testamentary discourse between individual will and family laws in 17th century moldavia content file...

8/18/2019 Testamentary Discourse Between Individual Will and Family Laws in 17th Century Moldavia Content File PDF

http://slidepdf.com/reader/full/testamentary-discourse-between-individual-will-and-family-laws-in-17th-century 1/16

S o u r c e : A n a l e l e Ş t i i n ţ i f i c e a l e U n i v e r s i t ă ţ i i » A l e x a n d r u I o a n C u z a « d i n I a ş i . I s t o r i e

S c i e n t i f i c A n n a l s o f t h e A l e x a n d r u I o a n C u z a U n i v e r s i t y o f I a s i - H i s t o r y

L o c a t i o n : R o m a n i a I s s u e N r : L I X I s s u e Y e a r : 2 0 1 3

A u t h o r ( s ) : E l e n a B e d r e a g

T i t l e : S u c c e s i u n e a t e s t a m e n t a r ă î n t r e v o i n ţ a i n d i v i d u a l ă ş i c e a a n e a m u l u i î n M o l d o v as e c o l u l u i a l X V I I - l e a T e s t a m e n t a r y d i s c o u r s e b e t w e e n i n d i v i d u a l w i l l a n d f a m i l y l a w s i n 1 7 t h c e n t u r yM o l d a v i a

C i t a t i o n s t y l e : E l e n a B e d r e a g . " S u c c e s i u n e a t e s t a m e n t a r ă î n t r e v o i n ţ a i n d i v i d u a l ă ş i c e a an e a m u l u i î n M o l d o v a s e c o l u l u i a l X V I I - l e a " . A n a l e l e Ş t i i n ţ i f i c e a l e U n i v e r s i t ă ţ i i» A l e x a n d r u I o a n C u z a « d i n I a ş i . I s t o r i e L I X : 1 6 5 - 1 7 9 . h t t p : / / w w w . c e e o l . c o m / s e a r c h / a r t i c l e - d e t a i l ? i d = 5 1 9 0 4

T h e C e n t r a l a n d E a s t e r n E u r o p e a n O n l i n e L i b r a r y

T h e j o i n e d a r c h i v e o f h u n d r e d s o f C e n t r a l - , E a s t - a n d S o u t h - E a s t - E u r o p e a n p u b l i s h e r s ,r e s e a r c h i n s t i t u t e s , a n d v a r i o u s c o n t e n t p r o v i d e r s

Y o u h a v e d o w n l o a d e d a d o c u m e n t f r o m

http://www.ceeol.com/search/article-detail?id=51904



ght 2016

Analele Ştiinţifice ale Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, s.n., Istorie, LIX (2013), p. 165-179.

Elena BEDREAG

Succesiunea testamentară între voinţa individualăşi cea a neamului în Moldova secolului al XVII-lea*

Istoriografia română s-a îmbogăţit în ultima perioadă considerabil în

comparaţie cu perioada de dinainte de 1989 şi cea imediat următoare, nu doar subaspectul cantitativ, ci şi din perspectiva metodelor şi unghiurilor de abordare adiverselor arii tematice. Subiecte precum familia şi structurile de rudenie, relaţiileintrafamiliale, locul individului în familie şi comunitate, influenţa genului şi a poziţiei sociale a individului în determinarea anumitor raporturi în cadrul familieişi a societăţii au beneficiat, în ultimele decenii, de abordări proaspete şi ample caurmare atât a intensificării relaţiilor şi schimburilor cu şcolile occidentale detradiţie1, cât şi a închegării unor importante centre şi şcoli de cercetare în principalele oraşe universitare din ţară. Cercetătorii de la Cluj se remarcă atât prin

cantitate, cât şi prin calitate, fiind ajutaţi, în contrast cu situaţia din celelalte provincii istorice, de serialitatea surselor pe care le au la dispoziţie. În continuareastudiilor de demografie istorică2, cercetările de aici s-au concentrat în ultima perioadă în jurul unor teme precum viaţa de familie3, legislaţia laică şi ecleziastică privitoare la familie4, căsătorie, care tratează grupul domestic şi din alte unghiuri

* Acest studiu a fost realizat în cadrul unui grant al Autorităţii Naţionale pentru Cercetare Ştiinţificădin România (ANCS), CNCS – UEFISCDI, proiect numărul PN-II-ID-PCE-2011-3-0730.1 În afara numeroaselor schimburi culturale şi ştiinţifice, participări la conferinţe şi colocvii anumeroşi cercetători români, ce mi se pare şi mai important, în contextul dat, este elaborarea şiconcretizarea a numeroase proiecte de cercetare (cum ar fi tezele de doctorat), în cadrul unor instituţiioccidentale, precum cele din Franţa.2 Amintim aici, spre exemplificare, doar două studii mai recente, unul care are ca temă un subiect nouîn istoriografia românească: copilul , iar celălalt căsătoria văzută prin prisma „condiţionărilor şideterminismelor externe şi interioare” (v. Luminiţa Dumănescu, Transilvania copiilor. Dimensiuneademografică a copilăriei la românii ardeleni (1857-1910), Cluj, 2006 şi Mircea Brie, Căsătoria înnord-vestul Transilvaniei (a doua jumătate a secolului XIX – începutul secolului XX). Condiţionăriexterioare şi strategii maritale, Oradea, 2009).3 Spicuim aici câteva titluri coordonate de un colectiv format din Ioan Bolovan, Diana Covaci,Daniela Deteşan, Marius Eppel, Elena Crinela Holom: Ciclul vieţii familiale la românii dinTransilvania în a doua jumătate a sec. al XIX-lea şi începutul sec. XX , Cluj, 2009; În căutarea

fericirii. Viaţa familială în spaţiul românesc în sec. XVIII-XX , Cluj, 2010.4 Ioan Bolovan et al., Legislaţia ecleziastică şi laică privind familia românească din Transilvania în adoua jumătate a secolului al XIX-lea, Academia Româna. Centrul de Studii Transilvane, Cluj, 2009.



ght 2016

166 Elena Bedreag

decât cel statistic. Este de remarcat acordarea unui loc important în cadrul acestor proiecte de cercetare şi unui subiect nou, cel referitor la copil şi conceptul decopilărie5. Familia nu a fost neglijată nici la Bucureşti, ample lucrări, individuale

sau colective fiind publicate în decursul anilor 2000, tratând structurile de rudenieatât din perspectiva istoriei sociale, cât şi a studiilor de gen sau a antropologiei juridice6. Astfel de preocupări nu lipsesc nici la Iaşi doar că ele s-au materializat înmod deosebit în micro-cercetări valorificate în cadrul unor importante manifestăriştiinţifice şi apoi publicate ca articole şi studii. Abordări importante au loc cu prilejul Congreselor de Genealogie organizate la fiecare doi ani sub egidaInstitutului de Genealogie şi Heraldică „Sever Zotta” sau a colocviilor de prosopografie, ale căror lucrări văd lumina tiparului în diverse reviste despecialitate sau volume colective7.

Dacă restrângem cercul şi ne apropiem de problematica pe care dorim să odetaliem în lucrarea de faţă, observăm că sunt importante, în acest parcursistoriografic, şi cercetările cu privire la atitudinile şi sensibilităţile oglindite dediscursul testamentar. Imaginea pe care ne-o oferă individul prin intermediulideilor orânduite în testamente aduce în atenţia noastră o multitudine de informaţii,diverse şi foarte interesante, cel mai adesea tocmai despre familia acestuia şi loculşi rolul pe care el, individul, îl deţine în păienjenişul relaţiilor de rudenie8.

