the aquatic poetics in the work of ileana malancioiu 05 62.pdf · 2018-02-06 · regĈsim în opera...

Iulian Boldea (Editor) - Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue

Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017. eISBN: 978-606-8624-12-9

463

Section: Literature

THE AQUATIC POETICS IN THE WORK OF ILEANA MALANCIOIU

Carmen Vasilca PhD Student, ”1 Decembrie 1918” University of Alba-Iulia

Abstract:The analysis we are going to perform tries to delimit and shade the significant

hypotheses of water found in the work of Ileana Mălăncioiu. Identifying the specificity of this

primordial element, how it determines the creation of particular worlds, how it alternates and

determines the definition of the studied poetic universe. Ileana Mălăncioiu was noted by a poetics of the contrasting imaginary, by reinterpreting the

world according to principles dictated by the inner rhythm, by subjective rhetoric or by being

based on purely objective principles, illustrating an area of lucid detachment.

Keywords:Imagination/Archetype/Symbol/Aquatic/Metaphor/ Lyrical ego

Analiza pe care o vom realiza încearcă să delimiteze și să nuanțeze ipostaze

semnificative ale apei, regăsite în opera scriitoarei Ileana Mălăncioiu. Identificarea

specificului acestui element primordial, a modului în care determină crearea unor lumi

particulare, a felului în care alternează și determină definirea universului poetic studiat.

Ileana Mălăncioiu s-a remarcat printr-o poetică a imaginarului contrastant, de

reinterpretare a lumii după principii dictate de ritmul interior, printr-o retorică subiectivă

sau bazându-se pe principii pur obiective, ilustrând o zonă detașării lucide: „Parcurgând

critica, trebuie să recunosc că, în cele din urmă, ea a fost corectă, făcându-și datoria și

relevând puternica originalitate a poeziei Ilenei Mălăncioiu. Vizibilă de la Pasărea tăiată,

într-o anumită măsură. Câteva din temele acestei poezii, dacă nu încă tăietura specifică a

frazei lirice, dacă nu protocolul și densitatea autobiografică, sunt prezente în volumul de

debut. E vorba aici de amintiri din copilărie scufundate în apa tulbure și misterioasă a

unor credințe folclorice. Ușor impersonale, imaginile au o evidentă tensiune lăuntrică.

Tonul este serios și grav. Nimic ludic în perspectiva asupra unor întâmplări fixate adânc

în fantezia poetei, cum ar fi tăierea păsării ori căutatul puilor în scorbură. Chiar și

îndeletnicirile uzuale în lumea satului (moara, aratul) sunt privite din acest unghi ritualic,

transformate în experiențe subiective peste care apasă marile neînțelesuri ale ființei. (...).

Deja în Către Ieronim, dezvoltată apoi în Inima reginei (1971) și în Crini pentru

domnișoara mireasă (1973), apare tema erotică. De la început împerecheată cu tema

morții. Două sunt noutățile în aceste volume prin care se schițează figura de maturitate a

liricii Ilenei Mălăncioiu: autobiograficul și scenografia. (...). Autobiograficul nu se revelă,

cum, poate, ne-am aștepta, prin intermediul subiectivității directe. N-avem de a face cu

confesiuni. Poeta nu se mărturisește. Ea pune la cale un scenariu al vieții și al morții,

distribuie roluri, inventează personaje hieratice (unele din tradiția folclorică, altele din cea

biblică). (...) În Linia vieții (1982) și Urcarea muntelui (1985) se duce, la fel ca și la Șt.

Aug. Doinaș și la alți poeți, în deceniul 9, o radicalizare socială și politică a poeziei.ŗ1

Observăm că imaginile apei și multitudinea semnificațiilor acestora sunt obsedante

în opera scriitoarei. Gaston Bachelard susține că apa este „element femininŗ2, pornind de

la ideea că orice fiinţă capabilă să imagineze are preferinţe pentru anumite aspecte

1Nicolae Manolescu, Prefață la Ileana Mălăncioiu, Linia vieții, antologie, Polirom, 1999, apud Nicolae Manolescu, Literatura română postbelică. Lista lui Manolescu. Poezia, Editura Aula, 2001, pp. 196-201 2 Gaston Bachelard, Apa şi visele, Editura Univers, Bucureşti, 1999, p.129



464

Section: Literature

relevante ale universului înconjurător, astfel încât să confere unitate expresiei unui

univers poetic, pentru că dimensiunea imaginarului poetic este determinată de elementele

primare ale materiei: focul, aerul, apa şi pământul.

