This project is funded by the European Union’s Rights, Equality and Citizenship Programme (2014-2020)

Școala este MIȘTO

oriunde!

CURS

Creșterea capacității cadrelor didactice pentru educație

continuă și nediscriminatorie

în cadrul proiectului

MIȘTO AVILEAN

Acest suport de curs a fost elaborat în cadrul proiectului „MISTO AVILEAN (în limba romani, Bun venit) Migrație = Integrare: Optimizarea serviciilor de transfer – MISTO" finanțat prin Programul Drepturi, Egalitate și Cetățenie al Uniunii Europene (2014-2020) prin contractual de grant 809784 – MISTO - REC-AG-2017/REC-RDIS-DISC-AG-2017. Proiectul este implementat pentru 24 de luni, între 01.11.2018 – 30.10.2020, de către Fundația Terre des hommes România în parteneriat cu: Fundația Terre des hommes Ungaria, Fundacion Secretariado Gitano din Spania și Afeji din Franța.

Acest suport de curs a fost elaborat de:

Dr. Delia GRIGORE

Identitatea rromani contemporană, între Rromanipen și stigmat internalizat.

Dezideriu GERGELY Elemente legislative anti-discriminare la nivel național și european pentru combaterea discriminării romilor.

Alina DUMITRU Stereotipuri, prejudecăți. Educație interculturală. Inteligențe multiple. Implicarea părinților în educația formală.

Terre des hommes Elveția (Tdh România)

Ianuarie 2020

1

This project is funded by the European Union’s Rights, Equality and Citizenship Programme (2014-2020)

SUPORT CURS

Creșterea capacității cadrelor didactice pentru educație continuă și nediscriminatorie

în școli frecventate de elevi de etnie romă

în cadrul proiectului MISTO AVILEAN

finanțat prin Programul Drepturi, Egalitate și Cetățenie al Uniunii Europene (2014-2020)

2

CUPRINS

IDENTITATEA RROMANI CONTEMPORANĂ ÎNTRE RROMANIPEN ȘI STIGMAT INTERNALIZAT

Dr. Delia GRIGORE

1. Cultura rromani tradițională sau memoria ancestrală rromă_________________5 1.1. Căsătoria tradițională......................................................................................... 6 1.2. Judecata de pace............................................................................................... 6 1.3. Meșteșugurile tradiționale.................................................................................. 7 1.4. Gastronomia tradițională.................................................................................... 9 1.5. Sărbătorile calendaristice rrome........................................................................ 9 1.6. Neamurile de rromi............................................................................................ 13 1.7. Limba rromani și graiurile/subdialectele sale.................................................... 13

2. Rromii din România – o identitate stigmatizată istoric_____________________ 15 3. DE REȚINUT________________________________________________________23 4. IMNUL INTERNAȚIONAL AL ROMILOR__________________________________26

ELEMENTE LEGISLATIVE COMBATEREA DISCRIMINĂRII FAȚĂ DE ROMI

Dezideriu GERGELY

1. Introducere_________________________________________________________29 2. Legea educației naționale_____________________________________________29 3. Ordinul 6134 al Ministrului Educației ___________________________________30 4. Legea anti-discriminare ______________________________________________33 5. Strategia Guvernului privind Incluziunea Socială a Romilor ________________36 6. DIRECȚII DE ACȚIUNE _______________________________________________36 7. DE REȚINUT________________________________________________________38

STEREOTIPURI, PREJUDECĂȚI. EDUCAȚIE INTERCULTURALĂ. INTELIGENȚE MULTIPLE.

IMPLICAREA PĂRINȚILOR ÎN EDUCAȚIA FORMALĂ Alina DUMITRU

1. Reușita școlară a copilului____________________________________________41 2. Integrarea în sistemul educațional vs. Incluziunea prin educație ____________42 3. Metode prin care se poate sprijini incluziunea școlară a copiilor ____________45

3.1. Reducerea stereotipurilor, prejudecăților, discriminării prin dezvoltarea competențelor interculturale ale cadrelor didactice.......................................................................................... 45 3.2. Parteneriatul școală – familie. Consilierea familiei.........................................................45 3.3. Utilizarea de metode proprii diverselor tipuri de inteligență ale copilului. Folosirea de metode interactive la clasă și a materialelor didactice care favorizează înțelegerea conceptelor abstracte.................................................................................................................................... 46 3.4. Valorizarea rolurilor sociale. Accesul la roluri sociale valorizate .................................. 47

4. Strategii de acces la roluri sociale valorizate_____________________________48 5. DE REȚINUT________________________________________________________48

3

CURS 1

IDENTITATEA RROMANI CONTEMPORANĂ ÎNTRE RROMANIPEN ȘI STIGMAT INTERNALIZAT

Dr. Delia GRIGORE

Delia Grigore este membră a comunității rromilor,

născută în Galaţi, România, în anul 1972. Activează în

mișcarea rromilor de 23 de ani și este președinta

Centrului Rromilor „Amare Rromentza”. Are un doctorat

în arte vizuale – specializarea etnografie-etnologie, titlul

acordat, în anul 2004, de Academia Române - Institutul

de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu”. Predă

literatură și cultură rromani de mai bine de 20 de ani –

este lector șef de lucrări la Universitatea din Bucharest,

Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, Secția de

Limbă și Literatură Rromani. De asemenea, este poetă,

primele sale 10 poeme în limba rromani fiind publicate

în volumul colectiv Babel.ro. Tineri poeţi minoritari, în

anul 2000, la Editura Status din Miercurea Ciuc.

Delia Grigore lucrează în domeniile educație, cercetare rromologică (etnografie, etnologie,

etno-lingvistică, folclor, istorie orală și literatură) și cultură rromani. Este autoarea volumelor:

Introducere în studiul elementelor de cultură tradițională ale identității rrome contemporane

(2001, Universitatea din București – Editura CREDIS, București) și Rromanipen –

Fundamente ale culturii rromani (2011, Editura Amare Rromentza, București).

4

CUPRINS

IDENTITATEA RROMANI CONTEMPORANĂ ÎNTRE RROMANIPEN ȘI STIGMAT INTERNALIZAT

Dr. Delia GRIGORE

1. Cultura rromani tradițională sau memoria ancestrală rromă_________________5

1.1. Căsătoria tradițională......................................................................................... 6 1.2. Judecata de pace............................................................................................... 6 1.3. Meșteșugurile tradiționale.................................................................................. 7 1.4. Gastronomia tradițională.................................................................................... 9 1.5. Sărbătorile calendaristice rrome........................................................................ 9 1.6. Neamurile de rromi............................................................................................ 13 1.7. Limba rromani și graiurile/subdialectele sale.................................................... 13

2. Rromii din România – o identitate stigmatizată istoric_____________________ 15

3. DE REȚINUT________________________________________________________23

4. IMNUL INTERNAȚIONAL AL ROMILOR__________________________________26

5

IDENTITATEA RROMANI CONTEMPORANĂ ÎNTRE RROMANIPEN ȘI STIGMAT INTERNALIZAT

Dr. Delia GRIGORE

1. Cultura rromani tradițională sau memoria ancestrală rromă

Pentru definirea identității etnice rrome contemporane este necesară cunoașterea câtorva elemente fundamentale ale etnotipului sau arhetipului etnic rrom, așa cum se desprind acestea din memoria ancestrală rromani, multe din ele fiind, în prezent, fie dispărute, fie transformate sau adaptate în spiritul emergenței culturale a identității rrome contemporane cu noile sale exigențe și standarde, dar mai ales sufocate de starea socială actuală de exclus din societate a multor comunități de rromi și de stigmatul de sine rrom datorat unei istorii tragice de rasism instituționalizat.

În absența unui muzeu al rromilor, RROMANIPEN-UL este MUZEUL SCRIS AL VECHII CULTURI RROMANI.

RROMANIPEN-ul

RROMANIPEN-ul este legea fundamentală a culturii tradiţionale rromani, sistem de norme, valori, credinţe, practici, structuri şi concepte intra-comunitare, care gravitează în jurul familiei.

Conceptele esenţiale ale familiei comunitare rrome şi, implicit, ale RROMANIPEN-ului sunt: „phralipe” (fraternitate), ca principiu al ajutorului reciproc, destinului împărtăşit şi responsabilităţii colective; „pakiv” (respect, cinste, împăcare/reconciliere, încredere reciprocă, onoare, credinţă, credinţă în Dumnezeu), ca formă de reconciliere intracomunitară şi construcţie a imaginii de sine pozitive; „ujipe” (curăţenie, puritate), ca normă de control social şi sancţiune intracomunitară în cadrul opoziţiei ritualice pur / „ujo” versus impur / „mahrime”, care impune conservarea stării de puritate spirituală şi trupească; „baxt”, cultul norocului, al şansei prezente în viaţa celor care respectă normele „phralipe”-ului şi „pakiv”-ului, în opoziţie cu „bibaxt”-ul, nenorocul, neşansa care apare în lipsa primelor două – „phralipe” şi „pakiv”.

În relaţie nemijlocită şi profundă cu fundamentalul concept de „pakiv” se află şi acela de„ujipe”, ca determinant al „pakiv”-ului.

Întreaga filosofie de viaţă a culturii tradiţionale rrome se bazează pe opoziţia pur / „ujo” – impur / „mahrime”, puritatea rituală reprezentând respectarea ordinii şi armoniei universale prin conformarea la model, iar impuritatea rituală, invizibilă, dar pregnantă spiritual, fiind devierea de la model, deci ruperea echilibrului intracomunitar prestabilit printr-o serie de legi de comportament şi conduită, a căror valabilitate a fost îndelung verificată prin experienţă.

Respectarea tuturor acestor norme ţine de responsabilitatea individuală şi colectivă şi se manifestă prin simţul ruşinii – „lajipe” –, în acest spirit fiind educaţi copiii, în special fetele.

Un număr destul de ridicat de reguli se referă la corpul uman şi la igiena rituală, pornindu-se de la ideea că trupul uman este divizat în două părţi, de la brâu în sus - partea superioară pură, iar de la brâu în jos - partea inferioară impură.

Partea de jos a corpului trebuie să fie în permanenţă acoperită, atât la femei, cât şi la bărbaţi: femeile rrome poartă fuste lungi, niciodată pantaloni sau fuste scurte; bărbaţii rromi poartă pantaloni lungi, niciodată scurţi, genunchii fiind considerati cele mai indecente parti ale trupului uman.

Cămăşile şi bluzele se spală separat de fuste şi de pantaloni, în vase diferite, speciale pentru fiecare componentă a îmbrăcăminţii, superioară sau inferioară şi nu se amestecă niciodată apa sau vasele de spălat obiecte de bucătărie cu apa sau vasele de spălat haine, de teama impurităţii. La fel, tacâmurile şi vasele de bucătărie se spală întotdeauna separat de haine.

Numai în condiţiile în care toate aceste norme ale purităţii sunt respectate, se poate vorbi despre „phralipe” (fraternitate). Acesta s-ar putea defini prin ajutorul reciproc și responsabilitatea egal împărtăşită de către membrii comunităţii, privită ca o familie mare.

6

1.1. Căsătoria tradițională

În privinţa trecerii de la familia de origine / consangvină (de apartenenţă de la naştere la

căsătorie) la familia de alianţă, căsătoria se face prin consensul celor două familii „hanamik”

(cuscre), fără necesitatea unei oficializări externe, prin îndeplinirea cutumelor, care schimbă definitiv

status-ul celor doi protagonişti, incluzându-i, abia prin acest act ritual de creare a familiei, în rândul

membrilor neamului: din „ćhavo” (băiat) şi „ćhaj” (fată) ei devin „rrom” (om de-al nostru, soţ, rrom) şi

„rromni” (femeie de-a noastră, soţie, rromni).

Căsătoria este o alianţă pentru întreaga viaţă între cele două familii, relaţia de încuscrire –

„hanamik” – fiind la fel de puternică precum aceea de sânge, membrii celor două familii având

obligaţia să se sprijine reciproc în orice situaţie, să nu-şi refuze nimic unii altora şi să-şi acorde

încredere deplină.

Aşa-numitul „pokinimos” (plata miresei), suma de bani oferită familiei fetei de către familia

mirelui, reprezintă, de fapt, plata pentru viitorii copii, care vor aparţine familiei soţului şi pe care

acesta trebuie să-i preia în schimbul unei valori simbolice, întărindu-şi astfel reputaţia, aşadar

statusul în cadrul comunităţii. Această plată simbolizează cea mai importantă valoare a căsătoriei

tradiţionale rrome: „o ujipe e chaiako” (puritatea fetei).

Crearea familiei este, în esenţă, un complex de acte iniţiatice, căsătoria nefiind o împlinire a

iubirii, cu atât mai puţin a plăcerii, ci o comuniune cu caracter ezoteric, de unde şi impresia de cultură

închisă, un act sacrificial, sacrificiul individului pentru procreare, pentru a asigura continuitatea

neamului şi descendenţa – „kadia mukhlia o Del” (aşa a lăsat Dumnezeu), element fundamental al

coeziunii intracomunitare şi al conservării modelului de identitate moştenit. De aceea, culoarea roşie

– „o lolo” – considerată stereotip caracteristică rromilor, nu semnifică dragostea sau pasiunea, aşa

cum tot stereotip se crede, ci sacrificiul, acel plâns ritual împărtăşit de toţi membrii comunităţii în

momente-cheie ale existenţei (nunta, masa de împăcăciune - “i pakiv”, sfatul rromilor - „o divano”),

formă supremă de comuniune spirituală: „te rovas khetanes” (să plângem împreună). Nu avem de-

a face cu un fel de fatalism al unui neam care îşi exprimă cultural durerea unei istorii tragice, ci cu

manifestarea cea mai profundă a „phralipe”-ului, cu sentimentul definitoriu al frăţiei, acela de

împărtăşire a destinului, în special a celui marcat de suferinţă.

1.2. Judecata de pace

Ca o culme a realizării „pakiv”-ului, prin legiferarea formelor de control şi sancţiune socială

intracomunitară, se constituie dreptul cutumiar rrom sau judecata de pace.

În comunităţile tradiţionale ale rromilor (căldărari, ursari, argintari etc.), majoritatea conflictelor

se rezolvă în interior – „maśkar e phralenqe” (între fraţi), prin adunarea de judecată – „i kris” –

precedată de dezbaterea cazului între rude – „o divano” / „o svato rromano” (discuţia, sfatul). A

ajunge să mergi la avocat este o ruşine pentru neam, pentru că, astfel, i s-ar dovedi acestuia din

urmă incapacitatea de a face dreptate.

Judecata o fac kris-initorii – „krisăqe rroma” – înţelepţii, de cele mai multe ori oameni bătrâni,

independenţi din punctul de vedere al rudeniei faţă de cei în cauză, cărora comunitatea le datorează

respect şi credinţă – „pakiv”. Hotărârea se ia prin consens şi justiţia este distributivă şi compensatorie

sau reparatorie: ambele părţi au partea lor de dreptate şi trebuie să li se dea satisfacţie; de vreme

ce nu există adevăr absolut, încrederea şi respectul reciproc sunt bazele comunicării şi ale

comuniunii.

Rolul judecăţii tradiţionale rrome este de a stinge conflictele din interiorul comunităţii şi de a

împăca părţile, de aceea se şi numeşte judecată de pace. Judecata se face în exclusivitate între

membrii comunităţii, de aceea atunci când conflictul este între un rrom şi un nerrom, judecata

tradiţională nu se poate efectua.

7

Verdictul urmăreşte nu atât pedepsirea celui vinovat, cât mai ales compensarea păgubitului /

victimei, repararea unei greşeli, împăcarea părţilor şi echilibrul pe termen lung al comunităţii. De

obicei, fiecare dintre părţi este pusă să plătească o sumă de bani celeilalte şi să promită, prin

jurământ, că nu va mai avea conflicte cu partea adversă, aşadar părţile se iartă şi se împacă definitiv.

Pentru jurământul fiecăreia dintre părţi este numită o persoană de încredere drept garant.

1.3. Meșteșugurile tradiționale

Cea mai importantă ocupaţie tradiţională a rromilor este prelucrarea metalelor.

Prelucrarea fierului cuprinde specializarea pe meserii: fierăritul, lăcătuşeria potcovăria,

caretăria şi feroneria. Fierarul confecţionează unelte agricole, obiecte de uz casnic, elemente de fier

pentru construcţii şi instalaţii. Lăcătuşul face şi repară lacăte, zăvoare, balamale, chei şi diferite tipuri

de încuietori de uşi şi de porţi. Potcovarii potcovesc cai, boi şi măgari. Caretăria sau legatul căruţei

constă în trasul şinelor pe roţi şi confecţionarea legăturile de fier ale căruţelor sau săniilor.

Tinichigeria, în cadrul căreia se confecţionează burlane, jgheaburi şi acoperişuri, este meseria

practicată mai ales de rromii gabori.

De prelucrarea aramei se ocupă căldărarii. Aceştia confecţionează şi repară vase de aramă

de uz gospodăresc (cazane de fiert ţuica, căldări, tăvi, tigăi) sau de cult (cristelniţe pentru botez,

căldăruşa de Bobotează, pocalul bisericesc). Cea mai importantă tehnică de lucru este alămirea

ţigănească, procedeu vechi, transmis în cadrul familiei şi ţinut secret, care cuprinde marea măiestrie

a ciocănirii aramei.

Cositorirea vaselor de aramă este o meserie aproape dispărută, de care s-au ocupat spoitorii.

Unul dintre meşteşugurile tradiţionale ale rromilor este şi prelucrarea metalelor preţioase, aur

şi argint. Argintarii confecţionează bijuterii, piese de harnaşament (pinteni), piese de îmbrăcăminte

(nasturi, butoni), obiecte de uz casnic (tacâmuri, castroane, tăvi, solniţe aurite, cupe de argint aurite,

ceşti) şi obiecte religioase (cădelniţe, sfeşnice, cristelniţe, candele, cruci). Se remarcă tehnica

filigranului, tehnica modelării în relief prin ciocănire şi arta încrustării cu pietre preţioase.

În cadrul prelucrării lemnului, ocupaţie a rromilor rudari, s-au dezvoltat o serie de specializări:

rudăritul propriu-zis practicat de butnari, cei care fac obiecte casnice din lemn (blide, căni, doniţe,

maiuri de bătut rufe) şi de covătari / albieri, cei care fac albii şi coveţi; lingurăritul practicat de lingurari,

cei care confecţionează linguri, linguriţe, cupe, linguroaie, polonice; fusăritul practicat de fusari,

meşteri în confecţionarea fuselor; lădăritul practicat de lădari, specializaţi în mobilier (mese, scaune,

dulapuri), dar mai ales în lăzi de zestre, lăcriţe (cutii mici de lemn), hambare şi tronuri (lăzi mari de

ţinut mălaiul sau alte cereale). O ramură distinctă este aceea a corfarilor, care împletesc corfe sau

coşuri din nuiele de alun, de răchită sau de salcie.

În ceea ce priveşte lăutaria, aceasta este una dintre cele mai cunoscute meserii tradiţionale

rrome. Lista marilor nume de lăutari rromi începe cu Barbu Lăutaru şi memorabila lui întâlnire cu

Franz Liszt şi se încheie, în funcţie de epoca în care au trăit aceştia, cu Cristache Ciolac, Fănică

Luca, Petrea Creţu Solcanu, lăutarii din Clejani, Grigoraş Dinicu, Fărîmiţă Lambru sau Ion Onoriu.

Această meserie se transmite din tată în fiu; se practică în grup, cu banda, în taraf, mai nou, cu

formaţia; are drept ocazii nunţile, petrecerile, târgurile; nu presupune cunoaşterea notelor muzicale,

se învaţă „după ureche”, cel puţin forma clasică / iniţială a lăutăriei, astăzi, mulţi lăutari având studii

de specialitate; instrumentele folosite, în ordinea frecventei, sunt: vioara, (inclusiv un tip de vioară

improvizată, de fapt o violă cu arcuşul în semicerc sau cu sase coarde), lăuta, ţambalul, acordeonul

(preluat din muzica germană), basul (aşa numesc lăutarii violoncelul şi contrabasul), cobza, chitara,

cimpoiul, fluierul din lemn de salcie, de plop tremurător sau de trestie (tip flautul lui Pan), tamburina

(folosită de ursari), clarinetul.