5 Luminiţa Dumănescu, Universul copilăriei la românii din Transilvania în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Cluj, 2008.6 Constanţa Vintilă-Ghiţulescu, În şalvari şi cu işlic. Biserică, sexualitate, căsătorie şi divorţ în Ţara Românească a secolului al XVIII-lea, Bucureşti, 2004, 2011; eadem, Focul amorului. Despredragoste şi sexualitate în societatea românească 1750-1830, Bucureşti, 2006 ; Violeta Barbu, „Ordoamoris”. O istorie a instituţiei căsătoriei în Ţara Românească în secolul al XVII-lea, Bucureşti, 2011;Gheorghe Lazăr, Les marchands en Valachie (XVII e-XVIII e siècles), Bucureşti, 2006; Andreea Iancu, Familie şi patrimoniu. Dezmoştenire şi adopţie în cîteva testamente (Bucureştii anilor 1796-1805), înSMIM , XIII (1999), p. 19-28.7 Bunăoară, lucrările colocviului Biografie-Prosopografie-Genealogie. Discuţii de metodologie şi studii de caz din Antichitate şi până în prezent şi-au găsit locul în AŞUI , s.n., LIV-LV (2008-2009), p. 3-115.8 Violeta Barbu, „De bono coniugali”. O istorie a familiei din Ţara Românească în secolul al XVII-lea ,

Bucureşti, 2003 (capitolul VIII: „Sic moriemur”. Moartea şi construcţia identităţii individuale îninteriorul grupului familial ); Gheorghe Lazăr, Mărturie pentru posteritate: testamentul negustorului Ioan Băluţă din Craiova, Brăila, 2010; idem, Testamente negustoreşti din Ţara Românească (secolele XVII-XVIII ), în RIS , VIII-IX (2003-2004), Iaşi, 2006, p. 413-435; idem, Familie şi sentiment înVechiul Regim românesc. Note pe marginea testamentului lui Radu Goran Olănescu , în SMIM , XXI(2003); Mariana Lazăr, Gândul mieu cătră moştenitorii miei cei aleşi. Diata Ilincăi Cantacuzino- Racoviţă, în Valeriu Sîrbu, Cristian Luca (coord.), Miscellanea Historica et Archaeologica in Honorem Professoris Ionel Cândea, Brăila, 2009, p. 477-479; eadem, Testamente cantacuzine.Succesiunea lui Gheorghe Cantacuzino şi a soţiei sale, Ruxandra, în SMIM , XXX (2012), p. 119-148;Andreea Iancu, Moştenirea prin testament: între voinţa individuală şi solidaritatea de familie(Bucureşti, sfârşit de secol XVIII – început de secol XIX), în De la comunitate la societate. Studii de

istoria familiei din Ţara Românească sub Vechiul Regim , Bucureşti, 2007, p. 245-294; ConstanţaVintilă-Ghiţulescu, „Spre bătrâneţe m-am povârnit”: diata marelui ban al Ţării Româneşti, GrigoreGreceanu (1748), în SMIM , XXX (2012), p. 149-168; Maria Magdalena Székely, Testamentele: oabordare preliminară, în RIS , II-III (1997-1998), Iaşi, 1999; Nicolae Mihai, Sensibilitatea faţă de



ght 2016

Succesiunea testamentară între voinţa individuală şi cea a neamului 167

Studiul de faţă îşi propune să limpezească anumite aspecte referitoare larelaţia dintre individ şi familie, reflectate în discursul testamentar din secolul alXVII-lea cu accentuarea a două situaţii concrete: cea dintâi se referă la stipulaţiile

specifice cazului în care un individ (testatorul) nu are descendenţi din trup şi ceade-a doua urmăreşte reglementările şi problematica iscată în jurul transmiterii„părţii sufletului”.

Aşadar, axa în jurul căreia se încheagă analiza de faţă este una deconsistenţă juridică, pentru că omul perioadei pe care o avem în vedere ocupă unanumit loc într-un context dat, în funcţie în primul rând de capacitatea de a posedaşi dispune de bunurile sale.

Trăirea şi asumarea morţii ca pe un lucru firesc reies din mai toatemărturiile păstrate din perioada medievală şi modernă, amplele paragrafe prinse înscrisori şi diate prin care se justifică conceperea unui astfel de act şi contextul încare el a fost elaborat conturează şi evidenţiază nu doar un profil impregnat de o puternică trăire religioasă, ci şi importante caracteristici referitoare la mentalulîntregi societăţi.

Deşi naşterile erau destul de numeroase în cadrul familiei moldoveneşti, ocaracteristică a întreg spaţiului românesc de altfel, supravieţuirea copiilor dincolode momentul naşterii sau a pragului de 1 an era destul de aspru limitată de legilenaturii. Pe de altă parte nici cuplurile fără descendenţi din sângele lor nu sunt puţine la număr, astfel că situaţiile juridice din jurul succesiunii patrimoniului potajunge să se complice destul de mult în epocă (veacurile al XVII-lea şi al XVIII-lea),

căci rânduiala moştenirii acestor personaje fără urmaşi direcţi putea implica o seriede rude, de la cele de sânge până la cele spirituale. Lucrurile erau deosebit decomplexe, chiar încâlcite şi din cauza mizei pe care stăpânirile o aveau atunci. Într-unstudiu recent9, analizând ideile lui Cantemir cu privire la genealogiile boiereşti şi aterminologiei/conceptelor referitoare nobilimea/boierimea din spaţiul românesccuprinse în unele dintre lucrările cărturarului, istoricul Ştefan S. Gorovei îşireîntăreşte ideea subliniată şi cu altă ocazie10, anume că „ceea ce dădea şi asiguracalitatea de nobil în vechea Ţară a Moldovei era stăpânirea pământului. Un stăpânde pământ (indiferent de întindere) era un om liber. Omul liber şi stăpânitor de

pământ aparţinea nobilimii moldovene, adică boierimii – boierimii în calitate de stare socială, iar nu de corp de dregători”11. Aşadar studiile genealogice seîncheagă în chip firesc în primul rând în jurul pământului, şi a curgerii acestuia întimp, şi numai în cel de-al doilea rând, în jurul strămoşilor, având la bază criteriul

moarte în testamentele din Oltenia premodernă şi modernă (1700-1870), în CAI , III (2004), nr. 1-2(5-6); Tüdös S. Kinga, Trăiau după legi şi reguli distincte: datinile de moştenire ale secuilor , înSMIM , XXVI (2008), p. 249-270.9 Ştefan S. Gorovei, Dimitrie Cantemir şi boierimea Moldovei. Interesul pentru strămoşi, în Bogdan

Creţu (coord.), Dimitrie Cantemir. Perspective interdisciplinare, Iaşi, 2012, p. 133-144.10 Idem, Clanuri, familii, autorităţi, puteri (Moldova, secolele XV-XVII), în ArhGen, I (VI) (1994),nr. 1-2, p. 87.11 Idem, Dimitrie Cantemir şi boierimea Moldovei, p. 137.



ght 2016

168 Elena Bedreag

„descendenţei din autorul dreptului de stăpânire”, nicidecum pe acela „aldescendenţei pe linie masculină”12.

Ce se întâmplă în situaţiile în care cuplul nu are urmaşi din trup? Atât în

Moldova cât şi în Ţara Românească, individul avea două modalităţi de a veni lamoştenire, ab intestat sau prin intermediul unui document, cel mai adesea printr-untestament13.

Atunci când implacabilul destin curma curgerea unui neam (fie din cauze biologice, fie pentru că urmaşii nu au supravieţuit) individul se vedea nevoit săgăsească soluţii şi să se adapteze unor noi situaţii pe diverse căi. Trei soluţii răzbat până la noi din sursele vremii: testarea reciprocă (între soţi), adopţia sau testareaaverii către un anume reprezentant din familie, şi donaţia către biserici şi mănăstiri.În ceea ce priveşte adopţia, mai precis, luarea de suflet ea a fost analizată cu alte prilejuri14 astfel că, în rândurile de mai jos, vom insista doar asupra celorlalteaspecte mai sus precizate.