Elementele acvatice prezente în poezia scriitoarei Ileana Mălăncioiu sugerează o

anume apropiere și o evidențiere a elementelor primordiale în creație. Elementul apă este

implicat în mai multe semne poetice: izvorul viu, apa adormită în izvoare, izvorul nou,

combinate la rândul lor cu altele: lumea de apă, chipul trecut în apă, trupul ud ca de o

ploaie eternă, limpezimea apelor care se revarsă asupra eului poetic, tatăl care plânge,

lacrimile secate ale mamei, plânsul bărbatului tânăr, curcubeul, hora.

Poetica scriitoarei evidențiază un aspect interesant al asocierii elementelor acvatice

ca elemente de orizontalitate și verticalitate în conformitate cu simbolistica dezamăgirii,

drumul și elementele terestre ale labirintului, treptele casei, ferestrele.

Drumul, în opera scriitoarei, pare a fi un drum inițiatic, dar în realitate nu este,

semnificația acestuia simbolizând o treaptă care trebuie depășită asemeni unei bariere

spațio Ŕ terestră: „drumul e putred de noroaieŗ. Alături de acesta se întâlnesc și alte

simboluri ale regenerării Ŕ semințele ca ipostaze ale germinației în contact cu elementul

primordial se metamorfozează în element viu.

Regăsim în opera scriitoarei multiple ipostaze ale apei: apa primordială, apa

distrugătoare, apa purificatoare, apa care regenerează.

Apa, asociată cu adâncurile, poate fi o ipostaziere a sfârșitului, însă existența unui

izvor în adâncimea văzută ca spațiu închis oferă percepția unei renașteri, iluzia vieții.

Astfel, se poate observa dualitatea elementului apă, ambivalența acestuia permițând

accepțiuni diferite: moarte și viață. Apa este solventul universal și purificatoare absolută Ŕ

lipsa ei fiind asociată cu infernul sau, în multe mitologii, cu „ideea de lume a morții ŗ3, iar

prezența apei era asociată ideii de lume a vieții.

Apa – element primordial

Ca simbol al materiei prime, alături de celelalte trei elemente esențiale din care s-a

creat universul, apa este simbolul din care iau naștere și sfârșeșc, prin regresiune, toate

formele.4

În poezia Apa de pe valea noastră din ciclul Către Ieronim (1970) reprezintă, sub

forma unui râu, imaginea unei ape curgătoare în sine: „Apa de pe valea noastră șerpi

albaștri o străbat /Și eu calc din întâmplare trupul lor cu sânge rece/ Îmi rămâne sub

picioare urma solzilor adâncă/ Încercând ca să oprească zvârcolirea care trece/ Însă

șarpele îmi iese nestrivit de sub picior/ Și s-ascunde pentru-o vreme și apoi se vede iar/

Sprijinit în rotocolul trupului făcut ... / Ca să-nalțe către mine capul lui triunghiular/ Mă

scufund cât pot de-ncet făcând semn cu mâna dreaptă/Și apoi încep să șuier și s-aștept să

se coboare/ Șarpele cu gura care se deschide către mine/ Și se mișcă peste valuri făcând

cercuri de răcoare./ Dar nu vine, stă deasupra și prvește către maluri/ Și eu șuier mai

departe și mp uit cum nu mai vine/ Și începe să mă-nghețe trupul lui încolăcit/Și crescut

din limpezimea apelor de peste mineŗ. Simbolistica șarpelui transgresează granițele dintre

materie și spirit, întruchipare a materiei primare, a pământului și a apei, a amestecului

dintre elementele naturii. Este un simbol arhetipal și totalizator, un model simbolic în

reprezentările arhaice despre univers. Animal preponderent teluric, înrudit cu întunericul

adâncurilor pământului, șarpele se asociază cu lumea de dincolo, cu moarte și cu

învierea.5 Iar culoarea albastră a acestuia este culoarea simbolică a cerului, a absolutului,