Muzica lăutărească conţine multă improvizaţie (de aceea în prezent unii lăutari rromi au ales

jazz-ul, arta improvizaţiei şi a variaţiunii), este spontană, bogată ritmic, variată melodic, dezvoltă

ample valenţe interpretative (imită uneori trilurile păsărilor), conturează ritmuri suple, combinate (de

8

la suav la pătimaş, de la jalnic la exuberant, de la graţios la impetuos), foloseşte schimbările de ritm

şi de măsură, sincopa (tonul sacadat şi fraza prelungită), repetiţia şi tehnica variaţiunilor, în unele

spaţii geografice (Spania, Portugalia), prelucrează elemente de ritm arabe preluate din „canto

flamenco” de Andaluzia, în alte zone (Balcani), combină armonios ritmul impus de muzica autohtonă

cu „flori” de stil orientale, mai ales turceşti, de genul „manea” şi „meterhanea” (cântece originar

turceşti, de dragoste, predominant instrumentale, cântate rar, sacadat, în ritm de jale), care au

început să decadă, în spaţiul lor de origine, încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, iar lăutarii i-au

preiau unele elemente de stil.

Muzica rromani, vocală sau instrumentală, este parte a manifestărilor artistice ale comunităţii,

ea putând avea caracter ritualic (cântecul de nuntă, bocetul etc.) sau neritualic (cântecul de

dragoste, cântecul de leagăn etc.), în vreme ce muzica lăutărească face parte dintre ocupaţiile

tradiţionale ale rromilor, aşadar aduce venit şi aparţine profesioniştilor interpreţi, vocal sau

instrumental, ai muzicii populare autohtone. Faptul că artiştii rromi preiau motive sau fraze muzicale

din muzica rromani sau chiar „stilul” de interpretare al muzicii rromani (rr. „rromane gilă” / cântece

rrome) şi le transpun în muzica lăutărească este cu totul altceva şi, fără să creeze confuzie între

cele două tipuri de muzică, acest fenomen este cunoscut sub numele de „manieră rromă” de

interpretare.

Maneaua este muzică turcească, aşa cum apare încă de la Dimitrie Cantemir, în „Istoria

musicei turceşti”; iniţial era muzică de ascultare, instrumentală, tristă, sacadată, cu subiecte legate

de disperarea în dragoste. În spaţiul balcani s-a cântat mereu, din perioada dominaţiei Imperiului

Otoman încoace. În timp, maneaua a devenit muzică instrumental-vocală, rămânând multă vreme

de asculare. În perioada interbelică şi după cel de-al doilea război mondial, maneaua a început să

se dezvolte şi ca muzică de dans, dar cu acelaşi ritm lent şi de jeluire. Este cunoscută mama

manelelor de astăzi, „şaraiman”, cântată magistral de Romica Puceanu. Rromii cântă manea aşa

cum cântă şi muzică tradiţională românească şi muzică simfonică, interpretarea muzicală fiind una

dintre cele mai importante ocupaţii tradiţionale rrome. Asistăm astăzi la un amestec de manea şi hip-

hop, care pară să dea naştere unui nou gen muzical.

Între meseriile rromilor pierdute sau aflate pe cale de dispariţie se numără: prelucrarea osului

şi a cornului, prin care se realizau piepteni, nasturi, mânere de cuţit, mânere de pipă, capete de bâtă

păstorească şi cornuri de praf de puşcă; prelucrarea pieilor de animale, prin care se confecţionau

site şi ciururi; prelucrarea părului de animale, prin care se făceau perii, bidinele şi pensule;

cărămidăritul, prin care se confecţionau cărămizi din lut nearse; geambăşia sau negustoria de cai,

meserie practicată de către lovarii din Transilvania, despre care legendele spun că înţelegeau graiul

cailor.

O altă ocupaţie a rromilor, dispărută în zilele noastre, este ursăritul / umblatul cu ursul, ocupaţie

practicată de către ursari, situată între spectacolul ambulant de circ şi vindecarea magică.

Valorificând semnificaţia ursului ca strămoş totemic, simbol al puterii, fertilităţii şi reînnoirii ciclurilor

naturii, animal htonian şi lunar, posedând virtuţi apotropaice şi taumaturgice, ursarii făceau din

spectacolul de dresaj al ursului, un ritual cu multiple semnificaţii şi funcţii: apotropaică, de protecţie

a casei de atacul animalelor sălbatice („dacă-ţi joacă ursul în bătătură nu te mai calcă ursul toată

iarna”); iniţiatică, de fertilizare şi de fecundizare, după caz („călcătura ursului” este un joc ritualic

prenupţial la feciori şi la fete); taumaturgică („călcătura ursului” vindecă de iele, de sperietură, de

deochi, de farmece, de cununii legate şi de alte „boli” induse prin mijloace magice sau prin forţe

supranaturale libere).

9

1.4. Gastronomia tradițională

Rromii au fost un popor nomad, drept pentru care nu au dezvoltat o gastronomie

tradiţională complexă, ci mai degrabă una simplă, adaptată modului de viaţă itinerant. În acest

sens, mâncărurile tradiţionale rrome sunt mai ales preparate la grătar, fripte, coapte sau prăjite

(„mas peko” – „carne friptă”; „goia peke” – „cârnaţi fripţi”; „itzale peke” – „ardei copţi”; „lole peke” –

„roşii coapte”) sau mâncăruri de tipul tocăniţelor preparate la ceaun, la foc, pe pirostrii („şah

thai mas” – „varză cu carne”; „şah thai goia” – „varză cu cârnaţi”; „lapato” – „tocăniţa de ştevie”;

„bakrorro hăvitzasa” – „tocăniţa de berbecuţ cu mămăliguţă”; „borândău” - un fel de tocană-tobă din

intestine de porc, vită sau oaie fierte, tocate şi amestecate cu mălai măcinat mai mare).

1.5. Sărbătorile calendaristice rrome

În ceea ce priveşte complexele ritualice dezvoltate de cultura tradiţională rromă în relaţia cu

reprezentările sacrului, acestea se traduc în sărbătorile calendarului tradiţional al rromilor. Acestea

corespund, în mare parte, sărbătorilor din calendarul românesc, dar dezvoltă o serie de elemente

specifice, fie structuri cutumiare diferite, fie mutaţii de semnificaţie, fie preluarea şi susţinerea unor

ritualuri originar nerrome, dar pierdute în spaţiul culturii tradiţionale româneşti („capra ţigănească”),

fie dezvoltarea unor ritualuri complementare celor nerrome sau care răspund unor nevoi reparatorii

ale acestora (Vasilca, Paparuda). Cu toate acestea, există şi structuri ritualice calendaristice proprii

numai rromilor, care nu au corespondent în cultura de convieţuire (Joia Verde, Hârdelezi).

De Crăciun, primul bărbat dintr-un capăt al comunităţii, considerat purtătorul ideii de început şi

de înnoire (fiind primul), pleacă la vecinul său sau la o rudă apropiată pentru a-şi face reciproc urări:

„naklo berś sas bravalo, kado berś po baxtalo” (dacă anul acesta eşti bogat, la anul să fii şi mai

bogat).

Mâncarea tradiţională de Crăciun a rromilor este sângeretele, un fel de tobă preparată din

sângele porcului, adunat într-un vas curat, direct de la gâtul porcului sacrificat de Ignat; este foarte

important ca sângele să fie strâns înainte de a lua contact cu pământul, astfel se spurcă. Această

normă a purităţii alimentelor ritualice este similară cu aceea conservată de rromii care ţin Gurbanul,

când, pentru a nu se spurca carnea de miel, sângele lui nu trebuie să cadă pe pământ, fapt pentru

care este strâns de femei în vase curate şi folosit la benghiul de noroc făcut copiilor în frunte.

Orice fel de mâncare preparat de Crăciun este considerat ofrandă lui Dumnezeu, de aceea

prima porţie se dă cuiva străin.

Colindatul în Ajun de Crăciun se desfăşoară astfel: porneşte un grup de bărbaţi şi, de la fiecare

casă colindată, se mai adaugă la grup unul dintre bărbaţii casei, de obicei cel mai tânăr. Pe parcursul

zilei se ţin sfaturi, se arvunesc fete, se discută judecăţi viitoare.

În dimineaţa de Ajun a Crăciunului, băieţii rromi pornesc colindatul foarte devreme, în jur de 4-

5 dimineaţa, pentru a nu apuca vreo femeie să intre în casă în acea dimineaţă, înaintea unui bărbat.

Femeile fiind considerate maxrime (spurcate), se crede că, dacă în dimineaţa de Ajun a Crăciunului,

intra în casă prima dată o femeie, atunci casa aceea va fi spurcată tot anul şi cei din casă vor avea

numai ghinion / nenoroc - bibaxt.

În ziua de Anul Nou se face capră ţigănească, ritual performat de tinerii rromi necăsătoriţi:

tinerii îmbracă un băţ în capră, cu ajutorul unor pânze colorate, a unui cap cioplit din lemn şi a altor

podoabe şi îşi prezintă rolul mergând din casă în casă, prin comunitate. Capra merge, de obicei,

pentru a ura şi a-şi prezenta rolul pe la casele unde se ştie că sunt ćheja baria (fete mari), ceea ce

demonstrează faptul că ritualul are scop premarital. Când capra ajunge la o ćhaj bari, după ce îşi

prezintă rolul, unul dintre cavalerii caprei invită fata la dans, ea fiind pentru prima dată ieşită la acest

dans. După terminarea dansului, fata îi dă cavalerului, drept răsplată, un colac şi vin. Cavalerul îl

împarte şi celorlalţi actanţi. După ce termină de umblat cu capra, le ćhave aj le ćheja (băieţii şi fetele)

10

fac un bal la care vin şi părinţii acestora. La bal, care continuă ritualul iniţiatic premarital, dansează

cavalerii cu fetele de măritat, iar bătrânii asistă pe margini. Băieţii oferă fetelor ilustrate sau felicitări

de câte ori dansează cu ele; acea ćhaj bari care primeşte cele mai multe felicitări de la cavaleri,

considerată fata cea mai frumoasă a balului, este aleasă „regina balului”. După alegerea „reginei

balului”, se stinge lumina în sală şi regina este sărutată de către cavalerul care i-a dăruit cele mai

multe felicitări. Gestul pecetluieşte viitoarea lor căsătorie: întradevăr, cei doi se vor căsători în acel

an, altfel se consideră că s-a făcut fetei o mare ruşine.

La sărbătorile mari, mai ales la Anul Nou, rromii căldărari obişnuiesc să pună în vasul cu apă

de băut monede din argint şi din aur, precum şi potirul din metal preţios al familiei (rr. taxtaj), ca noul

an să fie bogat şi să le aducă bani, aur, bogăţie, noroc şi sănătate.

Înainte de ora 12, în noaptea de Anul Nou, bărbaţii merg să aducă apă de la fântână, fără să

aibă voie să vorbească între ei nici pe drum, nici când iau apa. Această apă se numeşte „apă nouă”

sau „apă neîncepută” sau „apă sfântă” şi va fi folosită, pe parcursul anului, la diferite ritualui de

purificare, apotropaice şi reparatorii. Acasă femeile şi fetele îşi vor sparge câte un ou într-o cană

specială şi vor turna din această apă peste oul spart. Ouăle şi apa vor fi acoperite până dimineaţă,

apoi fiecare va ghici din formele rezultate ceea ce le rezervă viitorul. Aceasta este o practică de

magie premonitorie în cadrul căreia se reunesc masculinul ca simbol al purităţii ritualice – apa sacră

cu femininul ca simbol al procreaţiei - oul.

La toate sărbătorile mari, fiecare familie de rromi trebuie să-şi arate omenia, bogăţia şi tot ce

are mai de preţ: galbenii (banii), potirele (e taxtaja), covoarele, mâncarea şi băutura, drept pentru

care invită rude şi prieteni la mese bogate şi îşi expune valorile ca semne ale onoarei (rr. i pakiv).

Este important de subliniat simbolistica deosebit de profundă a potirului familiei rrome (rr. o

taxtaj), care se transmite din generaţie în generaţie, pe linie masculină, ca semn de mare cinste, şi

include semnificaţia complexă a Graal-ului, pocalul sacru în care s-a scurs sângele lui Isus Hristos,

simbol al sacrificiului şi al nemuririi. Această simbolistică se reflectă şi în textele colindelor rrome:

„So si, Devla, and-o taxtaj, / O taxtaj o rupuno? / Othe-i rat le Devlesqo” (Ce e, Doamne, în pocal, /

În pocalul de argint? / Acolo este sângele Domnului).

În ajunul sau în dimineaţa Anului Nou, uneori şi în Ajunul Crăciunului, rromii, mai ales

căldărarii, practică obiceiul numit Vasilca, o formă specifică de colindat, cu sens purificator şi

apotropaic pentru familiile, rrome şi nerrome, care sunt colindate astfel. Vasilca este capul sau râtul

de porc împodobit cu panglici sau o păpuşă făcută de grupul de colindători şi împodobită în costum

popular. Unul dintre actanţi poartă un vas cu grâu nou încolţit, semn al belşugului pentru anul ce

urmează. Gestul răspunde unei nevoi ritualice a culturii nerrome agrare. Femeile poartă, pe o tavă

acoperită cu o pânză albă, capul sau râtul porcului, flori şi un pahar şi cântă colindul „Sivei” sau al

Vasilcăi.

O tradiţie puternică la rromi este lăsatul de sec de brânză, când se obişnuieşte ca finii să

meargă la naşi cu daruri şi să petreacă, copiii să meargă la părinţi să le pupe mâna pentru a fi iertaţi

de greşeli. Masa tradiţională cuprinde plăcinta cu brânză şi aripa de găină. Se crede că acela care

va mânca aripă de găină în această zi va fi uşor tot anul şi va avea noroc şi spor în casă. Acest

obicei alimentar are la bază magia prin similitudine: aripa este uşoară, aşadar cine mănâncă aripă

devine uşor şi câştigă uşor. La miezul nopţii, copiii şi tinerii sărută mâinile celor bătrâni, le cer iertare

pentru greşelile de pe parcursul anului, iar aceştia din urmă le oferă daruri scumpe, între care nu

lipseşte aurul, salbele pentru fete, materialele scumpe şi banii. Se consideră că, în cazul în care te-

a blestemat cineva în acel an sau te-ai certat cu o persoană, sărutându-i mâna în acest moment,

eşti iertat de toate păcatele. De pildă, nurorile şi ginerii sărută mâna socrilor. Ritualul este de

reconciliere şi de protecţie.

Paştele este, pentru toate neamurile de rromi, singura sărbătoare din an pe care o celebrează

„viii şi mortii laolaltă": în noaptea de Paşte, la întoarcerea de la biserică, rromii merg la cimitir pentru

a duce lumină morţilor, cu care stau până dimineaţa. Aceasta pentru că este noaptea învierii morţilor

11

şi a deschiderii cerurilor, noaptea în care îţi poţi vedea viitorul, poţi comunica cu spiritele morţilor şi

se practică numeroase ritualuri de magie apotropaică, inductivă şi reparatorie.

De la biserică se merge acasă, copiii sunt treziţi din somn, iar, după primul cântat al cocoşilor,

sunt scoşi cu picioarele goale pe iarbă, li se dă paşte, vin şi peşte, ca sa fie iuţi tot anul. Tatăl îşi

loveşte uşor copiii în cap cu o pungă cu bani, scopul fiind ca aceştia să aiba noroc de bani în viaţă.

Se merge apoi din nou la cimitir, pe la 10 dimineaţa, cu mâncare împărtaşită care se dă de pomană.

Bucuria învierii morţilor este mare şi, din respect pentru morţi, cimitirul este împodobit ca într-o zi de

sărbătoare, se merge cu lăutari şi se mănâncă şi se bea toată ziua, până seara târziu.

Mielul de Paşte gătit în casele rromilor are un gust deosebit, pentru că femeile rostesc

descântece când îl prepară.

În dimineaţa zilei de Paşte, la căldărari, se practică un ritual purificator şi de consacrare a

binelui pentru întreaga familie: capul familiei (tatăl sau fiul cel mai mare, dacă nu există tatăl) ia o

bucată de pământ cu iarbă pe ea, numită „pască”, similar cu alimentul ritual, şi înfige în ea un topor

menit să taie răul. Apoi pune piciorul pe topor şi, rostind „Hrisos a înviat!”, dă fiecărui membru al

familiei câte o bucată de pască (alimentul ritual) şi câte o gură de vin (împărtăşania) din taxtaj-ul

(Graal-ul rromilor) care trece din mână în mână. Membrii familiei îi răspund: „Adevărat a înviat!”.

Capului familiei i se dă pască şi vin de către fiul cel mai mare.

La rromii ursari, în timpul postului Paştelui, femeile fac curăţenie generală, dau cu var şi

pregătesc cuptorul pentru a coace cozonacii.

Femeile pregătesc, pentru prima zi de Paşte, în casă, undeva pe lângă o masă, o bucată de

fier şi iarbă. Pe masă se pun o farfurie cu vin, nişte bani şi ouă roşii. Cel care merge la biserică, după

ce se întoarce dimineaţa, aduce acasă o bucăţică de nafură. În prima zi de Paşte, dimineaţa, toată

familia se trezeşte şi se spăla pe faţă cu acel vin din farfurie, se unge pe faţă cu nafura şi cu ouăle

şi, în acelaşi timp, toţi ţine piciorul pe fierul aşezat pe iarbă. Fierul protejează de spirite rele, iar iarba

este un mod de comunicare cu strămoşii. După aceea, fiecare membru al familiei ia o bucăţică de

nafură în gură şi fuge: cel care ajunge primul la poartă sau la uşă pentru va fi iute, puternici şi vioi

tot anul. Ritualul este o formă de ordalie.

Rromii dau explicaţii speciale pentru fiecare fel de mâncare ritualică: carne de miel pentru a fi

uşori şi curaţi ca mielul, peşte (se mănâncă în prima zi de Paşte) ca să fie iuţi ca peştele. În prima

zi de Paşte nu se face şi nu se mănâncă mămăligă, pentru a nu deveni moi ca mămăliga şi pentru

păstrarea fertilităţii femeii şi a fecundităţii bărbatului. De asemenea, membrii familiei nu au voie să

atingă sarea pentru a nu transpira. Toate aceste recomandări şi tabu-uri alimentare se bazează pe

magia prin similitudine.

În serile de Paşte se face „jocul ţigănesc al Paştelui”, ritual de iniţiere premarital, petrecere cu

lăutari, desfăşurată, de obicei, pe un câmp. La joc merg şi tinerii şi bătrânii. Cavalerii rromi merg la

mamele tinerelor rrome cu câteva zile înainte de Paşte, pentru a le cere permisiunea de a-şi lăsa

fetele la joc. Fetele vin la joc numai însoţite de mamele lor. Se aduce mâncare şi băutură. Unii

cavaleri aduc câte o găleată de vin şi, în timp ce lăutarii fac o pauză, ei merg la bătrânii care stau pe

scaun, pe margine, şi îi servesc cu câte o cană de vin, în semn de mare respect.

O mare sărbătoare a rromilor, în special a ursarilor, legată de Paşte, este balul organizat a

doua zi de Paşte, în cadrul căruia cel mai important moment este jocul fecioresc, în cadrul căruia

băieţii rromi neînsuraţi joacă individual, în mijlocul cercului de feciori, demonstrându-şi astfel

măiestria. Jocul fecioresc este un ritual premarital, cu sens iniţiatic, similar horei la care sunt scoase

fetele de măritat. Această sărbătoare prezintă mari similitudini cu aceea practicată de români. Ceea

ce este însă specific rromilor se referă la furatul fetelor: la acest bal, feciorii fură fetele pe care vor

să le ia de neveste, le duc acasă la ei sau la o rudă protectoare. Pusă în faţa faptului împlinit, familia

fetei trebuie să fie de acord, cu toată supărarea manifestată printr-o ceartă publică, aşadar se

procedează la pregătirea nunţii şi, prin aceasta, la re-echilibrarea situaţiei intracomunitare.

La o săptămână după Paşte, în Duminica Sfântului Toma, se desfăşoară Paştele Blajinilor sau

al Morţilor, care, deloc întâmplător, coincide cu „Paştele spoitoresc” sau Hârdelezi. Sărbătoarea este

12

dedicată morţilor: rromii merg la morminte, cu mâncare şi băutură, dau de pomană şi petrec întreaga

zi împreună, amintindu-şi de cei morţi.

Hârdelezi-ul, numit şi „Paştele spoitoresc”, este sărbătoarea fundamentală a rromilor spoitori,

care se desfăşoară la o săptămână după Paştele ortodox şi care reuneşte semnificaţia pascală cu

aceea a Gurbanului musulman. Elementul principal al ritualului este sacrificarea mielului: acesta este

sacrificat fie pentru însănătoşirea cuiva bolnav din familie, fie pentru protecţia familiei de necazuri şi

boli, fie se taie câte un miel pentru fiecare copil spre binele şi protecţia acestuia.

