the phenomenon of pilgrimage in the byzantine world 04 14.pdf · 2017-02-23 · epifanie de...

Iulian Boldea, Dumitru-Mircea Buda (Editors) CONVERGENT DISCOURSES. Exploring the Contexts of Communication Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2016 ISBN: 978-606-8624-17-4 Section: History and Cultural Mentalities

160

THE PHENOMENON OF PILGRIMAGE IN THE BYZANTINE WORLD

Marius Telea, Assoc. Prof., PhD, „1 Demebrie 1918” University of Alba-Iulia

Abstract: The Phenomenon of Pilgrimage in the Byzantine World. Pilgrimage is a human

act, therefore, it involves certain problems, moments and aspects that derive from human

nature itself, but its purpose opens to broader theological meanings, revealing the truth of

God, of man and of our salvation in Christ. Knowing the main aspirations and ideals that

determine this phenomenon, the way in which the Church and its members are involved in this

phenomenon, as well as the human models that inspire it, can represent key factors in the

analysis of the topic.

Pilgrimages are defined as a universal religious phenomenon and they have always

constituted a privileged form of expression of the religious feeling. The origin and existence of

pilgrimages can be traced back to ancient times.

Pilgrimage is a habit of human communities, previous to the writing of the Bible, it is a

journey of the faithful to a place consecrated through divine manifestation or through the

activity of a religious master. Gradually, pilgrimage has become a phenomenon going beyond

ecclesiastical canons and which has been enriched with elements such as: the pursuit of

relics, of wonders and of miraculous healings.

Pilgrimage, present in the majority of religions, has different meanings in each of these. From

this point of view, the Byzantine world offers us an impressive spectacle in its whole existence.

Keywords: pilgrim, Byzantium, phenomenon, wonders, holy relics.

Introducere

Pelerinajul, prezent în majoritatea religiilor, are semnificaţii diferite în fiecare dintre acestea.

Lumea bizantină şi cea musulmană oferă un spectacol impresionant pe durata secolelor VII-

XV. Desele ciocniri între cele două mari civilizaţii au suscitat interesul numeroşilor istorici,

de-a lungul vremii.


161

Fenomenul pelerinajului în lumea bizantină, până în momentul cuceririi arabe a fost mult

dezbătut, poate şi datorită nenumăratelor izvoare care există din această perioadă. Începând cu

secolul al VII-lea nu se poate spune că se produce o diminuare a pelerinajului creştin, ca

urmare a cuceririi arabe a Ţării Sfinte, dar cert este că izvoarele greceşti încep să scadă, ele

fiind înlocuite cu cele ruseşti şi cu cele apărute în Apus.

Cu toate acestea pelerinajul bizantin, între secolele VII-XV, este deosebit de interesant sub

toate aspectele lui. În paralel, în lumea arabă, avem parte de apariţia pelerinajului islamic,

îmbogăţit cu multe rituri anteislamice. Acest pelerinaj avea drept model pelerinajul întreprins

de Mahomed la Mecca şi era raportat la Avraam.

Pelerinajul nu este un act eminamente creştin. În aproape toate religiile există obiceiul ca un

număr mare de credincioşi să meargă la anumite locuri venerate în mod deosebit.

Antropologia religioasă confirmă practica constantă a pelerinajului la toate popoarele şi în

toate epocile.

„Peregrinus”, termenul de unde vine cuvântul pelerin, desemna la origine o categorie

juridică, cea a străinului, a celui care venea din altă parte, prin opoziţie cu „civis”, cetăţeanul

care avea drepturile celui care locuia în oraş1; termenul „peregrinus” este asemănător cu

grecescul „ξενος”, deşi sensul nu va urma aceeaşi evoluţie. De abia într-o epocă mai târzie,

motivaţiile religioase vor îmbrăca în întregime cuvântul, sub forma „pelegrinus”. Vechea

limbă franceză distingea între „le paumier”, pelerinul de Ierusalim şi „romier” sau „romel” ,

pelerin al Romei2.

