mihail univ. „dunărea de jos” galaţi · diviziunea muncii sociale, şi de o manieră mai...

Analele Universităţii Dunărea de Jos Galaţi, fasc. XX, Sociologie, nr. 3, 2008, p. 109-147.

Lector univ. dr. Rariţa MIHAIL

Univ. „Dunărea de Jos” Galaţi

DIFERENŢIEREA SOCIALĂ - SOLUŢIE A CONFLICTELOR SOCIALE ŞI

INTERINDIVIDUALE

Abstract

Social Differentiation - Solution for Social and Interindividual Conflicts

Social conflicts have always existed. It does not seem to be a human society without

internal tensions. Especially as any social change generates disorders and various

crises. Growing individualism, the essential value of capitalism and the need for

social cohesion, É. Durkheim wonders how to keep the society in spite of social and

interindividual conflicts? We propose in this article to show that his merit is that he

not only identified the modernity with the process of social differentiation, but also

he found the answer to their problems of integration of modern societies.

Keywords: social change, social conflicts, division of social labor, socio-professional

differentiation

Existenţa conflictelor sociale este imemorială. Nu pare să existe societate

umană fără tensiuni interne. Concluziile cinice ale lui Hobbes nu mai surprind pe

nimeni: cel mai bun regim politic este absolutismul, şi singura pace posibilă este pacea

supravegheată de o poliţie. În acelaşi timp, edificarea oricărei istorii s-a sedimentat în

instituţii sociale, iar noi trăim într-o lume care este ceea ce este graţie dinamismului

societăţii. Din păcate, schimbarea socială generează crize şi tulburări diverse. Cum se

poate evita dezordinea şi crea coeziunea unei societăţi într-o lume în care

individualismul capătă noi valenţe? Cum se poate menţine societatea în ciuda

conflictelor sociale şi interindividuale? În ce măsură modernizarea economică şi socială

este compatibilă cu coeziunea socială? Sunt întrebările obsedante formulate de

Durkheim, neliniştit de contradicţia dintre dezvoltarea individualismului, valoare

esenţială a capitalismului, şi necesitatea coeziunii sociale.

Căutând să înţeleagă modul în care creşterea în dimensiune a societăţilor, ca şi

specializarea din ce în ce mai mare a grupurilor şi indivizilor pot exista fără ca o

colectivitate să se sfărâme într-o multitudine de grupuri cu interese contradictorii,

Durkheim are în vedere procesul de diferenţiere. Meritul său constă atât în faptul că a

110 Rariţa MIHAIL


identificat modernitatea cu procesul de diferenţiere socială, cât mai ales, că a găsit în ea,

şi prin ea, răspunsul la problemele de integrare proprii societăţii moderne.

Durkheim constată că în epoca în care scrie, dezvoltarea diviziunii muncii şi a

individualismului, intensificarea concurenţei dintre naţiuni tind să sacralizeze ştiinţa,

individul şi drapelul. În aceste condiţii, respectul faţă de individ şi faţă de religia

individualistă sunt compatibile cu existenţa ordinii sociale? Durkheim este convins că

răspunsul nu poate fi decât afirmativ. Individul nu poate accede la „fericire” decât

dezvoltându-şi aşteptări realiste, acceptându-şi rolul şi situaţia în sistemul diviziunii

muncii. Dezvoltarea acestei personalităţi individuale a fost posibilă numai pe măsură ce

conştiinţa colectivă a lăsat descoperită o parte din conştiinţa individuală. Prin urmare,

diferenţierea socială se află şi la geneza concepţiei pe care Durkheim şi-o făureşte

despre individul modern1. Diviziunea muncii sociale, şi de o manieră mai largă

diferenţierea socială, este studiată de Durkheim înainte de toate prin intermediul

consecinţelor pe care le antrenează pentru integrarea societăţii. Însă ceea ce primează în

abordarea sa este voinţa de a dezvălui noile forme de interdependenţe dintre indivizi, în

condiţiile unor patologii individuale, anomalii şi probleme sociale inerente societăţilor

moderne.