În seara care precede sărbătoarea, femeile ce urmează să jertfească mieii împletesc coroniţe

din crengi de salcie şi flori şi fac aşa-numitul brad al mieilor. Coroniţele sunt aşezate pe capetele

mieilor de sacrificat, copiii ţin în mâini câte două lumânări, iar mieii sunt puşi să bea vin dintr-o farfurie

(formă de împărtăşanie). Mieii sunt stropiţi cu vinul rămas în farfurie (aspersiune purificatoare şi de

consacrare a sacrificiului) şi li se iau coroniţele de pe cap.

A doua zi, înainte de sacrificiu, mieilor li se pun înapoi coroniţele pe cap, copiii încalecă pe

miei şi ţin în mâini lumânări. În timpul sacrificiului cântă lăutarii, iar bărbaţii care sacrifică mieii se

închină cu faţa către Răsărit. Femeile care au făcut bradul colectează în farfurii sângele mieilor

sacrificaţi şi fac cu acest sânge un punct pe fruntea copiilor, punct care va purta noroc şi va proteja

copiii de rău pe parcursul întregului an. Pentru ca sacrificiul să aibă efect, sângele mieilor este strâns

de femei în vase noi, direct de la gâtul tăiat al mieilor şi nici o picătură de sânge care curge din gâtul

mieilor nu trebuie să atingă pământul pentru a nu impurifica sacrificiul.

Mieii sunt împărţiţi în totalitate, familia nu îşi opreşte nimic. Fiecare mănâncă ce i-a fost împărţit de

către ceilalţi.

La ursarii din Moldova, Joia Verde este o sărbătoare care se desfăşoară la o săptămână după

Paştele ortodox, de Paştele Blajinilor şi se caracterizează prin iertarea reciprocă a greşelilor de peste

an şi printr-o petrecere cu semnificaţie premaritală. Se desfăşoară în prima joi de după Paştele

ortodox şi constă într-o mare petrecere, în cadrul căreia sunt scoase la joc fetele de măritat, nu

înainte de a se cere învoirea părinţilor. Astfel are loc o primă înţelegere între părinţi în vederea

viitoarei căsătorii a copiilor lor. Uneori, fetele fug sau sunt furate de băieţi în această zi, urmarea fiind

tot o căsătorie, dar după ce tinerii îşi cer iertare de la părinţi.

Un alt obicei rrom, creat totodată ca răspuns la nevoile culturii româneşti agrare, este

Paparuda, joc şi cântec ritual reparatoriu, practicat vara, de invocare a ploii şi de alungare a secetei.

Spre deosebire de culturile agrare care îşi organizează calendarul după mersul culturilor în funcţie

de succesiunea anotimpurilor şi lucrărilor agricole, cultura de tip nomad a rromilor îşi gândeşte

calendarul în funcţie, fie de datele de desfăşurare a târgurilor sau a pelerinajelor (prilej de întâlnire

a şatrelor), fie prin negociere cu cultura agrară a funcţiei magice, repertoriu necesar acesteia din

urmă. Fetele, numai cele curate / fecioare, simboluri ale purităţii, îmbrăcate în frunze de boz,

dansează desculţe în timp ce femeile cântă şi varsă apă în jurul lor. Versurile cântecului sunt:

„Paparudă, rudă, / Vino de ne udă, / Udă cu ulciorul, / Să crească ogorul, / Udă cu găleata, / Să facă

recolta”. Fecioarele sunt mesagere ale lumii pământeşti către divinitate.

De Rusalii / Moşii de vară, are loc târgul de fete, în cadrul căruia se arvunesc fetele rămase

până atunci nemăritate sau netocmite. Este o ceremonie selectivă pentru tocmirea de fete sau

logodnă şi un ritual al înţelegerii şi al schimbului de daruri între viitorii cuscri (rr. „xanamika”), pentru

căsătoria copiilor. Fetele mari ard, la răscruci de drumuri, pentru grăbirea căsătoriei (vrajă de

dragoste) buchete de noroc (rr. „baxtǎqe lulugǎ”) din flori de sânziene, pe care le adunaseră toată

noaptea de sânziene şi le ţinuseră sub pernă sau printre haine, pentru a-şi visa ursitul şi a fi păzite

de boli, suferinţe şi necinste.

Înainte de Rusalii, rromii nu se spală, iar bărbaţii nu se bărbieresc timp de 9 zile. Explicaţia din

interiorul comunităţii este că, dacă s-ar spăla în această zi, omul s-ar urâţi, s-ar strâmba şi s-ar ologi,

ba chiar ar putea muri. Explicaţia ritualică este că perioada dinaintea Rusaliilor, marcată de

„Pogorârea Sfântului Duh”, este similară doliului şi postului, ambele presupunând abstinenţă în scop

purificator.

13

Pe 29 iunie, de Sf. Apostoli Petru şi Pavel, se desfăşoară sărbătoarea patronilor spirituali ai

lăutarilor. Pe 27 iulie, de Sfântul Pantelimon şi pe 26 octombrie, de Sfântul Dumitru, se petrecea, în

vremurile nomadismului, returnarea, la familiile de origine, a fetelor greşite – „dośale” (mirese care

s-au dovedit a nu fi fost virgine). Structurile cutumiare mergeau, în funcţie de dorinţa familiei mirelui,

de la ritualurile reparatorii şi compensatorii (fata trebuia să taie un porumbel şi să-i lase sângele să

curgă în apa unui râu), însoţite de ritualul dezonorării şi al oprobriului public aplicat mamei fetei,

considerată responsabilă pentru necinstea fetei sale (ungerea ei cu funingine şi cântecul cucuvelei,

cântat de obicei femeilor uşoare), până la alungarea fetei, returnarea la familia de provenienţă şi

restituirea banilor familiei băiatului, plus plătirea ruşinii produse familiei mirelui.

Pe 14 octombrie, de Sfânta Parascheva, are loc marele pelerinaj al rromilor din Moldova şi nu

numai la moaştele Sfintei de la catedrala din Iaşi (obicei prezentat în capitolul referitor la nomadism).

Pe 30 noiembrie, de Sfântul Andrei se desfăşoară sărbătoarea patronului spiritual al ursarilor.

1.6. Neamurile de rromi

După criteriul socio-ocupaţional, altfel spus după serviciile prestate nerromilor, rromii au fost

divizați, de către nerromi, în mai multe neamuri / viţe / naţii. Împărțirea pe neamuri a rromilor

(căldărari, ursari, argintari, fierari, spoitori etc.) a fost impusă din exterior, așadar este artificială în

raport cu autenticitatea culturi rromani, lucru dovedit și de faptul că denumirile neamurilor de rromi

nu sunt în limba rromani sau nu provin din limba rromani. Cu toate acestea, rromii și-au internalizat

divizarea pe neamuri și continuă să se identifice cu aceasta, dezvoltând, chiar și acolo unde meseria

tradiţională a dispărut de mult, alte elemente comune grupului: organizare socială, obiceiuri de

familie, sărbători calendaristice şi grai sau subdialect.

1.7. Limba rromani și graiurile/subdialectele sale

Limba rromani este o limbă cu origine neo-indiană, înrudită cu limbile rajasthani, urdu și hindi,

fapt demonstrat de structura gramaticală a limbii și de vocabularul ei fundamental.

Limba și cultura rromani s-au format în spațiul bizantin, cu contribuția majoră a limbilor și

culturilor greacă, turcă și persană.

După criteriul neamului de rromi, cu rezerva provenită din divizarea dinspre exterior a rromilor

în neamuri, limba rromani are câteva graiuri sau subdialecte între care cele mai importante sunt:

căldărăresc, ursăresc, spoitoresc și carpatic. Diferențele dintre aceste graiuri nu sunt de ordin

sintactic sau morfologic, deci nu sunt majore, ci sunt de ordin fonetic și lexical, ambele cauzate de

influența limbilor de contact, așadar sunt minore, ceea ce demonstrează unitatea în diversitate a

limbii rromani și existența limbii rromani comune. Limba rromani vorbită are mai multe caracteristici

comune decât deosebiri, așadar rromii vorbitori ai diferitelor dialecte se înțeleg între ei.

În acest context, se poate afirma că există o limbă rromani comună, unul din fundamentele

identității etnice a națiunii rromani non-teritoriale (fără teritoriu) sau transfrontaliere (dincolo de

frontiere).

Limba rromani literară este cea mai îngrijită și rafinată formă a lmbii rromani.

La Congresul internațional al rromilor din aprilie 1990 de la Varșovia a fost adoptată scrierea

standard a limbii rromani. În prezent lingviștii, scriitorii și activiștii rromi discută și fac planuri pentru

îmbunătățirea și simplicarea acestei scrieri.

La propunerea Croației, UNESCO a proclamat, în cadrul celei de-a XXXVIII-a sesiuni a

conferinței sale generale, desfășurate pe data de 4 noiembrie 2015, Ziua Mondială a Limbii Rromani

pe 5 noiembrie și a recomandat statelor membre ale Organizației Națiunilor Unite să aloce fonduri

speciale pentru celebrarea acestei zile și pentru cercetarea, studierea, conservarea, dezvoltarea și

promovarea limbii rromani.

14

În limba rromani nu există pronumele personal de politeţe „dumneavoastră”, respectul fiind

exprimat prin adresări de tipul: „kako” (unchiule, nene) şi „bibie” (matuşo, tanti).

În limba rromani, verbul „akhiarel” înseamnă atât „a înţelege”, cât şi „a simţi”, nu numai sau nu

mai ales în zona sentimentelor, ci în zona senzorialului (văd, aud, miros, pipăi, simt), ceea ce

demonstrează faptul că limba rromani înţelege mai ales ceea ce se simte, ceea ce se percepe direct,

nemijlocit, concret, prin intermediul simţurilor, aşadar cunoaşterea este, în cultura tradiţională

rromani, o cunoaştere de tip senzorial, concret, nu abstract.

În limba rromani, verbul „a iubi” nu există ca atare, iar verbul „kamel” are sensul denotativ a

vrea, a dori și conotativ erotic (dorință fizică), dar, în acest al doilea sens, se folosește numai în

relaţie cu soţul sau soţia şi numai în intimitate, niciodată în public, cu excepția muzicii moderne.

Astfel, pentru exprimarea sentimentului de dragoste se foloseşte „dukhal manqe tutar” (mă doare de

tine) sau „merau pala tute” (mor după tine), verbe care exprimă starea concretă – durerea sau

moartea – la care ar putea duce îndepărtarea sau pierderea persoanei iubite, înlocuind simplul verb

declarativ-retoric „te iubesc”, din alte limbi, care nu exprimă nimic concret, nici acţiune, nici stare

concretă, ci numai o atitudine pozitivă faţă de cineva, prea vagă pentru spiritul concret-pragmatic al

culturii tradiționale rromani, care cere fapte, nu simple declaraţii, mai ales când este vorba de

sentimente profunde.

În limba rromani nu există verbul „a urî”, pentru a exprima acest sentiment negativ folosindu-

se numai „na dikhau tut” (nu te văd) sau „dikhau jungales pe tute” (mă uit urât la tine), ambele legate

de percepţie: nu te văd, aşadar nu te cunosc, nu exişti pentru mine, dar nu acţionez în nici un fel

împotriva ta, nu am sentimente negative faţă de tine, de vreme ce nu exişti.

Limba română a împrumutat unele cuvinte din vocabularul limbii rromani, între care cuvântul

„mishto”, care, în limba rromani, înseamnă „bine” şi cuvântul „baht”, care a devenit, în româneşte,

mult folositul cuvânt „baftă”.

15

2. Rromii din România – o identitate stigmatizată istoric

Istoria rromilor din România este istoria rasismului anti-rom instituționalizat care a început cu

o jumătate de mileniu de sclavie și a continuat cu exterminarea din perioada Holocaustului – ambele

reprezentând rasismul de excludere, urmate fiind de politica de asimilare forțată din regimul socialist

– reprezentând rasismul de dominare și de explozia rasismului direct și indirect după 1990 –

revenindu-se, în plină, dar nu deplină democrație, la rasismul de excludere.

Istoria reprezentărilor sociale negative referitoare la rromi începe cu falsul nume dat rromilor:

„ţigan”. În limba rromani, cuvântul "ţigan" nu există. Termenul, care se referea, la prima sa atestare,

în Imperiul Bizantin, la o grupare considerată eretică de către sistemul religios oficial ortodox, provine

din greaca medie, din "athinganos" sau "athinganoy", înţelesul fiind acela de "păgân", "de neatins"

sau "impur". “Cea dintâi referire privind prezenţa rromilor în Constantinopol vine, cel mai probabil,

din textul hagiografic georgian: Viaţa Sfântului Gheorghe Ancoritul, scris la Mănăstirea Iberon de

pe Muntele Athos, în jurul anului 1068”. Opera relatează cum împăratul Constantin Monomachus,

în anul 1050, bolnav fiind de ciumă, “a invocat ajutorul poporului samaritean, descendenţi ai lui

Simon Magicianul, numiţi athingani, notorii pentru preziceri şi vrăjitorii”, cu rugămintea de a

distruge, prin vrăjitorie, animalele sălbatice din Parcul Philopation, bănuite a fi vinovate de

îmbolnăvirea sa1.

În ţările române, încă de la prima sa atestare din secolul al XIV-lea, semnalată în documentele

mânăstireşti, termenul „aţigan”, care a devenit mai târziu „ţigan”, desemna o stare socială, aceea de

sclav, nicidecum etnia: în anul 1385, domnitorul Dan Vodă, fratele mai mare al domnitorului

Mircea cel Bătrân şi fiul lui Radu Vodă, întăreşte dania2 “de 40 sălaşe de aţigani” făcută către

Mănăstirea Vodiţa (Ţara Românească) de către unchiul său, Vladislav Voievod, cuscrul lui Ştefan

Duşan al Serbiei.

Se conturează astfel două sensuri ale cuvântului „ţigan”: mai întâi erezie şi apoi statut social

aflat în afara sistemului ierarhic al societăţii. Robul / slcavul / ţiganul nu făcea parte din structura

socială, era în afara acesteia, era un simplu obiect de schimb sau bun mișcător. Mai târziu, cuvântul

"ţigan" a rămas, în mentalul colectiv românesc şi în limba română, cu un sens profund peiorativ.

Numeroase proverbe şi zicători din folclorul românesc („Ţiganul când a ajuns împărat, întâi pe

tatăl său l-a spânzurat”, „Nici răchita pom de bute, / Nici ţiganul om de frunte”, „Ţiganu-i tot ţigan

şi-n ziua de Paşte”, „Ţiganul până nu fură nu se ţine om”, „Ţiganul când a ajuns la mal, acolo s-a

înecat”, „Dracul a mai văzut ţigan popă şi nuntă miercurea”), precum şi expresii din vocabularul

curent („A cere ca un ţigan”, „A cere ca la uşa cortului”, „A se certa ca ţiganii”, „A se certa ca la

uşa cortului”) demonstrează faptul că sensul termenului de „ţigan” înglobează, aproape în

exclusivitate, atribute negative, realitate lingvistică având şi confirmarea Dicţionarului Explicativ al

Limbii Române:

„ŢIGÁN (...) 1. Persoană ce face parte dintr-o populaţie originară din India şi răspândită în mai

toate ţările Europei, trăind în unele părţi încă în stare seminomadă. Expr. A arunca moartea în ţigani

= a arunca vina pe altul. A se muta ca ţiganul cu cortul = a se muta foarte des; a fi nestatornic. A

se îneca ca ţiganul la mal = a nu reuşi, a eşua într-o acţiune tocmai când era pe punctul de a o duce

la bun sfârşit. Tot ţiganul îşi laudă ciocanul, se spune despre cei care se laudă cu ceea ce le aparţine.

E învăţat ca ţiganul cu ciocanul (sau cu scânteia), se spune despre cei deprinşi cu nevoile. 2. Epitet

dat unei persoane brunete. 3. Epitet dat unei persoane cu apucături rele.

ŢIGĂNÍE (...) 1. Totalitatea ţiganilor care locuiesc la un loc; ţigănime; p. ext. cartier într-o

localitate în care locuiesc ţigani. 2. Fig. Faptă, manieră condamnabilă. 3. Fig. Gălăgie, hărmălaie,

1 Fraser, Angus M., 1992, The Gypsies, Oxford, Blackwell Publishers, p. 46. 2 Haşdeu, B. P., 1867, Archiva istorică a României, sub auspiciile Ministerului Instrucţiunii Publice, Bucuresci,

Imprimeria Statului, p. 193.

16

scandal. ŢIGĂNÓS (...) 1. Negricios, oacheş. 2. Fig. (Fam.) Care are maniere urâte; care se tocmeşte

mult; calic, zgârcit.”3

Mai ales în condiţiile în care rromii nu au fost, sute de ani, recunoscuţi ca identitate etnică,

cu atât mai puţin ca minoritate naţională, iar limba rromani nu a fost considerată o limbă, ci o

„bolboroseală” de neînţeles, denominaţia stigmatizantă „ţigan”, atribuită rromilor de către alteritate,

inexistentă în limba rromani şi falsă din punct de vedere ştiinţific, a fost atât de intens şi îndelung

utilizată, încât a fost internalizată de memoria colectivă rromă, devenind o denumire asumată mai

ales de către rromii nevorbitori ai limbii rromani.

Dacă pentru rromii nevorbitori nativ ai limbii rromani este relativ firesc să nu-şi poată asuma

denominaţia de „rrom”, care, aparţinând limbii pe care ei nu o vorbesc, pare un termen străin, impus

de politic, pare cu mult mai dificil de înţeles de ce rromii vorbitori de limbă rromani, care cunosc şi

folosesc în mod curent termenul „rrom” şi ştiu că termenul „ţigan” nu există în limba lor maternă,

utilizează, când vorbesc cu un nerrom sau cu un rrom nevorbitor de rromani, denumirea de

„ţigan”, argumentând chiar că este cuvântul corect. Şi totuşi fenomenul poate fi interpretat în cel puţin

două sensuri: pe de o parte avem de-a face cu un fel de captatio benevolentiae, prin care vorbitorul

pare a spune „hai să spun cum ştii tu, ca să comunicăm mai bine”, iar pe de altă parte vorbitorul pare a

gândi ironic „şi aşa nu vei înţelege, ce rost are să-ţi mai dau eu acum lecţii, lasă mai bine să spun cum

vrei tu”.

În ambele interpretări, asumarea denominaţiei negative atribuite de alteritate „ţigan” şi

respingerea denominaţiei interne reale „rrom” sunt un semnal al unei stime de sine scăzute şi al

unei conştiinţe etnice slab conturate: „Mie să-mi spuneţi ţigan, nu rrom, rromi sunt ăia de la

Bucureşti!”4; „Sunt ţigan, nu rrom, aşa am apucat!”5; „Noi suntem ţigani adevăraţi, nu rromi dintr-

ăia făcuţi!”6; „Ţigani, de unde până unde rromi?”7.

Sclavia rromilor, care a ţinut mai bine de jumătate de mileniu şi a fost numită de aboliţionişti

“lepră socială”, nu numai că i-a plasat pe rromi în afara societăţii, ci i-a exclus din condiţia de fiinţe

umane, ei fiind consideraţi bunuri mişcătoare, nicidecum persoane, servind totodată şi ca unitate

de schimb. Sclavi puteau deţine nu numai boierii, mănăstirile şi domnitorul, dar şi ţăranii mai

înstăriţi. Obiect al dispreţului societăţii, robii au fost supuşi unei exploatări crunte, abuzurilor şi

violenţelor, care au mers până la viol şi tortură. Sclavia, ca formă de dependență personală absolută

a sclavului de stăpânul său a fost total diferită de celelalte forme de servitute sau dependență

cunoscute în epocă, de pildă iobăgia sau rumânia, acestea din urmă legând ţăranul de moşie, ca

forme de dependență economică, fără să-l facă însă pe boier stăpân absolut al ţăranului: pe iobag

boierul nu-l putea vinde ca pe un obiect oarecare, pe sclav însă, da; boierul nu avea drept de viaţă

şi de moarte asupra iobagilor săi, asupra sclavilor săi însă, chiar dacă nereglementat legislativ,

da.

Sclavul nu era considerat om, ci obiect, gata să fie cântărit, preţuit, vândut sau cumpărat,

aşadar nici familia de rromi nu era recunoscută ca structură a comunităţii, ci ca metodă de înmulţire

a sclavilor, similară prăsilei necuvântătoarelor domestice: o expresie des folosită era « ţigancă de

prăsilă », cu sensul de femeie rromă aflată la vârsta fertilă, care se « bucura » de un preţ mai ridicat,

datorită faptului că putea înmulţi numărul de sclavi ai unei gospodării.

