- 1 -

13 ani de cercetări asupra auto-guvernării mentale Laurenţiu P. Maricuţoiu

Universitatea de Vest din Timişoara lmaricutoiu@socio.uvt.ro

Abstract This review presents the evolution of the Mental Self-Government Theory (Sternberg, 1994a) and its main research results. We analyse the connections established between this theory and personality measures (the Five Factor Model, Holland’s model, self-esteem) and between this theory and cognitive development. Later on, we present the results obtained within educational settings, emphasizing the importance of the thinling style on students’ academic achievements, on teachers’ performance in effectively transmitting information and the importance of thinking styles in the academic evaluation process. Key words thinking style, personality, academic achievement

1. Stilul. Delimitări conceptuale Conceptul de „stil” este introdus în psihologie de către Adler, referindu-se la unicitatea unei persoane şi înţelegând prin acesta un mod personal de existenţă (după Macsinga, 2000). În timp, această noţiune a suferit unele metamorfoze, intrând în vocabularul psihologiei şi sub formă de stil aperceptiv, cognitiv, de gândire, etc. Cu toate acestea, conotaţia primară dată de Adler a rămas, stilul nefiind rupt de sfera personalităţii, manifestându-se tocmai prin unele particularităţi şi diferenţe ale acesteia. Analizând retrospectiv teoriile stilurilor formulate până acum, Zhang (2001e, p.100) susţine că cercetările s-au axat pe trei mari tipuri de stiluri:

• Stiluri cognitive – folosite pentru a caracteriza modalităţile de procesare a informaţiei (ex.: teoria dependenţei-independenţei de câmp a lui Witkin)

• Stiluri de învăţare – folosite pentru a caracteriza modalităţile de învăţare ale indivizilor (ex.: teoria lui Biggs)

• Stiluri de gândire – folosite pentru a caracteriza modalităţile în care un individ preferă să-şi folosească abilităţile cognitive (ex.: teoria auto-guvernării mentale a lui Sternberg)

• Stiluri de personalitate – folosite pentru a caracteriza modalităţile în care un individ preferă să se comporte (ex.: teoria lui Holland)

2. Teoria auto-guvernării mentale. Stilurile de gândire după Sternberg

2.1 Teoria auto-guvernării mentale În conformitate cu teoria auto-guvernării mentale, oamenii au nevoie să-şi “pună ordine” în idei, activităţi, proiecte paralele etc. Există mai multe modalităţi de a ordona aceste elemente, dar totuşi oamenii le preferă numai pe unele dintre ele şi resping posibilitatea unei alte modalităţi. Mai mult chiar, oamenii preferă o anumită modalitate pentru o anumită situaţie şi o altă modalitate pentru altă situaţie. Această modalitate preferată a unui individ de a gândi este ceea ce Sternberg (1994a) numeşte stil de gândire. Această definiţie este foarte importantă pentru a nu confunda stilul de gândire cu abilităţile cognitive. Stilul de gândire este un construct ce-şi propune să surprindă legătura între două aspecte ale psihologiei individului care au fost tratate separat: personalitatea individului şi intelectul său. Deşi există mai multe clasificări ale stilurilor de gândire, viziunea lui Robert J.

- 2 -

Sternberg este astăzi cea la care se apelează cel mai des. Potrivit acestui autor, stilul de gândire este o “modalitate preferată de a gândi” (Sternberg, 1994a, p.170), un mod preferat de folosire a propriilor abilităţi cognitive. Ideea nu este una total nouă în spaţiul psihologiei personalităţii, Cattell subliniind acelaşi fapt prin diferenţierea pe care o practică între inteligenţa fluidă şi cea cristalizată, noutatea constând în faptul că stilul de gândire nu mai este echivalat cu inteligenţa. Făcând o paralelă între guvernarea unei naţiuni şi auto-guvernarea mentală, Sternberg defineşte 13 stiluri de gândire, după cum urmează (după Sternberg, 1994a, p.174-177, Zhang, 1999, p.167-167):

• Funcţiile auto-guvernării mentale – legislativă, executivă şi judiciară duc la teoretizarea a trei stiluri de gândire:

• legislativul - îi place să creeze, să formuleze şi să planifice soluţiile problemelor, preferă probleme nestructurate ce implică strategii creative;

• executivul - urmează reguli, nu iese din “tipare”, preferă probleme pre-structurate, este interesat de implementarea regulilor;

• judiciarul - îi place să evalueze reguli şi proceduri, să vadă care este cea mai bună;

• Formele auto-guvernării mentale – monarhică, ierarhică, oligarhică şi anarhică duc la teoretizarea a patru stiluri de gândire:

• monarhicul - predomină un singur scop sau mod de a rezolva problemele; • ierarhicul - îşi propune urmărirea mai multor scopuri în acelaşi timp, pe

care le ierarhizează în funcţie de importanţă; • oligarhicul - urmăreşte mai multe scopuri, dar care au pentru el importanţă

egală; • anarhicul - nu acceptă reguli, proceduri şi principii călăuzitoare, îi place să

lucreze la proiecte flexibile din punctul de vedere al conţinutului, al modului de lucru şi al termenelor;

• Nivelurile auto-guvernării mentale – în general se pot distinge nivele globale şi locale ale guvernării unui stat, deci vom avea un stil de gândire

• global - preferă să abordeze subiecte largi şi abstracte, se axează asupra relaţiei, aspra structurii, sesizând cu dificultate părţile componente;

• local - indivizi pragmatici, preferă să rezolve probleme concrete, specifice, se axează pe detalii;

• Scopul auto-guvernării mentale – aşa cum problemele unui stat sunt interne sau externe, deosebim un stil de gândire:

• intern - tind să fie introvertiţi, orientaţi spre sarcină, preferă problemele la care trebuie să lucreze singuri;

• extern - sunt predominant extrovertiţi, preferă problemele în care trebuie să lucreze cu alţi colegi;

• Orientarea auto-guvernării mentale – se evidenţiază două stiluri de gândire: • conservatorul - îi place să adere la legile şi procedurile existente, să

minimalizeze schimbarea; • progresistul - îi place să trecă dincolo de regulile şi procedurile existente,

să maximizeze schimbarea şi de aceea preferă sarcinile ce implică noutate şi ambiguitate.