Ca şi alţi autori ai epocii, Durkheim iniţiază un demers de explicare a crizei

provocate de schimbările sociale, determinându-i totodată şi efectele. Ceea ce ne

propunem să demonstrăm este optimismul lui Durkheim (ce i-a adus critici, fiind acuzat

că este un partizan doar al ordinii sociale pe motiv că a respins orice formă de conflict)

comparativ cu viziunea celorlalţi analişti ai epocii şi cu soluţiile propuse de aceştia. Mai

întâi, Durkheim nu respinge în mod automat tendinţele conflictuale din societăţile

moderne, justificate mai ales de o diviziune a muncii din ce în ce mai specializată. În al

doilea rând, prin soluţia găsită - diferenţierea socială –, Durkheim acordă o valoare

importantă individului, invocând pentru aceasta egalitatea şanselor şi o etică a muncii şi

dreptăţii sociale. În al treilea rând, pentru a contracara fărâmiţarea actuală a legăturii

sociale generată de conflicte, indivizii şi grupurile se orientează către crearea de noi

mişcări sociale (feministe, ecologiste etc.), de aceea vrem să arătăm prelungirea în

contemporaneitate a concepţiei durkheimiene cu privire la necesitatea constituirii unor

1 Încă din Diviziunea muncii sociale, Durkheim insistă pe faptul că în societatea modernă

există o valorizare etică pozitivă a personalităţii individuale. Indivizii, va aprofunda în

Sinuciderea, sunt constrânşi să-şi dezvolte personalitatea de o manieră independentă şi

responsabilă şi în acelaşi timp să facă acţinile lor compatibile cu dezvoltarea celorlalte persoane.

(É. Durkheim, Sinuciderea. Studiu sociologic, editura Antet XX Press, [1897] 2005, pp. 182-

196).

Diferenţierea socială - soluţie a conflictelor sociale şi interindividuale 111


instituţii intermediare (grupurile profesionale, în viziunea sa) în condiţiile unei disocieri

a solidarităţii.

Asemeni numeroşilor săi contemporani, Durkheim asistă la sfârşitul unei lumi.

Se pare că societatea se dezintegrează, că vechea ordine nu mai este capabilă să admită

rapiditatea schimbărilor sociale. Deşi marea majoritate a cercetătorilor adoptă o

perspectivă evoluţionistă ce pune accentul pe trecerea de la o societate arhaică la

societatea modernă, totuşi ei nu împărtăşesc acelaşi punct de vedere moral în privinţa

avantajelor şi dezavantajelor acestei schimbări. În timp ce unii o asimilează unei

manifestări a evoluţiei naturale a progresului umanităţii civilizate, alţii o văd ca pe un

semn al decadenţei vieţii sociale. În schimb, Durkheim asimilează criza unui progres.

Inspirându-se din fizică şi biologie, descrie două feluri de solidaritate ce caracterizează

natura legăturii sociale din societăţile tradiţionale şi moderne.

Trecerea de la un tip de societate la altul reprezintă un progres căci se amplifică

libertăţile individuale dar el observă, în acelaşi timp, o tendinţă de relaxare a valorilor

morale, tendinţă ce poate ajunge la cote extreme (anomia). Însă Durkheim este convins

că legăturile morale supravieţuiesc în surdina oricărui conflict. În viziunea sa, conflictele

sociale din epocă par să exprime o stare tranzitorie2 anunţând apariţia unei morale care-l

va determina pe fiecare să admită că „fericirea” nu poate fi atinsă de individ decât dacă

îşi menţine rolul şi locul în societate.

Obsesia lui Durkheim pentru integrarea socială se materializează în interesul

acestuia pentru găsirea unei soluţii paşnice în cazul efectelor nedorite ale progresului

diviziunii muncii. Dacă mecanismele de integrare au rolul de a limita considerabil

amploarea conflictelor, diferenţierea socio-profesională îi apare lui Durkheim drept

principalul instrument de integrare socială. Tocmai această insistenţă cu care Durkheim

accentuează mai ales mecanismele destinate unei integrări adecvate i-a făcut pe unii

dintre critici să-l considere doar un teoretician conservator, partizan al ordinii sociale şi

ostil celor mai diverse forme conflictuale3. În realitate, Durkheim nu respinge

dimensiunea conflictuală a societăţii. Alături de o concepţie asupra societăţii considerate

„normală”, transpare în Diviziunea muncii sociale şi o interogaţie diferită, referitoare la

cauzele patologiei sociale, provocată de o diviziune a muncii anomică. Durkheim nu

ezită să admită că transmiterea ereditară a proprietăţii sau diviziunea muncii prea

accentuată conduc în mod logic la conflicte sociale legitime ce repun în discuţie ordinea

2 R. Boudon, F. Bourricaud, Dictionnaire critique de la sociologie, PUF, Paris, 1990, p.

203.

3 P. Birnbaum, «Conflictele», în R. Boudon (coord.), Tratat de sociologie, Humanitas,

Bucureşti, 1998, p. 262.

112 Rariţa MIHAIL


socială. Atunci când „condiţiile exterioare ale luptei”4 rămân exclusiv inegale,

conflictul ia aproape în mod normal locul solidarităţii.