Cu toate că sunt numeroase cazurile în care familiile fără copii recurgeau laluarea de suflet pentru a-şi asigura bătrâneţile şi sufletul după trecerea în lumeacelor drepţi, şi, uneori, şi descendenţa, nu puţine sunt situaţiile în care cuplurilefără copii nu acceptau această strategie şi preferau să se lase în pragul morţii doar în grija soţului sau a soţiei. Cele mai înduioşătoare mărturii referitoare lasentimentele manifestate între soţi, cele mai clare dovezi de afecţiune care ni s-au păstrat se regăsesc tocmai în testamente15. Firesc ar fi să ne întrebăm acum în ce

12 Ibidem, p. 138. Importanţa locului de naştere al unui individ, cu rol determinant în definireaacestuia ca personaj social, este punctată şi de pravila lui Vasile Lupu : „cela ce-ş va hicleni moşiia şinaşterea de unde au născut, mai cumplit să-l cearte decât pre un ucigătoriu de părinţi, de vreame ce săcade mai bine să-ş ferească şi să-ş socotească neştine moşiia, decât părinţii ce l-au născut”, Cartearomânească de învăţătură (1646), ediţie critică alcătuită de un colectiv sub îndrumarea lui AndreiRădulescu, Bucureşti, 1961, gl. 9: 5, p. 93.13 Istoria dreptului românesc, Bucureşti, 1980, vol. I, coord. Vladimir Hanga, p. 518.14 Andreea Iancu, Adopter ou nourrir un enfant en Valachie XVIII e - XIX e siècles: la norme et la pratique. Études de cas, în „Méditerranées. Revue de l’association Méditerranées”, 37 (2004); ElenaBedreag, Enfants du corps, enfants de cœur. La pratique de l’adoption dans la Moldavie du XVII e

siècle, în vol. Le corps et ses hypostases en Europe et dans la société roumaine du Moyen Âge à

l’époque contemporaine, editat de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu şi Alexandru-Florin Platon,Bucureşti, 2010.15 Iată ce scrie paharnicul Chiriac la 15 februarie 1670: „Adică eu, Chiriiac […], scriu şi mărturisesccu acest adevărat zapis al mieu pentru viiaţa mea ce am avut înpreună cu soţul mieu, Alexandra, fatalui Gligorie Ureche […]. Din mila lui Dumnedzău, am avut şi cuconi şi, amu, mari, Dumnedzău ni i-auluat, care lucru fiind şi viaţa noastră din vremea ce ne-am înpreunat tot bună până în dzua de astădzi,aşa am socotit eu înpreună cu soţul mieu, Alexandra: ce va fi agonisita noastră […] sate, şi moşii, şivii, şi ţigani […] ne-am dat unul altuia” şi „nime din fraţii sau din rudele mele să n-aibă nici o treabăla un cap de aţă din munca mea”, Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, ed. Ioan Caproşu, vol.II, Iaşi, 2000, doc. 305, p. 284-285 (în continuare: Documente Iaşi). Manifestări semănătoare deafecţiune între soţi se regăsesc şi la nord de spaţiul nostru, în documentele din Polonia aşa cum aflăm

din lucrarea Mariei Bogucka, care îşi exemplifică ideile referitoare la situaţia femeii în societatea poloneză printr-o serie de frumoase exemple, pe deplin asemănătoare cu cele din spaţiulmoldovenesc. Iată ce scrie în testamentul său Aleksander Morsztyn, în 1660: „All my movables ... Igive, and by this testament and last will of mine grant and bequeathe to my spouse for her love,



ght 2016


măsură puteau soţii să dispună de întreaga lor avere când ştim că atât cutuma, cât şicodurile de legi îngrădeau această practică, rezervând o parte, tocmai în cazurilecuplurilor fără descendenţi, rudelor defunctului/defunctei cum ar fi părinţii sau

fraţii şi surorile.Încă din prima jumătate a secolului al XVII-lea, practica testamentarăcuprinde o serie de astfel de cazuri prin care, într-un singur document, ambii soţihotărăsc să se moştenească unul pe celălalt16: la 2 martie 1633 marii boieriîncuviinţează şi întăresc vrerea lui Dumitraşcu Mihul şi a soţiei lui, Antimia, careredactaseră un astfel de act17. „...de a lor bunăvoie, de nime nevoiţi” s-au tocmit„de să va prileji săvârşenie lui Dumitraşco mainte de giupâneasa lui, Antemia, săaibă ea a ţinea toate (subl. n.) ocinile şi bucatele lui Dumitraşco; iar den fraţii luisau den nepoţii lui sau dentr-altă seminţie a lui, fie cine va fi, să nu aibă nime nici otreabă, nice cu ocinile, nice cu bucatele”. În acelaşi mod se leagă şi giupâneasa luiDumitraşcu, precizând clar că rudele ei, în averea ei „să nu aibă [...] nici o treabă”18.Cercetând documentele ulterioare, negăsind dovezi prin care nerespectarea acestor prevederi să fie dovedită, putem presupune că dorinţele celor doi nu au fostîncălcate. În sprijinul acestei idei stă mărturie şi documentul din 18 iulie 1634 princare Antimiei i se întăresc de către domn, toate moşiile şi bunurile lăsate de Mihulcu limbă de moarte în momentul trecerii la cele veşnice, probabil nu cu multanterioară datei deja menţionate19.

Punând laolaltă toate detaliile de context ale celor povestite mai sus,reţinem că acest cuplu avusese copii din trupul lor, numai că Dumnezeu nu le

hărăziseră viaţă lungă, dar şi faptul că testatorul însuşi precizează limpede căaverea părintească fusese împărţită echitabil între fraţi, iar partea de patrimoniu ceo lăsase jupânesei lui era partea ce i se cuvenea de drept lui, separat de alţi fraţi.Aşadar, instituirea Antimiei ca unică moştenitoare pe întreaga avere a luiDumitraşco trebuie văzută ca un act susţinut, la vremea respectivă, din punct devedere juridic căci, în fapt, în moştenirea jupânesei, se topesc atât partea copiilor, partea sufletului, cât şi partea ei ca soţie legiuită20. În 1642, în urma procesului

everyday work and concern about my health” (Maria Bogucka, Marriage in Early Modern Poland , în

APH , 81 (2000), p. 62).16 Pentru analiza acestor situaţii în spaţiul muntean, vezi Violeta Barbu, op. cit., p. 160-163.17 Diata a fost redactată la 18 februarie 1633 şi, prin ea, Dumitraşco îşi testa averea, destinată, cum am precizat, iubitei sale soţii, cu o menţiune sumară la finalul ei, şi anume, ca în cazul morţii soţiei lui sănu aibă alte rude a se amesteca ci „să avem noi a ne comânda unul pre alt” ( DRH , A, vol. XXI,întocmit de C. Cihodaru, I. Caproşu şi L. Şimanschi, Bucureşti, 1971, doc. 291, p. 371). Observăm,aşadar, că prin actul de întărire lucrurile sunt şi mai clar enunţate şi nuanţate în comparaţie cu cele precizate în diată.18 Ibidem, doc. 299, p. 385.19 Ibidem, vol. XXII, întocmit de C. Cihodaru, I. Caproşu şi L. Şimanschi, Bucureşti, 1974, doc. 198, p. 225-227.20

Andrei Rădulescu, Dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor , Bucureşti, 1925, p. 69; instituţiatrimiriei, răspândită în spaţiul românesc (Ţara Românească şi Moldova), mai ales în secolul al XVIII-leadar cunoscută în dreptul bizantin încă de la început de veac XIV, presupunea împărţirea în trei amoştenirii atunci când exista un soţ supravieţuitor şi nu rămăseseră copii din trupul celui decedat sau



ght 2016

170 Elena Bedreag

dintre stolnicul Toma Cantacuzino şi rudele răposatei sale soţii, Eftimia, VasileLupu înclină balanţa către stolnic căci, pe lângă cheltuielile fără şir făcute de acestadin urmă în interiorul familiei21, „am socotit – zice domnul – cum scrie la pravilă:

cine are feciori cu femeia sa şi va muri unul dentru dânşii, au bărbatul, au femeia,rămâne partea celui mortu făciorilor. Iară de să vor prileji să moară pre urma părintelui său celui mortu, rămâne partea făciorilor toată, pre mâna părintelui său,celuia ce rămâne viu, pre iastă lume, au tată-său, au maică-sa”22.

