propusă nu are sorți de izbândă, deoarece mișcarea inițiată cu atâta virulență,

cu astuție și obstinație, nu și-a descoperit și acceptat propriile mecanisme interioare de

funcționare, pe care, demontându-le în mod repetat, le-a defectat. Analizând elitismul și

înstrăinarea pe care le aduce experimentul avangardist, Herbert Mancuse se întreba: „Dacă

rebeliunea împotriva principiului realității stabilite inclusă în subversiunea avangardistă nu

poate fi tradusă în practica politică, cum ar putea tot acest potențial să găsească o reprezentare

validă într-o operă de artă și cum ar putea deveni un factor decisiv în transformarea

conștiinței?”22 Principiile enunțate în Manifest vizau schimbări profunde, care să decurgă din

relația intrinsecă text-viață: pornind de la operă, s-ar fi putut ajunge la modificarea existenței

însăși.

Insurecția pornită cu atâta aplomb va fi sprijinită pe câmpul de bătălie cu puține arme de

către Vinea, care se va și dezice, mai târziu, de această nou proclamată formă de scriitură:

Metro, metronom, mecanic, constructiv: nickel/ express, radium, telefon, TFF, cablu/ ascensor,

termometru, bitum, calcul/ integral, vermouth, vitessă, passaport/ radiator, arc voltaic,

pneumatic, motor/ alcool, turbină etc. Nu întâmplător, poezia din care am citat se intitulează

Vorbe goale și se încheie cu întrebarea retorică: Pe când o revoluție a sensibilității, cea

adevărată?Este atacată astfel teoria lui Marinetti referitoare la cuvintele în libertate, dar și

exagerările celor care vizau doar o revoluție formală. Eul liric se va îndoi, de altfel, de multe

ori de puterea sa de a schimba, esențialmente, lumea prin creație: N-ai să vindeci paraliziile

isterice prin sugestiuni/ Ca la scăldătoarea oilor/ Ca să se creadă că faci minuni/ Nici n-ai să

dai viață catalepticilor/ Strigând fatidic: Lazăre, de trei ori. (Soliloc)

Ulise și Itaca tehnicistă

Voronca „își reprezintă făptura și situația poetului sub specia unei concordanțe a

contrariilor: inconștiență și hiperluciditate, fugă de sine și cucerire de sine, crucificare între

transcendență și imanență.”23 Acest creator, așezat sub steaua morții, deoarece este obligat să

abroge conștiința misiei sale și să creeze liber de această implicare, este un ins neliniștit, atent

la toate tulburările ființei, viu, cu o aură mistică, capabil să comunice cu divinitatea.

Radicalismul atitudinii sale este prezent atât în manifestele poetice (Pictopoezie,

împreună cu Victor Brauner, sau Cetitor, deparazitează-ți creierul), cât și în articolele

programatice. În anul 1924, bunăoară, când Vinea își publica manifestul, Voronca urma aceeași

linie, scriind: „Inapreciabil aportul pe care cercetările moderniste l-au adus literaturei şi

plasticei. În ultimii cinci ani întreg bagajul de melancolie fete de pension romantism a fost uitat

22Herbert Marcuse, The Aesthetic Dimension, Boston Beacon Press, 1977, p. XII. 23Nicolae Balotă, op. cit., p.171.


273

treptat prin gări suburbane în sunetul o! sacramental de flaşnetă. Acum, proaspătă cu virginităţi

noi gândirea desemnată sau scrisă spintecă expres fulger stepele sonor desfăşurate. În avioane

călători cu sensibilităţi tari joacă poker sau stepează în mâini. Şi ascuţişul senzaţiei nu se mai

opreşte sterp pe retină ci sparge dum-dum fecund pe meninge. [...] Literatura nu mai prinde

rugină ca frunzele toamna nu mai supurează la intervale ca un flegmon ci pneu rostogolit

vulcanizare în danţul cetăţilor se prăvăleşte. [...] Desigur INVENŢIA INVENŢIA INVENŢIA.

De atâtea secole flămândă arta şi-a deschis braţele celor cinci continente. E o eră de

INTELIGENŢĂ VITEZĂ de INTELIGENŢĂ cu 60 de etaje ascensor.”24 Ignorând voit

punctuația, poetul trasează un inedit ghid de receptare a textului, care mizează pe contactul

direct al cititorului cu acesta, prin eliminarea bagajului inutil al demersului logic inhibant: „Cert

e că sfidarea şi dărâmarea logicei şi gramaticei înseamna înavuţirea sensibilităţei, a artei în

genere”25. Pătrunderea în text eludează, în viziunea lui, înțelegerea și echivalează cu „exaltarea”

produsă de o injecție cu morfină. Într-un moment în care sensibilitățile pudibonde cereau să fie

ultragiate, libertatea totală și inventivitatea deveneau cuvântul de ordine.Aceeași idee este

reluată și în Aviograma: Vibrează diapazon secolul/ Hipism ascensor dactilo-cinematograf/

INVENTEAZĂ INVENTEAZĂ/ Arta surpriza/ Gramatica logica sentimentalismului ca/

agăţătoare de rufe/ Pe frânghii cheamă împărăţia afişelor/ luminoase/ cherry-brandy vin trans-

urban căi ferate cea/ mai frumoasă poezie: fluctuaţia dolarului/ Telegraful a ţesut curcubeie

de sârmă.