Plecând de la descrierea stilurilor propuse de Sternberg, Zhang (2001e, p.101) împarte stilurile de gândire în trei mari categorii:

• stiluri ce favorizează creativitatea (legislativ, judiciar, global, ierarhic, liberal) – oamenii care preferă aceste stiluri sunt cei ce vor să depăşească convenienţele, se îndoiesc de eficienţa normelor şi îşi asumă riscul de a realiza activităţile altfel decât ceilalţi;

- 3 -

• stiluri ce inhibă creativitatea (executiv, local, conservator) – oamenii care preferă aceste stiluri nu ies din tiparele actuale, minimalizează schimbarea;

• stiluri care nu influenţează creativitatea (intern, extern)

2.2 Factori ce stau la baza adoptării unui anumit stil de gândire. Stilurile, ca şi abilităţile, nu sunt date de la naştere ci în mare parte reprezintă o funcţie a mediului în care se şi dezvoltă. Fiind constructe ce-şi propun să facă legătura între abilităţile cognitive şi personalitate, cercetătorii au investigat posibilele legături dintre stilurile de gândire şi factorii de personalitate din modelul Big Five (Zhang 2002a, 2002d), legăturile cu teoria stilurilor de personalitate a lui Holland (Zhang 2000, 2001d) sau cu stima de sine (Zhang 2001e), precum şi posibilele legături dintre stilurile de gândire şi dezvoltarea capacităţilor cognitive (Zhang 2002b). O persoană care manifestă un anumit stil de gândire într-o situaţie poate avea un alt stil în altă situaţie; mai mult chiar, persoanele au anumite stiluri preferate într-o etapă a dezvoltării ontogenetice şi preferă alte stiluri într-o etapă diferită. O cercetare relevantă în acest sens este cea desfăşurată de Zhang (2002b), care a făcut legătura între stilurile de gândire descrise de Sternberg şi teoria dezvoltării cognitive a lui Perry. Astfel, rezultatele aceste cercetări au indicat faptul că indivizii care se află la un nivel de dezvoltare cognitivă dualist – caracterizat printr-o gândire absolutistă de tip corect-incorect, alb-negru – au tendinţa de a folosi în mai mare măsură stilurile de gândire ce inhibă creativitatea (executiv, local, conservator), comparativ cu cei ce se află la un nivel de dezvoltare cognitivă relativist, caracterizat prin gândire critică (după Zhang, 2002b, p.189). De asemenea, Perry teoretizează mai multe alternative pentru trecerea de la un nivel inferior la un nivel superior, una dintre ele fiind retragerea, care presupune întoarcerea la o orientare dualistică pentru a găsi securitatea şi puterea de a face faţă unui mediu prea dificil. În legătură cu acest mecanism, foarte asemănător cu regresia psihanalitică, Zhang (2002b, p.189) susţine că el este desfăşurat folosind stilurile monarhic şi local. Conform acestei afirmaţii, se pare că atunci când ne confruntăm cu sarcini prea complexe avem tendinţa să ne axăm pe aspectele lor practice şi să ne stabilim scopuri unice în rezolvarea lor. O variaţie a stilurilor de gândire în funcţie de stadiul de dezvoltare al individului este demonstrată de Zhang (2001a, p.294), care a evidenţiat faptul că în intervalul 14-19 ani vârsta corelează negativ cu stilul de gândire ierarhic. De asemenea, Macsinga şi colab. (2002, p. 111-114) evidenţiază variaţii semnificative în funcţie de vârstă la nivelul mai multor stiluri de gândire, după cum urmează:

• stilul global – există diferenţe induse de vârstă şi apartenenţa sexuală, la nivelul acestui stil evidenţiindu-se o dinamică dependentă de vârstă, diferită în funcţie de sex: la bărbaţi s-a constatat o scădere semmnificativă a mediei între 28-36 de ani, iar la femei tendinţa la această vârstă este de creştere, pentru ca în intervalul de vârstă 37-55 de ani media să nu difere semnificativ de cea de la 19-27 de ani;

• stilul progresist – s-au constatat diferenţe induse de apartenenţa sexuală (media bărbaţilor este semnificativ mai mare decât media femeilor) şi în funcţie de vârstă: la ambele sexe se constată o scădere a mediei odată cu înaintarea în vârstă;

• stilul extern – s-au constatat diferenţe în funcţie de vârstă, tendinţa generală evidenţiată fiind de scădere a acestei medii;

• stilul monarhic – diferenţele sunt induse atât de apartenenţa sexuală (bărbaţii preferă în mai mare măsură decâr femeile să urmărească un singur obiectiv), cât şi de vârstă, tendinţa generală fiind una de scădere a mediei;

• stilul legislativ – adoptarea acestui stil este influenţată de apartenenţa sexuală (bărbaţii sunt în general mai legislativi decât femeile) şi de vârsta subiectului, constatându-se o scădere a mediei odată cu înaintarea în vârstă.

O ipoteză interesantă referitoare la originea stilurilor de gândire este înaintată de Zhang (2002c, 2002e), care face legătura între stilurile de gândire şi dominanţa cerebrală.

- 4 -

Folosind un chestionar ce-şi propune să măsoare două mari modalităţi de a procesa informaţia – modul analitic, asociat dominanţei emisferei stângi şi modul holist, asociat dominanţei emisferei drepte – Zhang obţine rezultate uşor diferite în studiile amintite anterior, dar în acelaşi timp complementare. Apelând la analiza factorială, Zhang (2002c, p.254) identifică patru factori, după cum urmează:

• Factorul 1 – influenţează modul holist şi stilurile de gândire legislativ, judiciar, global, local, progresist;

• Factorul 2 – influenţează modul analitic şi stilul de gândire executiv; • Factorul 3 – influenţează modul analitic şi stilul de gândire global; • Factorul 4 – influenţează modul holist şi stilurile de gândire global şi local.

Rezultatele celuilalt studiu realizat de Zhang indică o structură factorială mai clară formată din trei factori (Zhang 2002e, p.338):

• Factorul 1 – influenţează modul de gândire holist şi stilurile de gândire legislativ, judiciar, global şi liberal;

• Factorul 2 – influenţează modul de gândire analitic şi stilurile de gândire executiv, local şi conservator;

• Factorul 3 – este specific modurilor de gândire holist şi analitic, stilurile de gândire nefiind influenţate semnficativ de acesta.