Din această perspectivă, nu este nicidecum justificată considerarea lui

Durkheim ca un adept exclusivist al integrării, ce a respins în acelaşi timp orice formă

de conflict. Integrarea şi conflictul nu se exclud în mod automat. Dacă opera lui

Durkheim a fost elaborată într-un moment în care Franţa cunoaşte o puternică

intensificare a luptelor sociale, a grevelor muncitoreşti şi a luptelor politice, pare

firească preocuparea sa pentru restabilirea acestei integrări atât de indispensabile

funcţionării ordinii sociale. Iar mecanismele de integrare au rolul de a limita amploarea

conflictelor prezente intr-o formă sau alta în orice societate. Având în vedere aceste

precizări, pare din ce în ce mai puţin justificată încadrarea strictă a teoriei durkheimiene

în sociologia integrării, iar a perspectivei marxiste, de pildă, prezentată adesea ca arhetip

al teoriilor conflictuale.

I. Opoziţia clasică dintre teoria integrării şi teoria conflictului

Printre conceptele fundamentale ale filosofiilor sociale şi ale teoriilor

sociologice de ieri şi de azi, cel de conflict ocupă aproape întotdeauna un loc central. El

evocă în primul rând „clasicele antinomii dintre integrare şi ruptură, consens şi dissens,

stabilitate şi schimbare”5, deoarece opoziţia dintre conflict şi ordine se află chiar la baza

sistemului social.

Conflictul are o importanţă considerabilă în explicarea evoluţiei sociale pentru

un mare număr de sociologi. Fie că e vorba de Marx, a cărui teorie explică conflictul în

termeni de clase sociale şi raporturi de exploatare, sau de confruntarea acesteia cu

perspectivele propuse de Weber şi Simmel, nu putem face abstracţie de concepţia

durkheimiană referitoare la integrare socială şi conflict, concepţie ce joacă în realitate un

rol central. Conflictul este de asemenea foarte frecvent perceput ca semn al unei

disfuncţii, atât din perspectiva analizei sociale, cât şi în sensul comun al termenului.

I.1. Ce este un conflict social?

Utilizat în numeroase discipline (mai ales în cele care sunt orientate către

psihologie şi sociologie6), conceptul îşi păstrează cu orice preţ o definiţie specifică

fiecăruia din aceste domenii disciplinare. El chiar a făcut obiectul unei tentative de

generalizare şi sistematizare o dată cu crearea unei noi discipline sub numele de

4 É. Durkheim, Diviziunea muncii sociale, Albatros, Bucureşti, [1893] 2001, p. 392.

5 P. Birnbaum, op.cit., p. 257.

6 J. Freund, Sociologie du conflict, PUF, Paris, 1982, p. 381.



„conflictologie” şi apariţia a numeroase lucrări la Center for research in conflict

resolution din cadrul Universităţii din Michigan.

Totuşi aceste tentative, chiar dacă au ambiţia de sistematizare, adesea nu fac

decât să descrie actorii în situaţii de conflict fără a putea să descrie fundamentul

antropologic7. Tensiunile, prejudecăţile, conflictele rasiale, conflictele inter-etnice,

revoltele, revoluţiile, grevele fac obiectul în majoritatea cazurilor a aceluiaşi gen de

tratare şi sunt regrupate sub numele generic de conflicte sociale.

Această manieră de amalgamare a conflictelor a căror specificitate constituie cel

mai adesea elementul determinant, se întemeiază pe un numitor comun mult mai redus:

conflictul ca relaţie antagonică. Numai că această definiţie minimală prezintă unele

dificultăţi în încercarea de a explica trecerea la starea de conflict. În ce constă procesul

şi de ce actorii ajung la un moment dat în situaţie de conflict? La această interogaţie se

anexează încă una cu privire la criteriile care permit să se considere că un conflict poate

fi judecat în anumite momente ca funcţional şi în altele ca disfuncţional, integrator şi

dezintegrator, pozitiv şi negativ.

Elementul caracteristic al abordărilor îl constituie extrema diversitate a

definiţiilor şi aplicaţiilor conceptului în funcţie de domeniul în care este utilizat:

psihologie, psihologie socială, antropologie, istorie, economie şi sociologie. Nu ne

propunem să expunem diversitatea sensurilor acestui termen, dar ne oprim totuşi la

definiţia dată de Bourricaud în Enciclopædia Universalis în măsura în care ea serveşte

demersului nostru: un conflict este o relaţie antagonică între două sau mai multe unităţi

de acţiune din care una cel puţin tinde să domine câmpul social al raporturilor dintre ele.