Textele greceşti foloseau o serie de verbe şi substantive care defineau punctual culminant al

călătoriei. Cele mai comune erau προσκυνησις (venerare), κάτάσπάζώ (sărutare),

περιπτυσσομάι (îmbrăţişare) şi προσψάυω (atingere)3. Câteodată numai elementul rugăciunii,

προσευχη, este menţionat.

În cazul în care pelerinul făcea un tur al bisericilor dintr-un oraş erau folosite verbele

περινοστεώ (a călători în jurul) şi περιπολεώ (a vizita)4.

Pelerinajul este văzut atât ca un act individual, cât şi ca o manifestare colectivă: acest dublu

caracter îl face atât de important, dar şi greu de analizat.

1 Pierre MARAVAL, Lieux saints et pèlerinages d’Orient, histoire et géographie des origins a la conquête arabe, Paris, Les

Editions du Cerf, 1985, p. 9. 2 Ibidem, p. 9. 3 Alice-Mary TALBOT, Introduction to „Pilgrimage in the Byzantine Empire: 7th- 15th Centuries”, în „DUMBARTON

OAKS PAPERS”, no. 56, 2002, p. 61. 4 Ibidem.


162

Inspiraţi de credinţa că sfinţenia era transferabilă prin contactul fizic, creştinii recurgeau la

pelerinaj pentru diferite scopuri: pentru intensificarea credinţei prin rugăciune, pentru

vindecarea de boli sufleteşti şi trupeşti, pentru penitenţă, pentru a căuta sfaturi. Pelerinul care

ştia că pe drum îl pândesc tot felul de dificultăţi posibile şi de pericole, îşi asuma în mod

conştient acest risc, fapt care dădea o mai mare valoare spirituală actului de pelerinaj.

Cu ajutorul rugăciunii călătoria se transforma în pelerinaj; pelerinajul ideal fiind acela în care

rugăciunea era constantă, astfel timpul întreg fiind sfinţit. De fapt întreg pelerinajul conţine

timpi puternici ai rugăciunii, de fiecare dată când pelerinul ajungea într-un loc sfânt. Chiar

dacă nu toate pelerinajele erau explicite, toate menţionau rugăciunea pe înşişi locurile sfinte,

alături de relicvele lor cele mai preţioase, aceasta putând fi numită drept „încununarea

pelerinajului”. Pentru toţi aceşti călători, pelerinajul reprezenta un timp sfinţit. Fiecare sit, de

la cel mai celebru la cel mai modest, avea sărbătoarea sau sărbătorile lui anuale, timp

privilegiat care se referea la timpul vechi când îşi dobândise caracterul de loc sfânt5.

În locurile de pelerinaj consacrate mormântului unui martir, un mare număr de practici

comunitare erau de asemenea propuse pelerinului pentru ca astfel să fie sfinţit timpul sejurului

său: privegherea nocturnă, synaxa, aratarea moaştelor, predicile, lecturile minunilor sfântului

local. Această dorinţă de a sfinţi timpul se întindea câteodată şi asupra părţii profane a

sărbătorii. Astfel, de multe ori nici nu se mai plăteau taxe6.

I. Apariţia locurilor sfinte în Imperiul Bizantin

Istoria pelerinajelor creştine începe cu adevărat din secolul al IV-lea. Condiţiile de existenţă

ale creştinismului din primele secole nu favorizau venerarea cultică a locuilor sau obiectelor

sfinţite. Eusebiu de Cezareea, în lucrarea „Demonstraţia evanghelică”, relatează faptul că

„fideli” veniţi de pretutindeni s-au adunat pe Muntele Măslinilor din Ierusalim. În altă lucrare

a sa, intitualtă „Onomasticon”, Eusebiu vorbeşte despre multe asemenea locuri, care erau

plăcute creştinilor, unde ei se adunau pentu rugăciune sau pentru împlinirea actelor cultice:

Ghetsimani, Bethabara7. Existau la iudei numeroase tradiţii privind situri ale Vechiului

Testament, în special mormintele personajelor din istoria Israelului - patriarhi, profeţi, regi. Se

găsesc numeroase urme în scrierile lui Iosif Flaviu sau în vieţile profeţilor, citând doar două

5 Pierre MARAVAL, „Le temps du pelerin (IV-VII siècles)”, în vol. Le temps chretien de la fin de l’Antiquite au Moyen Age

III-XIII siècles, Paris, Editions du Centre National de Recherche Scientique, 1984, p. 484. 6 Ibidem, p. 484. 7 Idem, Lieux saints et pelerinages d’Orient, histoire et geografie des origins a la conquete arabe, Paris, Le Editions du Cerf,

1985, pp. 27-28.