Rezultatele celor două cercetări ne indică faptul că între stilurile de gândire şi modurile de gândire există o suprapunere destul de mare dar în acelaşi timp există şi elemente specifice, lucru demonstrat de existenţa unui factor ce influenţează numai modurile de gândire. Aceste rezultate ne pot spune că modurile de gândire sunt constructe mai largi decât stilurile de gândire, pe care le includ. O altă categorie de factori ce stau la baza preferinţei unui individ pentru anumite stiluri de gândire sunt factorii de personalitate. Cercetările asupra relaţiilor dintre Big Five şi teoria lui Sternberg (Zhang 2002a, 2002d) au găsit prin analiză factorială structurile latente ale personalităţii ce pot fi considerate ca fiind o bază comună atât pentru factorii de personalitate, cât şi pentru stilurile de gândire, demonstrând astfel că cele două constructe se suprapun în oarecare măsură, dar nu în totalitate. Modelul Big Five este “un produs al abordării lexicale a personalităţii” (Albu 1998, p.59), abordare ce a avut la bază următoarele două ipoteze fundamentale: cele mai răspândite, semnificative şi distinctive atribute fenotipice tind să fie exprimate printr-un singur cuvânt; gradul de reprezentare a unui atribut în limbaj tinde să corespundă importanţei relative a atributului. Plecând de la aceste considerente au fost identificaţi cinci mari factori de personalitate, după cum urmează (după Macsinga 2000, Zlate 1994, Albu 1998):

• Extraversia: arată capacitatea de orientare a personalităţii către exterior, modul de implicare în acţiune, sociabilitatea persoanei. Principalele trăsături ale acestui factor sunt sociabilitatea, optimism vs. pesimism, prezentarea de sine.

• Agreabilitate: se referă la calităţile emoţionale ale persoanei şi la comportamentele ei prosociale. Faţetele acestui factor sunt tandreţe, înţelegere, sensibilitate, amabilitate, generozitate.

• Conştiinciozitate: vizează modul concret, caracteristic al individului de a trata sarcinile, activităţile, problemele. Faţetele acestui factor sunt: stabilitate, prudenţă, perfecţionism, ordine, superficialitate.

• Stabilitate emoţională: arată caracteristicile emoţionale ale persoanei (calm, mulţumit, emotiv) şi diferite dificultăţi emoţionale (anxietate, depresie, iritabilitate). Are cinci subscale: ostilitatea, iritabilitatea, dominanţa, rezistenţa la stress, controlul emoţional.

• Deschidere spre experienţă: se referă la funcţiile intelectuale (creativitate, inventivitate, deschidere spre experienţă). Este format din cinci aspecte: perfecţiune, profunzime, cerebralitate, maturitate, stereotipie.

- 5 -

Factorii extraşi în cercetările axate pe studiul relaţiei dintre Big Five şi teoria auto-guvernării mentale sunt în număr de cinci şi explică 70% din variaţia totală a stilurilor de gândire şi a personalităţii, aşa cum este surprinsă de către Big Five. Cei cinci factori sunt structuraţi după cum urmează (după Zhang 2002a, p.450):

• Factorul 1 (deschidere spre experienţă, legislativ, judiciar, progresist, intern) – descrie persoane care preferă să lucreze singure la probleme nestructurate în care să-şi stabilească singure priorităţile în urma propriilor evaluări asupra acestora. Încărcătura dimensiunii Deschidere spre experienţă pe acest factor ne indică faptul că este foarte posibil ca aceasta să fie o dimensiune a personalităţii ce determină aceste stiluri de gândire.

• Factorul 2 (neuroticism, executiv, local, conservator) – descrie persoane care preferă să urmeze reguli şi proceduri, să minimalizele schimbarea, să lucreze pe probleme concrete. Încărcătura dimensiunii Stabilitate-instabilitate emoţională pe acest factor ne indică faptul că cei instabili emoţional preferă stilurile executiv, local şi conservator.

• Factorul 3 (neuroticism; polarizaţi negativ: ierarhic, extraversiune, agreabilitate, conştiinciozitate) – se pare că acest factor ţine în mai mare măsură de personalitate şi mai puţin de stilurile de gândire, deoarece singurul stil de gândire explicat de acest factor este cel ierarhic;

• Factorul 4 (extern, extraversiune, agreabilitate; polaţi negativ: legislativ, intern) – structura acestui factor ne poate indica o trăsătură a culturii chineze (în care a fost desfăşurat studiul) sau a mediului academic deoarece ne indică faptul că la nivelul eşantionului folosit, stiluri de gândire precum cel legislativ sau intern sunt folosite de persoane ce se autopercep ca fiind introvertite şi puţin agreabile. Astfel, este posibil ca internalismul (preferinţa pentru lucru solitar) să nu fie încurajat în cultura chineză, iar un stil de gândire legislativ nu este de dorit la facultăţile tehnice datorită caracterului exact al domeniilor predate în cadrul acestora;

• Factorul 5 (agreabilitate; polaţi negativ: global, monarhic) – referitor la acest factor putem afirma cu o mică probabilitate de eroare că este caracteristic mediului educaţional al studenţilor şi, mai specific, domeniului acestora: marea majoritate a subiecţilor sunt studenţi la facultăţi de profil politehnic deci abordarea unui stil de gândire global (probleme abstracte, filozofice) sau monarhic (care îşi emite propriile legi şi reguli de rezolvare a problemelor) este văzută ca fiind o abatere de la norme şi, implicit studenţii sunt consideraţi ca fiind mai puţin agreabili.

Acelaşi demers a fost realizat şi în cercetarea legăturilor dintre teoria auto-guvernării mentale şi teoria tipurilor de personalitate a lui Holland. Teoria lui Holland este, de fapt, o teorie asupra tipurilor de activităţi pe care un individ preferă să le desfăşoare dar poate fi considerată şi o teorie a personalităţii. Holland (în conformitate cu Zhang 2000, 2001d) descrie şase tipuri de activităţi în care indivizii preferă să se implice, de aici rezultând astfel şase tipuri de personalitate:

• Realistul – are abilităţi atletice sau mecanice; este interesat în a lucra cu obiecte, maşini, instrumente;

• Investigativul – îi place să observe, să înveţe, să analizeze, să evalueze sau să rezolve probleme;

• Artisticul – are abilităţi artistice, inovative; îi place să lucreze cu situaţii nestructurate, folosindu-se de imaginaţia sau creativitatea sa;

• Socialul – îi place să lucreze cu oameni, să-i informeze, să-i ajute, să-i înveţe pe alţii; are abilităţi de vorbire bine dezvoltate;

• Întreprinzătorul – îi place să lucreze cu oameni, să-i influenţeze, preferă să preia roluri de lider;

- 6 -

• Convenţionalul – îi place să lucreze cu date, are abilităţi numerice, îi place să facă lucrurile în detaliu urmând instrucţiunile altuia.