În Dictionnaire critique de la sociologie, Boudon-Bourricaud adoptă un sens mult mai

larg. Conflictele sunt omniprezente în viaţa socială, numai că ele iau forme extrem de

variate: de la conflict interindividual, conflict de muncă, la conflict social (în sensul de

înfruntare cu instituţiile într-o mişcare socială).

Această stare conflictuală nu poate dura la nesfârşit, astfel că intervine reglarea

socială: ansamblul mecanismelor prin care un sistem social se echilibrează, gestionează

propria schimbare, arbitrează între interesele şi valorile diferitelor grupuri care se

manifestă în interiorul său.

Prin urmare, cele două forme manifeste din interiorul sistemelor sociale,

conflictul şi reglarea, nu se exclud reciproc. „Valorile susţinute de diferitele grupuri, ca

şi scopurile urmărite de membrii lor, reflectă adesea un amestec de interese comune dar

şi opuse”8. În ciuda acestei evidenţe, se impun totuşi unele clarificări: în ce măsură

conflictul este un instrument normal şi legitim de reglementare a antagonismelor dintre

7 G. Balandier, Le détour: pouvoir et modernité, Fayard, Paris, 1985, p. 266.

8 A. Giddens, Sociologie, All, Bucureşti, 2000, p. 613.

114 Rariţa MIHAIL


indivizi sau grupuri? Ce forme ale conflictului pot fi considerate ca normale sau

acceptabile? Care este importanţa conflictelor în schimbarea socială?

I.2. Conflict social şi schimbare socială

Conflictele sociale sunt omniprezente în viaţa socială. De aceea, dezbaterea

asupra rolului conflictului în societăţile industriale a ocupat un loc central în interiorul

ştiinţelor sociale şi mai ales în sociologie în decursul ultimelor două secole9. Chiar dacă

majoritatea cercetătorilor este de acord că prezenţa conflictului în viaţa socială este

inerentă, trei poziţii particulare sunt reperabile10

. Cei care pleacă de la premisa

conflictului social ca simptom al unei disfuncţii, cei care-l consideră ca o relaţie socială

normală şi cei care fac din acesta motorul întregii societăţi.

A. Conflictul ca formă socială patologică

O importantă tradiţie filosofică şi sociologică consideră conflictul ca antiteza

socialului, semnul disfuncţionalităţii sale. În scrierile sale de filosofie politică, Hobbes

pune pentru prima dată, printr-o „abordare deja cvasisociologică”11

, problema

fundamentelor ordinii. Şi prin raportare la aceasta, s-au depus eforturi pentru explicarea

condiţiilor de formare a conflictelor.

Astfel că, la Hobbes, lupta tuturor împotriva tuturor este specifică societăţii

naturale, în care forţa este folosită fără nicio reţinere pentru satisfacerea dorinţelor

fiecăruia. Cu toate acestea, oamenii sunt capabili să-şi limiteze singuri pasiunile pentru a

construi împreună o ordine socială în care acceptă puterea absolută a lui Leviatan. În

felul acesta, se poate institui între ei o pace civilă de natură să le sporească, prin ea

însăşi, bunăstarea colectivă. Astfel, ordinea socială ar presupune dominaţia absolută şi

controlul social strict, permiţând în felul acesta dispariţia conflictelor în societatea

modernă. Ordinea ar fi, de aceea, incompatibilă cu disputele de orice natură, fiind chiar

antiteza absolută a acestora.

Estomparea conflictelor apare, astfel, în tradiţia filosofiei politice reprezentată

de Hobbes drept sfârşitul inevitabil al istoriei umane. De vreme ce violenţa şi conflictul

sunt inevitabile în starea de Natură, Hobbes crede că doar societatea are capacitatea de a

aboli violenţa. Societatea în sfârşit pacificată ia locul societăţii zguduite de confruntări.

9 J. Goldthorpe, J. H. Keohane, R. O. Maier, Order and conflict in contemporary capitalism,

Oxford: Clarendon Press, 1984, p. 373.

10

C. Randall, Three sociological traditions, New York, Oxford University Press, 1985, p.

255.

11

P. Birnbaum, op. cit., p. 257.



Această viziune evoluţionistă reduce în mod automat aproape la zero locul rezervat

exprimării conflictelor12

.

Pespectiva lui Hobbes asupra ordinii sociale a constituit un punct de plecare şi

pentru teoria integrării iniţiată de Durkheim şi axată pe importanţa conştiinţei colective,

a conflictului ca semn disfuncţional din punct de vedere social, ca stare patologică.

Pentru Durkheim, societatea se constituie dintr-un set de părţi interdependente.