3Gaston Bachelard, Apa şi visele, Editura Univers, Bucureşti, 1999, p. 107 4Ivan Evseev, Dicţionar de simboluri şi arhetipuri culturale, Editura Amarcord, Timișoara, 1994, p 13 5 Ivan Evseev, Dicţionar de simboluri şi arhetipuri culturale, Editura Amarcord, Timișoara, 1994, p 188



465

Section: Literature

a lumii spirituale, a perfecțiunii. Este o culoare rece și inaccesibilă, o culoare a depărtării

de lumea reală și de viață.6

Fântâna – depozitar al apei Fântâna este asociată apei vii care tâșnește de lângă rădăcinile pomului vieții din

paradis. Ea unește lumea diurnă cu adâncurile pământului și poate fi, în același timp, un

ochi deschis spre cer.7

Motivul fântânii sugerează cunoașterea și un îndemn spre cunoaștere.

Sugestiv în acest sens este poemul Fântâna din ciclul Inima reginei (1971) unde

coexistă sentimentul erotic: „E seară, iubite, nori lungi de-ntuneric/ Pe culmile albe încep

să coboare/O lume de apă încet își arată/ Șuvoaiele ei trecătoare.ŗ și ilustrează iluzoriul

existenței umane, întrezărirea momentului extincției.

Fântâna săpată în pământ se asociază principiului feminin, în mitologia multor

popoare găsindu-se secvențe despre transformarea fetei omorâte sau persecutate într-o

fântână.8 Poeta continuă să spună: „Prin lumea de apă, iubite, pierdută/Asemenea chipului

meu în fântână/ Cu cât îmi plec fruntea cu-atât se ridică/ Din marea și blânda tărână./ Și-

atunci când chiăul meu trece în apă/ Și fața mea pală în ea se oprește/ Pe trupul meu ud ca

de o ploaie eternă/ Figura de umbră-și lipește.ŗ (Fântâna)

De asemenea, întâlnirea de lângă fântână, ca un topos mitologic, amintește de

întâlnirea dintre Iacob cu Rachela în Mesopotamia sau a lui Isaac cu Rebecca: „Privește-

mă bine, iubite, e seară/ Și stăm rezemați de fântână/ Și-n lumea de apă stă chipul de

moartă/ Ce-ntinde spre mine o mână.ŗ (Fântâna).

Izvorul – apa vie

În culturile tradiționale, izvorul simbolizează sursa vieții. Izvoarele sunt sursele apei

vii. Apa de izvor este și simbolul purității, apa neîncepută este folosită în toate ritualurile

de purificare, la mai toate popoarele lumii. Există, de asemenea, credința în sacralitatea

izvoarelor. În simbolistica abilsală, izvorul este simbol al forțelor vitale, creatoare venind

din inconștientul persoanei, din sfera impenetrabilă a conștiinței.

Izvorul viu9 ilustrează efemeritatea condiției umane, sugerând o imagine antitetică

grădinii raiului: după viața efemeră din sfera teluricului, există o altă viață generată de un

izvor viu: „Atunci când unul dintre noi nu va mai fi/ Când pentru cel rămas singur va fi

foarte târziu/ Și va aștepta să se culce pe un pat de tinere ramuri/ Între cele două lumi se

va face pustiu./ Vom trece prin pustiu cum trece o cămilă? Nu prin urechile acului ci prin

pustiu,/ ne vom sprijini pe propriile noastre cocoașe/ Și vom bea imensități din izvorul

viu./ Deșert și deșertăciune este totul/ Vor spune cei care nu ne vor vedea,/ Dar noi nu

vom aștepta să ieșim din deșert/ Și așteptarea noastră nu va fi grea./ Vom fi doi dromaderi