Pentru ca demonstraţia noastră să fie completă, se cuvine să analizăm şicontextul în care erau date hotărârile domneşti defavorabile soţului supravieţuitor.Să fi înclinat domnul balanţa către rudele de sânge ale rudelor din parteadefunctului tocmai pentru că respectivul cuplu nu avusese copii (care nu doar că nusupravieţuiseră, ci nu existaseră) ?

Majoritatea cazuisticii se construieşte în jurul proceselor împotrivavăduvelor 23. Ştim că încă din timpul împăratul Andronic Paleologul exista înBizanţ regula ca, în cazul celor ce nu aveau copii, soţul supravieţuitor să primească1/3 din averea celui decedat24. În linii generale, pravilele din spaţiul românesc (mărefer în special la Ţara Românească şi Moldova) reglementau moştenirea părinteluisupravieţuitor în funcţie de existenţa copiilor, dar importantă era şi de vârsta la careaceştia treceau la cele veşnice; dacă ei muriseră, băieţii după 14 ani, fetele după 12ani (adică, la vârsta la care ar fi devenit apţi să se căsătorească şi să intre, astfel, în posesia părţii ce li s-ar fi cuvenit din averea părintească), „părintele supravieţuitor moştenea prin ei averea părintelui decedat25.

Care era însă situaţia în ceea ce priveşte succesiunea în cazul soţilor sausoţiilor care nu avuseseră copii din trup? Cartea românească de învăţătură facereferiri la moştenirea între soţi, însă fără a preciza alte condiţionări în afara celor legate de „o moarte den fire”: „Când să va prileji un om căsariu în viaţa lui să-şdăruiască avuţia sa fămeii sale, sau fămeaia bărbatului său, acest dar să va adevăra

aceştia existaseră, dar nu supravieţuiseră morţii părintelui (Valentin Al. Georgescu, Contribuţii la studiul „trimiriei” şi al operei juridice a lui Mihail Fotino, în RA, IX (1966), nr. 1, p. 91-112;Constanţa Vintilă-Ghiţulescu, În şalvari şi cu işlic..., ed. 2011, p. 256-258).

21 Îi muriseră rând pe rând atât soţia şi soacra cât şi toţi cei cinci cuconi, de a căror înmormântare şi pomeniri se îngrijise singur, stolnicul ( DRH , A, vol. XXVI, întocmit de I. Caproşu, Bucureşti, 2003,doc. 634, p. 512-513).22 Ibidem, p. 512.23 Un interesant studiu de caz de la mijlocul veacului al XVIII-lea din Ţara Românească ilustrează câtde complicat şi greu era pentru o văduvă să intre în posesia averii lăsată prin diată de răposatul soţ,chiar şi în condiţiile în care, prin testament, erau chemate la moştenire şi rudele testatorului; cu toatecă Grigore Greceanu avuse şase copii cu Ilinca, după moartea acestuia ei nu ezită să deschidă procesşi să pretindă şi mai mult de la văduvă : „după moartea răposatului boiariului mieu s-au sculat neamuldumnealui, trăgându-mă prin judecăţi. Şi atunci când m-au scos din casa mea mi s-au luat şigeamandaoa cu toate zapisele de toate moşiile” (Constanţa Vintilă-Ghiţulescu, „Spre bătrâneţe m-am

povârnit”: diata marelui ban al Ţării Româneşti, Grigore Greceanu (1748) , în SMIM , XXX (2012), p. 158).24 Andrei Rădulescu, op. cit ., p. 66.25 Ibidem, p. 69.



ght 2016


după moarte, iară nu în viaţă; însă moarte să fie den fire, iară nu de vro nevoe” 26.Aşadar, pravila lui Vasile Lupu găseşte important să sublinieze ca succesiunea săse facă între soţi nu în funcţie de existenţa sau nu a copiilor, ci în urma unei morţi

naturale. La început de veac XIX, Manualul juridic al lui Andronachi Donicireconfirmă acest tip de diată comună, dar precizează că această voinţă a soţilor,astfel exprimată, trebuie să respecte toate condiţiile „cerşute după pravilă”27.Privind la reglementările referitoare la cazurile de moştenire ab intestat , observămcă văduva, în nici o situaţie, nici chiar atunci când nu există rude ale soţuluidecedat, nu încape la moştenirea întregii averi a soţului. În această situaţie, femeia primea jumătate din avere28, cealaltă jumătate urmând a fi predată la „fisc”29. Toateaceste limitări referitoare la stabilirea dreptului de succesiune subliniază importanţarudeniei de sânge (înrudirea printr-un strămoş comun), în defavoarea celei prinalianţă.

Cum se prezentau însă lucrurile în practică? Se pare că, pentru perioada lacare ne referim, situaţiile nu pot fi considerate doar în alb şi negru, deciziilesfatului şi ale domnului în asemenea procese înglobând o serie de amănunte şidetalii privitoare la cuplu, detalii care, în numeroase cazuri, foarte probabil că nuerau menţionate în documente, deşi erau luate în calcul. La 11 iunie 1646, Antimia,soţia lui Dumitraşco Tureadcă se judecă cu nepoţii soţului, aceştia reclamândaverea unchiului căci, motivează ei, acesta nu a avusese copii cu răposata lor rudă.Domnul înclină balanţa către Antimia, întemeindu-şi decizia pe regula conformcăreia „poate omul să-şi dea ocina, şi moşia, şi bucatele şi avuţie lui, cui va vrea”30.

Deşi se precizează în document că pretenţia rudelor soţului se construieşte în jurulfaptului că numitul cuplu nu a avut copii, nu trebuie, oare, să presupunem că aceşticopii au existat, poate, dar că moartea lor prematură l-a îndreptăţit pe domn să deao decizie în favoarea văduvei? Singurul drept pe care îl obţin rudele defunctuluieste cel referitor la reglementarea posibilelor vânzări ale respectivelor pământuri,moment în care rudele celui decedat ar fi avut întâietate la cumpărare. Maiexemplificăm cu un caz, cel al lui Andrei Săpoteanul, care reflectă, oarecum,aceeaşi ambiguitate a condiţiilor în care se testează. În 1680, el lasă toată avereasoţiei sale31, cu aceeaşi precizare clară ca nimeni din săminţia lui să nu aibă

26 Cartea românească de învăţătură (1646), gl. 8:27, p. 92.27 Manualul juridic al lui Andronachi Donici, ediţie critică alcătuită de un colectiv sub îndrumarea luiAndrei Rădulescu, Bucureşti, 1959, p. 127.28 Acelaşi lucru prevăzut şi în Îndreptarea Legii, ediţie întocmită de un colectiv sub conducerea luiAndrei Rădulescu, Bucureşti, 1962, gl. 274, p. 271; contradictoriu cu această prevedere este aceea dela glava 276 , unde se precizează că acolo unde nu există rude ale celui decedat (fie bărbat fie femeie) până la a şasea spiţă, „atunce bărbatul moşteneaşte pre muiarea lui, sau muiarea pre bărbatul ei, măcar de vor fi fost şi puţină vreame însuraţi” (ibidem, p. 271).29 Ibidem, p. 136.30

DRH , A, XXVIII, întocmit de Petronel Zahariuc, Marius Chelcu, Silviu Văcaru, Cătălina Chelcu,Bucureşti, 2006, doc. 392, p. 334-335.31 De fapt, este tot un testament reciproc căci, în finalul său, şi Dochiţa se angajează să lase tot ceagonisiseră împreună, soţului ei ( Documente Iaşi, vol. II, doc. 526, p. 470).



ght 2016

172 Elena Bedreag

pretenţii la moştenirea Dochiţei, fără a menţiona, însă, dacă au existat sau nu prunci. În acest caz, un alt detaliu ne face să considerăm gestul ca fiind susţinut juridic, căci se pare că cei doi nu au primit nimic din averea părintească la căsătoria

lor: „cându ne-am împreunat amândoi, eu dzestre de la nine n-am luat, nici soţumieu, ce ne-am ţinut amândoi cum am putut şi cum ne-au dat Dumnădzău”32.Aşadar, restricţia rudelor la averea celor doi, în condiţiile în care ei nu primiserănimic din patrimoniul familiilor lor în momentul căsătoriei, era logică.