Sclavia i-a afectat profund şi pe copiii rromi, aceştia fiind despărţiţi de familiile lor după bunul

plac al stăpânilor, schimbaţi, dăruiţi ori vânduţi, deseori la preţuri mai mici decât cele ale animalelor,

pentru că nu erau consideraţi suficient de buni pentru muncă. Abuzul sexual al proprietarilor de

sclavi asupra fetelor rrome şi torturarea sclavilor, nesancţionate de lege, ca şi multe alte abuzuri

ale stăpânilor asupra slcavilor, erau practici aproape generalizate.

3 Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Ediţia a II-a, 1998, Bucureşti, Academia Română. 4 Rrom argintar, 37 ani, 10 clase, Alexandria (judeţul Teleorman). 5 Rrom ursar, 58 ani, 5 clase, Buzău (judeţul Buzău). 6 Rromni boldeancă, 67 ani, 4 clase, Bucureşti. 7 Rrom vătraş, 29 ani, 10 clase, Găgeşti (judeţul Vrancea).

17

În contextul eforturilor ţărilor române de a câştiga simpatia Occidentului, al treptatei emancipări

de sub dominaţia otomană şi al curentelor reformatoare vest-europene, intelectualii vremii, proveniți

din boieri tineri luminați, reveniţi în ţară de la studii urmate la Paris sau la Viena, au provocat apariţia,

în societatea românească, a ideilor aboliţioniste, aşadar programele de reformă ale revoluţiei

paşoptiste au inclus Dezrobirea, aducând argumente ale dreptului natural, dar şi de ordin economic,

filozofic şi religios. Ruşinată de punctul de vedere al călătorilor străini, care se arată de-a dreptul

stupefiaţi de perpetuarea unei asemenea instituţii barbare cum era sclavia, societatea românească

a introdus problematica aboliţionistă în discursul public.

Realizată la presiunea Europei, eliberarea rromilor din Sclavie a fost un proces dificil şi relativ

îndelungat, tergiversat de opoziţia Bisericii Ortodoxe şi a majorităţii boierilor. În majoritatea cazurilor,

Dezrobirea s-a desfăşurat cu despăgubire, în sensul în care robii au fost răscumpăraţi de stat de

la proprietari, puţine fiind familiile de boieri care i-au dezrobit pe rromi fără despăgubire şi unele

chiar înainte de adoptarea legislaţiei de abolire a Sclaviei: în marea lor majoritate, acestea au fost

familiile boierilor revoluţionari pașoptiști, promotori ai Dezrobirii.

Legiferarea Dezrobirii nu a condus la schimbarea fundamentală a statutului rromilor în

societate. Programul reformist al paşoptiştilor şi politica guvernelor post-dezrobire au neglijat

problematica economică - în special împroprietărirea - şi aspectele de ordin moral ale celor peste

500 de ani de robie, limitându-se la emanciparea juridică şi la sedentarizarea, deseori forţată, a

rromilor.

Nu au existat politici de includere a rromilor între cetăţenii Ţărilor Române. Consecinţa imediată

a fost că foarte mulţi rromi, în special foştii robi boiereşti şi mânăstireşti, s-au văzut nevoiţi să se

întoarcă la foştii lor stăpâni şi să continue să munceasă pentru aceştia, numai pentru hrană şi

adăpost, într-o stare de semi-sclavie. Neincluderea problematicii rromilor în politicile publice a

condus la recăderea acestora în status-ul anterior şi la stigmatizarea apartenenţei etnice.

Marginalizarea şi excluderea socială a rromilor au creat, în timp, un important decalaj socio-cultural

între populaţia majoritară şi comunitatea rromilor.

S-au salvat neamurile de rromi nomazi, foști sclavi domnești, care, oricum, aveau un grad de

dependență ceva mai scăzut comparativ cu sclavii de la vetrele boierilor și mănăstirilor, aceste

neamuri de căldărari, ursari, spoitori, argintari, rudari reușind să supraviețuiască prin meșteșugurile

lor tradiționale, care s-au dovedit folositoare economiei de tip agrar-pastoral a spațiului rural

românesc. S-au mai salvat, însă numai individual, acei rromi “norocoși” ce s-au integrat ca români

în spațiile periferice ale satelor și orașelor românești, renunțând în totalitate la identitatea etnică de

rrom, pe care au decis s-o considere o povară de care trebuie să se debaraseze, un balast al urii de

sine, un obstacol de care trebuie să uite imediat.

După Dezrobire, din punct de vedere cultural şi social, rromii au continuat să fie consideraţi o

“subcultură” parazitară, un grup social exclus, nicidecum o identitate etnică bine structurată, cu

drepturile culturale aferente unei minorităţi naţionale recunoscute. Mărturie stă însuși Tratatul privind

minoritățile din 1919 care, în ciuda primelor încercări ale rromilor de organizare și de cristalizare a

unei conștiințe etnice și în pofida exprimării adeziunii lor depline la Marea Unire, i-a ignorat pe rromi.

Ceea ce a urmat a fost un secol de stigmatizare culturală.

Mentalul colectiv prejudiciat faţă de rromi a construit stereotipul negativ, iar mentalul colectiv

rrom, apăsat de o stimă de sine scăzută datorată inclusiv acestui stereotip negativ impus de

alteritate, a internalizat şi a întărit stereotipul negativ.

Urmând acest sistem stereotip de gândire, atitudinea şi politica dominantă a societăţii faţă de

rromi au oscilat între rasismul de excludere, care a condus la Genocid, şi rasismul de dominaţie,

manifestat prin asimilare.

La acest ultim curent, asimilaţionist, au contribuit, din păcate, dar având o explicaţie istorico-

psihologică bine argumentată, rromii înşişi, printr-o percepţie de sine negativă, şi ea consecinţă a

celor cinci secole de Sclavie. Dezrobirea juridică nu a condus şi la o reală dezrobire spirituală. În

contextul în care concepţia de sine se construieşte din suma percepţiilor celorlalţi, la care se adaugă

18

ceea ce ai fost format să crezi despre tine însuţi, deci identitatea este un construct social, stima de

sine scăzută a rromilor ţine de stigmatul internalizat şi conduce la rejecţia sinelui etnic, ca unică

formă de salvare individuală şi de includere în ierarhia societăţii.

Persistă în memoria colectivă ancestrală rromă starea de sclav, cu toate consecinţele

acesteia pe plan psihologic. Expresii de tipul „ce să fac, de-aia nu ştiu carte, că sunt ţigan” sau „doar

suntem ţigani, ce să facem?” reflectă urmele profunde ale excluderii în paradigmele auto-

stigmatizării.

Datorită status-ului social de exclus, grupul de origine / de apatenenţă al rromilor nu este

considerat un grup de prestigiu, nu deţine un capital social pozitiv, nici un capital simbolic bine

structurat, aşadar nu oferă individului un statut ridicat în societate şi o stare de siguranţă, drept

pentru care membrii grupului îşi caută canale de fugă spre realizarea de sine în alte grupuri, iar

pentru a fi acceptaţi acolo, le copiază cât mai fidel modelele.

Pentru a înţelege modelul mental colectiv moştenit de rromi şi care apasă asupra conştiinţei

lor individuale, blocându-le uneori întreaga viaţă, accesul la sine şi la cultura din care fac parte,

este mai mult decât necesar un excurs imagistic în spaţiul culturii vernaculare şi al modului în

care aceasta, aflată permanent într-un proces de etnogeneză care exclude alteritatea, a înţeles să-

şi construiască mentalitatea faţă de rromi.

Studiul unei părţi semnificative a folclorulului românesc, în special al proverbelor, snoavelor

şi basmelor, demonstrează o gândire stereotipă, plină de prejudecăţi, marcată de ironie şi dispreţ la

adresa rromilor. Rromii sunt văzuţi, de cele mai multe ori, ca reprezentanţi ai răului, perfizi, hoţi,

criminali, spurcaţi, păgâni, periculoși, într-un cuvânt anti-eroi.

Rasismul de excludere a culminat cu Holocaustul din perioada celui de-al doilea război mondial

– Deportarea rromilor în Transnistria (1941-1942), având drept scop exterminarea acestora.

Fără nici un fel de presiuni externe, statul român a luat iniţiativa recenzării rromilor în scopul

eliminării celor consideraţi „indezirabili”. Conform antropologiei eugeniste, recensământul din 1941

recenza 208.700 de rromi, care contaminau „rasa românească”. Astfel a început politica de stat

îndreptată împotriva rromilor: “Ţiganii nomazi şi seminomazi să fie internaţi în lagăre de muncă

forţată. Acolo să li se schimbe hainele, să fie raşi, tunşi şi sterilizaţi [subl. în orig.]. Pentru a se

acoperi cheltuielile cu întreţinerea lor, trebuiesc puşi la muncă forţată. Cu prima generaţie am

scăpa de ei. Locul lor va fi ocupat de elementele naţionale, capabile de muncă ordonată şi

creatoare. Cei stabili vor fi sterilizaţi la domiciliu (...). În acest fel, periferiile satelor şi oraşelor nu vor

mai fi o ruşine şi un focar de infecţie al tuturor bolilor sociale, ci un zid etnic folositor naţiei, şi nu

dăunător”8.

România deţine recordul în Europa în ceea ce priveşte numărul de rromi exterminaţi: Comitetul

Român pentru Crimele de Război a recunoscut oficial cifra de 38.000 de rromi morţi, între care

6.714 copii.

Deportarea în Transnistria a destabilizat profund comunitatea rromilor din România, prin

exterminarea a zeci de mii de rromi, în special a nomazilor, deportaţi în totalitate, dar şi a numeroase

grupuri de rromi sedentare. Printre victime s-au regăsit mii de bătrâni şi copii, numiţi „fără ocupaţie”,

deşi era absurd ca aceştia, la vârsta pe care o aveau, să aibă vreo ocupaţie. O măsură care i-a

afectat grav pe nomazi a fost confiscarea cailor şi căruţelor, nu numai pentru că îi priva pe aceştia

de posibilitatea de a-şi câştiga existenţa, dar şi în contextul în care căruţa le servea drept locuinţă.

Condiţiile de viaţă în Transnistria erau de neimaginat: deportaţii erau privaţi de hrană, de

adăpost, de lemne pentru încălzit şi gătit, de îmbrăcăminte; erau lipsiţi de cele mai elementare

obiecte, inclusiv de vase de gătit; asistenţa medicală şi medicamentele erau inexistente. Zilnic

mureau zeci de rromi. Majoritatea rămâneau neîngropaţi şi putrezeau pe câmpuri.

8 Gheorghe Făcăoaru, Câteva date în jurul familiei şi statului biopolitic, Bucureşti, Tipografia „Bucovina” I. E.

Torouţiu, 1941, p. 17-18.

19

Mărturiile supravieţuitorilor stau dovadă că, pentru rromi, „obişnuiţi”, de-a lungul întregii

istorii în spaţiul românesc, cu ura rasială şi politica de excludere socială, Deportarea în Transnistria

nici măcar nu a constituit ceva neobişnuit, ci o continuare „firească” a politicii antirrome a statului

român, o culme a persecuţiilor dintotdeauna. Mai mult decât atât, datorită acestei istorii tragice,

rromii şi-au dezvoltat o cultură a supravieţuirii, fundamentată pe adaptarea la condiţii de existenţă

deseori inumane. În acest sens, numeroase dintre mărturiile supravieţuitorilor rromi ai Transnistriei

mută accentul de pe tragedie, nedreptate şi suferinţă pe capacitatea de a supravieţui, puterea de

a depăşi drama, încrederea că Dumnezeu, care i-a ajutat să se salveze.

Rasismul de dominare sau de colonizare internă, a culminat, în ceea ce îi priveşte pe rromi,

cu politica de asimilare etnică din perioada regimului socialist, politică a egalitarismului mai ales

clamat şi mai puţin aplicat în profunzime, care şi-a propus crearea unui om nou ne-etnic, cosmopolit,

amorf din punctul de vedere al culturilor minoritare. Rromii nu erau recunoscuţi ca minoritate

naţională, identitatea etnică fiindu-le sistematic negată, printr-o politică de stat asimilaţionistă, într-o

societate în care toţi erau români, în care idealul era să fii român, în care rromilor li se făcea o onoare

să fie asimilaţi românilor, în care singura şansă a mobilităţii sociale era naturalizarea ca român prin

ocultarea sau respingerea identităţii etnice. S-au integrat în acea societate rromii care şi-au negat

apartenenţa etnică şi au făcut eforturi către aculturaţia totală.

Cetăţeni aparenţi ai unei lumi fals egalitariste, în care se crease impresia rezolvării unei

umilinţe istorice, rromii păreau să-şi fi regăsit demnitatea de oameni, aveau un loc de muncă

oarecum stabil, li se repartizau locuinţe cu chirie, mergeau obligatoriu la şcoală... Şi totuşi nu erau

consideraţi „integraţi”, drept pentru care, în anul 1977, Partidul Comunist a elaborat un program

naţional de „integrare a ţiganilor”, în care stereotipurile negative şi rasismul răzbăteau dincolo de

aparenta bunăvoinţă a unei societăţi a mult clamatei egalităţi: „Ţiganii duc un mod de viaţă

parazitar”. Aşa să fi fost? Atunci cum reuşise politica socialistă să le propună şi să le impună

rromilor un mod de viaţă sănătos şi activ? Sau nu reuşise? Dacă, de fapt, totul era un eşec al

politicilor publice faţă de rromi? Şi cine era vinovat pentru acest eşec? Nu cumva chiar guvernanţii

epocii socialiste, în continuarea politicilor de exterminare ale epocii naziste? Şi totuşi, dacă-i întrebi

pe majoritatea rromilor de peste 40 de ani ce părere au despre epoca socialistă, răspunsul lor

seamănă aproape invariabil cu răspunsul majorităţii românilor de aceeaşi vârstă: era mai bine

decât acum, aveam unde munci, aveam unde locui, copiii noştri puteau merge la şcoală, aveam

cu ce ne îmbrăca... Şi totuşi existau rromii de la groapa de gunoi, rromii care strângeau fiare vechi,

rromii care sortau fulgi, rromii despre care regimul socialist spunea că au „un mod de viaţă

parazitar”.

Rromii care s-au salvat - rromii „integraţi”, rromii cu serviciu şi casă – nu s-au salvat ca rromi,

ci prin abandonarea conştientă sau nu sau cel puţin prin ocultarea oricărei urme de identitate

etnică. S-au salvat în haină de român, deseori prea strâmtă pentru ei, fără şansa de a-şi ajusta

haina şi a trebuit să-şi taie picioarele, altfel spus să-şi smulgă rădăcinile pentru a fi recunoscuţi ca

fiinţe omeneşti. Acesta a fost preţul, pentru unii nesemnificativ, pentru alţii prea mare, pe care a

fost nevoie să-l plătească rromii pentru a trăi mai bine în socialism. Şi totuşi exista o limită până

unde rromii puteau urca, chiar şi ca români. Dincolo de această limită îi aştepta groapa de gunoi sau

întoarcerea la statutul de paria.

Rromii, puţini de altfel, care nu au acceptat acest mimetism nediferenţiat, au fost rromii

tradiţionali, care, păstrându-şi limba şi tradiţiile, au rămas „neintegraţi” şi au fost consideraţi devianţi.

Pentru ei, răspunsul regimului socialist a fost o politică de izolare şi de abandon, dar şi de

sancţionare sistematică (confiscarea aurului, sedentarizarea forţată).

Tot ceea ce era văzut ca fiind bun la rromi în perioada regimului socialist, în special

virtuozitatea muzicală, era considerat românesc, iar restul nu conta. Rezultatele unei asemenea

politici au fost integrarea socială marginală și etnocidul cultural.

Consecinţele acestei politici de asimilare au fost cel puţin două: pe de o parte, creşterea

stimei de sine individuale (reprezentările eului) şi grupale (reprezentările familiei / neamului meu),

20

care include o formă de recunoştinţă, astăzi nostalgie faţă de regimul socialist, dar şi amărăciunea

că identitatea etnică a trebuit ocultată, iar pe de altă parte, scăderea stimei de sine etnice

(reprezentările etniei rromilor): „Dacă nu erau comuniştii, rămâneam fierar la tata. Aşa am făcut

facultate. Comunismul a fost singura perioadă din istoria rromilor când am avut şi noi coloană

vertebrală!”9; „Bunica a fost analfabetă, tata a făcut facultate, eu am doctoratul! Ăsta a fost

comunismul! Dar am ascuns că suntem rromi!”10; „Ţigan, român, pe vremea aia nu conta, o

duceam cu toţii mai bine!”11; „Era mai bine pentru ţigani pe vremea comuniştilor!”12; „Pe-atunci eram

cu toţii români, numai acum ne fac ţigani! Doar noi nu ştim ţigăneşte, nu purtăm fuste lungi!”13.

Neasumarea identităţii etnice, ca rezultat firesc al acestei politici de suprimare a apartenenţei

etnice, se manifestă mai ales prin respingerea identităţii etnice: „Nu suntem ţigani, suntem rudari!”14;

„Nu suntem ţigani, suntem români, ţigăneşte nu vorbim, fuste lungi nu purtăm!”15; „Ce noi suntem

ţigani? Suntem curaţi, cinstiţi, vorbim frumos!”16; „Am serviciu, nu sunt ţigan!”17; „Suntem români,

avem casele noastre, doar nu stăm la cort!”18.

Dacă, în perioada regimului socialist, rasismul anti-rrom nu putea fi exprimat direct pentru că

era sancționat de Partidul Comunist, după 1990, în democrație, acesta a izbucnit necontrolat și, într-

o vreme, chiar necontrolabil, manifestat direct și plenar prin conflictele interetnice din anii 1992-1996

și nu numai, prin abuzurile poliției, prin evacuări forțate mai mult sau mai puțin legale, prin

interzicerea accesului rromilor în anumite spații publice, prin acte grave de discriminare rasială atât

la nivelul autorităților publice, cât și la nivelul societății, în general, situații care persistă și în prezent

în ciuda legislației de combatere a tuturor formelor de discriminare adoptate în ultimii 19 ani.

Definitoriu pentru cultura dominantă în ceea ce priveşte mentalitatea faţă de rromi este

stereotipul, în majoritatea cazurilor negativ, conducând la stigmatizarea identităţii rrome, la

internalizarea acestui stigmat şi la rejecţia, de multe ori de către rromii înşişi, a apartenenţei la

etnia rromilor. Iată noua formă de Sclavie a rromilor: Sclavia spirituală, pe care nici o lege nu o poate

aboli fără contribuţia fermă şi concertată a tuturor actorilor societăţii, de la autorităţile publice la

formatorii de opinie.

Până și stereotipurile așa-zis pozitive sunt consecinţe ale Sclaviei rromilor, de pildă,

reprezentarea socială a femeii rrome în perioada Sclaviei şi anume „ţiganca de prăsilă”, utilă numai

în măsura în care înmulţea numărul de sclavi. Mai mult, femeile rrome tinere, în special fetele

nemăritate – „chaja baria” (fete mari) serveau drept obiecte ale plăcerii atât pentru stăpânii lor, boieri

sau monahi, cât şi pentru oaspeţii acestora. Efectul acestui abuz teribil, culminând cu violul, a fost

stereotipul „ţigăncilor frumoase şi fierbinţi”, internalizat sub forma stereotipului aparent pozitiv al

femeilor rrome frumoase şi pasionale, care reflectă însă şi el o stimă de sine scăzută, în sensul în

care acestea par a fi cele mai mari, dacă nu singurele calităţi ale femeii rrome: „Să ştii că avem

femei frumoase şi arzoaice! Aşa se spune, aşa spun rumânii, dar şi ţiganii, şi eu cred că aşa

e!”19. Arta plastică nerromă din perioada romantică interbelică reflectă pe deplin acest punct de

vedere stereotip în care femeia rromă este excesiv obiectificată prin sexualizarea imaginii ei.

Consecinţele unei istorii care a început cu Sclavia și a continuat cu un secol de stigmatizare

culturală se pot observa şi astăzi în modelul mental colectiv moştenit de rromi, efectul acestei

autoidentificări stigmatizate fiind stima de sine etnică scăzută sau imaginea de sine etnică negativă,

9 Rrom vătraş, 54 ani, absolvent de doctorat, Bucureşti. 10 Rromni vătraşă, 35 ani, absolventă de doctorat, Bucureşti. 11 Rrom rudar, 59 ani, 4 clase, Băbeni (judeţul Vâlcea). 12 Rrom ursar, 42 ani, 8 clase, Zece Prăjini (judeţul Iaşi). 13 Rromni rudăreasă, 66 ani, 3 clase, Ghimpaţi (judeţul Giurgiu). 14 Rrom rudar, 58 ani, 3 clase, Crevedia Mare (judeţul Giurgiu). 15 Rrom rudar, 33 ani, 7 clase, Băbeni (judeţul Vâlcea). 16 Rromni de vatră, 48 ani, absolventă de liceu, Bucureşti. 17 Rrom de vatră, 45 ani, absolvent de liceu, Bucureşti. 18 Rrom lăutar, 67 ani, 6 clase, Fântânele (judeţul Teleorman). 19 Rrom vătraş, 30 ani, absolvent de studii superioare, Bucureşti.