Aceste şase tipuri descrise au fost introduse într-o analiză factorială împreună cu stilurile de gândire descrise de Sternberg, soluţia indicând factori ce explicau (Zhang 2000, 2001d) atât tipuri de personalitate cât şi stiluri de gândire, dar şi factori ce explicau numai tipuri de personalitate sau numai stiluri de gândire, concluzia autorilor fiind accea conform căreia între stilurile lui Sternberg şi tipurile lui Holland există suprapuneri, dar şi diferenţieri nete. Factorii obţinuţi în urma aplicării celor două chestionare sunt (după Zhang 2000, p.275):

• Factorul 1 – tipul social, întreprinzător şi stilurile de gândire judiciar, extern şi intern (polat negativ);

• Factorul 2 – tipul artistic şi stilurile de gândire (polate negativ) executiv, local, conservator;

• Factorul 3 – este specific stilurilor de gândire legislativ, global, judiciar, progresist şi intern;

• Factorul 4 – este specific tipurilor de personalitate realist, investigativ, întreprinzător şi convenţional.

Din această structură factorială se poate observa că există factori ce influenţează stilurile de gândire şi tipurile de personalitate descrise de Holland împreună (factorul 1, factorul 2) dar şi separat (factorul 3 pentru stilurile de gândire şi factorul 4 pentru tipurile de personalitate), descoperire ce vine să întărească stipulatele teoriei auto-guvernării mentale conform cărora stilurile de gândire nu depind numai de personalitate.

În acelaşi timp această soluţie factorială ne poate indica şi faptul că teoria lui Holland nu surprinde la fel de bine trăsăturile fundamentale şi generale ale personalităţii în comparaţie cu teoria Big Five, deoarece această din urmă a permis evidenţierea unor trăsături de personalitate asociate fiecărui stil de gândire, pe când apelul la teoria lui Holland nu a realizat acest lucru. Referitor la legăturile dintre stilurile de gândire şi stima de sine, Zhang (2001e. p.104) demonstrează faptul că stilurile de gândire ce presupun abordări mai complexe ale problemelor (legislativ, judiciar, ierarhic, liberal) se asociază unei stime de sine ridicate, pe când stilurile de gândire ce presupun urmarea regulilor existente şi a algoritmilor prestabiliţi se asociză unei stime de sine scăzute. Deoarece stima de sine este o variabilă ce ţine de personalitate se poate lansa o viitoare ipoteză pentru un studiu experimental, ipoteză ce ar putea susţine că stima de sine este un factor ce stă la baza folosirii unor anumite stiluri de gândire în favoarea altora. În încercarea de a explica originea stilurilor de gândire, cercetările au luat în considerare mai multe variabile ce ţin de mediul social în care individul a fost educat (statutul socioeconomic şi amprenta parentală) şi chiar experienţa acestuia de viaţă. Referitor la amprenta parentală şi statutul socio-economic, Zhang şi Postiglione (2001) au găsit o relaţie semnificativă pozitivă între venit şi stilul de gândire ierarhic, precum şi relaţii semnificative pozitive între nivelul de educaţie al tatălui şi stilurile de gândire judiciar şi global.

Experienţa de viaţă a fost operaţionalizată de Zhang (1999) prin trei indicatori: vârsta, numărul de oraşe vizitate şi numărul de ani de muncă. Rezultatele acestui studiu indică faptul că vârsta şi numărul de ani de muncă (variabile de altfel intercorelate) influenţează semnificativ pozitiv stilurile de gândire judiciar, liberal, ierarhic şi extern, iar numărul de oraşe vizitate influenţează (tot pozitiv) stilurile de gândire legislativ, global, liberal şi intern (după Zhang 1999, p.173). Din aceste rezultate se poate observa faptul că în general experienţa de viaţă dezvoltă stilurile de gândire complexe, autorul articolului explicând acest lucru prin varietatea sarcinilor şi problemelor cu care individul se confruntă pe parcursul vieţii, varietate ce-l obligă să renunţe la stilurile de gândire simpliste, algoritmice.

Recent, Zhang sintetizează rezultatele cercetărilor realizate asupra stilurilor de gândire, împărţindu-le în trei mari tipuri (Zhang 2003, p.519-520):

- 7 -

• Tipul 1 (legislativ, judiciar, ierarhic, global şi liberal) – aceste stiluri de gândire favorizează creativitatea şi necesită niveluri de complexitate cognitivă ridicate. Aceste stiluri sunt corelate cu atribute considerate a fi „pozitive” (de dorit): stimă de sine ridicată, învăţare profundă, nivel de dezvoltare cognitivă ridicat, deschidere spre experienţă.

• Tipul 2 (executiv, local, monarhic şi conservator) – aceste stiluri denotă o tendinţă spre conformism care implică niveluri mai scăzute de dezvoltare cognitivă. Aceste stiluri de gândire sunt corelate semnificativ cu atribute considerate ca fiind „negative”: stimă de sine scăzută, învăţare superficială, nivel scăzut de dezvoltare cognitivă şi neuroticism.

• Tipul 3 (anarhic, oligarhic, intern şi extern) – aceste stiluri pot fi considerate ca fiind mixte, deoarece includ caracteristici atât ale Tipului 1, cât ale Tipului 2, iar manifestarea acestor caracteristici depinde de caracteristicile specifice sarcinii.