Dincolo de lărgirea sferei tematice, se impune o împrospătare a materialului lexical,

nu în sensul construirii de noi vocabule, ci prin acordarea unei depline libertăți cuvântului,

„situat mai presus de înţelesul gramatical sau logic”, așa cum nota poetul în articolul

Gramatică. Ca și Vinea, Voronca milita pentru declișeizare și de-laicizare („întru această

comercializare sfârşesc toţi meşteşugarii neînzestraţi ai cuvântului.”26) mizând pe chimia dintre

cuvinte, dezbrăcate de sens și conotații: „Verbele descojite de simbol capătă adevărata

vitalitate.” Cititorul este învestit cu puterea de a conferi semnificații înșiruirilor de cuvinte, fără

apel la logica tradițională, interpretarea, desensibilizată, devenind act de observație științifică:

„Materialul poeziei moderne (ca şi al picturii) poate fi acelaşi ca al poeziei de totdeauna.

Îmbogăţirea lui printr-o sumă de elemente în urmă apropiate: invenţii tehnice, operaţii

matematice sau bancare, e de pură suprafaţă. De fapt, materialul a rămas acelaşi; schimbată cu

desăvârşire e însă interpretarea lui.”27

Obsesia lui Voronca în legătură cu lexicul îmbracă o altă haină într-o poezie din volumul

Brățara nopților, în care se făcea elogiul tipografiei, ca loc al unei ciudate Geneze, și al

zețarului, un Dumnezeu surprins în procesul unei inedite Creațiuni: el rescrie (la modul propriu)

24Ilarie Voronca, 1924, în Act de prezență, Dacia, Cluj-Napoca, 1972, pp. 191-192. 25Ilarie Voronca, Gramatică,apud Marin Mincu, Avangarda literară românească, Minerva, București, 1983, p.

556. 26Ibidem. 27 Ilarie Voronca, 1924, în Act de prezență, ed. cit., p. 48.


274

toată gândirea lumii28. Imnul cântă puterile tehnologiei și valențele multiple care decurg din

actul mecanicist de cuprindere a lumii prin poezie.

Literatura încetează a mai copia viața (și Gellu Naum, în Cerneala surdă, observa

neputința predecesorilor: Poeţii au fost victimele mijloacelor lor. Cea mai mare parte din ei s-

au mărginit, în mod nenorocit, de a reproduce o lume sau alta.29), ci, deziderat al

avangardiștilor, se substituie acesteia, deoarece se dovedește capabilă să părăsească spațiul

aseptic al artei: „Poezia devine tren spărgând pupila în dilatare, munte cu schelet de lumină,

mare cu dantelă şi lanţuri, câmp, acţiune pură, transpusă pe un plan de viaţă în creştere [...]

poezia devine dintr-o dată universal umană, poezia-poezie, poezia-ciment, poezia-planşă de

inginer, creier, organism viu, integrat simplu între fenomenele naturale.”30

De altfel, Voronca vehicula această idee și în poezia Aviograma, un alt soi de manifest,

în care discursul poetic, fragmentat (vizual, poezia are o formă helicoidală), era chemat să

testimonieze intenția autorului de a respinge, o dată mai mult, încorsetările logicii. Lozinca

(preluată de Sașa Pană ca motto) sub care se așează manifestul reprezintă un pact încheiat cu

cititorul, căruia i se cere să pătrundă în text respectând regulile amfitrionului. Derrida identifica

așa-numita ospitalitate condiționată, pe care o ascunde îndemnul gazdei ca musafirul să se simtă

ca acasă. Ospitalitatea pare a atinge gradul maxim, dar, în fapt, oaspetele este avertizat,

subtextual, că spațiul în care a pătruns nu este locuința proprie. Ospitalitatea textului se

transformă în ostilitate în cazul în care spațiul acestuia urmează a fi violentat de un lector inapt,

împovărat de tot bagajul logicii elementare, pregătit de o receptare limitată, trunchiată și

susceptibil de a mutila sensul discursului.