163

surse bine cunoscute de creştini. Dacă în secolul al IV-lea integrarea sfinţilor Vechiului

Testament în geografia sacră a creştinismului se făcea fără probleme, va trece un timp pentru

a fi primit de către creştini cultul acestor sfinţi iudei.

Descoperirea locurilor sfinte putea fi empirică sau inspirată8. Un prim exemplu de descoperire

inspirată ar fi, dacă ţinem cont de afirmaţia lui Eusebiu asupra revelaţiei divine care l-a făcut

pe Constantin să întreprindă căutarea, mormântul lui Hristos. Practica devine curentă. Un

prim exemplu este descoperirea mormântului lui Iov la Carneas, pe care îl putem data în jurul

anului 350, cunoscut datorită Egeriei. Are loc deci revelaţia din înălţime, al cărei beneficiar

este un episcop, un preot, un călugăr sau un simplu credincios. Odată descoperirea făcută, se

căutau să i se dea dovezi de autenticitate. Această manieră de a descoperi trupurile sfinţilor

avea mult succes în epocă, atât în Orient cât şi în Occident.

II. Dezvoltarea locurilor sfinte în Orient

II. 1. Ierusalimul

Atât iudeii, cât şi creştinii considerau Ierusalimul drept centrul lumii. În secolul al IV-lea,

Ierusalimul şi-a asumat noua identitate spirituală datorită interesului împăratului Constantin.

După tradiţie, în anul 326 Elena, mama lui Constantin cel Mare a ajuns la Ierusalim, iar un an

mai târziu, episcopul Macarie al Ierusalimului a primit permisiunea de la Constantin să

distrugă templul capitolin9. Îndepărtând fundaţiile, în prezenţa Elenei, au găsit un mormânt

gol. O stâncă din apropiere a fost identificată ca fiind Golgota. Această descoperire a creat

senzaţie printre creştini şi a stimulat rapid pelerinajul. În afară de complexul din jurul

Sfântului Mormânt, Constantin a construit o biserică pe Muntele Măslinilor şi o mare biserică

în Bethleem.

În Palestina, secolul al IV-lea este presărat de mărturiile lui Eusebiu de Cezareea, pelerinul

din Bordeaux, pelerina Egeria, Fericitul Ieronim, Sfântul Chiril al Ierusalimului şi Sfântul

Epifanie de Salamina10. Pentru a ajunge în Ţara Sfântă pelerinii călătoreau pe mare sau pe

uscat. Călătoria din Ierusalim la Muntele Sinai putea dura 13-15 zile.

Mulţi dintre pelerinii care soseau îşi doreau să trăiască şi să moară în Ţara Sfântă. Ei

construiau ospicii, biserici şi mânăstiri. O lege din anul 545 menţiona faptul că mulţi dintre

8 Ibidem, p. 31. 9 *** The Oxford Dictionary of Byzantium, Alexander P. KAZHDAN Editor in chief, vol. III, New York-Oxford, Oxford

University Press, 1991, p. 1033. 10 Referitor la călătoriile acestora lucrarea de bază rămâne cea a lui Pierre MARAVAL, pe care am citat-o deja.


164

cei care erau atraşi la Ierusalim din dorinţa de a vizita mormântul Mântuitorului doreau să

cumpere locuinţe, alături de Biserică, cu mari sume de bani11.

Locul cel mai important pentru pelerini la Ierusalim părea să fie biserica Sfântului Mormânt.