În acest punct al anchetei noastre, putem conchide că, în momentul testării,un individ provenind dintr-o familie fără descendenţi din trup, putea lăsa întreagaavere soţului supravieţuitor, acest lucru având şi o explicaţie juridică: fie căexistaseră urmaşi din trup, fie că, în cazul familiilor mai modeste, nu avusese locun transfer de patrimoniu, deci rudele testatorului nu aveau dreptul să intre lamoştenire.

Rămâne totuşi sub semnul întrebării situaţia celor care precizează în diatăcă îşi dăruiesc întreaga avere soţului supravieţuitor, dar despre care nu ştim cuexactitate dacă au avut copii şi nu au supravieţuit sau dacă aceşti copii au existat.Decizia domnului în procesul dintre Grozava lui Constantin Cucoranul şi rudeleacestuia ne face să credem că, în cele mai multe situaţii, chiar şi atunci când nu semenţionează aspectul referitor la urmaşi, acesta era definitoriu (poate fuseseinvocat oral dar nu mai fusese trecut în hârtii). Văduva lui Cucoranul, „învăluită”de cumnaţii săi, se jălueşte la 1 aprilie 1680 domniei de pricina ce-o caută rudelesoţului. Cu toate că arată zapis de la Constantin precum că acesta îi lasă ei întreaga

avere, iar fraţii lui „întru nimica să nu să amestece”, domnul îi întăreşte „toatăagonisita ce au avut […] bucate şi povăjie casăi şi […] haine şi […] arginturi”, dar decide să se împartă în două toate moşiile cumpărate împreună cu soţul ei33. Cumse explică faptul că văduva este obligată să îmbucătăţească cu ai săi cumnaţi pământul achiziţionat împreună cu soţul ei? Răspunsul se regăseşte, pentru aceastăsituaţie, în mod fericit, într-un document din 1755 când, cu prilejul unui proces derevendicare a unor datorii, implicate fiind şi unele rude ale Grozavei, aflăm căaceasta a trecut la cele veşnice fără diată dar, mai important pentru discuţia noastră,şi „fără ficiori” astfel că „moşiile ei au rămas la neamul ei”34. Aşadar, chiar dacă

proprietăţile fuseseră cumpărătură comună, rudele soţului decedat erau îndreptăţitesă încapă şi ele la moştenire pentru că altfel, după moartea văduvei, în lipsă deurmaşi, ele ar fi intrat integral doar în neamul acesteia, producându-se undezechilibru şi, astfel, şi o nedreptate faţă de primii menţionaţi.

Mai puţine par a fi însă cazurile în care individul fără descendenţi, dar având cu certitudine rude (multe sau puţine), alege să-şi aşeze toată avuţia în braţele bisericilor şi mănăstirilor. Deşi nu există o serialitate a documentelor şi nicinoi nu am întreprins o analiză statistică sistematică, credem că nu greşim, totuşi,

32

Ibidem, p. 470.33 Teodor Balan, Familia Onciul. Studii şi documente, Cernăuţi, 1927, doc. 44, p. 52-53 (acelaşidocument şi în Gh. Ghibănescu, Ispisoace şi zapise, vol. IV/1, Iaşi, 1914, p. 40-42).34 Ibidem, doc. 77, p. 85.



ght 2016


când afirmăm că se recurge la această practică cu precădere la început de veacXVII, cazurile de acest fel împuţinându-se cu cât înaintăm în timp. La 23 mai1605, Toader, fiul Perioaiei, face pomelnic prin care lasă toată averea şi casele sale

şi ale părinţilor săi mănăstirii Sfântului Sava din Iaşi, atât pentru pomenireasufletelor părinţilor lui, ale surorilor lui, cât şi pentru sufletul lui şi pentru achitareadatoriilor 35. Un alt exemplu datează din 3 septembrie 1607, când doi fraţi, Toader,fiul lui Cristea Ivul din Negrileşti, şi sora lui Stanca de bunăvoia lor „ne-am plecatşi ne-am dat sventei mănăstiri Săcului şi lui Ioan Botezătorul, cu toate bucatelenoastre, după moartea noastră şi cu partea noastră de ocină den sat Negrileşti din partea tătâne nostru Crăste”36. Toader cu soţia lui Odochiia şi cu Stanca dăruiesc,aşadar, părţile lor din Negrileşti, moştenite de la tatăl lor, sfintei mănăstiri pentrutoate grijile sufletului : pentru pomenirea părinţilor, spre a fi scrişi în pomelnic şi,după moartea lor, pentru pomenire în fiecare an. Din document mai reiese că ceidoi fraţi ce se dau mănăstirii nu au descendenţi direcţi şi, fapt şi mai important, nicinu vor să lase rudelor – de exemplu, celorlalţi fraţi – partea lor de moştenire, pentrucă se menţionează în document, „după moartea nostră ce vor rămânea bucate denoi, toate să aibă a hi mănăstireşti şi nime dintru fraţi sau din sămenţia noastră sănu aibă a se amesteca, pentru căce aceste sate au fost înpărţite de părinţii noştri şilor li s-au dat alte sate”37.

Reţinem că exemplele de mai sus susţin şi întăresc ideea liberului arbitru alindividului în privinţa deciziilor referitoare la împărţirea averii (în contrast cutestarea între soţi) şi, totodată, capacitatea sa de a exclude de la moştenire (în cazul

în care testatorul nu are urmaşi direcţi) rudele colaterale, cum ar fi spre exemplu,fraţii şi surorile. Se mai cuvine să subliniem şi faptul că daniile către biserică şimănăstire aveau, în epocă, un caracter irevocabil, proprietăţile dăruite lăcaşurilor sfinte nemaiputând fi întoarse nici măcar de autorii lor 38.

Este drept, însă, că între această practică şi cea anterioară în care soţii îşitestează bunurile reciproc, se află cazuri în care un cuplu sau un individ alege unreprezentant din neam pentru a-i/a-l moşteni. Precizăm, totuşi, că, în cele mai multecazuri, vorbim de partea sufletului nu de întreg patrimoniul, unele persoanealegând să-şi orânduiască mare parte din bunurile lumeşti încă din timpul vieţii,

prin diverse danii, mai ales dacă nu aveau moştenitori direcţi, păstrând până la ceadin urmă suflare doar acea parte necesară îngropăciunii şi pomenirilor.Din punct de vedere moral şi religios, partea sufletului avea menirea de a

asigura „purtarea grijelor sufleteşti” adică „uşurarea” sufletului mortului39, iar din perspectivă juridică garanta celui care urma să se ocupe de toate acestea o parte din

35 DIR, A, XVII, I, doc. 328, p. 244.36 Ibidem, II, doc. 156, p. 127.37

Ibidem.38 Mariana Lazăr, „Spre folosul acestei Sfinte Case”. Constituirea şi evoluţia domeniului MănăstiriiCotroceni (secolele XVII-XIX), Brăila, 2012, p. 14.39 Istoria dreptului românesc, vol. I, p. 522.



ght 2016

174 Elena Bedreag

averea defunctului, aproximativ o treime din masa succesorală a acestuia40. Parteasufletului este sinonimă cu termenul comând41 şi cuprindea nu doar cheltuielilenecesare înmormântării ci şi o serie de alte pomeni, cum ar fi cele la un anumit

termen (de 3, 9, şi 40 de zile apoi cele de 3 luni, de 6 luni şi de un an)42

, cât şi alteobligaţii, cum ar „pomelnicul de lemn”, dezgroparea sau săparea unei fântâni43.Stabilirea clară a unui reprezentant sau a unor reprezentanţi din familie, de regulăun nepot sau o nepoată atunci când moştenitori fireşti nu existau, era semnificativă pentru testator, neputând fi lăsată în voia sorţii o sarcină atât de importantă44.