Dacă Marinetti se lăsa sedus de cântecul de sirenă al zânei-elice, cea care avea să îi dicteze

o inedită manieră de a concepe discursul poetic („Să ne construim deci aeroplane!”31), Voronca

obține, în simultaneitate, o privire de deasupra, cuprinzând cu imaginația un adevărat spectacol

al unei lumi mecaniciste, dând curs invitației lansate într-un articol despre pictura amicului

Victor Brauner: ,,Principiul gravităţii învins de avion în spaţiu trebuie învins şi în timp”.32

Invenția este zeul suprem și ei i se subordonează toate acțiunile insului creator: Vibrează

diapazon secolul/ Hipism ascensor dactilo-cinematograf/ INVENTEAZĂ INVENTEAZĂ/ Arta

surpriza/ Gramatica logica sentimentalismului ca/ agăţătoare de rufe/ Pe frânghii cheamă

împărăţia afişelor/ luminoase/ cherry-brandy vin trans-urban căi ferate cea/ mai frumoasă

poezie: fluctuaţia dolarului/ Telegraful a ţesut curcubeie de sârmă. Se reafirmă necesitatea

lepădării de sine a artistului, ca un corolar al renunțării obligatorii la formulele purgative.

Poezia se va naște din sângerarea cuvântului metalic, oferind o viziune constructivistă asupra

lumii.

28Ilarie Voronca, Poeme alese, vol I-II, Bucureşti, Editura Minerva, p. 90. 29 Gellu Naum, Opere, II, Polirom, București, 2012, p. 170. 30Idem, p. 49. 31Filippo Tommaso Marinetti, Manifestele futurismului, traducere, introducere şi note de Emilia David

Drogoreanu, Bucureşti, Editura Art, p. 84 32 Ilarie Voronca, Act de prezență, ed. cit., p. 187.


275

În general, textele programatice și manifestele poetice voronciene pleacă de la premisa

că literatura trebuie înțeleasă la modul integralist, ca o combinație cu celelalte arte, mai ales cu

pictura (inspirat fiind de creațiile amicilor săi, Marcel Iancu și Victor Brauner) și că vechile

maniere desuete ar trebui automat depășite (cum altfel s-ar fi putut ivi noua specie, intitulată

sugestiv, pictopoezie?). Temele eterne pot fi păstrate, dar se impune a fi readaptate, re-integrate,

reinterpretate. Pe cale de consecință, materialul lexical trece și el printr-un proces de prefacere:

„Expresia poetului nou e plină de cutezare, de savoare absurdă: târnăcop, bumerang, salt

întrecând în înălțime toate performanțele mondiale.”33

Pentru acest tip nou de scriitură este necesară implicarea unui cititor deschis, educat și cu

creierul deparazitat, cares-adistanțat de vechile mentalități spre a îmbrățișa o nouă Lege. Acest

ins e parte integrantă din text, căci el va conferi semnificație, proiectând așteptările sale asupra

mesajului, atingându-se dezideratul ca opera să își creeze propriile sensuri şi să și le

îmbogăţească „prin contactul cu lectorii ei imprevizibili.”34

Numai așa poate fi surprins infinitul în pantofi de casă, după cum anunța poetul în

manifestul său, subintitulat Aviogramă. „Dincolo de sfidarea şi transgresarea regulilor

gramaticii limbii române, de dărâmarea sintaxei şi morfologiei, se pot observa în manifestul

voroncian o prezentare în stil futuristo-reportericesc, dar şi dadaist a unui punct de vedere

avangardist şi un nou mod de a face literatură, prin procedee tipografice, textul fiind scris cu

caractere de dimensiuni mari, cu majuscule, dar principală rămâne ideea de negaţie, nihilism,

ruptură şi frondă toate de tip avangardist.”35 Această retorică a contestației se traduce printr-o

fragmentaritate a discursului poetic, care, pe cale de consecință, suferă un proces de

deconstrucție. Coerența și autonomia operei sunt puse la îndoială sau, mai mult, „distruse

metodic”36, ceea ce conduce, iremediabil, la disoluția unității ei. Adorno tranșa problema în

termeni neechivoci: „Astăzi, singurele opere care contează sunt cele care nici măcar nu mai

sunt opere.”37 În fapt, avangarda a distrus conceptul de operă considerată în sensul ei organic,

simbolic, subminându-i unitatea. După toate aparențele, cercetarea actuală nu poate să ignore

impactul pe care acest mod de gândire l-a avut asupra postmodernismului, de pildă. Ignorând

aprecierile desuete de tipul „scălâmbăieli, insanităţi şi insolenţe infantile”38, aceasta este

invitată la o re-vizitare a poeziei avangardiste, cu instrumente performante, care să investigheze

din unghiuri inedite (in)ospitalierul spațiu al textului.