2.3 Variaţia interculturală a teoriei auto-guvernării mentale. Variaţia interculturală a teoriilor postulate de psihologie este un aspect care a fost omis o lungă peroadă de timp, în ciuda evidenţelor tot mai frecvente ce au început să apară în urma replicării experimentelor clasice ale psihologiei în alte culturi decât cele în care au fost desfăşurate iniţial. Astfel a apărut necesitatea unei noi ramuri a psihologiei care să testeze valabilitatea teoriilor psihologice în afara cadrului cultural în care au fost propuse. Deoarece teoria auto-guvernării mentale este o teorie formulată în mediul cultural american s-a pus problema variabilităţii culturale a acesteia. Cercetările axate pe studiul variaţiei culturale a teoriei stilurilor de gândire au luat în studiu studenţi dintr-o singură cultură (cea a cercetătorului) şi au comparat modelul propus de Sternberg cu structura factorială a scalelor Inventarului Stilurilor de Gândire (ISG). Prin această modalitate teoria auto-guvernării mentale a fost testată în Hong Kong (Zhang 1999), Filipine (Bernardo, Zhang, Callueng, 2002) şi Spania (Cano-Garcia, Hewitt-Hughes, 2000), rezultatele obţinute de aceştia fiind foarte diferite, după cum se poate observa din Tabelul1. Se pare că nu există un pattern intercultural foarte clar al modulului în care scalele ISG se structurează deoarece rezultatele indică, în funcţie de cultură, trei, patru sau cinci factori. Evident, această situaţie nu face decât să ridice semne de întrebare referitor la validitatea interculturală a teoriei stilurilor de gândire, din moment ce factorii latenţi ce stau la baza lor sunt atât de diferiţi ca număr şi ca structură. Totuşi, din analiza structurilor factoriale prezentate în Tabelul 1 apar mai multe semne de întrebare legate de gradul de adecvare al aparatului statistic folosit: în două dintre studii autorii au folosit metode de rotaţie ortogonale (varimax), dar soluţia obţinută nu a fost una ortogonală: Cano-Garcia şi Hewitt-Hughes (2000) au obţinut o soluţie în care factorii sunt puternic corelaţi deşi au folosit o metodă prin care încercau să extragă factori necorelaţi, iar Bernardo, Zhang, Callueng (2002) au obţinut o soluţie în care trei stiluri de gândire sunt explicate fiecare de câte doi factori în măsuri egale (ceea ce ar putea indica o extragere a unui număr insuficient de factori). Deci teoria auto-guvernării mentale pare a fi influenţată în mare măsură de variabile culturale, dacă facem abstracţie de problemele metodologice ale acestor studii (de exemplu, dacă Cano-Garcia şi Hewitt-Hughes ar fi folosit o metodă de extragere oblică poate că rezultatele ar fi arătat altfel).

- 8 -

Tabelul 1. Structuri factoriale ale Inventarului Stilurilor de Gândire în diverse culturi.

Factor Modelul teoretic Hong Kong (Zhang 1999)

Filipine (Bernardo et.al.2002)

Spania (Cano-Garcia, Hewitt-Hughes,

2000)

I Legislativ Executiv Judiciar

Ierarhic Judiciar

Progresist

Legislativ Judiciar Global

Progresist Anarhic Intern

Progresist Judiciar Anarhic

Conservator Extern

Legislativ

II

Monarhic Ierarhic

Oligarhic Anarhic

Conservator Executiv Oligarhic

Executiv Judiciar Local

Conservator Ierarhic

Monarhic Oligarhic

Executiv Conservator

Ierarhic Monarhic Oligarhic

III Local Global

Intern Extern

Oligarhic Intern Extern

Monarhic Intern Extern

Legislativ

IV Intern Extern

Global Local

Monarhic Oligarhic

Global

V Progresist Conservator

Monarhic Anarhic

Metodă de rotaţie - Oblică Ortogonală Ortogonală Varianţa explicată - 78,3% 64,7% 72,3% Teoria auto-guvernării mentale a fost testată şi în cultura românească, scalele Inventarului Stilurilor de Gândire grupându-se pe cinci factori, după cum urmează (după Macsinga et al., 2002, p.101-116):

• Gândire focalizată (executiv, conservator, ierarhic, monarhic) – factor ce exprimă tendiţa oamenilor de a prefera sarcini structurate, abordate într-un mod conservator, după regli bine structurate;

• Gândire critică (progresist, legislativ, judiciar, conservator – polat negativ) – factor ce exprimă preferinţa oamenilor de a face reguli, de a compara teorii, de a evalua puncte de vedere contradictorii;

• Gândire anomică (oligarhic, anarhic) – reflectă inabilitatea oamenilor de a stabili priorităţi, faptul că aceştia refuză regulile şi normele;

• Gândire operaţională (local, global) – surprinde modalitatea de extragere a informaţiilor (analitică sau sintetică);

• Gândire relaţională (intern, extern) – se referă la modul în care este mobilizată şi orientată energia psihică (în afară sau spre sine), surprinde capacitatea de lucru în echipă.

Din rezultatele menţionate anterior se poate trage următoarea concluzie: teoria auto-guvernării mentale nu poate fi aplicată ca atare în cultura românească, diferenţele dintre structura postulată de teorie şi cea găsită de autorii mai sus menţionaţi fiind semnificative. Totuşi, Inventarul Stilurilor de Gândire poate fi un instrument util atât timp cât nu sunt calculate scoruri generale pentru nivelurile postulate de teorie.

3. Domenii de aplicare a teoriei auto-guvernării mentale Principalele cercetări asupra aplicabilităţii teoriei auto-guvernării mentale sunt cele ce vizează implicaţiile acesteia în mediul educaţional, deşi în acest moment există cercetători care investighează posibilele implicaţii ale acestei teorii şi în alte domenii, precum comportamentul consumatorului (de exemplu, Harish 1995). Referitor la cercetările din

- 9 -

mediul educaţional, acestea pot fi împărţite în trei mari categorii: cercetări asupra stilurilor de gândire ale studenţilor, asupra stilurilor de gândire ale profesorilor şi cercetări ce încearcă să evidenţieze avantajele sau dezavantajele compatibilităţii, respectiv incompatibilităţii dintre stilul de gândire al studentului şi ce al profesorului.