La 26 februarie 1638, Nasta, fata lui Ivan Vartic „se dă” ginerelui ei, Ursul,din Broşteni şi nepoatei sale, Antemia, fata lui Grigorie „ca să ma grijeascădumnealor şi să mă hrănească şi să mă înbrace până voiu fi vie şi după moarteamea ca să mă comânde cu toate pamneţile cum se cade unui om mortu, căci alţifecioari n-am avut, nici s-au aflat alţi nepoţi […]”45.

Tentative ale familiei de a sustrage părţi din această cantitate a averiidestinată grijii sufletului se regăsesc răsfirate în vechile documente, mai ales încazurile în care acestea erau îndreptate către mănăstiri dar nu am identificat niciuna dusă până la capăt46. Cert este că îngrijirea sufletului, partea în bani sau înmoşii destinată acestui fapt, era la fel de bine păzită de cutumă ca şi partea de patrimoniu a copiilor din trup. Codul Calimach subliniază foarte bine acest lucru:„Curată avere se numeşte aceia care rămâne după scăderea datoriilor şi acheltuielilor îngropării şi a trebuincioaselor pomeniri, făcute după starea mortului.

40 Violeta Barbu, Privilegiile mezinului: între realitatea juridică şi ficţiunea basmului, în ArhGen,V(X) (1998), nr. 1-2, p. 70 (articol inclus în eadem, „De bono coniugali”…, p. 85-99).41 Termen care vine din latinescul commendatio şi care în română – comândare – înseamnăîncredinţare, a te lăsa în grija altuia; termenul cuprindea aşadar şi atribuţiile de îngrijire în timpulvieţii cât şi de comemorare după trecerea la cele veşnice (ibidem, p. 90; Istoria dreptului românesc,vol. I, p. 522).42 ANB, Achiziţii Noi, MMDCCXXI/10.43 Artur Gorovei, Partea sufletului. Un vechi obiceiu juridic al poporului român, extras din

„Şezătoarea”, 1925, p. 4. Nicolae Mihai observă că, în discursul testamentar din Oltenia celei de adoua jumătate a secolului al XVIII-lea, motivul fântânii ocupă un loc din ce în ce mai important,acesta fiind perceput ca modalitate de perpetuare a memoriei defunctului în durata lungă (vezi idem, Pro memoria mortuis. Practică testamentară şi practici comemorative în Oltenia modernă (1700-1860), în „Xenopoliana”, XI (2003), nr. 3-4, p. 213).44 Cazurile excepţionale apar atunci când nu există nici un fel de susţinere din partea copiilor. La 8iulie 1681, Irina, giupâneasa preotului Dumitraş, rămânând singură la boală şi bătrâneţe, se dă „lasfârşitul vieţii miali şi la darea sufletului mieu” preotului Mihail „ca să aibă molifta sa a mă griji şi amă comânda” căci, spune femeia, deşi are şi „feţi şi fiate”, nici unii „nu m-au socotit, neci m-au căutatde nemicî”. Ea dăruieşte preotului plată pentru grija sufletului partea sa din satul Cotârleşti, parte cetrebuie văzută tocmai ca partea sufletului, copiii fiind, cel mai probabil, înzestraţi cu părţile

cuviincioase din patrimoniul familiei ( Documente Iaşi, vol. II, doc. 559, p. 498).45 DRH , A, XXIV, întocmit de C. Cihodaru şi I. Caproşu, Bucureşti, 1998, doc. 249, p. 232-233.46 Ibidem, XXV, întocmit de Nistor Ciocan, Dumitru Agache, Georgeta Ignat şi Marius Chelcu,Bucureşti, 2003, doc. 487, p. 455-456 (documentul este din 20 octombrie 1638).



ght 2016


Averea nu se cercetează câtă era la facerea testamentului, ci câtă se afla la moarteatestatorului”47.

Primii chemaţi să se ocupe de sufletul părintelui decedat şi îndreptăţiţi,

aşadar, să moştenească această parte din patrimoniu, partea sufletului, erau copiiide sânge. Din suretul de împărţire a averii părinteşti între doi fraţi aflăm că „Iar o parte de ocină, ce-au avut maica noastră, Mărica, datu-au frăţâni-mieu [...] Toader Petreceico, anume Durneştii, unde-s curţile lui, pentru căci au murit în mâna lui şiau grijit-o el”48. Grija pentru părinte la vreme de bătrâneţe şi în preajma morţii, cuexcepţiile de rigoare49, transpare din multe acte şi documente, fie ele de împărţiresau de danie, îndreptată, după vrerea părintelui, către biserică sau mănăstire. Dinmoştenirea primită de la ai lui, popa Aftanasie vinde o jumătate de sat iar cu baniicumpără şi dă mănăstirii Solca 200 de stupi „să fie an de an pomenire pentru tatălmeu, Lazăr, pentru mama mea Anastasia şi pentru mine”, căci, mai adaugă personajul nostru, e dator să facă acest lucru pentru că ei nu au avut „alţi copii înafara de mine”50.

Lucrările de natură juridică vorbesc de instituţia căminului în contextulexpresiilor şi principiilor legate de privilegiul masculinităţii şi al mezinului.Instituţia căminului adică moşia strămoşească, a neamului, cuprindea, dacă nereferim la secolele XVI şi XVII, toate moşiile părinteşti, pentru ca, ulterior, dinsecolul al XVIII-lea, ea să desemneze doar acele moşii de la care fusese preluatnumele sau porecla familiei51. De aici şi logica presupunerii că doar băieţiimoşteneau casa părintească. Aşa cum subliniază şi Violeta Barbu, pornind de la

prevederile pravilelor 52, „principiul în virtutea căruia se aplică privilegiulmasculinităţii este unul genealogic”53, fiind susţinut de codurile de legi în temeiulconservării numelui familiei.

Obiceiul ca mezinul să rămână în casa părintească este subliniat şi destudiile monografice întreprinse în secolul trecut. Henri H. Stahl54 oferă mai multe

47 Codul Calimach, ediţie critică de Andrei Rădulescu, Bucureşti, 1958, art. 970, p. 371.48 DRH , A, XXIII, întocmit de Leon Şimanschi, Nistor Ciocan, Georgeta Ignat şi Dumitru Agache,Bucureşti, 1996, doc. 332, p. 377.49 Dezamăgirea cu privire la comportamentul necuviincios al coconilor este invocat şi de Petru

Şchiopul în diata sa, acesta reproşându-le fiicei sale, soţului acesteia şi nepotului de soră că nu i-aufost aproape şi nu l-au ajutat la nevoie aşa cum se cade să facă un copil pentru părintele său(Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor , vol. XI, doc. DLXXX, p. 438; N. Iorga, Istoria românilor în chipuri şi icoane, Bucureşti, 2012, p. 280-281; Maria Magdalena Székely,Testamentele..., în loc. cit ., p. 27. Pentru mai multe detalii referitoare la soarta averii, împărţirea şiconsistenţa ei, vezi Petronel Zahariuc, Inventarul averii lui Petru vodă Şchiopul , în RIS , XIII-XV(2008-2010), p. 443-462).50 DRH , A, XXI, doc. 367, p. 466.51 Istoria dreptului românesc, vol. I, p. 521; Prăvilniceasca Condică, ediţie critică alcătuită de uncolectiv sub îndrumarea lui Andrei Rădulescu, Bucureşti, 1957, p. 100.52 Legiuirea Caragea, ediţie critică alcătuită de un colectiv sub îndrumarea lui Andrei Rădulescu,

Bucureşti, 1955, partea IV, cap. III, alin. 20, p. 375; Prăvilniceasca Condică, p. 100.53 Violeta Barbu, „De bono coniugali”…, p. 86.54 Henri H. Stahl, Contribuţii la studiul satelor devălmaşe româneşti, ed. a II-a, vol. II, studiuintroductiv şi ediţie critică de Paul H. Stahl, Bucureşti, 1998, p. 108-109.



ght 2016

176 Elena Bedreag

argumente pentru susţinerea unui astfel de comportament. Părinţii, ajunşi la bătrâneţe, nu mai au puterea să muncească pământul şi să întreţină întreagagospodărie, astfel că ei aveau nevoie de ajutorul copiilor. Cum însă fraţii cei mari

se căsătoriseră şi se aşezaseră la casa lor, iar fetele, de asemenea, se mutaseră încasa soţului, nu mai rămânea decât prâslea să ofere ajutor, cu atât mai mult cu cât,în unele cazuri, el nu se căsătorise, încă, rămânând, aşadar, neînzestrat, fiind, şi dinacest punct de vedere, îndreptăţit să primească casa părintească.