21

pornind de la inferiorizarea grupului etnic de apartenenţă complementară superiorizării grupului de

referinţă majoritar și conducând la dispreț de sine și la ură de sine.

Se poate identifica, în discursul despre sine al rromilor, mai ales la rromii trecuţi de 40 de

ani şi care au pierdut o mare parte din caracteristicile identităţii rrome, modelul mental al raportării

la alteritate de pe poziţia unei inferiorităţi implacabile, cauza putând fi şi asumarea unei stări de

sclavie neconştientizate: „Ce vrei, sunt ţigan, că doar n-o să fiu eu şeful?!”20; „Am patru clase: prea

mult pentru un ţigan! Doar n-o să mă fac popă? Unde-ai mai văzut popă ţigan?”21; „Nu-mi trebuie

şcoală, că doar sunt ţigan! Ce să fac cu prea multă şcoală? Că doar n-o să mă fac doctor. Noi,

ţiganii, ştii, mai mult cu comerţul!”22; „Aşa suntem noi, ţiganii, mai înapoiaţi!”23; „E ţigan, dar e

deştept!”24; „Ţiganu-i tot ţigan: până nu te fură puţin, nu se lasă!”25; „Adevărul e că aşa suntem

noi, ţiganii, nu prea ne place munca!”26; „Noi ţiganii, doar ştii, cu şcoala mai puţin!”27; „Neagră şi

urâtă, chiar ţigancă ţigancă!”28; „Ţigănetul e mare hoţ!”29. În contextul unei conştiinţe etnice

stigmatizate, rromii nu se pot vedea pe sine decât ceva mai proşti, de aceea se impune utilizarea

adversativului când este vorba despre un rrom deştept: „E ţigan, dar e deştept!”. Pornind de la

nivelul subconştient, rromii îşi asumă un rol inferior în societate, statut care nu poate fi schimbat sub

nici o formă: „ţiganii” nu pot fi nici doctori, nici popi, nici şefi.

În ceea ce priveşte relaţionarea cu alteritatea, grupul majoritar devine grup de referinţă în

contextul în care grupul de origine este inferiorizat şi apartenenţa la acesta stigmatizantă: „E-aşa de

alb şi de frumos, nici nu zici că e ţigan!”30; „E-aşa de alb şi de frumos, zici că e rumân!”31; „Rumânu-

i rumân: e cu două trepte mai sus ca noi, ţiganii!”32; „Să facem lună-n casă, că vin rumânii pe la noi

şi nu vrem să zică - uite şi la ţiganii ăştia, ţiganu-i tot ţigan!”33; „Te-a luat un rumân, şi-a spurcat

botezul, să ai grijă să preţuieşti lucrul ăsta! E mare lucru!”34; „A luat o rumâncă, albă, frumoasă:

deştept ţiganul!”35; „Are noră frumoasă, zici că-i româncuţă!”36; „Uite ce băiat frumos şi blond am,

blond cu ochi albaştri! Când o creşte n-o să-i trebuiască ţigancă, o să-şi ia rumâncuţă!”37; „Uite,

dacă-i rumâncă, îşi trimite copiii la şcoală!”38. Accesul la un statut social superior rolului său

internalizat inferior se face fie prin mascarea sau ocultarea apartenenţei la etnie, posibilă în cazul

rromilor albi, fie prin căsătoria hipergamă, în neamul considerat superior al nerromilor.

Ca o concluzie, se poate spune că istoria a influenţat fundamental structurarea imaginii de

sine a rromilor, așadar identitatea etnică rromă contemporană. În condiţiile acestei politici de

colonizare culturală, bazate pe criteriul numărului şi al inflexibilului ”prototip” autarhic, majoritatea

deţine toate pârghiile de putere şi instituţiile de reprezentare, iar modelul cultural rrom, supus

stereotipurilor negative stigmatizante, este perceput ca deviant şi se recomandă, implicit, aculturaţia.

Marea traumă vine din faptul că, până şi în condiţiile în care individul rrom acceptă respingerea

propriului sistem de valori şi norme şi încearcă să-şi șteargă identitatea şi să devină cât se

20 Rrom căldărar, 44 ani, 4 clase, Feteşti (judeţul Ialomiţa). 21 Rrom argintar, 29 ani, 4 clase, Bucureşti. 22 Rrom boldean, 56 ani, 4 clase, Bucureşti. 23 Rrom ursar, 68 ani, 3 clase, Buzău (judeţul Buzău). 24 Rrom ursar, 34 ani, absolvent de liceu, Zece Prăjini (judeţul Iaşi). 25 Rrom lăutar, 62 ani, 8 clase, Bucureşti. 26 Rrom vătraş, 49 ani, 7 clase, Găgeşti (judeţul Vrancea). 27 Rrom căldărar, 53 ani, 3 clase, Brateiu (judeţul Sibiu). 28 Rromni argintăreasă, 50 ani, 6 clase, Bucureşti. 29 Rrom lăutar, 79 ani, absolvent de studii superioare, Bucureşti. 30 Rromni argintăreasă, 35 ani, 10 clase, Bucureşti. 31 Rrom căldărar, 48 ani, 2 clase, Brateiu (judeţul Sibiu). 32 Rrom spoitor, 44 ani, 2 clase, Caracal (judeţul Olt). 33 Rromni ursăreasă, 53 ani, 3 clase, Buzău (judeţul Buzău). 34 Rromungro, 45 ani, 6 clase, Reşiţa (judeţul Caraş-Severin). 35 Rrom căldărar, 49 ani, nici o clasă, Săruleşti (judeţul Călăraşi). 36 Rromni ursăreasă, 45 ani, 8 clase, Brăila (judeţul Brăila). 37 Rromni căldărăreasă, 44 ani, nici o clasă, Râmnicelu (judeţul Buzău). 38 Rromni ursăreasă, 49 ani, 6 clase, Brăila (judeţul Brăila).

22

poate de „român”, abandonarea etnicităţii nu-i este răsplătită cu o includere reală, el continuând să

fie „ţiganul”. Ca un paradox aparent al rasismului de dominare, desolidarizarea de sinele colectiv şi

convertirea la canonul educaţional majoritar nu ajută prea mult la “integrarea socială” a rromului,

acesta rămânând un exclus.

Înstrăinaţi de propriile reprezentări despre lume şi viaţă, rromii se simt, chiar dacă de multe

ori nu la nivel conştient, ci în profunzimile subconştientului, prizonieri ai unei societăţi deformatoare,

în care nu se recunosc şi care, în loc să-i protejeze, îi respinge şi le înşeală deja fragilizatul orizont

de aşteptare. Se produce astfel un ireversibil derapaj existenţial, o ruptură între proiecţia eului

individual – rezultată din imaginea de sine originară, produsă de cultura de provenienţă şi receptarea

ca deviantă a acestei proiecţii de către alteritate – provenită din stereotipul stigmatizant cu care este

perceput sistemul axiologic al spiritualităţii rrome.

Ruptura de eul colectiv rrom, datorată internalizării stigmatului şi, prin aceasta, inferiorizării

apartenenţei etnice, conduce la traumatizarea eului individual, la o profundă stare de disociabilitate

şi la un inevitabil eşec existenţial. Pierzîndu-şi idealul spiritual al personalităţii sale individuale şi

colective / etnice, rromii ajung să se nege pe sine, să-şi eufemizeze etnicitatea până la respingerea

sa completă, unica alternativă de accedere la un status superior fiind naturalizarea sau mobilitatea

socială individuală, salvarea individuală prin aculturaţie, asimilare culturală, abandonarea

„Rromanipen”-ului (legea rromani), aşadar disoluţia propriei identităţi. Astfel, individul rrom, total

însingurat, ajunge să trăiască în spiritul unui eu fictiv, debarasându-se de eul său autentic, situație

care îl transformă într-un adevărat sinucigaș social.

Individul rrom, oricum “obişnuit” să fie perceput ca locuitor al unei lumi marginale şi deviante,

ca aparţinând unui grup social “parazitar”, unei “minorităţi infracţionale”, “obişnuit” cu raziile şi

amprentarea întregii sale familii, cu evacuările forţate, cu expulzările şi cu demolarea caselor, şi

aşa aflate deseori într-o stare de pauperitate absolută, departe de a deveni imun la stigmatizare,

îşi proiectează viitorul ca ireversibil negativ, rezultat al unui destin implacabil, al unui blestem

ancestral sau al "păcatului originar" de a fi rrom. Clivajele atitudinale se agravează în timp, printr-un

dureros, dar acceptat ca salvator proces de “purificare etnică”, care, pe de o parte, “tânjeşte după

sufletul cultural şi ligvistic” al individului, după cum ar spune Gellner, iar pe de altă parte

stigmatizează definitiv, încarcerând eul într-o predicţie autorealizatoare fals negativă.

Difuzarea reprezentărilor despre rromi deschide calea unui fenomen circular cauză - efect:

formularea unor norme, definiţiile de dicţionar, referinţele din tot felul de cărţi, dar mai ales din mass-

media, toate se conduc după opinia comună şi pun în lumină frânturi de imagine, în concordanţă

cu starea momentului. Aceste imagini se consolidează ca tot atâtea adevăruri eterne, totdeauna

privite ca elemente de confirmare pentru persecuţiile prezentului.

Stigmatizarea identităţii rrome, amplificată de utilizarea sistematică a unui limbaj prejudiciat

rasial şi stereotip, care cultivă şi amplifică atitudinile şi comportamentele rasiste ale publicului larg,

se datorează nu numai moştenirii unei istorii de excludere și rasism instituționalizat, dar şi absenţei

instituţiilor de formare şi reprezentare a modelului cultural rrom.

După 1990, rromii, cu toate că, în sfârșit, după secole de exploatare cruntă, au fost recunoscuți ca minoritate națională de către statul român, nu se bucură cu adevărat de drepturile culturale care decurg din acest statut tocmai pe fondul stigmatizării apartenenței etnice și al persistenței rasismului în societate și la nivelul autorităților publice, acestea din urmă alegând, deseori, să excludă rromii de la punerea în practică atât a drepturilor cetățenești, cât și a drepturilor etnice. Deși minoritate națională recunoscută, rromii sunt, în continuare, victime ale excluderii sociale, de cele mai multe ori ignorați ca minoritate națională și luați în considerare numai ca grup social vulnerabil sau defavorizat.

Singura șansă ca rromii să fie nu numai de jure, dar și de facto o minoritate națională este ca atât statul român, cât și mișcarea rromilor să înțeleagă că cetățenie deplină înseamnă, în cazul unei minorități naționale, inclusiv exercitarea drepturilor culturale și să colaboreze în vederea realizării acestui deziderat.

Este responsabilitatea statului român să contribuie decisiv la destigmatizarea identității etnice rrome tocmai pentru că a practicat, sute de ani, o politică de stigmatizare a identității etnice rrome.

23

3. DE REȚINUT

• Potrivit website-ului oficial al Parlamentului European, www.europarl.europa.eu, rromii reprezintă cea mai mare minoritate etnică din Europa, 10.000.000 trăind în Europa, dintre care 6.000.000 în țările din Uniunea Europeană.

• Rromii își au rădăcinile în spațiul vechillor regate indiene, dar s-au format ca popor în Imperiul Bizantin, la confluența culturilor grecească, turcească și persană.

• România a fost cea de-a doua țară, după Bulgaria, în care s-a dezvoltat o mișcare a rromilor și tot cea de-a doua în care s-a înființat o organizație a rromilor, în anul 1926. 1919, 27 aprilie - Adunarea Naţională a Ţiganilor din Transilvania, ţinută la Ibaşfalău/Dumbrăveni (judeţul Sibiu), a doua adunare a rromilor din lume, după Conferința rromilor din Bulgaria, din 1901. Au participat 89 de delegați rromi din 5 județe, rromii demonstrând conștiință etnică și o bună organizare.

• În aprilie 1933 a luat fiinţă „Asociaţia generală a ţiganilor din România”, condusă de arhimandritul Calinic Popp-Şerboianu.

• Pe 8 octombrie 1933 ia fiinţă „Asociaţia generală a romilor din România”, condusă de Gheorghe A. Lăzureanu-Lăzurică.

• 1933 - 1938 - apare ziarul „Timpul”, editat de rromii din Craiova.

• 1934 - ia fiinţă „Uniunea Generală a Rromilor”, prin reunirea asociaţiilor rromilor, condusă de Gheorghe Niculescu/Gogu Floraru’.

• Pe data de 1 noiembrie 1934 a apărut, la Bucureşt, ziarul „Glasul romilor” – „Organ al Uniunei Generale a Romilor din România”, organizație condusă de Gheorghe Niculescu, cunoscut și sub numele de Gogu Floraru’, rrom din neamul florarilor, prosper om de afaceri. Ziarul a fost publicat în numai 15 ediții, până în anul 1941. Editorialul primului număr, semnat de N. Lenghescu-Cley, muzician și redactor, transmitea rromilor un mesaj entuziast pe tema emancipării: „Fraţi romi, ceasul emancipărei şi redeşteptărei neamului Rom, a sunat. (...) Am fost lăsaţi la voia soartei, la fel cum e o barcă pe voia valurilor furtunoase ale mărei, aruncată din val în val, din talaz în talaz, fără de nici un sprijin, fără de nici un ajutor, fără de nici o destinaţie. Am fost întotdeauna buni cetăţeni. Merităm deci şi noi o soartă mai bună(...). Merităm să fim auziţi şi ajutaţi.” Între solicitările rromilor se numărau câteva pertinente în domeniul cultural: înființarea unei școli pentru rromi și a unor grădinițe în comunități de rromi, înființarea unui muzeu al rromilor, a unor biblioteci rrome și a unei universități populare rrome, editarea unei gazete a rromilor, publicarea de cărți rrome, dar și în domeniul social: asistență juridică și asistență medicală gratuite pentru rromii săraci, câmine pentru rromii fără adăpost, înființarea unui spital rrom, a unor aziluri pentru bătrâni și invalizi, a unor societăți de ajutor mutual în caz de moarte, căsătorie și începerea unor afaceri, a unor bănci populare regionale și a unor cooperative și agenții de plasare în muncă.

• Ziua Comemorării Holocaustului în România este 9 octombrie și a fost instituită prin Hotărârea de Guvern nr. 672/5 mai 2004, la propunerea Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului în România, condusă de laureatul premiului Nobel pentru Pace, Elie Wiesel. A fost aleasă această zi pentru că, pe 9 octombrie 1941, a început Holocaustul evreilor din România.

• Ziua Internațională a comemorării Holocaustului este 27 ianuarie pentru că, pe 27 ianuarie 1945, Auschwitz-Birkenau, cel mai mare lagăr nazist de exterminare, a fost eliberat de Armata Roșie a Uniunii Sovietice Socialiste.

24

• La nivel internațional, Holocaustul rromilor a fost recunoscut prin rezoluția Parlamentului European 2615 din 15 aprilie 2015, ziua de 2 august fiind desemnată ca ,,Zi Europeană de Comemorare a Holocaustului împotriva romilor”. A fost aleasă această zi pentru că, pe data de 2 august 1944, lagărul rromilor de la Auschwitz a fost lichidat, fiind uciși prin gazare și apoi arși în crematoriu 3.000 de rromi – bărbați, femei și copii. Prin aceeași rezoluție, anti-Gypsy-ismul este recunoscut ca formă specifică de rasism și se solicită statelor măsuri de prevenire și combatere a acestui fenomen extrem de grav.

• 16 mai este Ziua internațională a rezistenței rromilor pentru că, pe 16 mai 1944, prizonierii rromi din lagărul de exterminare Auschwitz au luptat cu mâinile goale împotriva gardienilor naziști.

• 8 Aprilie, Ziua Internaţională a Rromilor se sărbătoreşte începând cu anul 1971, când, la primul Congres Internaţional al Rromilor, desfăşurat la Londra, pe 8 aprilie 1971, cu participarea au participat a 23 de reprezentanți rromi din Cehoslovacia, Finlanda, Norvegia, Franța, Marea Britanie, Germania, Ungaria, Irlanda, Spania și Iugoslavia, dar și a unor observatori din Belgia, Canada, India și Statele Unite, s-au decis simbolurile naţiunii rromani: 8 aprilie - Ziua Internaţională a Rromilor, Gelem, gelem - imnul internaţional al rromilor şi steagul internaţional al rromilor (jumătatea de jos verde, jumătatea de sus albastră şi roata roşie la mijloc), simbol al nomadismului şi al rădăcinilor indiene, inspirat și din roata destinului de pe steagul Indiei.

• În România, la data de 8 aprilie se marchează ''Sărbătoarea etniei romilor din România'', în urma adoptării Legii nr. 66/2006, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 276 din 28.03.2006. Legea prevede celebrarea, în data de 8 aprilie a fiecărui an, a acestei sărbători, implicarea autorităților administrației publice centrale, cu atribuții în domeniul asigurării egalității de șanse și al combaterii discriminării, precum și a celorlalte autorități centrale și locale, pentru a sprijini organizarea de manifestări publice și de acțiuni social-culturale dedicate acestei zile. Legea prevede și că Societatea Română de Televiziune și Societatea Română de Radiodifuziune vor reflecta, în cadrul programelor special destinate minorităților naționale, manifestările rromilor legate de această zi.

• Pe 8 Aprilie 1977 a fost fondată Uniunea Internațională a Romilor (IRU), care, începând cu anul 1993, are statut de organizație consultativă pe lângă Organizația Națiunilor Unite.

• Legile de protecție a minorităților naționale adoptate la nivel european și ratificate de România sunt: Legea nr. 33/1995 pentru ratificarea Convenţiei-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale, adoptată la Strasbourg la 1 februarie 1995 și Legea nr. 282/2007 pentru ratificarea Cartei europene a limbilor regionale sau minoritare, adoptată la Strasbourg la 5 noiembrie 1992.

• Ziua Minorităților Naționale din România este 18 decembrie și a fost instituită prin Hotărârea de Guvern nr. 881 din 9 decembrie 1998.

• În anul 1990, în România, au fost acordate locuri pentru rromi la câteva licee pedagogice şi, începând cu anul 2001, la toate liceele şi şcolile profesionale / de arte şi meserii din ţară.

• În anul 1992 Ministerul Educaţiei din România a introdus o serie de măsuri afirmative pentru rromi, între care locuri subvenţionate pentru candidaţii rromi în centrele universitare, măsură extinsă la nivel naţional din anul 1998.

• În anul 1997 s-a înființat Secţia de limba şi literatura rromani a Facultaţii de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii din Bucureşti, secție care, din anul 2005, a devenit secţie A (specializare principală). Această secție este singura din lume care oferă o licență în limba și literatura rromani.

• În anul 2001 - este adoptată prima Strategie a Guvernului României de îmbunătăţire a situaţiei rromilor prin Hotărârea de Guvern 430/2001.

25

• Autoritatea guvernamentală adresată rromilor cu cel mai înalt rang din lume este Agenția Națională pentru romi, organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului, înființată prin Ordonanța de Urgență nr. 78 din 7 octombrie 2004 aprobată prin LEGEA nr. 7 din 28 februarie 2005.

• Centrul Naţional de Cultură a Romilor – Romano Kher, constituit prin Hotărârea de Guvern 834/2003, ca instituție publică în subordinea Ministerului Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național, este unica instituţie publică cu personalitate juridică din România care are ca scop conservarea, promovarea şi dezvoltarea valorilor etno-culturale ale comunităţii romilor. Prin intermediul Legii nr. 318/2013, instituția a trecut din subordinea Ministerului Culturii în subordinea Agenţiei Naţionale pentru Romi.

• Prima piesă de teatru despre sclavia rromilor din țările române realizată de un rrom este “Marea rușine”, creație a actriței rrome Alina Șerban și producție a Centrul Naţional de Cultură a Romilor – Romano Kher, a cărei premieră a avut loc în anul 2016.

• Centrul Naţional de Cultură a Romilor – Romano Kher a înființat, în anul 2016, prima filarmonică a rromilor din lume.

• Pe 1 ianuarie 2001, Emil Sćuka, președintele Uniunii Internaționale a Romilor, a făcut Declarația Națiunii Rrome, în care afirma că rromii sunt o națiune egală tuturor națiunilor lumii, care însă nu dorește să fondeze un stat.

• Ştefan Răzvan, domnitor al Moldovei în perioada aprilie-august 1595, a fost rrom.