De fapt, majoritatea gânditorilor funcţionalişti tratează societatea ca pe un întreg

integrat, compus din structuri ce se îmbină strâns13

. Durkheim, ca de-altfel şi Parsons,

apelează la o analogie cu fiziologia corpului uman. Fiecare din părţile corpului sunt

specializate, contribuind în mod individual la menţinerea continuităţii vieţii

organismului. Însă fără o conlucrare armonioasă a acestora, viaţa organismului ar fi pusă

în pericol. La fel se întâmplă, după părerea lui Durkheim cu societatea. Pentru ca

societatea să aibă o existenţă continuă în timp, instituţiile ei specializate – familia,

biserica, educaţia, sistemul politic – trebuie să acţioneze în armonie unele cu altele.

Continuitatea societăţii depinde de cooperarea dintre membrii acesteia, de consensul

acestora în privinţa valorilor de bază.14

Rolul moderator al societăţii asupra indivizilor, autoritatea sa morală sunt

apanajul reglării sociale. Aceasta conţine, la rândul său, trei elemente inevitabil legate

între ele: organizarea membrilor grupului în jurul unei ierarhii socio-economice,

legitimitatea acestei ordini, moderarea pasiunilor. De asemenea, reglarea socială permite

trecerea dorinţelor umane infinite în lumea închisă şi ierarhizată a pasiunilor sociale.

Numai că această situaţie nu poate dura la nesfâşit, din moment ce ciclicitatea este

specifică şi vieţii sociale. Orice deficit de reglare socială duce la anomie, iar conflictul

nu este decât o consecinţă a acestei stări de fapt, un simptom al unei disfuncţii sociale

prezentă în toate societăţile contemporane. Anomia economică joacă un rol important la

Durkheim (cf. lui Nisbet), fiind generatoare de conflicte mai ales în perioada de creştere

economică, căci indivizii nu mai ştiu unde să se oprească cu pretenţiile. Când regulile

sociale care le ghidează conduitele şi aspiraţiile îşi pierd puterea şi sunt incompatibile

între ele sau când, subminate de schimbările sociale, acestea trebuie să cedeze locul

altora, conflictele sociale nu întârzie să apară. În consecinţă, absenţa unor reguli

colective puternice angajează actorii sociali într-o concurenţă acerbă între ei şi, implicit,

în conflicte sociale şi interindividuale.

12 Ibidem, p. 261.

13

A. Giddens, op. cit., p. 612.

14

Rolurile sociale şi modelele culturale, având ca suport conştiinţa colectivă, apar iniţial ca

exterioare celor care şi le asumă, aşa cum rolul scris de un dramaturg apare mai întâi exterior

actorului care-l va interpreta (M. Duverger, Sociologie de la politique, PUF, Paris, 1973, p. 103).

116 Rariţa MIHAIL


Durkheim nu se mulţumeşte doar să constate existenţa conflictelor patologice în

societăţile moderne, ci propune şi o soluţie pentru remedierea acestora: grupurile

intermediare. Principalul lor rol este acela de a permite rezolvarea „monstruozităţii

sociologice” pe care o reprezintă distanţa din ce în ce mai mare dintre indivizii izolaţi şi

stat. Prin intermediul acestor grupuri profesionale, se intensifică interacţiunile dintre

indivizii aceluiaşi grup, dar şi dintre muncitori şi patroni15

. Rezultatul ar trebui să fie

acela de a modera pasiunile propriilor membri, astfel încât morala profesională să

permită reglarea conflictelor.

Viziunea durkheimistă asupra integrării sociale a fost nu numai confirmată, ci şi

întărită cu noi argumente de funcţionalism. Orice conflict apare, din perspectiva

acestuia, ca o disfuncţie, însă fără ca revendicările să treacă în grija organismelor

reprezentative ale grupurilor. La Merton, conflictul dintre individ şi societate pentru

limitarea dorinţelor (conform concepţiei durkheimiene), devine un conflict intern între

scopul şi mijlocul acţiunii întreprinse de actorul social.

Fără a ne propune o aprofundare a acestor analize, vom trece totuşi în revistă în

mod progresiv şi alte forme de conflict considerate (chiar şi în teoriile integrării)

socializante. Şi totuşi, o întrebare se impune cu pregnanţă: în ce măsură, până unde

conflictul poate fi considerat element al socializării?

B. Conflictul ca element al reglării sociale

Abordarea conflictelor sociale ca elemente de patologie socială, conform

viziunii durkheimiste, va fi contrazisă de autori precum Max Weber şi Georg Simmel,

care vor face din conflict o formă normală a oricărei relaţii sociale.