care se caută unul pe altul/ Și vom călca prin nisipul imens fără jale, /Știind că deșertul pe

care-l străbatem/ E singura noastră cale.ŗ (Deșert) Motivul vanitas vanitatum este însoțit

de cel al deșertului, al abisului interior și de cel al solitudinii (cămila). Deșertul este

antiteza grădinii Raiului, o realitate sterilă, pustiul care reprezintă și locul de trecere spre

pământul făgăduinței, dar, la fel de bine, poate sugera și moartea (în mitologie, zeul Seth

era stăpânul morții și al deșertului10

, iar cămila este simbolul sobrietății, al răbdării,

temperanței și al supunerii, al umilinței.11

6Ibidem, p.10 7Ibidem, p. 67

8Ibidem, p. 67 9Ioan S. Pop, Ileana Mălăncioiu. De anima, Editura Paralele 45, Pitești, 2015, p.54 10Ivan Evseev, Dicţionar de simboluri şi arhetipuri culturale, Editura Amarcord, Timișoara, 1994, p 55 11Ibidem, p 31



466

Section: Literature

În versurile sale întâlnim metafora apei care doarme în izvoare: „Singură în noapte,

liniște deplină,/ Luna doarme-n ceruri, apa în izvoare,/ Gândul meu în craniul aruncat în

lume/ Și călcat aiurea în picioare./ Nu mai știu de nimeni, doar un vis străin/ Bântuie prin

noaptea lungă și pustie,/ Căutând un suflet în care să intre/ Să se-ncălzească și să-nvie./Îi

aprind lumina pe care am stins-o/ Să găsească singur ușile deschise/ Ca să nu se piardă și

să-i dea o noimă/ Sufletului nostru părăsit de vise.ŗ (Singură în noapte) Este o meditație

profundă asupra condiției umane, a solitudinii eului și a parcursului existențial.

Asumarea propriei identități, în urma multiplelor căutări, este sugestiv asociată

găsirii unui izvor „din care n-avem voie să bemŗ, însă este un izvor care pare să fie cu apă

neîncepută, este apă vie, generatoare de viață, prin raportare la momentul escatologic:

„Eram pe un drum pustiu/ pământul era pietros și crăpat/ Nici nu putea fi scormonit cu

plugul/ Trebuia săpat/De mâna omului și era întuneric/ Ni se luaseră îngerii/ Și soarele/ Și

viețuitoarele/ Ni se lăsase doar pământul/ Pe care nu-l săpam la suprafață/ Ci mai jos/

Unde săpam să fie mai roditor/ Când deodată am dat/ De un nou izvor/ Din care n-aveam

voie să bem./Dar însetată, eu am băut/ și-am început să scormonesc totul/ De la-nceput/

Și-mi era frică și-mi era urât/ Și se-auzea un glas al nimănui/ Ce șuiera prelung...ŗ (De la-

nceput). Această scormonire în adânc, conform psihologiei abisale sugerează căutarea

izvorului ca parte a forțelor vitale, a forțelor creatoare ale eului poetic perseverent.

Căutarea permanentă, consecvența cercetării absolutului are scopul de a revela

cunoașterea poetică e unui creator efervescent.

Apa izvorului, ca simbol al regresiunii, este o prezență obsedantă în lirica

scriitoarei. Lumea desacralizată își pierde reperele, singurătatea conduce înspre o viziune

apocaliptică a universului aflat în pericolul de a pieri:„În izvor s-arată moartea/ Când m-

aplec să beau/ Și mă fac că-i fruntea mea/ Fruntea ei care se lasă/ Ca o plasă de păianjen/

dintr-un propriu fir amar/ Ca un Christ pe un ștergar/ de făcut minuni cu el/.../ Că el e

ștergarul? Cu chipul de moartă/Pe care iubitul îl poartă/ În neștire/ Ștergarul subțire/ Rupt

tocmai unde chipul/ De moartă din mine/ Se vede mai bine.ŗ (În izvor)