• Ion Budai Deleanu şi Petru Maior, corifeii Şcolii Ardelene, au fost rromi.

• Scriitorul, culegătorul de folclor, scriitorul și muzicianul Anton Pann, născut la Sliven, în Bulgaria, dintr-un tată căldărar, compozitorul imnului României “Deșteaptă-te, române!”, a fost rrom.

• Celebrele interprete de muzică tradițională (în special populară, lăutărească și romanțe) Maria Tănase, numită pasărea măiastră de către Nicolae Iorga şi Maria Lătărețu, numită privighetoarea Gorjului, au fost rrome, Maria Tănase din tată florar și născută în mahalaua cărămidarilor din București, iar Maria Lătărețu din neam de lăutari.

• Grigoraş Dinicu, născut la Bucureşti, pe strada Sfinţilor (în cartierul lăutarilor bucureşteni), unul din cei mai faimoşi muzicieni din perioada interbelică, compozitor al "Horei staccato" (1906), care a făcut cunoscută muzica din România pe întreg mapamondul și este nelipsită dintre piesele de examen la admiterea în cele mai importante universități de muzică din lume, a fost și un important activist rrom pentru emanciparea rromilor, aflându-se, ca secretar general al Societatii Generale a Romilor din România, printre fondatorii mișcării rromilor din România și din lume.

• Actorul, regizorul și producătorul de film Charlie Chaplin, actrița Ava Gardner, pictorul Pablo Picasso și actorul Yul Brynner au fost rromi, acesta din urmă fiind și unul dintre organizatorii Primului Congres internațional al Rromilor din anul 1971, desfășurat la Londra și fiind ales președinte de onoare al Uniunii Internaționale a Rromilor în anul 1977.

• 1982 - Nicolae Gheorghe (1946-2013), dizident rrom, sociolog, sub pseudonimul Alexandru Danciu, a criticat, în revista "L`alternative" şi la postul de radio Europa Liberă, politica faţă de rromi a statului român. Vasile Burtea, sociolog, sub pseudonimul Cosmina Cosmin, într-o scrisoare către aceeaşi revistă "L`alternative" şi către postul de radio Europa Liberă, a confirmat criticile aduse regimului comunist de către Nicolae Gheorghe.

26

4. IMNUL INTERNAȚIONAL AL ROMILOR

Gelem, gelem

Gelem, gelem lungone dromentza,

Maladilem bahtale romentza. A, romale, kotar tumen aven

E tzahrentza, bokhale ciaventza?

Sasa vi man bari familia, Mudardias la i kali legia.

Saren cindias vi romen vi romnien, Mashkar lende vi tzikne ciavoren.

Putar, Devla, te kale udara Te shai dikhau miri familia.

Palem ka jau lungone dromentza, Ta ka phirau bahtale romentza.

Opre roma, isi vaht akana,

Aide mantza sa lumiake roma! O kalo mui ta e kale iakha

Kamaua len sar e kale drakha.

Umblam, umblam

Umblam, umblam pe drumurile lungi,

Am întâlnit romi fericiți. A, romilor, de unde veniți

Cu corturile și cu copiii înfometați?

Am avut și eu familie mare, Mi-a ucis-o legea cea neagră.

Pe toți i-a ucis, pe bărbați și pe femei, Între ei și pe copilași.

Deschide-ți, Doamne, porțile cele negre

Să-mi pot vedea familia. Iarăși să merg pe drumurile lungi,

Să găsesc romi fericiți.

Sus, romilor, este timpul vostru, Haideți cu mine, romi din întreaga lume!

Chipul cel negru și ochii cei negri Îi voi iubi precum strugurii cei negri.

27

CURS 2

ELEMENTE LEGISLATIVE COMBATEREA DISCRIMINĂRII FAȚĂ DE ROMI

Dezideriu GERGELY

Expert în domeniul drepturilor omului, cooperează cu instituţii

internaţionale precum Consiliul Europei sau Biroul pentru Instituţii

Democratice si Drepturile Omului al OSCE precum și organizatii

neguvernamentale în Romania. În prezent colaborează cu Asociația

pentru Dezvoltare și Incluziune Socială (ADIS) din București.

Anterior a fost director executiv al European Roma Rights Centre cu

sediul în Budapesta (2011-2014). A fost Membru în Colegiul

Director, cu rang de Secretat de Stat la Consiliul Național pentru

Combaterea Discriminării (2005-2011). Și-a început cariera ca

avocat, membru al Baroului Bucureşti. A fost coordonator al

Departamentului de Drepturile Omului la Romani CRISS-Centrul Romilor pentru Intervenţie

Socială și Studii (2001-2005). Participă, în calitate de formator, la cursuri în domeniul

nediscriminării pentru judecători, procurori, ofițeri de politie, funcționari publici, medici,

activişti si studenţi.

A reprezentat Romania în Comitetul de Experţi privind Romii și Travellers din cadrul

Consiliului Europei. A fost ales de doua ori Preşedinte al Comitetului și vice-preşedinte în

perioada 2005-2010.

A reprezentat, de asemenea, Romania in Grupul de Experţi Guvernamentali privind

nediscriminarea în cadrul Comisiei Europene. Deține un Master in drept constituţional

european și românesc, licențiat in ştiinţe juridice, Fellow în cadrul programului Public Interest

Law Initiative la Facultatea de Drept a Universităţii Columbia din New York, absolvent al

Colegiului George Marshall de Studii Internaţionale si Securitate în Germania, și al

Institutului Diplomatic Român.

28

CUPRINS

ELEMENTE LEGISLATIVE COMBATEREA DISCRIMINĂRII FAȚĂ DE ROMI

Dezideriu GERGELY

1. Introducere_________________________________________________________29

2. Legea educației naționale_____________________________________________29

3. Ordinul 6134 al Ministrului Educației ___________________________________30

4. Legea anti-discriminare ______________________________________________33

5. Strategia Guvernului privind Incluziunea Socială a Romilor ________________36

6. DIRECȚII DE ACȚIUNE _______________________________________________36

7. DE REȚINUT________________________________________________________38

29

1. Introducere

Acest material cuprinde prevederi din acte normative relevante pentru sesiuni de instruire adresate cadrelor didactice cu scopul de a identifica elemente legislative pentru prevenirea și combaterea tuturor formelor de discriminare și în mod particular a discriminării pe criteriul etnic, respectiv a discriminării față de romi. Actele normative cuprinse în acest material sunt:

• Legea educației naționale

• Ordinul Ministrului Educației privind interzicerea segregării școlare în unitățile de învățământ preuniversitar

• Legea anti-discriminare (O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea si sancționarea tuturor formelor de discriminare)

• Hotărârea de Guvern privind Strategia de incluziune a cetățenilor români aparținând minorității rome

2. Legea educației naționale

Legea educației naționale nr. 1 din 5 ianuarie 2011 se referă în mod expres la discriminare,

egalitate de tratament sau egalitate de șanse.

Accesul la învățământ

Articolul 2

4) Statul asigură cetățenilor României drepturi egale de acces la toate nivelurile și formele de

învățământ preuniversitar și superior, precum și la învățarea pe tot parcursul vieții, fără nicio formă

de discriminare.

Principiile învățământului

Articolul 3

Principiile care guvernează învățământul preuniversitar și superior, precum și învățarea pe tot

parcursul vieții din România sunt:

principiul echității - în baza căruia accesul la învățare se realizează fără discriminare;

j) principiul asigurării egalității de șanse;

Principiile învățământului superior

Articolul 118

(1) Sistemul național de învățământ superior se bazează pe următoarele principii:

e) principiul echității;

h) principiul respectării drepturilor și libertăților studenților și ale personalului academic;

(2) În învățământul superior nu sunt admise discriminări pe criterii de vârstă, etnie, sex, origine

socială, orientare politică sau religioasă, orientare sexuală sau alte tipuri de discriminare, cu excepția

măsurilor afirmative prevăzute de lege.

Activitatea studenților

Articolul 202

(1) Principiile care reglementează activitatea studenților în cadrul comunității universitare sunt:

a) principiul nediscriminării - în baza căruia toți studenții beneficiază de egalitate de tratament

din partea instituției de învățământ superior; orice discriminare directă sau indirectă față de student

este interzisă;

30

Concursul pentru postul didactic sau de cercetare

Articolul 294

(2) La concursul pentru un post didactic sau de cercetare pot participa cetățeni români ori străini,

fără nicio discriminare, în condițiile legii.

Violenta psihologică și discriminarea

Legea educației naționale nr. 1 din 5 ianuarie 2011 se referă în mod indirect la discriminare in

legătură cu violența psihologică. Legea nr. 221 din 18 noiembrie 2019 publicată în Monitorul Oficial

nr. 929 din 19 noiembrie 2019 a adus modificări și completări relevante la legea educației naționale.

Articolul 7

(1) În unitățile, în instituțiile de învățământ și în toate spațiile destinate educației și formării

profesionale sunt interzise activitățile care încalcă normele de moralitate și orice activități care pot

pune în pericol sănătatea și integritatea fizică sau psihică a copiilor și a tinerilor, respectiv a

personalului didactic, didactic auxiliar și nedidactic, precum și activitățile de natură politică și

prozelitismul religios.

(1^1) În unitățile de învățământ și în toate spațiile destinate educației și formării profesionale sunt

interzise comportamentele care constau în violența psihologică - bullying.

Articolul 56^1

În cadrul programelor de formare continuă a personalului didactic se vor introduce sesiuni de

informare/teme/cursuri de perfecționare asupra problemelor legate de violența psihologică -

bullying, în vederea dobândirii de competențe în identificarea acestora și a capacității de aplicare a

unor strategii educaționale potrivite.

Lista definițiilor termenilor și a expresiilor utilizate în cuprinsul legii educației

Punct 6^1

Violența psihologică - bullying este acțiunea sau seria de acțiuni fizice, verbale, relaționale și/sau

cibernetice, într-un context social dificil de evitat, săvârșite cu intenție, care implică un dezechilibru

de putere, au drept consecință atingerea demnității ori crearea unei atmosfere de intimidare, ostile,

degradante, umilitoare sau ofensatoare, îndreptate împotriva unei persoane sau grup de persoane

și vizează aspecte de discriminare și excludere socială, care pot fi legate de apartenența la o

anumită rasă, naționalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată ori

de convingerile, sexul sau orientarea sexuală, caracteristicile personale, acțiune sau serie de

acțiuni, comportamente ce se desfășoară în unitățile de învățământ și în toate spațiile destinate

educației și formării profesionale.

3. Ordinul 6134 al Ministrului Educației

Ordinul 6143/2016 interzice segregarea școlară în unitățile de învățământ preuniversitar

Interzicerea segregării în educație

Articolul 2

În învățământul preuniversitar este interzisă segregarea școlară pe criteriul etnic, al dizabilității

sau al cerințelor educaționale speciale, pe criteriul statutului socioeconomic al familiilor, al

mediului de rezidență și al performanțelor școlare ale beneficiarilor primari ai educației, în

condițiile prevăzute de legislația în vigoare și ale prevederilor prezentului ordin.

31

Segregare formă gravă de discriminare

Articolul 3

Segregarea este o formă gravă de discriminare și are drept consecință accesul inegal al copiilor

la o educație de calitate, încălcarea exercitării în condiții de egalitate a dreptului la educație, precum

și a demnității umane.

Segregare școlară pe criteriul etnic

Articolul 4

(1) Constituie segregare școlară pe criteriul etnic separarea fizică a antepreșcolarilor,

preșcolarilor sau elevilor aparținând unui grup etnic în unitățile de învățământ

preuniversitar/grupe/clase/clădiri/ultimele două bănci/altele, astfel încât procentul antepreșcolarilor,

preșcolarilor sau elevilor aparținând grupului etnic respectiv din totalul elevilor din unitatea de

învățământ preuniversitar/grupă/clasă/clădire/ ultimele două bănci/altele este disproporționat în

raport cu procentul pe care copiii aparținând grupului etnic respectiv îl reprezintă în totalul populației

de vârstă corespunzătoare unui ciclu de educație în respectiva unitate administrativ-teritorială.

Excepție la segregarea pe criteriul etnică

Articolul 4

(2) Nu constituie segregare școlară pe criteriul etnic situația în care se constituie grupe/clase/unități

de învățământ preuniversitar formate preponderent sau doar cu antepreșcolari, preșcolari sau elevi

aparținând unui grup etnic, în scopul predării în limba maternă a acelui grup etnic sau în sistem

bilingv.

Segregare școlară pe criteriul dizabilității

Articolul 5

(1) Constituie segregare școlară pe criteriul dizabilității și/sau al cerințelor educaționale speciale

separarea fizică a antepreșcolarilor, preșcolarilor sau elevilor cu dizabilități și/sau cu cerințe

educaționale speciale în grupe/clase/ clădiri/ultimele două bănci/altele din învățământul de masă,

astfel încât procentul antepreșcolarilor, preșcolarilor sau elevilor cu dizabilități și/sau cu cerințe

educaționale speciale dintr-o grupă/clasă/clădire/ultimele două bănci/altele a unei unități de

învățământ preuniversitar de masă este disproporționat în raport cu procentul antepreșcolarilor,

preșcolarilor sau elevilor cu dizabilități și/sau cu cerințe educaționale speciale dintr-o altă

grupă/clasă/clădire/ultimele două bănci/altele din aceeași unitate de învățământ preuniversitar de

masă, de același nivel.

(2) Constituirea de grupe cu antepreșcolari sau preșcolari ori clase cu elevi cu dizabilități și/sau cu

cerințe educaționale speciale într-o unitate de învățământ preuniversitar de masă reprezintă

segregare școlară și este interzisă.

Excepție segregare școlară pe criteriul dizabilității

Articolul 5

(3) Nu constituie segregare școlară înființarea și funcționarea, în condițiile legii, a unităților de

învățământ special.

Segregare școlară pe criteriul statutului socioeconomic

Articolul 6

(1) Constituie segregare școlară pe criteriul statutului socioeconomic al părinților/familiilor

separarea fizică a antepreșcolarilor, preșcolarilor sau elevilor care provin din familii cu același nivel

socioeconomic în grupe/clase/ clădiri/ultimele două bănci/altele din învățământul de masă, astfel

încât procentul antepreșcolarilor, preșcolarilor sau elevilor care provin din familii cu același nivel

32

socioeconomic dintr-o grupă/clasă/clădire/ultimele două bănci/altele a unei unități de învățământ

preuniversitar de masă este disproporționat în raport cu procentul antepreșcolarilor, preșcolarilor

sau elevilor care provin din familii cu același nivel socioeconomic dintr-o altă

grupă/clasă/clădire/ultimele două bănci/altele din aceeași unitate de învățământ preuniversitar de

masă, de același nivel. Evaluarea statutului socioeconomic al părinților/familiilor antepreșcolarilor,

preșcolarilor sau elevilor se va face în baza unuia sau a mai multor indicatori cuprinși în metodologia

de monitorizare a segregării școlare pe criteriul statutului socioeconomic al părinților/familiilor (cum

ar fi nivelul de studii al părinților, nivelul veniturilor familiilor, altele).

Segregare școlară pe criteriul performanțelor școlare

Articolul 7

(1) Constituie segregare școlară pe criteriul performanțelor școlare separarea fizică a

antepreșcolarilor, preșcolarilor sau elevilor prin constituirea de grupe/clase în funcție de

performanțele școlare ale antepreșcolarilor, preșcolarilor sau elevilor, astfel încât procentul

antepreșcolarilor, preșcolarilor sau elevilor cu un anumit nivel al performanțelor școlare, la

constituirea unei grupe sau clase, este disproporționat în raport cu procentul antepreșcolarilor,

preșcolarilor sau elevilor cu același nivel al performanțelor școlare din alte grupe/clase, de același

nivel.

(2) Constituie segregare școlară pe criteriul performanțelor școlare și separarea fizică a copiilor în

clasa pregătitoare în funcție de frecventarea sau nefrecventarea unui ciclu de educație timpurie.

Segregare școlară pe criteriul mediului de rezidență

Articolul 8

(1) Constituie segregare școlară pe criteriul mediului de rezidență separarea fizică a elevilor

din învățământul secundar superior prin constituirea de clase unde procentul elevilor care provin

dintr-un anumit mediu de rezidență este disproporționat în raport cu procentul elevilor care provin

din același mediu de rezidentă dintr-o altă clasă, de același nivel.

Răspunderea pentru nerespectarea obligațiilor privind segregarea

Articolul 18

Nerespectarea obligațiilor prevăzute în prezentul ordin de către personalul unităților de învățământ

preuniversitar, al inspectoratului școlar județean/Inspectoratului Școlar al Municipiului București sau

de către personalul de conducere și de execuție, de îndrumare sau de control al Ministerului

Educației Naționale și Cercetării Științifice atrage răspunderea disciplinară și patrimonială, în

conformitate cu art. 280 și următoarele din Legea educației naționale nr. 1/2011, cu modificările și

completările ulterioare.

Refuzul unității de învățământ preuniversitar de a monitoriza formele de segregare școlară

Articolul 20

Refuzul unității de învățământ preuniversitar de a monitoriza formele de segregare școlară,

de a raporta datele necesare pentru monitorizarea oricăror forme de segregare școlară sau

progresul privind implementarea măsurilor de desegregare ori refuzul de a elabora sau a implementa

un plan de desegregare în situația în care în respectiva unitate de învățământ preuniversitar au fost

identificate forme de segregare școlară atrage răspunderea disciplinară, administrativă, civilă

sau penală, după caz.

33

4. Legea anti-discriminare

Ordonanța de Guvern nr. 137/2000 cu modificări si completări, republicată, privind prevenirea

și sancționarea tuturor formelor de discriminare interzice in mod expres discriminarea în

domeniul educației.

Principiul egalității si dreptul la educație

Articolul 1

(2) Principiul egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminării sunt garantate în special

în exercitarea următoarelor drepturi: ... (v) dreptul la educație și la pregătire profesională;

Interzicerea discriminării

Articolul 2

(1) prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază

de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală,

vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie

defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea

recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților

fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural

sau în orice alte domenii ale vieții publice.

Criteriile de discriminare interzise de lege

Articolul 2 alin. 1

rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă,

handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată,

precum și orice alt criteriu.

Dispoziția de a discrimina

Articolul 2

(2) Dispoziția de a discrimina persoanele pe oricare dintre temeiurile prevăzute la alin. (1) este

considerată discriminare.

Discriminarea indirectă

Articolul 2

(3) Sunt discriminatorii, potrivit prezentei ordonanțe, prevederile, criteriile sau practicile aparent

neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), față de

alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv

de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.

Hărțuirea ca formă de discriminare

Articolul 2

(5) Constituie hărțuire și se sancționează contravențional orice comportament pe criteriu de

rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, gen, orientare sexuală,

apartenență la o categorie defavorizată, vârstă, handicap, statut de refugiat ori azilant sau orice alt

criteriu care duce la crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant ori ofensiv.

34

Discriminarea multipla

Articolul 2

(6) Orice deosebire, excludere, restricție sau preferință bazată pe două sau mai multe criterii

prevăzute la alin. (1) constituie circumstanță agravantă la stabilirea răspunderii contravenționale

dacă una sau mai multe dintre componentele acesteia nu intră sub incidența legii penale.

Victimizarea

Articolul 2

(7) Constituie victimizare și se sancționează contravențional conform prezentei ordonanțe orice

tratament advers, venit ca reacție la o plângere sau acțiune în justiție cu privire la încălcarea

principiului tratamentului egal și al nediscriminării.

Consecințele comportamentului discriminatoriu

Articolul 2

(11) Comportamentul discriminatoriu prevăzut la alin. (1)-(7) (discriminare directă, dispoziția de a

discrimina, discriminare indirectă, hartuire, discriminare multipla, victimizare) atrage răspunderea

civilă, contravențională sau penală, după caz, în condițiile legii.

Excepție la discriminare

Articolul 2

(9) Măsurile luate de autoritățile publice sau de persoanele juridice de drept privat în favoarea

unei persoane, unui grup de persoane sau a unei comunități, vizând asigurarea dezvoltării lor

firești și realizarea efectivă a egalității de șanse a acestora în raport cu celelalte persoane, grupuri

de persoane sau comunități, precum și măsurile pozitive ce vizează protecția grupurilor

defavorizate nu constituie discriminare.

Aplicarea legii anti-discriminare în sistemul educațional

Articolul 3

Dispozițiile ordonanței [OG 137/2000] se aplică tuturor persoanelor fizice sau juridice, publice

sau private, precum și instituțiilor publice cu atribuții în ceea ce privește: … ; d) sistemul

educațional.