Opunându-se perspectivelor funcţionaliste, Weber susţine că, dincolo de orice

funcţie, contează cu adevărat doar acţiunea întemeiată pe valori. Rezultă, prin urmare, o

abordare a conflictului menită să evite orice determinism structural. Pentru Weber,

punctul de plecare îl constituie însuşi actorii. Scopul demersului său este acela de a

înţelege angajamentul acestora în conflicte, raţiunile pe care ei le dau propriului

angajament, precum şi raţiunile în virtutea cărora îi pun capăt.

După Weber, lupta este o relaţie socială în măsura în care activitatea este

orientată de intenţia de a impune propria voinţă împotriva rezistenţei partenerului sau

15 Durkheim a edificat o teorie a grupului bazată pe „modelul unui individ doritor, avid de

comunicare, căutând în dependenţa de grup şi în Legea acestuia condiţiile propriului său

echilibru; [...] creaţia colectivă a unui univers de reguli şi de valori în care indivizii trăiesc

consensual legătura lor cu grupul; în sfârşit, o schemă de apropiere de grup care se referă la

vieţuirea actorului, la maniera în care el resimte, dureros sau plăcut, o dependenţă salvatoare.”

(J. C. Filloux, Durkheim et le Socialisme, Gèneve, Droz, 1977, pp. 1-2).



partenerilor16

. Această luptă pentru putere implică o concurenţă în vederea dobândirii

unor şanse pe care le doresc şi alţii. Numai că elementele implicate în această

concurenţă sunt extrem de diverse: forţa fizică, capacităţile intelectuale, organizatorice,

carisma şi chiar unele tehnici demagogice. În ciuda faptului că indivizii încearcă să-şi

impună propria voinţă cu ajutorul unor elemente atât de contrastante, ei nu renunţă la

aceast demers. Lupta nu va înceta niciodată, deoarece în realitate şi în conformitate cu

experienţa pe care o avem astăzi, eliminarea luptei va fi imposibilă.

De aceea, Weber vede conflictul ca relaţie socială ireductibilă. Pacea nu este

decât o stare care elimină mijloacele violente, dar nu şi posibilitatea conflictului, pentru

acesta folosindu-se de alte mijloace. Conflictul este de fapt ireductibil datorită

politeismului valorilor. Mişcarea de raţionalizare (dreptul) şi monopolul violenţei

legitime reuşesc să elimine doar formele violente ale conflictului, nu şi conflictul.

În timp ce pentru Durkheim originea conflictului era unică, avându-şi izvorul în

situaţia diviziunii muncii, Weber se detaşează de această viziune, reproşându-i

limitarea conceptului doar la aspectul economic. În felul acesta, nu se mai lua în

considerare decât în mică măsură voinţa proprie a actorilor de a-şi impune puterea în

calitate de indivizi aflaţi în rivalitate unii cu alţii.

Spre deosebire de punctul de vedere durkheimist, conflictul este perceput de

Weber ca „normal” în toate societăţile şi susţine că nu există vreo posibilitate ca el să

dispară vreodată. Prin urmare, conflictul nu este inerent doar unei anumite etape a

evoluţiei umanităţii, considerată ca disfuncţională. O dată cu Weber, noţiunea de

conflict dobândeşte o dimensiune nouă deoarece este indispensabilă lumii sociale.

Astfel, îşi pierde caracterul „patologic” şi se transformă într-un concept analitic valabil

în orice sistem social.

În contradicţie cu ceea ce încearcă să demonstreze sociologia funcţionalistă sau

teoria corporatismului durkheimian, unii cercetători promoveză ideea conflictului ca un

mod eficient de socializare, întrucât grupurile nu provin toate din coasta lui Jupiter.

Dimpotrivă, ele se formează şi se afirmă în conflict şi confruntare. În plus, nu se obţine

o viaţă colectivă mai bogată dacă se elimină energiile repulsive şi destructive. Această

abordare, susţinută şi de Georg Simmel, consideră conflictul un factor de socializare

din moment ce este parte integrantă a vieţii în societate. Inspirându-se din aceeaşi

tradiţie interacţionistă ca şi Weber, Georg Simmel conferă conflictului o importanţă

socială considerabilă. Societatea nu are nevoie numai de asociere, ci şi de competiţie.

16 M. Weber, Économie et société, Paris, Plon, 1971.

118 Rariţa MIHAIL


Conflictul, una dintre formele cele vii de interacţiune ce nu poate fi

realizată de un singur individ, reprezintă un proces de asociere. Factorii de

disociere - ura, invidia, nevoia, dorinţa – sunt cauzele izbucnirii

conflictului. Conflictul are deci misiunea de a rezolva aceste dualisme

divergente; el reprezintă o modalitate de a reconstrui o anumită unitate,

chiar cu preţul distrugerii complete a uneia din părţile aflate în conflict17

.