3.1 Stilul de gândire al studentului. Implicaţii Referitor la implicaţiile stilului de gândire al studentului, Sternberg (1994a) este printre primii care susţine că diferitele modalităţi de evaluare a studenţilor (prin esee, examene scrise, cercetări etc.) favorizează un anumit stil de gândire sau altul, explicând astfel de ce studenţi cu abilităţi relativ egal de bine dezvoltate pot obţine rezultate diferite la acelaşi examen. Aprofundând această direcţie de cercetare, Grigorenko şi Sternberg (1997, apud. O’Hara, Sternberg 2001, p.198) relevă faptul că metodele clasice de evaluare (examenele scrise sau orale) favorizează studenţii cu un stil de gândire judiciar iar metodele de evaluare prin proiecte independente favorizează studenţii cu un stil de gândire legislativ şi îi defavorizează pe cei cu un stil de gândire executiv. Referitor la această problemă, Sternberg (1994b) evidenţiază stilurile favorizate de mai multe modalităţi de evaluare, atrăgând în acelaşi timp atenţia asupra faptului că profesorii supraestimează gradul de compatibilitate/in-compatibilitate dintre stilul lor de gândire şi cel al studenţilor, considerând astfel că modalităţile cele mai bune din punctul lor de vedere sunt la fel de bune şi din punctul de vedere al studenţilor, “penalizându-i” pe cei care aleg metode mai “complicate”, “neadecvate” sau pur şi simplu altele decât cele dorite sau aşteptate. Tabel 2. Stilurile de gândire avantajate de diverse metode de evaluare (după Sternberg 1994b, p.37)

Metoda de evaluare Stiluri de gândire avantajate Răspunsuri scurte sau multiple (test grilă) Executiv, local, judiciar, ierarhic, intern Esee Executiv, local, judiciar, global, legislativ, ierarhic, conservator Proiecte Judiciar, legislativ, extern, intern, ierarhic, monarhic Examen oral Extern

O cercetare realizată de Zhang (2001c) pe populaţie asiatică relevă faptul că stilul de gândire al studentului este un indice predictiv semnificativ statistic pentru achiziţiile academice. Mai mult chiar, aplicând aceleaşi probe pe o populaţie de studenţi chineză şi pe o populaţie de studenţi din Hong Kong, Zhang (2001c) demonstrează că folosirea anumitor stiluri de gândire poate duce la succes numai în anumite culturi, dar nu şi în altele. Analizele statistice desfăşurate de Zhang (2001c) au relevat faptul că în Hong Kong stilurile de gândire intern şi ierarhic contribuie în mod pozitiv la performanţa academică, iar stilurile de gândire legislativ, judiciar şi progresist pun studenţii într-o poziţie academică dezavantajată, pe când în China performanţa academică este strâns legată de nivelul de folosire a stilului de gândire executiv.

Un alt studiu care susţine concluziile lui Sternberg este cel realizat de Cano-Garcia şi Hewitt-Hughes (2000), care au ajuns tot la concluzia că realizările academice ale studenţilor sunt influenţate de stilul de gândire pe care studentul îl foloseşte preferenţial în abordarea sarcinilor. Rezultatele celor doi autori citaţi anterior indică faptul că în şcolile din Spania sunt preţuiţi studenţii care lucrează individual (au un stil de gândire intern), se înscriu în regulile şi procedurile existente (au un stil de gândire executiv) şi nu creează idei, produse sau strategii (au cote mici pe scala stilului de gândire legislativ). Referitor la legătura dintre stilurile de gândire şi achiziţiile academice, Zhang (2001b, p.297) subliniază faptul că modul în care stilul de gândire contribuie la achiziţiile şcolare este specific fiecărui domeniu de studiu: rezultatele obţinute de elevi la materiile sociale şi umane corelează pozitiv cu stilurile de gândire judiciar şi ierarhic, iar în acelaşi timp rezultatele acestora la ştiinţele naturale (biologie, chimie, calculatoare) corelează pozitiv cu stilul de gândire executiv şi conservator. Totuşi, aceste rezultate nu sunt foarte relevante deoarece relaţiile mai sus amintite se pot datora pe de o parte caracteristicilor materialului de învăţat

- 10 -

(care poate că într-adevăr se pretează mai bine unui anumit stil de gândire), dar pe de altă parte aceste relaţii se pot datora compatibilităţii/incompatibilităţii dintre stilul de gândire al studentului şi cel al profesorului. Cercetările asupra stilurilor de gândire în mediul academic s-au axat şi pe legătura dintre acestea şi modalităţile de învăţare folosite de studenţi. Zhang şi Sternberg (2000), pornind de la ideea că stilurile de gândire şi modalităţile de învăţare sunt surse ale diferenţelor interpersonale de la nivelul performanţelor academice ce nu se referă la abilităţile personale, ci la modul în care oamenii le folosesc pe acestea, au desfăşurat o cercetare în care au relevat legăturile dintre teoria auto-guvernării mentale şi stilurile de învăţare propuse de Biggs. Rezultatele au indicat faptul că stilul superficial de învăţare corelează semnificativ pozitiv cu stilurile de gândire executiv, local şi conservator, iar stilul profund de învăţare corelează semnificativ pozitiv cu stilurile legislativ, judiciar şi progresist (după Zhang, Sternberg, 2000, p.485-286). Referitor la metoda de învăţare a studenţilor, Sternberg (1994b) face legătura între modurile în care se face predarea materialului şi stilurile de gândire compatibile cu aceste moduri susţinând că o anumită metodă de predare implică şi un anumit stil al învăţării ulterioare. După cum se poate observa din Tabelul 3 anumite stiluri de gândire sunt avantajate de anumite metode de predare, avantajare ce se exprimă prin măsura în care studentul pleacă de la cursuri cu problematica curentă înţeleasă. Tabelul 3. Stilurile de gândire avantajate de diverse metode de predare (după Sternberg 1994b, p.36)

Metoda de predare Stiluri de gândire avantajate Predare clasică (tip discurs) Executiv, ierarhic Întrebări problematizante Judiciar, extern Discuţii în grup Extern Rezolvarea unor probleme date Executiv Proiecte (de cercetare) Legislativ

pentru detalii Local, executiv pentru idei principale Global, executiv Citirea materialelor pentru analiză Judiciar

Memorare Executiv, local, conservator O ipoteză interesantă este investigată de către Zhang (2003), care relaţionează stilurile de gândire cu tendinţele spre gândire critică, la nivelul studenţilor. Conceptul de gândire critică implică două dimensiuni principale: abilitatea de a gândi critic şi dispoziţia de a gândi critic. În studiul respectiv, studiază legăturile dintre teoria auto-guvernării mentale şi cea de-a doua dimensiune, măsurată cu ajutorul Inventarului California de Dispoziţii de Gândire Critică (California Critical Thinking Disposition Inventory – C.C.T.D.I.), care curpinde următoarele scale (Zhang 2003, p.521-522):

• căutarea adevărului (truth seeking) – persoanele care obţin cote mari pe această scală au o atitudine „onestă” şi obiectivă faţă de realitate, fiind dispuşi să-şi modifice perspectiva atunci când realitatea obiectivă impune acest lucru;