Care era însă situaţia în Moldova, căci, cum bine se ştie, aici, în contrast cuspiritul cutumelor din Ţara Românească55, egalitatea femeilor în materiesuccesorală era clar exprimată56: „Pentru cultura juridică moldovenească,chestiunea este limpede: egalitatea perfectă la vocaţiunea succesorală. Nimeni nu aformulat o teză contrarie”57.

P. P. Panaitescu în studiul său referitor la obştea sătească 58 este de părerecă atât mezinul, cât şi mezina aveau dreptul să moştenească casele părinteşti, eifiind ultimii rămaşi neînzestraţi şi cei care aveau grijă de părinţi la bătrâneţe. În1622, Ştefan Tomşa dă câştig de cauză lui Ştefan Moimăscul în procesul cu Stanca,sora lui Pătraşco banul, socrul său, pentru că, spune domnul, „am aflat lege ca săţie Ştefan casăle şi biserica pentru căci iaste giupâneasa lui fata fratelui celui maimic, lui Pătraşco banul”59. De asemenea, în veacul al XVIII-lea, din mărturiilerămase din lungul proces derulat între doi dintre membrii familiei Catargiul, CostinCatargiul şi cumnata sa, Catrina, în jurul părţilor din patrimoniul familiei ce s-ar cuveni feciorilor Catrinei, Costin precizează că „din hotarul Mărăşeştilor [...] nu-i

va da, fiind aşezare părinţască şi d[umnea]lui cel mai mic fecior la părinţi”60.

55 Marcel Emerit, La femme en Valachie pouvait-elle héritier?, în RHSEE , IV (1927), nr. 1-3, p. 38; ofoarte amănunţită analiză a modului diferenţiat de intrare la moştenire între băieţi şi fete dar şi afelului în care au evoluat practicile de reglare a acestor diferenţe se găseşte la Violeta Barbu, „Debono coniugali”..., p. 100-118; pentru chestiunea moştenirii în ansamblul ei vezi şi I. Minea şi L. T.Boga, Cum se moşteneau moşiile în Ţara Românească până la sfârşitul secolului al XVI-lea?Contribuţii la istoria vechiului drept în Ţara Românească, în CI , VIII-IX (1932-1933), nr. 2, p. 164-197,nr. 3, p. 84-238, an X-XII (1934-1936), nr. 1, p. 303-336, XIII-XVI (1940), nr. 1-2, p. 1-52.56 După cum subliniază George Fotino (Vechiul drept succesoral românesc, în Pagini din istoria

dreptului românesc, ediţie îngrijită de Gheorghe Cronţ şi Stanca Fotino, Bucureşti, 1972, p. 103),această diferenţă între Moldova şi Ţara Românească nu trebuie văzută decât sub raportul unor nuanţe.„Masculinitatea s-a perpetuat în obiceiul românesc atâta timp cât codevălmăşia s-a menţinut, deîndată ce proprietatea particulară şi-a făcut loc, atunci şi egalitatea sexelor a luat locul privilegiuluimasculinităţii, introducându-se în obiceiul juridic românesc şi în practica juridică” (cf. Dumitru D.Mototolescu, Privilegiul masculinităţii. Este o inovaţie a Legiuirii Ipsilanti sau Caragea sau este oconservare a unui obiceiu juridic preexistent , Bucureşti, 1915, p. 190-191).57 George Fotino, Contribuţiuni la studiul regimului succesoral în vechiul drept consuetudinar românesc. Cercetări monografice, Craiova, 1927, p. 9; Ştefan S. Gorovei, Fragmente pentru oantropologie socială (Moldova secolului al XVII-lea), în AMM , XII-XIV (1990-1992), vezisubcapitolul Femeia. Statut juridic şi acţiune socială, p. 170.58

P. P. Panaitescu, Obştea ţărănească în Ţara Românească şi Moldova. Orânduirea feudală,Bucureşti, 1964.59 DIR, A, XVII, V, doc. 150, p. 107.60 Gh. Ghibănescu, Surete şi izvoade, vol. IX, Iaşi, 1914, doc. CXIX, p. 303.



ght 2016


Privind mai atent spre sursele vremii nu putem să nu observăm că lucrurilesunt ceva mai nuanţate. Este adevărat că sunt documente care susţin dreptulmezinului de a moşteni şi de a rămâne în casa părintească, dar există şi mărturii

prin care acest bun se împarte frăţeşte. Bunăoară, în contextul în care mezinul era„necrescut” şi nu avea capacitatea juridică să intre să stăpânească, mama lasăcasele surorii mai mari: „în vremea când am măritat pre fiica me Catrina, copilulmieu Toader fiind fără de vârstă, eu am dat casile Catrinii să le stăpăniească, pănăcând va creşte copilul şi va veni la vârstă şi atunce se vor învoi ca nişte fraţi, dupăcum pre largu adeverează zapisul ce l-am dat atunce la măna fiicii mealeCatrinii”61.

Ipoteza noastră este că nu moşteneau neapărat cei mai mici copii ci aceiacare, fie erau desemnaţi în mod expres de părinţi, cel mai adesea prin diată, fie îşiasumau rolul de a îngriji şi a-i înmormânta pe părinţi. Casele părinteşti „dupăobiceiul legei creştineşti” reveneau acelui fecior „care să va alege”62 să îngrijeascăde părinţi în viaţă şi după moartea lor. Există şi cazuri în care casa părintească se justifică a fi moştenită de mezin în contextul în care, rămas singurul neînzestratdintre copii, casa părintească şi părţile din jurul acesteia rămân în sigura avuţie afamiliei.

„Adecă eu, baba Marie Şomtăceasa a lui Vasile Şomâtcă, am dat scrisoareme la mâna lui Ioniţă, ficiorulu meu celui mai mic, se se ştii casa din Vale(a) Vii,cu locu casii şi pomiţi bătrâni ce se află în prejur casii, am dat lui fiindcă altă nu aurămas, fiindcă cei mai mari feciori au luat zestri câte doi boi, o vacă şi câte zece

mascuri maturi şi fiiştcare ş-a luat livada sa”63.Mai mult, am identificat o serie de cazuri din care pare să reiasă că nu

neapărat mezinul, fie parte bărbătească, fie parte femeiască, moştenea casele părinteşti, ci era preferată fiica cea mică, în contrast cu cele afirmate într-undocument de la jumătatea veacului al XVIII-lea în care se spune că: „nici o fată nu poate intra în baştina părintească, ci numai feciorul moşteneşte baştina părinţilor iar fetelor li se dau stăpânire într-alte părţi de moşii, pe de lături”64. Vasile Rusethatmanul, în diata sa precizează faptul că lasă casa părintească tocmai fiicei celeimici („fiind ia fata ce mai mică, i să cade să moşteniască ia şi casa me”65),

necăsătorită dar care nu era cel mai tânăr copil, ultimul fiind un băiat, Vasile, dupăcum testatorul precizează clar în document. Mai observăm însă că acestui fiu îi lasă„casele de la Jijie, cu biserică de piatră [...] şi să aibă a trăi cu mumă-sa”66.