Conflictul nu este, prin urmare, o cauză dezastruoasă a unei disfuncţii18

, ci o sursă de

reglare, are caracter unificator, integrând în acelaşi timp diferitele domenii şi forme

sociale: familia, partidul politic, industria, biserica... De aceea, confruntarea dintre

actori, şi nu dintre structuri, apare ca proces pozitiv al vieţii sociale, nefiind privită de

Simmel ca „patologică”. Această confruntare are capacitatea de a asigura unitatea,

chiar dacă nu duce întotdeauna la o societate armonioasă, şi nu este nici semnul unei

lipse de integrare a sistemului social.

Antagonismul aparţine procesului de socializare, de aceea conflictul nu este

decât o prelungire a unei ostilităţi deja existente. Relaţiile conflictuale nu produc o

formă socială ci ele sunt întotdeauna în „corelaţie cu unele energii creatoare de unitate”.

Unitatea se întemeiază deci pe acordul şi coeziunea elementelor sociale, prin opoziţie cu

disjuncţia şi excluderea lor. Dar o unitate, înseamnă de asemenea sinteza globală a

persoanelor şi energiilor ce constituie un grup. Repulsiile reciproce dintre indivizi

generează un sistem social căci ele creează un echilibru între diferitele grupuri. Mai

mult decât atât, societatea însăşi are nevoie de un raport cantitativ de armonie şi

disonanţă, de simpatie şi antipatie pentru a accede la o formă definită.

Simmel este de acord cu teoria conform căreia concurenţa se întemeiază pe

principiul individualismului, dar arată că ea poate să joace şi un rol de socializare.

Conflictul poate avea chiar şi efecte benefice din moment ce îi dă individului

sentimentul că nu este complet strivit într-o relaţie socială, reuşeşte să structureze

relaţiile sociale şi întăreşte, când nu o creează, identitatea socială. În plus, Simmel

estimează că un conflict cu exteriorul întăreşte coeziunea internă a unui grup şi

contribuie la creşterea centralizării sale.

Din perspectiva lui Simmel, extinderea dualismului relaţiilor interumane asupra

tuturor raporturilor sociale nu este rezultatul unei disfuncţii economice sau de altă

natură, ci constituie urzeala invizibilă a vieţii sociale. De aceea, conflictul este perfect

normal şi reprezintă un mod vital de funcţionare a societăţii. Această viziune, contrară

celei durkheimiene, stârneşte numeroase critici. Durkheim estimează că prezenţa

17 G. Simmel, Le conflict, Saulxures: Circé, 1995, pp. 13-14.

18

M. Lallement, Istoria ideilor sociologice, Antet, vol. 1, 1997, p. 172.



conflictului nu este decât un revers al reglării sociale, în sensul în care conflictul se

naşte dintr-un deficit de reglare socială. Aşa cum am menţionat deja, pentru Durkheim

conflictul este o stare patologică, iar reglarea socială, un instrument moderator al

societăţii asupra individului (ce permite ierarhizarea pasiunilor sociale) în calitate de

autoritate morală. Nu trebuie să concluzionăm totuşi că pentru Simmel orice conflict

favorizează reglarea socială.

Simmel subliniază că atunci când conflictul are în vedere distrugerea pur şi

simpu a altuia, atunci el nu se diferenţiază deloc de crima destrăbălată şi funcţia sa de

unitate tinde către zero. A trata conflictul ca formă de socializare presupune deci

excluderea acestui caz extrem19

.

C. Conflictele de clasă

O a treia abordare a ocupat un loc prepoderent în dezbaterile intelectuale şi

ideologice ale secolului XX, remarcându-se prin faptul că acordă un rol central

conflictelor de clasă în devenirea societăţilor noastre. Argumentele utilizate pot fi puse

cu uşurinţă în evidenţă dacă avem în vedere, spre exemplu, explicaţia dată de Marx

claselor sociale şi luptei de clasă. După Marx, societăţile sunt împărţite în clase cu

resurse inegale. Întrucât există anumite ilegalităţi atât de profunde, există şi conflicte de

interes „încorporate” în sistemul social. Aceste conflicte de interes, la un moment dat, se

transformă în lupte active între clase, ceea ce poate genera procese de schimbare

radicală.