• deschidere (open-mindedness) – persoanele care obţin scoruri mari pe această scală sunt tolerante faţă de perspectivele divergente asupra unei probleme şi sunt sensibile faţă de posibilitatea de a comite erori. Principala lor prioritate este să accepte dreptul celorlalţi la opinii proprii;

• analiştii (analyticity) – aceste persoane sunt atenţi la eventualele dificultăţi şi caută constant soluţii la probleme;

• sistematicii (systematicity) – aceste persoane sunt au tendinţa de a descompune sarcinile complexe în sarcini mai simple, abordându-le apoi pe acestea într-un stil ordonat;

• încredere în propria gândire critică (critical thinking self-confidence) – persoanele care obţin un scor ridicat pe această scală au o încredere ridicată în propria abilitate de a gândi;

- 11 -

• curiozitate (inquisitiveness) – aceşti oameni sunt manifestă curiozitate intelectuală, valorizează informaţia şi vor să înveţe pricipiile care stau la baza diverselor aspecte ale realităţii, chiar dacă recompensa imediată nu este evidentă;

• maturitate (maturity) – persoanele care obţin cote mari pe această dimensiune abordează problemele acceptând faptul că anumite situaţii acceptă mai mult de o singură opţiune (rezolvare) şi că de multe ori nu există răspunsuri „finale” la întrebări.

Rezultatele analizei factoriale în care au fost introduse scalele Inventarului Stilurilor de Gândire şi C.C.T.D.I. indică existenţa a 5 factori, dintre care doar doi factori explică varianţa comună a stilurilor de gândire şi a dispoziţiilor spre gândire critică (Zhang 2003, p.531).

3.2 Stilul de gândire al profesorului. Implicaţii Una dintre primele cercetări asupra stilurilor de gândire ale profesorilor este cea realizată de Sternberg şi Grigorenko (1995 apud. Zhang, 1999, p.168), care au găsit relaţii semnificative între stilul de gândire al profesorului şi nivelul academic la care aceştia predau, experienţa lor la catedră şi materia predată. Astfel, în conformitate cu Harish (1995, p.428), rezultatele obţinute de cei doi autori menţionaţi anterior pe populaţie americană ne indică faptul că profesorii cu grade mai mici pe scara ierarhică preferă abordări inovative la problemele cu care sunt confruntaţi (sunt legislativi din punctul de vedere al stilurilor de gândire) şi apelează în mai mică măsură la reguli (sunt în mai mică măsură executivi). În legătură cu asociaţiile dintre materia predată şi stilul de gândire al profesorului, se pare că profesorii care predau ştiinţe exacte (matematică, fizică, chimie etc.) sunt mai pragmatici, preferă problemele concrete – au un stil de gândire predominant local – pe când profesorii ce predau ştiinţe umaniste preferă subiectele largi şi abstracte (au un stil de gândire global). O concluzie interesantă a studiului analizat este faptul că profesorii au tendinţa să-şi adapteze stilul la cultura instituţiei şcolare în care lucrează (de exemple, dacă în cultura intituţiei de învăţământ accentul este pus pe exemple concrete, profesorii noi veniţi se adaptează acestor metode, adoptând astfel un stil de gândire local atunci când prezintă informaţia). Mai recent, cercetările asupra stilurilor de gândire ale profesorilor s-au axat pe legăturile dintre acestea şi modalităţile de predare preferate. Apelând la tipologia modalităţilor de predare propusă de Trigwell şi Prosser (1996), Zhang (2001a, p.556-557) ajunge la concluzia că stilurile de gândire şi modalităţile de predare ilustrează modalităţi specifice în care sarcinile de predare sunt percepute şi formate. Trigwell şi Prosser (1996) susţin că există două mari modalităţi de predare:

• modalitate axată pe transmiterea informaţiilor (profesorii sunt axaţi pe conţinut, pun accent pe reproducerea informaţiilor);

• modalitate axată pe schimbarea conceptuală (profesorii sunt axaţi pe învăţare, sunt preocupaţi de schimbarea conceptuală realizată de studenţi prin asimilarea materialului).

Zhang (2001a) preia aceste modalităţi descrise mai sus şi relevă faptul că profesorii preocupaţi de schimbările conceptuale realizate de studenţi folosesc predominant stilurile legislativ, judiciar, global şi liberal, iar profesorii axaţi pe conţinut folosesc stiluri executive, locale şi conservatoare. În cadrul aceluiaşi studiu, autorul citat anterior surprinde şi alte legături între stilurile de gândire şi caracteristici ale profesorilor, după cum urmează: profesorii care preferă să folosească propriile metode de predare (au un stil de gândire legislativ) consideră că au mai multe posibilităţi de a-şi structura liber materialul, credinţa în faptul că propria pregătire este adecvată pentru sarcinile cu care se confruntă corelează pozitiv cu stilul de gândire judiciar şi progresist, iar profesorii satisfăcuţi de salariul pe care îl au tind să evalueze regulile impuse (au un stil de gândire judiciar) şi preferă probleme largi şi abstracte (au un stil de gândire global). Conform aceleiaşi cercetări, profesorii care urmăresc regulile existente şi minimalizează schimbarea în modul propriu de rezolvare a problemelor sunt mai optimişti în ceea ce priveşte o posibilă mărire de salariu.

- 12 -

Rezultatele cercetărilor sunt valoroase sunt valoroase din două motive. Un prim motiv ar fi faptul că ne indică indirect mai mulţi factori ce stau la baza alegerii unui anumit stil de gândire: formarea teoretică (ştiinţe umaniste sau ştiinţe exacte), vechimea în muncă etc. Un al doilea motiv ar fi faptul că ne oferă o imagine despre sistemul de învăţământ: numai cei ce respectă regulile sunt optimişti în legătură cu mărirea salariului, cei pragmatici sunt în mică măsură mulţumiţi de salariu etc.

3.3 Implicaţii ale compatibilităţii/incompatibilităţii dintre stilul de gândire al studentului şi stilul de gândire al profesorului. Referitor la influenţa compatibilităţii/incompatibilităţii dintre stilul de gândire al profesorului şi cel al studentului asupra procesului academic, Sternberg (1994a) susţine că o compatibilitate crescută între stilul de gândire al studentului şi cel al profesorului se asociază cu rezultate mai bune ale studentului. Această ipoteză a fost confirmată de Grigorenko şi Sternberg (1997). Totuşi, cercetările realizate până acum nu au putut da o explicaţie clară acestui fenomen, deoarece el admite două explicaţii:

• notele mai mari sunt o eroare de evaluare a profesorului, care acordă mai multe puncte unei probleme parţial rezolvate printr-o metodă ce i se pare a fi „ortodoxă” decât aceleiaşi probleme parţial rezolvate printr-o metodă „neortodoxă”;

• notele mai mari se datorează faptului că studenţii respectivi au înţeles mai bine ceea ce s-a predat, datorită faptului că informaţia le-a fost prezentată într-o modalitate ce i-a avantajat.