Contravenții privind accesul la educație

Refuzul la sistemul de educație pe baza unui criteriu de discriminare

Articolul 11

(1) Constituie contravenție, ... refuzarea accesului unei persoane sau unui grup de persoane la

sistemul de educație de stat sau privat, la orice formă, grad și nivel, din cauza apartenenței acestora

la o anumită rasă, naționalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată,

respectiv din cauza convingerilor, vârstei, sexului sau orientării sexuale a persoanelor în cauză.

(2) Prevederile alin. (1) se aplică tuturor fazelor sau etapelor din sistemul educațional, inclusiv la

admiterea sau la înscrierea în unitățile ori instituțiile de învățământ și la evaluarea ori examinarea

cunoștințelor.

Condiționarea accesului la educație de dovedirea apartenentei etnice

Articolul 11

(3) Constituie contravenție, conform prezentei ordonanțe, solicitarea unor declarații doveditoare

ale apartenenței acelei persoane sau acelui grup la o anumită etnie, care să condiționeze accesul

unei persoane sau unui grup de persoane la educație în limba maternă. Excepție face situația în

care în învățământul liceal și universitar candidații concurează pe locuri special acordate pentru

35

o anumită minoritate și se impune dovedirea, printr-un act din partea unei organizații legal

constituite a minorității respective, a apartenenței la această minoritate.

Excepții privind refuzul instituțiilor de învățământ

Articolul 11

(4) Prevederile alin. (1)-(3) nu pot fi interpretate în sensul restrângerii dreptului unității ori instituției

de învățământ de a refuza înscrierea sau admiterea unei persoane ale cărei cunoștințe ori

rezultate anterioare nu corespund standardelor sau condițiilor de înscriere cerute pentru

accesul în instituția respectivă, atât timp cât refuzul nu este determinat de apartenența persoanei

în cauză la o anumită rasă, naționalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie

defavorizată, respectiv din cauza convingerilor, vârstei, sexului sau orientării sexuale a acesteia.

(5) Prevederile alin. (1) și (2) nu pot fi interpretate în sensul restrângerii dreptului unității ori instituției

de învățământ pentru pregătirea personalului de cult de a refuza înscrierea unei persoane al

cărei statut confesional nu corespunde condițiilor stabilite pentru accesul în instituția respectivă.

Îngrădiri pe criterii etnice in procesul de înființare sau acreditare a instituțiilor de învățământ

Articolul 11

(6) Constituie contravenție, conform prezentei ordonanțe, orice îngrădiri pe criterii de apartenență la

o anumită rasă, naționalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată în

procesul de înființare și de acreditare a instituțiilor de învățământ înființate în cadrul legislativ în

vigoare.

Amenzi pentru discriminare

Contravențiile prevăzute in O.G nr. 137/2000 privind discriminarea, dispoziția de a discrimina,

comportamentul activ sau pasiv care defavorizează nejustificat, hărțuirea și victimizarea precum si

contravențiile privind accesul la educație se sancționează cu amendă de la 1.000 lei la 30.000 lei,

dacă discriminarea vizează o persoană fizică, respectiv cu amendă de la 2.000 lei la 100.000 lei,

dacă discriminarea vizează un grup de persoane sau o comunitate. (Articolul 26 din O.G. 137/2000)

Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării

Articolul 16

Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării este autoritatea de stat în domeniul discriminării.

Articolul 19

(1) În vederea combaterii faptelor de discriminare, Consiliul își exercită atribuțiile în următoarele

domenii:

a) prevenirea faptelor de discriminare;

b) medierea faptelor de discriminare;

c) investigarea, constatarea și sancționarea faptelor de discriminare;

d) monitorizarea cazurilor de discriminare;

e) acordarea de asistență de specialitate victimelor discriminării.

(2) Consiliul își exercită competențele la sesizarea unei persoane fizice sau juridice ori din oficiu.

Procedura de soluționare a plângerii privind discriminarea

Articolul 20

(1) Persoana care se consideră discriminată poate sesiza Consiliul în termen de un an de la data

săvârșirii faptei sau de la data la care putea să ia cunoștință de săvârșirea ei.

(2) Consiliul soluționează sesizarea prin hotărâre a Colegiului director prevăzut la art. 23 alin. (1).

(4) Colegiul director al Consiliului dispune măsurile specifice constatării existenței discriminării, cu

citarea obligatorie a părților.

36

(8) Hotărârea se comunică părților în termen de 30 de zile de la adoptare și produce efecte de la

data comunicării.

(9) Hotărârea Colegiului director poate fi atacată la instanța de contencios administrativ, potrivit

legii.

Daune materiale si/sau morale pentru discriminare

Articolul 27

(1) Persoana care se consideră discriminată poate formula în fața instanței de judecată o cerere

pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea

situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun. Cererea este scutită de taxă judiciară

de timbru și nu este condiționată de sesizarea Consiliului.

(5) La cerere, instanța poate dispune retragerea sau suspendarea de către autoritățile emitente

a autorizației de funcționare a persoanelor juridice care, printr-o acțiune discriminatoare, cauzează

un prejudiciu semnificativ sau care, deși cauzează un prejudiciu redus, încalcă în mod repetat

prevederile ordonanței.

5. Strategia Guvernului privind Incluziunea Socială a Romilor

Hotărârea de Guvern nr. 18/2015 aprobă Strategia de incluziune a cetățenilor romani

aparținând minorității rome pentru perioada 2015-2020

Scopul Strategiei Guvernului

Scopul Strategiei este incluziunea socio–economică a cetățenilor români aparținând minorității rome

la un nivel similar cu cel al restului populației și asigurarea de șanse egale prin inițierea și

implementarea unor politici și programe publice în domenii precum: educația, formarea

profesională și ocuparea forței de muncă, sănătatea, locuirea și mica infrastructură, cultura,

infrastructura socială, prevenirea și combaterea discriminării.

Obiectivele Strategiei Guvernului

Creșterea nivelului de incluziune educațională a cetățenilor români aparținând minorității rome la un

nivel similar cu cel al restului populației, inclusiv prin combaterea decalajelor sociale care cresc

riscul de abandon școlar și analfabetism, prin măsuri afirmative și asigurarea accesului egal,

gratuit și universal al romilor la o educație de calitate.

6. DIRECȚII DE ACȚIUNE

A. Educație

Obiective specifice

Promovarea educației incluzive și reducerea cazurilor de discriminare și segregare școlară pe

baze etnice, de statut social, dizabilități sau alte criterii care afectează copiii și tinerii proveniți

din grupuri dezavantajate, inclusiv prin instituirea unui sistem de identificare eficace, monitorizare și

intervenție promptă pentru eradicarea cazurilor de segregare școlară și completarea legislației

actuale pentru combaterea segregării, cu sancțiuni sau acțiuni obligatorii în cazul depistării situațiilor

de segregare școlară.

37

Direcții de acțiune:

(5) Continuarea măsurilor afirmative în domeniul educației. Acordarea, în continuare, de facilități

și locuri distincte pentru tinerii romi care doresc să urmeze învățământul preuniversitar liceal,

profesional sau postliceal, precum și instituții de învățământ superior, incluzând masterate și

doctorate.

(7) Asigurarea predării limbii romani și a istoriei romilor la toate nivelurile educaționale, acolo

unde există o cerere suficientă în acest sens.

(8) Dezvoltarea activităților de consiliere și orientare, ca și cele de tutorat, cu conținut specific,

adaptat pentru copiii aparținând grupurilor dezavantajate.

(9) Organizarea de cursuri de formare continuă a cadrelor didactice în domeniul educației

interculturale, prin care să fie susținute principiile non-discriminării și ale egalității de șanse.

(13) Instituirea unui sistem de identificare eficace, monitorizare și intervenție promptă pentru

eradicarea cazurilor de discriminare și segregare școlară.

(14) Completarea legislației actuale pentru combaterea segregării cu sancțiuni sau acțiuni

obligatorii în cazul depistării situațiilor de segregare școlară.

(17) Campanii de combatere și prevenire a discriminării în școli și medierea conflictelor apărute

în sistemul educațional, cu implicarea elevilor sau a părinților aparținând minorității rome.

38

7. DE REȚINUT

• Legea educației naționale se referă în mod expres la discriminare, egalitate de tratament sau egalitate de șanse.

• Principiul non-discriminării se aplică în sistemul educațional, în mod transversal și are relevanță directă pentru toate formele de învățământ.

• În unitățile de învățământ și în toate spațiile destinate educației este interzisă violența psihologică – bullying. Violența psihologică vizează aspecte de discriminare și excludere socială, care pot fi legate de apartenența la o anumită rasă, naționalitate, etnie etc.

• Segregarea in învățământ reprezintă o forma gravă de discriminare.

• Reglementările Ministerului Educației interzic segregarea școlară pe criteriul etnic, al dizabilității sau al cerințelor educaționale speciale, pe criteriul statutului socioeconomic al familiilor, al mediului de rezidență și al performanțelor școlare.

• Strategia Guvernului României privind incluziunea socială a romilor are obiective și direcții de acțiune specifice în domeniul educației, cu focus pe combaterea discriminării etnice.

• Legea anti-discriminare interzice si sancționează contravențional discriminarea in domeniul educației.

• Legea anti-discriminare interzice discriminarea directă, discriminarea indirectă, ordinul de a discrimina, hărțuirea, discriminarea multiplă sau victimizarea.

• Sancțiunile contravenționale împotriva discriminării se aplică de către Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

• Sancțiunile pe care le aplică CNCD se încadrează de la 1000 RON (aproximativ 200 EURO) până la 100.000 RON (aproximativ 20.000 EURO)

• În România instanțele de judecată au stabilit daune morale în cuantum de 100.000 EURO pentru o persoană victimă a discriminării și hărțuirii sau de 10.000 EURO pentru o fetiță de etnie romă discriminată la școală.

39

CURS 3

STEREOTIPURI, PREJUDECĂȚI. EDUCAȚIE INTERCULTURALĂ. INTELIGENȚE MULTIPLE.

IMPLICAREA PĂRINȚILOR ÎN EDUCAȚIA FORMALĂ

Alina DUMITRU

Alina DUMITRU este psihopedagog și formator, implicat de peste 20 de ani în designul și

livrarea de programe de formare pentru specialiștii care lucrează în domeniul social și în

domenii conexe. Co-autor a peste 20 de publicații pe teme legate de dezvoltarea copilului,

pedagogie și educație interculturală. Coordonator formare al Fundației Terre des hommes,

ONG implicat de peste 25 de ani, în țara noastră, în proiecte ce promovează protecția

drepturilor copilului.

40

CUPRINS

STEREOTIPURI, PREJUDECĂȚI. EDUCAȚIE INTERCULTURALĂ. INTELIGENȚE MULTIPLE.

IMPLICAREA PĂRINȚILOR ÎN EDUCAȚIA FORMALĂ

Alina DUMITRU

1. Reușita școlară a copilului____________________________________________41

2. Integrarea în sistemul educațional vs. Incluziunea prin educație ____________42

3. Metode prin care se poate sprijini incluziunea școlară a copiilor ____________45

3.1. Reducerea stereotipurilor, prejudecăților, discriminării prin dezvoltarea competențelor interculturale ale cadrelor didactice.......................................................................................... 45 3.2. Parteneriatul școală – familie. Consilierea familiei.........................................................45 3.3. Utilizarea de metode proprii diverselor tipuri de inteligență ale copilului. Folosirea de metode interactive la clasă și a materialelor didactice care favorizează înțelegerea conceptelor abstracte.................................................................................................................................... 46 3.4. Valorizarea rolurilor sociale. Accesul la roluri sociale valorizate .................................. 47

4. Strategii de acces la roluri sociale valorizate_____________________________48

5. DE REȚINUT________________________________________________________48

41

1. Reușita școlară a copilului

Dificultăți cu care se confruntă copiii, ce duc la abandon școlar

De-a lungul istoriei psihologiei, inteligența a fost unul dintre cele mai studiate concepte. Și,

deși nu s-a dat o definiție unanim acceptată, inteligența se consideră a fi, în sens larg, capacitatea

de a învăța, precum și de a recunoaște și rezolva probleme în scop adaptativ. Există numeroase

teorii ale inteligenței, unele considerând inteligența o abilitate generală, pe când alții consideră că

ea cuprinde o sumă de aptitudini, abilități și talente.

Cu toate acestea, în școală desemnezi prin cuvântul ”inteligent” un elev care are abilități

academice (capacitatea de a înțelege, a memora și a reda concepte aparținând diverselor discipline)

și nu și pe cel ”descurcăreț”, cu alte cuvinte pe cel care are abilități sociale ieșite din comun sau pe

cel care ”meșterește” diverse lucruri, deci elevul cu abilități practice.

Pe lângă abilitățile intelectuale ale elevului, în reușita școlară intervin o serie de alți factori care

impietează asupra procesului de învățare. Situația de acasă, susținerea pe care o are copilul în

demersurile lui școlare, anturajul, modelele, așteptările pe care le au cei din jur, motivația. De

asemenea, cultura din care provine, cu valorile ei, influențează major reușita școlară.

Dacă ne referim la familiile de rromi, firește situația diferă în funcție de comunitatea în care au

crescut, însă de multe ori au în comun valorile promovate în sânul familiei, centrate pe cooperare și

sprijin reciproc (”phralipe”), relații strânse cu rudele, respect pentru cei vârstnici, ajutor acordat

părinților în viața de zi cu zi (”pakiv”), deprinderea unor meșteșuguri tradiționale.

Odată ajunși la școală, ei se confruntă cu o cultură și cu un sistem de valori diferit, pe care,

cel mai adesea, nu îl înțeleg. Școala promovează individualismul, încurajează reușita personală,

condiționează succesul de însușirea și aderarea la valorile majorității.39 De aici rezultă eșecul școlar

și abandonul copiilor din comunitățile rrome, precum și interesul lor scăzut față de școală.

În familie se realizează socializarea primară ce are ca scop integrarea în grupul de

apartenență. În școală se face socializarea secundară, unde copilul vine în contact cu normele și cu

valorile culturii dominante, pe care trebuie să și le însușească și să le practice pentru reușita în plan

social. Educația interculturală este singura metoda de integrare a grupurilor minoritare fără a impune

acestora să renunțe la propria identitate.

Dificultățile întâmpinate de copiii rromi, la venirea la școală, sunt:

- Dificultăți lingvistice (copilul nu înțelege bine limba română); - Dificultăți de comunicare formală; - Dificultatea de a sta în bancă liniștit, fără să iasă din clasă după bunul plac și de a-și concentra

atenția la oră; - Dificultatea de a ține creionul în mână, din cauză că nu a urmat grădinița sau clasa pregătitoare; - Diferențele dintre normele pe care trebuie să le respecte în familie și cele impuse de școală.

Cheia reușitei școlare este parteneriatul familie – școală, faptul ca cele două instituții să aibă

obiective comune în ceea ce-l privește pe copil. Pentru aceasta este esențială concentrarea pe:

• Favorizarea dorinței de a învăța;

• Delimitarea clară a rolului profesor-părinte;

• A da un sens studiilor;

• A învăța copilul să își gestioneze timpul;

• A oferi copilului un cadru favorabil muncii;

• A fixa împreună obiective concrete;

• A se interesa de rezultatele școlare ale copilului;

• A recunoaște meritele copilului;

• A înțelege unde și de ce îi este greu copilului.

39 Familia rromă și percepția ei asupra educației/școlii. – Putineanu, Dorina, Ghid de consiliere școlară pentru comunitățile multietnice din România.

42

2. Integrarea în sistemul educațional vs. Incluziunea prin educație

De multe ori, eșecul școlar apare din cauza faptului că sistemele educaționale sunt sisteme

închise, guvernate de reguli prin care se urmărește, în principal, integrarea copilului în școală și

având ca obiectiv, pe termen lung, integrarea ulterioară a adultului în societate. De multe ori, însă,

pedagogul nu cunoaște cum va fi societatea viitorului, în care copilul se va ”integra”. Acum 15-20 de

ani nu bănuiam cât de extins va fi fenomenul migrației economice în Europa, cu alte cuvinte pregătim

copiii să se integreze într-un alt tip de societate decât cel în care ei își vor duce viața. Acesta este o

altă sursă de demotivare a copilului la școală.

În situațiile de migrație, de multe ori copilul nu este inclus în școală. Deși nu se vorbește despre

excluderea lui (Convenția cu privire la Drepturile Copilului, în care este stipulat dreptul la educație

fiind ratificată de toate țările europene), de multe ori situația de fapt duce la aceasta: condițiile

materiale precare (lipsa hainelor potrivite anotimpului), migrația ilegală (ce atrage după sine lipsa

documentelor care să facă posibilă înscrierea la școală a copilului), teama de a nu face față (din

cauză că nu stăpânește limba), conceptele mult prea abstracte studiate la școală, neconcordanța

între vârsta biologică și cea mentală a copilului ajung să facă din școală un obiectiv de neatins.

Alteori, copiii, deși par integrați, această integrare este doar de fațadă, în mod real ei

constituind un grup segregat, adesea discriminat, care se conduce după propriile reguli.

De aceea miza educației ar trebui să fie incluziunea tuturor și nu atât integrarea într-un sistem

predefinit.

Schema de mai jos ilustrează, în mod plastic, conceptul integrării vs incluziunii în școală și/sau

comunitate.

Diferența, între cele două concepte, se vede în tabelul de mai jos:

Factorii educaționali Abordarea integrată Abordarea incluzivă

Copilul Adus la normalitate Copilul este așa cum este

Școala Selectarea unei școli O școala care activează în comunitatea de domiciliu a copilului

Curricullum-ul Centrat pe discipline de studiu, pe proces

Centrat pe copil

Cadrele didactice Cadre didactice la clasă neschimbate, capabile să învețe doar copiii ”tipici”/”normali”

Cadre didactice la clasă, care dețin competențele necesare pentru abordarea individualizată și includerea efectivă în procesul educațional a fiecărui copil

Oportunități de participare Parțiale Egale pentru toți copiii

Dreptul copilului la educație Recunoscut, dar nerealizat Recunoscut și realizat.

43

Incluziunea în educaţie presupune:

• Valorizarea egală a tuturor elevilor şi a personalului.

• Creşterea participării tuturor elevilor la educaţie şi, totodată, reducerea numărului celor excluşi din

cultura, curricullum-ul şi valorile comunităţii promovate prin şcoala de masă

• Restructurarea culturii, a politicilor şi a practicilor din şcoli, astfel încât ele să răspundă diversităţii

elevilor din localitate.

• Reducerea barierelor în învăţare şi participare pentru toţi elevii, nu doar pentru cei cu dizabilităţi

sau cei etichetaţi ca având „nevoi educaţionale speciale”.

• Însuşirea învăţămintelor (lecțiile învățate) rezultate din încercările de depăşire a barierelor de

accesare a şcolii şi de participare din partea unor elevi.

• Înţelegerea diferenţelor dintre elevi ca resursă pentru procesul de învăţare, nu ca o problemă ce

trebuie depăşită.

• Recunoaşterea dreptului elevilor la educaţie în propria lor localitate.

• Evoluţia gradului de incluziune în şcoli, atât în privinţa personalului, cât şi în privinţa elevilor.

• Creşterea rolului şcolilor în construirea comunităţilor şi a valorilor lor, precum şi în creşterea

performanţelor.

• Cultivarea unor relaţii de susţinere reciprocă între şcoală şi comunitate.

• Recunoaşterea faptului că incluziunea în educaţie este un aspect al incluziunii în societate.

Anexă

Dimensiunile și indicatorii incluziunii

(după Indexul incluziunii școlare)40

Dimensiunea A. Crearea culturilor incluzive

A.1. Consolidarea comunităţii

A.1.1. Fiecare se simte bine primit în şcoală.

A.1.2. Elevii se ajută unul pe altul.

A.1.3. Membrii personalului colaborează.

A.1.4. Personalul şi elevii se respectă unii pe ceilalţi.

A.1.5. Există parteneriat între personal şi părinţi (tutori).

A.1.6. Personalul administrativ şi pedagogii muncesc bine împreună.

A.1.7. Întreaga comunitate locală este implicată în activitatea şcolii.

A.2. Stabilirea valorilor incluzive

A.2.1. Aşteptările sunt mari faţă de performanţele tuturor elevilor.

A.2.2. Personalul şcolii, elevii şi părinţii/ tutorii împărtăşesc filozofia incluziunii.

A.2.3. Elevii sunt preţuiţi şi apreciaţi ca fiind egali.

A.2.4. Personalul şi elevii se respectă atât pentru calitatea de fiinţe umane, cât şi pentru rolul

îndeplinit în şcoală.

A.2.5. Personalul caută să înlăture barierele în învăţare şi participare în toate aspectele ce ţin de

activitatea şcolii.