BIBLIOGRAPHY:

33Ilarie Voronca, Poezia nouă, în A doua lumină, în „unu”, nr. 16, 1929, p.34. 34 Paul Valéry, apud Eugen Simion, Întoarcerea autorului, Cartea Românească, Bucureşti, 1981, p. 59. 35 Elena Drogoreanu, Influenţe ale futurismului italian asupra avangardei româneşti. Sincronie şi specificitate,

Paralela 45, Piteşti, 2004, p. 193. 36Rüdiger Bubner, apud Peter Bürger, Theory of the Avantgarde, p. 57. 37Th. W. Adorno, Philosopby of Mode, Music , New York, Continuum, 1973, p. 30. 38 Dumitru Micu, Modernismul românesc, vol. I, Minerva, Bucureşti, 1984, p. 273.


276

Marinetti, Filippo Tommaso, Manifestele futurismului, traducere, introducere şi note

de Emilia David Drogoreanu, Bucureşti, Editura Art

Naum, Gellu Opere, II, Polirom, București, 2012;

Pană, Saşa, Antologia literaturii româneşti de avangardă,Editura pentru Literatură,

Bucureşti,1966;

Vinea, Ion, Ora fântânilor, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1964;

Vinea,Ion, Opere, vol. I, Poezia, Dacia, Cluj-Napoca, 1971;

Vinea, Ion, Opere, vol. V, Publicistica, Dacia, Cluj-Napoca, 1978;

Voronca, Ilarie, Act de prezență, Dacia, Cluj-Napoca, 1972;

Voronca, Ilarie, Poeme alese, vol I-II, antologie, traduceri şi prefaţă de Saşa Pană,

Bucureşti, Editura Minerva.

În periodice:

Ilarie Voronca, A doua lumină, în „unu”, nr. 16, 1929, p.32;

Ilarie Voronca, Radiografie, în „unu”, nr. 25, 1930, p.111.

Bibliografie critică:

Adorno, Th. W., Philosopby of Mode, Music, New York, Continuum, 1973;

Balotă, Nicolae, Arte poetice ale secolului XX,Minerva, Bucureşti, 1976;

Bürger, Peter,Theory of the Avantgarde, Manchester University Press University of

Minnesota Press, Minneapolis, 1984;

Derrida, Jacques, Despre ospitalitate, De vorbă cu Anne Dufourmantelle, trad. De

Mihai Ungurean, Iași, Polirom, 1999;

Drogoreanu, Elena, Influenţe ale futurismului italian asupra avangardei româneşti.

Sincronie şi specificitate, Piteşti, Paralela 45, 2004;

Manolescu, Nicolae, Metamorfozele poeziei, Editura pentru Literatură, Bucureşti,

1968;

Marcuse, Herbert, The Aesthetic Dimension, Boston Beacon Press, 1977;

Micu, Dumitru, Modernismul românesc,vol. I, Minerva, Bucureşti, 1984;

Morar, Ovidiu, Avangardismul românesc, Editura Fundaţiei Culturale „Ideea Europeană”,

Bucureşti, 2005;

Pop, Ion, Avangardismul poetic românesc,Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1969;

Pop, Ion, Avangarda în literatura română,Minerva, Bucureşti, 1990;

Pop, Ion, A scrie şi a fi. Ilarie Voronca şi metamorfozele poeziei, Cartea Românească,

Bucureşti, 2007;

Ronen, Ruth, Possible Worlds in Literary Theory, Cambridge University Press, New

York, 1994;

Suleiman, Susan Rubin, Subversive Intent: Gender, Politics and the Avant-garde,

Harvard University Press, 1990;

Simion, Eugen, Întoarcerea autorului, Cartea Românească, Bucureşti, 1981;


277

Strom, Kirsten, Avant-Garde of What? Surrealism Reconceived as Political Culture, in „The

Journal of Aesthetics and Art Criticism”, Winter, 2004;

Vianu, Tudor, Scriitori români din secolul XX, Minerva, Bucureşti, 1979.

Webografie:

Şerban Cioculescu, Ion Vinea, în „Glasul patriei”, an IX, nr. 21, 20 iulie 1964,

http://www.revista22.ro/bucurestiul-cultural-nr-126----rasfatatul-vitregit-30241.html, ultima

oară accesat la data de 20. 05. 2016;

Ion Pop, Avangarda românească și politica, în „Tribuna”, nr. 76, 2005,

http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=7386, ultima oară accesat la data de 7. 06.

2016.

http://www.romlit.ro/polemistul_ion_vinea, ultima oară accesat la data de 27. 06.

2016.

http://www.revista22.ro/bucurestiul-cultural-nr-126----rasfatatul-vitregit-30241.html

http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=7386

the poet behind vineaʼs and voroncaʼs manifestos: a … 04 32.pdf · acestei mobilități,...

Documents