Plânsul/Lacrimile

Această reacție naturală și necontrolată a omului are o întemeiere culturală și face

parte din codurile paralingvistice de comunicare și de expresivitate umană. Plânsul este un

prim semn al durerii, al disperării, dar există și plânsul ritualic, din cadrul unor ceremonii

funebre. În morala creștină, plângerea este semnul căinței, al penitenței, dar și o

componentă a extazului mistic valorificată de domeniul psihologiei și moralei din opera

unor părinți ai bisericii. Fără a determina încadrarea într-o tipologie a pesimiștilor sau a

negativiștilor, regăsim în poezia scriitoarei elemente frecvente ale durerii Ŕ materializate

în lacrimă sau plâns. Prezența plânsului ca exteriorizare a durerii existențiale este sugerată

în versurile: „Tata plângea și trăia mai departe/ lacrimile mamei erau secate/ copiii tăi nu

stau încă să plângă/ vântul nu stă peste ce bate.ŗ (Atunci am înțeles) Este ilustrată aici o

secvență biografică a morții surorii poetei care-i sfâșiase familia. Într-o singură stofă se

regăsesc multiple simboluri care asociate redau un tablou sugestiv al durerii fără margini:

plânsul, lacrimile, vântul. Lacrima izvorăște din interior, din focul inimii, devenind stihie

acvatică eliberatoare și purificatoare.12

În textele sacre vântul este sinonim cu suflul

divin. În textele poetice din mitologia românească, vântul se asociază dragostei și dorului.

În acest tablou vântul este o prezență sugestivă care completează durerea cu ideea

efemerității condiției umane, a umbraticului ființei.

12Ivan Evseev, Dicţionar de simboluri şi arhetipuri culturale, Editura Amarcord, Timișoara, 1994, p 96



467

Section: Literature

Experiența dureroasă a morții surorii sale a marcat în creația scriitoarei un întreg

volum Sora mea de dincolo. Decorul funerar, prezența altor morți ipostaziind o

multiplicare a stării de prăbușire interioară, de abis nu reprezintă pentru eul liric o

consolare. Ipoteza unei solidarități în suferință nu oferă posibilitatea schimbării percepției

supra morții: „M-așteptam să fii numai tu/ esrau câte trei morți într-o firidă/ prin umezeala

rece moartea se târa/ ca o strălucitoare omidă./ Alături plângea un tânăr bărbat/.../ Și te

săruta în delir.ŗ (M-așteptam să fii numai tu)

Monologul adresat al eului liric este asemeni unei invocații: „Dacă eu plâng

acuma/tu pentru ce să plângi/tu nu ai nicio soră/ care a intrat în horă/.../Astăzi am văzut

hora/ a ta și-a tuturora/ a trecut pe sub curcubeu/.../N-am mai ajuns la tine/am plâns în

delir.ŗ (N-am mai ajuns la tine). Hora, cel mai răspândit joc popular românesc cu caracter

ceremonial însoțește toate ritualurile de trecere și sărbătorile populare.13

Simbolistica ploii în lirica Ilenei Mălăncioiu nu este una excesiv gravă, este

integrată, mai mereu, în peisajul zugrăvit, ea ilustrează ipostaza nunții sacre a Cerului cu

Pământul. Astfel că se pot observa valențe multiple ale ploii, fie ploaia văzută ca expresie

a suferinței prin intermediul lacrimei, fie ploaia percepută ca sentiment fertilizator venit

de sus, ploaia ca binecuvântare.14

Într-o altă ipostază, ploaia în exces generează stricăciunea, este simbol al efemerului

prin raportare la noțiunea de absolut, de ascensiune și cunoaștere: „Plouă într-un sat uitat

de lume/Copacii mai putrezi se rup/ Prin ploaie trece o femeie bătrână/ Cu hainele ude

lipite de trup/ Nu mai știe pe unde s-o apuce/ Drumul e putred de noroaie/ doar trupul

uscat de femeie de munte/Nu pare să fi putrezit în ploaie./ A ajuns la o casă veche/ A

urcat treptele, a început să dispară/ Printr-o fereastră putredă pătrunde înăuntru/ Tot ce e

putred afară.ŗ (Pastel I) Este sugerată și ideea solitudinii accentuate, cauzată de ostilitatea

lumii exterioare, ceea ce determină retragerea din spațiul urban. Drumul și fereastra, ca

elemente conexe, au conotații simbolice. Drumul sugerează ascensiunea, inițiere și

aspirația spre cunoașterea absolută și, complementar, fereastra mediază opoziția închis-

deschis, pericol Ŕ siguranță și permite mediația asupra sinelui.