A.2.6. Şcoala depune eforturi pentru reducerea tuturor formelor de discriminare.

40 Indexul incluziunii şcolare Promovarea educării şi a participării tuturor copiilor la învăţământul de masă Tony Booth Mel Ainscow, ediția română coordonată de prof dr Maria Roth, Univ. Babes-Bolyai

44

Dimensiunea B. Crearea politicilor incluzive

B.1. Dezvoltarea practicilor specifice şcolii pentru toţi

B.1.1. Modalităţile de angajare şi de promovare a personalului sunt corecte.

B.1.2. Toţi noii angajaţi sunt ajutaţi să-şi găsească locul in şcoală.

B.1.3. Şcoala îi acceptă pe toţi elevii din circumscripţia sa.

B.1.4. Şcoala se preocupă de crearea condiţiilor de accesibilitate tuturor persoanelor.

B.1.5. Toţi elevii noi sunt ajutaţi să-şi găsească locul în şcoală.

B.1.6. Şcoala este preocupată de crearea grupurilor de predare-învăţare/clase astfel încât toţi

elevii să se simtă valorizaţi.

B.2. Organizarea suportului pentru diversitate

B.2.1. Toate formele de sprijin sunt coordonate.

B.2.2. Activităţile de perfecţionare ajută cadrele didactice să răspundă diversităţii nevoilor elevilor.

B.2.3. Atitudinile şi măsurile privind elevii cu nevoi educative speciale sunt 1

incluzive.

B.2.4. Se folosesc toate instrumentele legale pentru a reduce barierele în învăţare şi participare

ale tuturor elevilor.

B.2.5. Se acordă sprijin elevilor care au o altă limbă maternă decât limba română.

B.2.6. În sprijinul oferit copilului sunt coordonate aspectele de comportament, de adaptare

curriculară şi de suport în procesul învăţării.

B.2.7. Presiunile pentru excludere din motive disciplinare sunt scăzute.

B.2.8. Barierele în învăţare sunt reduse.

B.2.9. Violenţa de limbaj este redusă la minim.

Dimensiunea C. Desfăşurarea unor practici incluzive

C.1. Dirijarea învăţării

C.1.1. Predarea este planificată ţinând cont de procesul de învățare a tuturor elevilor.

C.1.2. Lecţiile încurajează participarea tuturor elevilor.

C.1.3. Lecţiile stimulează înţelegerea şi stimularea diferenţelor.

C.1.4. Elevii sunt implicaţi activ în propriul proces de învăţare.

C.1.5. Elevii învaţă prin cooperare.

C.1.6. Evaluarea contribuie la creşterea performanţelor elevilor.

C.1.7. Disciplina în clasă se bazează pe respect reciproc.

C.1.8. Profesorii planifică, predau şi evaluează în parteneriat.

C.1.9. Profesorii susţin învăţarea şi participarea tuturor elevilor.

C.1.10. Tema de clasă contribuie la succesul procesului învăţării tuturor.

C.1.11. Toţi elevii participă la activităţile organizate în afara clasei.

C.2. Mobilizarea resurselor

C.2.1. Diferenţele dintre elevi sunt folosite ca resurse pentru predare-învăţare.

C.2.2. Experienţa de viaţă a personalului este pusă în valoare la maxim.

C.2.3. Personalul antrenează diverse resurse pentru a susţine învăţarea şi participarea elevilor.

C.2.4. Resursele comunităţii sunt cunoscute şi şcoala recurge la ele.

C.2.5. Resursele şcolii sunt distribuite corect astfel încât să susţină incluziunea.

45

3. Metode prin care se poate sprijini incluziunea școlară a copiilor

Primul pas în crearea unei școli ”bune pentru toți” este înțelegerea diversității culturale.

Formarea profesorilor în ceea ce privește competența interculturală este unul dintre primii pași ce

trebuie urmați, mai ales în societatea românească în care, până nu demult, exista o oarecare

omogenitate culturală ce favoriza, în continuare, ”integrarea” copiilor.

3.1. Reducerea stereotipurilor, prejudecăților, discriminării prin dezvoltarea competențelor interculturale ale cadrelor didactice.

Competenţele interculturale reprezintă capacitatea de a comunica cu persoane originare din

alte culturi, capacitatea de a mobiliza cunoştinţe, metode de acţiune, dar şi trăiri afective, atitudini

pozitive în rezolvarea unor situaţii de interacţiune interculturală. Esenţa competenţei interculturale

constă în capacitatea de adaptare a persoanei, capacitatea de reorganizare într-un mod deschis,

flexibil, creativ, şi nu închis, rigid, intolerant şi monoton.

Competențele interculturale cuprind trei dimensiuni:

- Cognitivă (capacitatea de a cunoaște cultura celui cu care intri în contact, istoria, instituțiile,

concepția asupra lumii, credințele, normele, practicile, regulile de relaționare).

- Atitudinală (empatie, curiozitate culturală, disponibilitatea de a/ți schimba registrul atitudinal

pentru interacțiunea cu cei aparținând unor culturi diferite, aplecare spre combaterea

stereotipurilor și a prejudecăților despre alte grupuri culturale și despre cel propriu)

- Socială și de acțiune (capacitatea de a interpreta adecvat un eveniment aparținând unei alte

culturi, capacitatea de a recepta noi elemente și practici specifice altor culturi, capacitatea de a

te comporta într-un anumit fel, de a experiementa conduite interculturale pozitive, de a combina

conduitele verbale și nonverbale într-un mod adecvat culturii în care te afli).

Sensul educației interculturale este dezvoltarea sensibilității interculturale, cu trecerea de la

etnocentrism la etnorelativism, cu toate etapele menționate de Milton Bennett: negare,

rezistență, minimalizare, acceptare, adaptare, integrare/incluziune.

3.2. Parteneriatul școală – familie. Consilierea familiei.

Raportul asupra relațiilor dintre școală și familie în țările Comunității Europene (Macbeth, Al.)

identifică patru motive de bază în dezvoltarea unei legături solide între școală și familie:

- Părinții sunt responsabili din punct de vedere juridic pentru educația copilului lor;

- Școala reprezintă doar o parte din educația copilului; o bună parte din educație are loc și an

afara ei;

- Atitudinea părinților asupra rezultatelor școlare influențează în mod semnificativ motivația pentru

învățare a copilului

- Atât părinții, cât și cadrele didactice, au dreptul să se implice în educația primită în școală de

către copil.

Cu toate acestea, rareori vezi un echilibru între elementele enumerate mai sus, părinții ori

invocând lipsa de timp, ori implicându-se mai mult decât este necesar în treburile școlii. Aceste

comportamente apar în principal din cauza faptului că nu sunt tratați ca parteneri egali în educația

copilului și că, de multe ori, nici părinții nu înțeleg sistemul școlar deoarece ei, la rândul lor, nu au

fost la școală sau au urmat școala în alt tip de sistem (cum este cazul migranților) și nu înțeleg

cerințele și/sau structura sistemului în care este înscris copilul. De aceea devine mai simplă

renunțarea la școală decât urmarea ei.

46

Motivarea părinților pentru o mai mare implicare și participare se face prin:

- Informarea lor cu privire la structura și cerințele școlii;

- Ajutor în obținerea și completarea documentelor necesare înscrierii copilului la școală;

- Întâlniri individuale, la cerere, pentru a le oferi informații cu privire la progresele făcute de copil

și la pașii preconizați pentru următoarea perioadă;

- Întâlniri de grup/ședințe la care să se discute doar teme de interes pentru toți părinții (de exemplu

metode de disciplinare pozitivă, timpul liber al copilului, educație non-violentă, educație pentru

viață, etc)

- Invitarea părinților la diverse activități ale școlii și festivități.

- Implicarea tuturor copiilor în activitățile școlii și nu organizarea de evenimente la care au un rol

activ dor elevii ”buni”.

3.3. Utilizarea de metode proprii diverselor tipuri de inteligență ale copilului. Folosirea de metode interactive la clasă și a materialelor didactice care favorizează înțelegerea conceptelor abstracte.

Omul, pentru a învăța ceva, are nevoie de sens. De multe ori, motivația pe care o oferim

copiilor spre învățare este: ”Învață, că dacă n-ai carte, n-ai parte”, ”Dacă înveți bine, vei avea mai

multe șanse în viitor”, ”Învață, să ajungi om mare”. Pentru copii, aceste fraze sunt goale de conținut.

Unele, cum este primul, sunt prea abstracte pentru a fi înțelese, altele fac referire la un viitor ipotetic,

pe care noi înșine îl anihilăm prin exprimări cotidiene de genul: ”să trăim noi până atunci” sau ”om

trăi și om vedea”. Copilul, prin natura sa, trăiește în prezent, ghidat de principiul plăcerii. Mai mult,

majoritatea culturilor trăiesc în prezent și/sau în trecut, foarte puține culturi trăind realmente în viitor

(există triburi în care deciziile luate iau în calcul modul în care va arăta comunitatea peste 20 de ani

dacă se pune în practică decizia respectivă).

De aceea finalitatea educației are, pentru copil, o însemnătate mult mai mică decât metodele

folosite, care lui îi oferă satisfacție (sau insatisfacție) pe loc.

O metodă, pentru a motiva copilul, trebuie să fie neapărat participativă. Copilul învață din

sfaturi (sau din ”expunere frontală”) mult mai puțin decât din lucrurile pe care le face cu mâna lui sau

a căror utilitate o înțelege. Experimentarea, ca metodă didactică, este mult mai puțin folosită decât

expunerea. La fel dezbaterea de idei, față de ideile primite ”de-a gata”. Rareori elevii sunt întrebați

ce părere au în legătură cu temele studiate și cu metodele folosite, ceea ce le scade sentimentul că

sunt parte activă la propria învățare și îi face necooperanți, simțind că luptă în echipa adversă față

de profesori.

V-ați întrebat vreodată de ce manelele și artiștii care le cântă au un succes atât de mare printre

tineri? Pentru simplul motiv că ele ating toate cele trei tipuri predominante de inteligență: vizual,

auditiv și kinestezic. Nu este scăpată din vedere nici latura emoțională, deoarece versurile sunt

menite a dezvolta empatia față de personajul în discuție. În manele, există ”look”, există ritm și există

mișcare, astfel încât oricine se recunoaște în ele, pe când la școală transmiterea de informații este

statică, elevii cel mult ridică mâna și se ridică în picioare, iar vocea și aspectul profesorului nu au

nimic atractiv în ele. Acesta face profesorul să ridice vocea spre a se face auzit și, ocazional, se

îmbracă atent, spre a fi plăcut vederii. Dacă la asta se adaugă și subiecte prea abstracte, care nu

mai pot fi înțelese de către elevii care au lacune, precum și un ritm al studiului ”după programă” și

nu ”după elevi”, devine limpede de ce abandonul școlar este atât de mare în zilele noastre. Părinții,

la rândul lor, demotivează copilul prin fraze de genul: ”lasă, tată, că te face tata cârciumar/

acordeonist” sau ”lasă că te mărit cu unul cu bani”, fraze care, într-un moment de impas, copilului îi

par a fi o soluție simplă, lipsită de efort, la care aderă. Dacă adăugăm la aceasta și sistemul nostru

educațional, în care elevul trece și numai dacă vine la școală și nu deranjează ora, iar probabilitatea

47

”de a rămâne repetent” din cauză că nu face față intelectual programei este foarte mică, avem un

tablou aproape complet al lipsei de motivare a elevului înscris în învățământul de masă.

Ca principală metodă de contracarare a acestor aspecte devine limpede necesitatea formării

cadrelor didactice în metode interactive, precum și un efort concertat al tuturor factorilor ce intervin

în educația copilului (parteneriat părinte – școală – comunitate).

3.4. Valorizarea rolurilor sociale. Accesul la roluri sociale valorizate

Omul, în mod conștient sau inconștient, evaluează tot ce este în jur, ”judecă”. Pune totul în

termeni de bun-rău, pozitiv-negativ, frumos-urât, folositor-nefolositor. Acest lucru îl aplicăm, din

păcate, și la oameni, nu numai la obiecte sau fenomene. Percepția noastră față de cei din jur este

pozitivă sau negativă. Evaluarea pozitivă a unei persoane este valorizatoare, iar cea negativă,

devalorizatoare. Când evaluăm negativ o persoană, aceasta este considerată mai puțin valoroasă

decât observatorul sau decât alte persoane.

Cu alte cuvinte, devalorizarea unei persoane rezultă din percepția observatorului și nu este

inerentă persoanei observate.

Devalorizarea celorlalți se poate produce la două niveluri: la nivel individual sau la nivelul

unei comunități sau a unei societăți în ansamblu (de exemplu minoritățile etnice, rasiale).

Grupurile care devalorizează alte grupuri nu prezintă caracteristicile celor din urmă. Grupurile

devalorizate pot și ele, la rândul lor, să devalorizeze alte grupuri (de exemplu un grup etnic oprimat

poate disprețui la rândul său, alte grupuri).

Pentru a determina ce persoane sau ce grupuri vor fi devalorizate într-o anumită cultură trebuie

să observăm ce valorizează acea cultură. De exemplu, cultura occidentală modernă valorizează

bogăția, prosperitatea, proprietățile, sănătatea fizică, tinerețea, noul, schimbarea, productivitatea.

Rezultă că lipsurile materiale, boala, bătrânețea, rigiditatea, inutilitatea vor fi devalorizate.

Astfel, grupurile ce riscă a fi devalorizate sunt:

- Persoanele cu dizabilități

- Persoanele cu conduite antisociale

- Persoanele afectate de sărăcie

- Persoanele care nu arată ca ceilalți la aspectul exterior

- Persoane cu concepții ”învechite”

- Bătrânii

- Minoritățile (etnice, religioase, imigranții).

- De obicei, grupurile sunt devalorizate de către ”majoritari” din mai multe motive:

- Pentru că nu sunt percepute ca fiind ”de-al tău” (imigranți, altă etnie, etc)

- Pentru că sunt percepute a nu aduce niciun folos societății (șomeri, etc)

- Pentru că sunt percepute a fi demne de milă (sărăcie, etc)

- Pentru că sunt considerate o povară (boli terminale, dizabilități, etc)

- Pentru că sunt considerate primejdioase (antisociali, persoane cu boli psihice, etc).

Aceasta ne determină a avea anumite comportamente față de aceste grupuri, comportamente

menite a le izola și mai tare, nicidecum a le include social.

Cu atât mai mult se impune un efort din partea celor aflați în poziția de a asigura incluziunea

socială a celor devalorizați (școli, ONG-uri, instituții de protecție a drepturilor cetățenești).

De multe ori, atunci când beneficiem de anumite drepturi și posibilități, nu conștientizăm acest

fapt. Aflăm ce înseamnă sănătatea abia când ne îmbolnăvim, altfel o considerăm ca fiind ceva de la

sine înțeles. La fel este și cu rolurile sociale: le percepem și înțelegem abia când le-am pierdut.

Valorizarea rolurilor sociale reprezintă dezvoltarea, punerea în valoare, menținerea și

apărarea rolurilor sociale valorizate pentru o persoană sau pentru un grup social.

Valorizarea rolurilor sociale capătă sens mai ales pentru două categorii sociale:

- Categoria celor deja devalorizați

48

- Categoria celor care au fost valorizați, dar pe care împrejurările i-au adus în situația de a aparține

unei categorii devalorizate (antreprenor care a dat faliment, persoana care află un diagnostic ce

îi va afecta tot restul vieții, pensionar, șomer, divorțat, orfan).

Pentru aceste persoane și împreună cu ele este imperios necesar să acționăm, pe mai multe

direcții:

- Dacă persoana este devalorizată, trebuie căutat și creat pentru ea un rol social valorizat, care

apoi să fie menținut.

- Dacă persoana este valorizată, dar prezintă riscul de devalorizare, rolurile sale sociale valorizate

trebuie consolidate și apărate.

- Dacă unul dintre rolurile valorizate ale persoanei tinde să dispară, alte roluri pot fi dezvoltate în

locul acestuia

- Persoana însăși poate avea nevoie de roluri sociale noi pentru a le compensa pe cele care sunt

pe cale să dispară.

4. Strategii de acces la roluri sociale valorizate

Rolurile sociale pot fi valorizate prin două strategii de bază: Ameliorarea imaginii sociale a persoanelor. Această strategie are ca obiectiv plasarea

persoanei într-un context valorizator. De pildă, o persoană va căpăta o imagine socială pozitivă dacă este îmbrăcată îngrijit, curat şi elegant, dacă dezvoltă activităţi în care ceilalţi să se poată identifica sau pe care le consideră importante, dacă ceilalţi vorbesc despre ea cu respect şi nu folosesc expresii devalorizante.

Dezvoltarea competențelor este, prin ea însăși valorizatoare, deoarece plasează persoana într-un grup valorizat social. Cu cât percepem sau gândim că o persoană are competenţe (chiar dacă această percepţie nu este exactă), cu atât mai bună va fi imaginea sa socială şi cu atât mai multe vor fi ocaziile şi posibilităţile care i se vor oferi, devenind prin aceasta mai competentă.

Pentru dezvoltarea competențelor unei persoane, trebuie neapărat pornit de la identificarea nevoilor sale, pentru ca programele să fie individualizate în funcție de aceste nevoi. Pe de altă parte, programele trebuie să favorizeze interacțiunile pozitive între persoane și să încurajeze formarea și exercitarea unei autonomii valorizate cultural.

5. DE REȚINUT!

• Trăim într-o societate multiculturală, în care dezvoltarea sensibilității interculturale este esențială;

• Oamenii au diverse modalități de a percepe lumea și, prin urmare, de a învăța comportamente adaptative. De aceea este important ca școala să țină cont de acest aspect;

• Pentru copil contează metoda de predare mult mai mult decât finalitatea educației.

• Orice copil își dorește să fie luat în seamă, înțeles și pus în valoare, de aceea va încerca să iasă în evidență, dacă nu poate prin comportamente dezirabile, atunci prin alte tipuri de comportamente.

• Conceptul de integrare este diferit de acela de incluziune. Obiectivul nostru este incluziunea în societate mai degrabă decât integrarea.

• Metodele prin care putem sprijini incluziunea copilului sunt: lupta cu stereotipurile, prejudecățile și discriminarea, crearea unui parteneriat autentic școală – familie – comunitate, utilizarea de metode interactive menite să atragă elevul, valorizarea rolurilor sociale.

• Pentru valorizarea rolurilor sociale este necesară ameliorarea imaginii și dezvoltarea competențelor.

URMÃRITI-NE PENTRU ALTEREZULTATE SI RESURSE

RAPOARTE & PUBLICATII DE URMÃRIT

EVENIMENTE PUBLICE DE URMÃRIT

Ÿ Eveniment de lansare în România, Eveniment

transnațional în Spania, Eveniment final în Franța

Ÿ Activitați de instruire în România, Spania și Franța

pentru 330 de profesori

Ÿ Webinarii cu 240 de participanți

Ÿ Sesiuni de consultare cu familii roma în România,

Spania și Franța

Ÿ Campanii de promovare în școli din România,

Spania și Franța

Ÿ Campanii de advocacy în România, Spania,

Franța, Ungaria și Bruxelles

Ÿ Metodologie de culegere a datelor, trei rapoarte de

țară pentru România, Spania, Franța ș i

recomandări la nivel european cu privire la

integrarea școlară a copiilor migranți de etnie roma

Ÿ Evaluarea nevoilor specialiștilor în educație din

România, Spania și Franța

Ÿ Manual pentru un mecanism de cooperare

transnațională

Ÿ P a c h e t d e i n f o r m a ț i i p e n t r u i n s t i t u ț i i

guvernamentale, autorități locale, ONG-uri și școli

Ÿ Broșură de lansare a proiectului, Broșură cu

povești de succes, Ghid pentru furnizarea de

educație nediscriminatorie și continuă pentru copiii

migranți de etnie roma

The content of this document represents the views of the author only and is his/her sole responsibility. The European Commission does not accept any responsibility for use that may be made of the information it contains.

PAGINI INTERNET DE URMÃRIT

scanati pentru acces la manuale, rapoarte, campanii, webinarii, forum legate de integrarea educationalã si socialã a copiilor migranti de etnie roma

www.misto-avilean.eu

ChildHub

www.childhub.org/en

Terre des hommes Foundation Romania

www.tdh.ro

FB: @TdhRomania

E: rou.office@tdh.ch

Terre des hommes Foundation Europe

www.tdh-europe.org

FB: @TdhEurope

E: contact@tdh-europe.org

Fundación Secretariado Gitano

www.gitanos.org

FB: @FundacionSecretariadoGitano

E: fsg@gitanos.org

Afeji

www.afeji.org

E: afeji@afeji.org