Pentru a adânci analiza aducem în discuţie cazul Catrinei, fiica Mariei şi alui Pascal biv vel medelnicer. După foaia de zestre din 7 decembrie 1760, acesta

61 N. Iorga, Documente botoşănene, în BCIR, VIII (1929), doc. 5, p. 8.62 Documente Iaşi, vol. VI, editor Ioan Caproşu, Iaşi, 2004, doc. 54, p. 46-47.63 ANB, Achiziţii Noi, MCMXXIII/1 (7269 ‹1760 septembrie 1-1761 august 31›).64

Radu Rosetti, Cronica Vascanilor , extras din AARMSI , seria II, XXIX (1906), p. 12.65 Iulian Marinescu, Acte moldoveneşti felurite, în BCIR, VIII (1929), p. 92; Documente Iaşi, vol. VI,doc. 768, p. 672.66 Ibidem, p. 672-673.



ght 2016

178 Elena Bedreag

primeşte, printre altele, şi „casa de la Gârle împreună cu noi şi mai la urmă sărămâi desăvârşit”67. Deci casa părintească este cuprinsă în zestre cu mult înainte desfârşitul părinţilor. Aceasta – casa, adică – am putea spune că o primeşte în

calitatea ei de fiică unică, ea mai având încă doi fraţi după cum reiese din diatamamei din 6 august 1777, unde se mai specifică şi faptul că, printre acele bunuri cerămân ale mamei să-i fie „pentru chiverniseala vieţii mele” şi mai apoi să fie ele„pentru grijile mele”68, se numără şi o moară cu roată şi cinci pogoane situate laGârle, moşie dată de zestre fiicei ei.

În situaţiile în care familia nu beneficia de un patrimoniu vast, casa părintească era totuna cu partea sufletului şi trebuia orânduită acelora care seangajau să se îngrijească de cele trebuincioase înmormântării şi pomenirilor. Spremijlocul veacului al XVIII-lea, procesul Paraschivei, femeie săracă din Iaşi cu Neculai Vartic, fost căpitan, ne oferă detalii importante în privinţa acestei cutume.Răpindu-i-se o fiică de către moscali, Paraschiva „au purces şi ea după copilă, cădoar ar putea-o scoate”. Soarta însă îi fu potrivnică. Şi cum suferinţa pricinuită derăpirea copilei (pierdută, probabil, pentru totdeauna în mâinile duşmanului), nu fusuficientă, la întoarcerea în ţară aceasta îşi află şi avuţia risipită. Dumitru, ginereleei, profitase de necaz şi de „fuga” soacrei şi vânduse casa acesteia sus numitului Neculai Vartic. După mult chin cu ginerele Dumitru a cărui neisprăvnicie şi rea purtare se putea judeca şi după martorii aduşi la proces în faţa mitropolitului Nechifor, – „oameni răi, nişte beţivi şi aflaţi întru tălhuşaguri” – domnul îi întăreştecasa şi-l dă rămas pe Dumitru ca nefiind îndreptăţit să vândă acel bun. Din

desfăşurarea propriu-zică a anchetei şi interogarea martorilor aflăm că acea casă nufusese cu nici un chip destinată fetei ce luase în căsătorie pe acest Dumitru, ci urmasă fie lăsată fetei celei mici, răpită de moscali. Dar nici acest lucru se pare că nu era – ca să spunem aşa – „bătut în cuie”, dania depinzând, în cele din urmă, decomportamentul fetei şi de o bună înţelegere cu viitorul ei ginere. Aşadar, în acestcontext, casa părintească apare ca fiind asimilată părţii sufletului, fiind lăsatămoştenire nu mezinei, ci acelei persoane care o va convinge pe Paraschiva că se vaocupa de trebuinţele sufletului69. Putem conchide, prin urmare, că nu eraobligatoriu ca fiul cel mai mic să intre în posesia casei bătrâneşti, părintele având

ultimul cuvânt şi putându-l îndepărta de la moştenirea acesteia dacă se dovedeanevrednic de sarcina ataşată acestei părţi din patrimoniu.Am ales să ne desfăşurăm analiza de faţă în „durata lungă”, aproximativ

două secole (al XVII-lea şi al XVIII-lea), dar cu un „nucleu” temporal concentratîn jurul veacului al XVII-lea, când practica cutumiară are încă o puternicăinfluenţă, susţinută sau nu de reglementările pravilelor. Am putut, astfel, observa înce măsură anumite practici se menţin, evoluează sau se împuţinează în contextul

67 Gh. Ghibănescu, Surete şi izvoade, IX, doc. CX, p. 276, Documente Iaşi, vol. VI, doc. 326, p. 280-281.68

Gh. Ghibănescu, Surete şi izvoade, IX, doc. CXIV, p. 288, Documente Iaşi, vol. VI, doc. 303, p. 397-399.69 Paraschiva afirmă în timpul procesului că dacă nu s-ar fi înţeles cu ginerele ei „ar fi ţinut [casa] decomândul său” (Condica lui Mavrocordat , ediţie cu introducere, note, indici şi glosar alcătuită deCorneliu Istrati, Iaşi, 2008, vol. II, doc. 1144, p. 391).



ght 2016


transformărilor ce au loc în societatea perioadei mai sus precizate. Remarcăm căvoinţa individului păleşte în faţa neamului şi a cutumei care-l îndreptăţeşte să primească o anumită parte din averea defunctului dacă acesta nu are descendenţi

din trup. Cu toate că rândurile unor diate s-au născut şi dintr-o puternică afecţiuneîntre soţi, şi de aici şi nevoia de a se lăsa unul în grija celuilalt după moarte cu toatăavuţia, cutuma nu a ţinut cont de astfel de împrejurări şi, prin intermediul rudelor celui decedat, a sfâşiat acea succesiune de avere care nu era fundamentată peregulile strămoşeşti. Se mai poate observa, atunci când vine vorba de testări cătreBiserică, fie că este vorba de acea cantitate ce revine pentru grijile sufletului fie deîntreg patrimoniu, că acest tip de danie, către respectiva instituţie, era la fel de bine protejată ca şi partea care revenea descendenţilor direcţi ai testatorului.

În cazul în care individul avea copii din trup (ne referim, acum, la aşanumitul privilegiu al mezinului), cu toate că erau numeroase situaţiile în care celmai mic dintre cuconi moştenea casa părintească, observăm că tatăl sau mama puteau decide şi puteau întoarce spre un alt copil acest bun patrimonial, dacă celvizat iniţial nu se arătase vrednic să preia şi sarcinile de înmormântare şi pomenireşi afişa un comportament necuviincios faţă de cei ce îi dăduseră viaţă.

Strângând laolaltă toate aceste mărturii şi detalii referitoare la modul încare avea loc succesiunea în familia moldovenească, constatăm că, în Moldovasecolul al XVII-lea, actul de ultimă voinţă al oamenilor era încorsetat de o serie defactori precum cei biologici, de gradul de subiectivitate al domnului şi al sfatuluidomnesc (atunci când aveau loc judecăţi între membrii unui grup familial), la care

se adăuga dualitatea sistemului de drept (pozitiv canonic şi cutumiar), ceea ce lăsaindividului libertatea de a decide neîngrădit doar în puţine situaţii.

Testamentary discourse between individual willand family laws in 17th century Moldavia

Abstract

Starting our research from the analysis of the testamentary discourse from the 17 th

century Moldavia, the aim of the paper is to identify those aspects that define the relationinside and outside family, precisely the place of a person in the dynamic of familyrelationships. There are two situations that we identified, which underline very well thismatter - the first one deals with those that have no direct heirs and the second one refers tothe regulation and the problematic generated by the inheritance of the soul’s part (“partea

sufletului”). Taking into account the type of sources and the issues discussed, and bearing in mind that those times are defined first of all by the capacity of a person to own and dispose of his/her fortune, the present research will focus mostly on the juridical aspects.

Keywords: heritage, law, children, widow, will, “soul’s part”, Moldavia.

testamentary discourse between individual will and family laws in 17th century moldavia content file...

Documents