Poemele mai recente ale scriitoarei surprind elementele unui ritual funerar cu

atingere a aspectelor care surprind extincția: „Azi nu mai scriu versuri, nu mai visez,/ Nu

mai tremur, nu mai plâng, nu mai sunt/ într-o aşteptare apăsătoare m-am îngropat/ în mine

însămi ca într-un mormânt./Coboară un înger în el şi mă caută,/ Nu mă găseşte şi crede

că-am înviat,/ Doamne, cât de naivi sunt şi îngerii ăştia/ Care de-atâta vreme nu au aflat/

Că nu învie morţii, e în zadar (copile),/ Oricâtă speranţă, oricâtă îndoială, oricât/ Ar

plânge mironosiţele în acest cimitir/ în care mi s-a făcut urât// Să tot ascult plânsul lor

care nu se mai termină,/ Să tot încerc să ies din acest noroi,/ Să tot dau la o parte lespedea

asta grea/ Pe care nu ştiu cine o pune înapoi.ŗ (Într-o aşteptare apăsătoare).

Ideea dezmărginirii și a ipostazierii unui spațiu nedeterminat, pur imaginar, dirijează

înspre o receptare care emoționează. Lirismul subiectiv, prin prezența persoanei întâi, este

conștient asumat și presupune prezența fizică: „De nimfa cu straiele smulse de râu de pe

mal/ Nu peste mult m-am apropiat,/ La picioarele ei sta Ieronim şi plângea/ Cu plâns

curat./ Dacă trupul său cel bătut de vânt/ N-ar fi stat neclintit în apa murdară/ Şi n-ar fi

strălucit în mijlocul ei/ Femeie-ar fi putut să mi se pară/ însă părul ei curgea asemenea

râului/ Şi golul din ochi i se umplea/ Cu o singură pasăre care/ Pe-ntinderea de apă

plutea./ Şi de mare frică am fost cuprinsă,/ Ieronim, iartă-mă, nu pot să te mint,/ Când te-

am atins, am simţit foarte rece/ Umărul tău de argint.ŗ (De frică)

13Ibidem, p. 79 14Ibidem, p. 155



468

Section: Literature

Universul poetic analizat ilustrează o logică simbolică particularizată, dominată de o

serie de elemente care conturează o matrice specifică: vegetația, apa, plânsul, roua,

curcubeul, izvorul, lacrima etc, ilustrând însăși esența ființei umane.

BIBLIOGRAPHY

Bachelard, Gaston, Apa şi visele. Eseu despre imaginația materiei. Traducere și

tabel bibliografic de Irina Mavrodin, Bucuresti, Editura Univers, 1999

Chevalier, Jean, Gheerbrant, Alain, Dicţionar de simboluri: Mituri, vise, obiceiuri,

gesturi, forme, figuri, culori, numere, Iaşi, Editura Polirom, 2009

Durand, Gilbert, Structurile antropologice ale imaginarului. Introducere în

arhetipologia generală. Traducere de Marcel Aderca. Prefaţă şi postfaţă de Radu Toma,

Bucureşti, Editura Univers, 1977

Evseev, Ivan, Dicţionar de simboluri şi arhetipuri culturale,Timişoara, Editura

Amarcord, 1994

Manolescu, Nicolae, Prefață la Ileana Mălăncioiu, Linia vieții, antologie, Polirom,

1999, apud Nicolae Manolescu, Literatura română postbelică. Lista lui Manolescu.

Poezia, Editura Aula, 2001

the aquatic poetics in the work of ileana malancioiu 05 62.pdf · 2018-02-06 · regĈsim în opera...

Documents