Rezultatele cercetărilor prezentate anterior ne indică faptul că, cel puţin în mediul academic, stilurile de gândire joacă un rol important atât pentru profesor cât şi pentru elev sau student. Deşi majoritatea cercetărilor s-au axat pe mediul academic, Harrish (1995) a încercat aplicabilitatea acestei teorii în psihologia organizaţională (găsind legături pozitive între stilul de gândire executiv şi performanţa în muncă la directorii de vânzări investigaţi) şi în psihologia consumatorului, demonstrând că un nivel mare de compatibilitate între stilul de gândire al vânzătorului şi cel al cumpărătorului creşte probabilitatea ca ultimul să apeleze la serviciile oferite.

4. Concluzii Analizând retrospectiv rezultatele prezentate, putem spune că stilurile de gândire reprezintă un construct bine delimitat pentru analiza unicităţii individului: analizele factoriale prezentate au arătat că stilurile de gândire au atât surse comune cu alte constructe psihologice (factori de personalitate, interese profesionale, stiluri de învăţare, stiluri de predare etc.), dar se grupează şi pe factori care explică doar varianţa acestor stiluri.

Pe baza cercetărilor din mediul academic, putem spune că stilurile de gândire au un potenţial ridicat de utilizare în orientarea şcolară şi consilierea carierei: diferenţele constatate în mod repetat între facultăţile cu profil real şi cea uman susţin această idee care trebuie testată în viitor.

Bibliografie Albu, M. (1998) Construirea şi utilizarea testelor psihologice, Editura Clusium, Cluj Napoca Bernardo, A.B.I., Zhang, L.F., Callueng, C.M. (2002). „Thinking Styles and Academic

Achievement Among Filipino Students”, în The Journal of Genetic Psychology, 163, p.149-163.

Cano-Garcia, F., Hewitt-Hughes, E. (2000). „Learning and Thinking Styles: an analisys of their interrelationship and influence on academic achievement”, în Educational Psychology, 20, p.413-431.

Grigorenko, E.L., Sternberg, R.J. (1997). „Styles of Thinking, Abilities, and Academic Performance”, în Exceptional Children, 63(3), p.295-312.

- 13 -

Harish, S. (1995). „Styles of Thinking: A Bridge Between Personality and Cognition”, în Advances in Consumer Research, 22, p.428-429.

Macsinga, I. (2000) Psihologia diferenţială a personalităţii, Tipografia U.V.T., Timişoara Macsinga, I., Maricuţoiu, L., Paloş, R. (2002). „Studiu intercultural asupra Teoriei Auto-

guvernării Mentale”, în Revista de Psihologie Aplicată, 4(4), p.101-116. O’Hara, L.A., Sternberg, R.J. (2001). „It Does’n Hurt to Ask: Effects of Instructions to Be

Creative, Practical or Analitycal on Essay-Writing Performance and Their Interaction With Student’s Thinking Styles”, în Creativity Research Journal, 13, p.197-210.

Sternberg, R. J. (1994a). „Thinking styles: Theory and assessment at the interface between intelligence and personality” în Sternberg, R. J. & Ruzgis P. (coord.) Intelligence and personality, Cambridge University Press, New York, p.169-187

Sternberg, R.J. (1994b). „Allowing for Thinking Styles”, în Educational Leadership, 14, p.36-40.

Trigwell, K., Prosser, M. (1996). „Congruence Between Intention and Strategy In Science Teacher’s Approaches To Teaching”, în Higher Education, 27, p.75-84.

Zhang, L.F. (1999). „Further Cross-Cultural Validation of The Theory of Mental Self-Government, în Journal of Psychology, 133, p.165-181.

Zhang, L.F. (2000). „Are Thinking Styles and Personality Types Related?, în Educational Psychology”, 20, p.271-283.

Zhang, L.F. (2001a). „Approaches and Thinking Styles in Teaching”, în Journal of Psychology, 135, p.547-561.

Zhang, L.F. (2001b). „Do Styles of Thinking Matter Among Hong Kong Secondary School Students?”, în Personality and Individual Differences, 31, p.289-301.

Zhang, L.F. (2001c). „Do Thinking Styles Contribute to Academic Achievement Beyond Self-Rated Abilities?”, în Journal of Psychology, 135, p.621-638.

Zhang, L.F. (2001d). „Thinking Styles and Personality Types Revisited”, în Personality and Individual Differences, 31, p.883-894.

Zhang, L.F. (2001e). „Thinking Styles, Self-Esteem and Extracurricular Experiences”, în International Journal of Psychology, 36, p.100-107.

Zhang, L.F. (2002a). „Measuring Thinking Styles in Addition to Measuring Personality Traits?”, în Personality and Individual Differences, 33, p.445-458.

Zhang, L.F. (2002b). „Thinking Styles and Cognitive Development”, în The Journal of Genetic Psychology, 163, p.179-195.

Zhang, L.F. (2002c). „Thinking Styles And Modes Of Thinking: Implications for Education and Research”, în The Journal of Psychology, 136, p.245-261.

Zhang, L.F. (2002d). „Thinking Styles and The Big Five Personality Traits”, în Educational Psychology, 22, p.17-31.

Zhang, L.F. (2002e). „Thinking Styles: Their Relationships With Modes of Thinking and Academic Performance”, în Educational Psychology, 22, p.331-348.

Zhang, L.F. (2003). „Contributions of Thinking Styles to Critical Thinking Dispositions”, în The Journal of Psychology, 137 (6), p.517-544.

Zhang, L.F., Postiglione, G.A. (2001). „Thinking Styles, Self-Esteem and Socio-economic Status”, în Personality and Individual Differences, 31, p.1333-1346.

Zhang, L.F., Sternberg, R.J. (2000). „Are Learning Approaches and Thinking Styles Related? A Study In Two Chinese Populations”, în Journal of Psychology, 134, p.469-490.

Zlate, M. (1994) Eul şi personalitatea, Editura Trei, Bucureşti.