Alături de Sfântul Mormânt, şase situri din Ierusalim erau de un interes special pentru

pelerini: casa lui Caiafa, unde avusese loc procesul lui Iisus (din secolul al VI-lea aici exista o

biserică a Sfântului Petru); grădina Ghetsimani, pelerinii folosind grădina drept un loc de

rugăciune (din secolul al IV-lea aici fusese construită o biserică, distrusă probabil de un

cutremur din anul 746); Pretoriul (aici exista o biserică din secolul al V-lea); ieslea oilor,

localizată în partea de est a oraşului (aici existat o biserică din secolul al V-lea); lacul Siloam

şi Turnul lui David, situat în partea de vest a porţii Oraşului Sfânt, unde a stat proorocul

David atunci când a scris „Psaltirea”12.

Altă atracţie pentru pelerinii Palestinei era reprezentată de multele aşezări monastice care se

înfiinţaseră aici. Din secolul al IV-lea, mulţi pelerini rămâneau şi adoptau viaţa monastică.

Pelerinii luau apoi obiceiul de a-i vizita pe călugării din aceste regiuni. Printre ei, cei mai

sfinţi – Eutimie, Teodosie şi Sava – atrăgeau vizitatori şi după moartea lor care veneau pentru

a le venera moaştele. Cu toate acestea pelerinajul monastic, ca de altfel si cel de la mormintele

martirilor, nu au fost niciodata in Palestina decat ceva complementar aceluia care se adresa în

primul rând locurilor sfinte biblice.

În anul 614 perşii au asediat şi capturat Ierusalimul, furând şi Sfânta Cruce, iar în anul 622 un

edict al regelui persan le dădea voie creştinilor să restaureze Locurile Sfinte.

În martie 638, după un lung asediu patriarhul Sofronie a predat Ierusalimul califului Omar.

Acesta a acordat o garanţie de securitate locuitorilor creştini ai oraşului.

II. 2. Constantinopolul – „Noul Ierusalim”

Întreaga lume medievală visa la Constantinopol ca la un oraş faimos pentru frumuseţea,

bogăţia şi puterea sa. Începând cu jumătatea secolului al V-lea Constantinopolul devenise un

mare oraş, Teodosie al II-lea fiind obligat să extindă oraşul.

Construit ca şi Roma pe 7 coline, Constantinopolul era împărţit în 14 regiuni. „Notitia” din

anul 450 ne arată un oraş plin de palate, cu 322 de străzi, 52 de porticuli, 153 de băi private şi

11 *** The Oxford History of Byzantium, Cyril MANGO Editor in Chief, Oxford, Oxford University Press, 2002, p. 117. 12 O descriere amănunţită a acestor locuri o găsim la călugărul EPIFANIE, în EPIPHANIUS the Monk, The Holy City and

the Holy Places, apud. John WILKINSON, Jerusalem Pilgrims, Before the Crusades, Warminster, Aris & Phillips Ltd.,

1977, pp. 117-121.


165

4388 de case13. Mai mult acest oraş era cel mai mare muzeu al lumii datorită capodoperelor

artei creştine pe care împăraţii le-au mutat din faimoasele sanctuare ale lumii eleniste pentru a

decora capitala lor. Pentru a realiza în mod deplin importanţa oraşului imperial, trebuie să-l

luăm în considerare aşa cum era în secolul al X-lea, în momentul când a atins apogeul

splendorii şi prosperităţii.

În anul 421, împărăteasa Pulcheria a mutat mâna Sfântului Ştefan din Ierusalim într-o capelă

dedicată sfântului, care era localizată în complexul Daphne din Palatul imperial. În secolele

care au urmat, biserica Sfântul Ştefan a început să-şi asume o funcție ritualică importantă,

devenind o biserică a încoronărilor, în special a împărăteselor şi a căsătoriilor imperiale.14.

Alte moaşte importante, ajung în oraş în secolul al X-lea ca urmare al unor campanii militare

din est. Astfel, în anul 944, faimoasa mahramă a lui Hristos a fost adusă în capitală de la

Edessa de Romanos I Lekapenos şi depozitată aici. Un an mai târziu, Constantin al VII-lea

Porfirogenetul translata relicva braţului drept al Sfântului Ioan Botezătorul şi o depozita în

biserica din Pharos15. Constantinopolul era, bineînţeles, principalul centru al relicvelor

sfinţilor, păstrate în casete splendide în formă de case, prevăzute cu acoperişuri sau biserici cu

cupole16.

În „Viaţa Sfântului Daniel Stilitul”, Sfântul Simeon cel Bătrân afirma: „Du-te la Bizanţ şi vei

vedea Noul Ierusalim, Constantinopolul”17. În acord cu această operă hagiografică,

Constantinopolul a devenit în secolul al VI-lea „al doilea Ierusalim”. Alături de biserici,

moaştele au avut rolul de a sacraliza oraşul şi de a induce ideea că a fost transformat într-un

sanctuar.

Importanţa crescândă a oraşului Constantinopol ca un nou Ierusalim a adus schimbări

substanţiale în Palatul imperial, care devenise sfinţit prin prezenţa moaştelor şi prin

încorporarea unor biserici.

Concluzii

13 *** The Cambridge Medieval History, planned by J. B. BURY, vol. IV: The Eastern Roman Empire (717-1453), London,

The Macmillan Company, 1911, p. 717. 14 Holger A. KLEIN, „Sacred Relics and Imperial Ceremonies at the Great Palace of Constantinople”, în Franz Alto BAUER

(Hrsg.), Visualisierungen von Herrschaft. Frühmittelalterliche Residenzen Gestalt und Zeremoniell, Internationales

Kolloquium, 3./4. Juni 2004, Istanbul, 2006, p. 93. 15 Ibidem, p. 91. 16 Louis BRÉHIER, Civilizaţia bizantină, traducere de Nicolae SPINCESCU, control traducere şi note de subsol Alexandru

MADGEARU, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1994, p. 208. 17 Maria Cristian CARILE, Constantinople and the Heavenly Jerusalem: through the Imperial Palace, London, 2006, p. 1.


166

Începând cu secolul al IV-le a luat naştere pelerinajul creştin, în special la locurile din Ţara

Sfântă ca urmare a interesului împăratului Constantin cel Mare. Pe parcursul secolelor vor

apărea locuri de pelerinaj şi în alte regiuni, iar Constantinopolul va ajunge să fie transformat

într-un „Nou Ierusalim”, prin moaştele aduse aici şi prin ridicarea de noi biserici. Biserica

Sfânta Sofia va lua locul Templului din Ierusalim. Această schimbare a fost cauzată şi de

expansiunea arabă.

Motivele principale pentru care erau întreprinse aceste călătorii erau două: a vizita aceste

locuri şi a se ruga acolo. Începând cu a doua jumătate a secolului al IV-lea pelerinajul s-a

combinat cu alte aspecte creştine, cum ar fi cultul sfinţilor şi monahismul şi s-a îmbogăţit apoi

cu noi elemente: căutarea relicvelor, a minunilor, a vindecărilor miraculoase, unele practici

liturgice şi cultuale, etc.

În ciuda poziţiei pozitive faţă de pelerinaje, unii autori au evidenţiat riscurile şi pericolele la

care sunt expuşi pelerinii şi, în special, femeile.

BIBLIOGRAPHY:

1. *** The Cambridge Medieval History, planned by J. B. BURY, vol. IV: The Eastern

Roman Empire (717-1453), London, The Macmillan Company, 1911.

2. BRÉHIER, Louis, Civilizaţia bizantină, traducere de Nicolae SPINCESCU, control

traducere şi note de subsol Alexandru MADGEARU, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1994.

3. MARAVAL, Pierre, Lieux saints et pèlerinages d’Orient, histoire et géographie des origins

a la conquête arabe, Paris, Les Editions du Cerf, 1985.

4. WILKINSON, John, Jerusalem Pilgrims, Before the Crusades, Warminster, Aris & Phillips

Ltd., 1977.

the phenomenon of pilgrimage in the byzantine world 04 14.pdf · 2017-02-23 · epifanie de...

Documents