De aceea, susţin unii dintre interpreţii acestuia, Marx a insistat asupra faptului

că aceste conflicte, având ca sursă interesele divergente ale oamenilor, nu sunt accidente

ale vieţii sociale20

din interiorul fiecărei societăţi, ci că există o permanenţă a

conflictelor în orice societate. În felul acesta, el a pus în lumină ideea conflictului ca

fiind înainte de orice un conflict de interes şi că în final o linie de demarcaţie se va

instaura între cei care doresc schimbarea şi cei care i se opun. De asemenea, aşa cum am

văzut anterior, teoria marxistă consideră că sunt conflicte sociale doar cele care

constituie motorul principal al schimbării sociale.

În logica marxistă, conflictele sociale sunt expresia unui mod de producţie

contradictoriu, contribuind mai întâi la stimularea acestuia, pentru ca în final să ducă la

dispariţia lui. Pentru a pune în evidenţă această idee într-o altă manieră, Marx arată că

modul de producţie capitalist trăieşte graţie contradicţiilor societăţii capitaliste şi se

dezvoltă cu ajutorul conflictelor sociale. Această concepţie marxistă asupra raportului

19 P. Watier, Georg Simmel: sociologue, Editions Circé, 2003, p. 73.

20

J. F. Sitton, Recent marxian theory: class formation and social conflict in contemporary

capitalism, State university of New York press, 1996, p. 358.

120 Rariţa MIHAIL


dintre clasele sociale şi conflictele sociale îşi va găsi o amplă dezvoltare în analizele

cercetătorilor din ultimul secol care au pus în relaţie fie conflictele sociale şi relaţia de

autoritate, fie conflictele sociale şi conflictele de muncă, fie conflictele sociale şi

societatea post-industrială.

Discutarea opoziţiei dintre teoriile clasice ale integrării şi conflictului pare cu

atât mai justificată dacă se are în vedere faptul că perspectiva marxistă, aflată la

originea multor teorii contemporane asupra conflictului social, acordă prea puţin spaţiu

de analiză confruntării dintre grupurile sociale. Se poate astfel susţine că, în modelul lui

Marx, conflictul ţine mai degrabă de „patologie” decât de „normal”21

, de vreme ce

apariţia şi dezvoltarea conflictelor rămân limitate la o perioadă intermediară a istoriei:

cea în care triumfă capitalismul şi proprietatea privată. La începutul istoriei omenirii, în

societăţile primitive, domneşte armonia. Posibilitatea acesteia de a reapărea se întrevede

doar la sfârşitul istoriei umane, în societatea comunistă, când va dispărea orice formă de

putere politică, deci orice sursă de conflict.

Aceată limitare în timp a conflictelor dovedeşte că societăţile funcţionează de-a

lungul evoluţiei lor seculare mai mult în sensul integrării comunitare. Aşa că, schimbând

radical perspectiva tradiţionalistă, Pierre Birnbaum susţine că „la Marx şi, deopotrivă, la

Durkheim conflictul este la fel de «patologic», pentru amândoi «normalul» fiind,

deopotrivă, procesul de integrare a sistemului social”22

. În societăţile în care domneşte

o anume formă de „patologie”, confruntarea pare întrucâtva rezultată dintr-o distribuţie

disfuncţională a rolurilor sociale, produsă la Marx de proprietatea privată asupra

mijloacelor de producţie, iar la Durkheim de transmiterea ereditară sau chiar de un exces

de specializare. De aceea, pentru ambii cercetători ai vieţii sociale, conflictul este doar o

stare tranzitorie în evoluţia societală, fiind urmată inevitabil de integrarea comunitară.

Pentru Marx, doar societatea care înlătură proprietatea privată şi inegalităţile pe care le

implică aceasta, reuşeşte să elimine dezacordurile dintre oameni23

, şi astfel integrarea

socială nu mai este în niciun fel ameninţată. În schimb, Durkhiem vede eradicarea

confruntărilor legată mai ales de aplicarea funcţională a diviziunii muncii sociale.

Deşi Durkheim nu poate ignora existenţa unor disfuncţionalităţi la nivel

societal, rămâne totuşi încrezător în capacităţile diviziunii muncii de a asigura coeziunea

socială. Problema majoră, într-o societate în care individualismul progresează constant,

21 P. Birnbaum, op. cit., p. 263.

22

Ibidem, p. 264.

23

În cursul desfiinţării proprietăţii private, argumentează Marx, are loc o răsturnare a tuturor

relaţiilor sociale: morală, drept, familie, educaţie, cu alte cuvinte „conştiinţa” omului se schimbă

(F. Fellmann, Istoria filosofiei în secolul al XIX-lea, All, Bucureşti, 2000, p. 164).



este deci de a menţine un minimum de conştiinţă colectivă pentru a evita dezintegrarea

socială24

. Diferenţierea socială legată de diviziunea muncii poate îndeplini acest rol. Ea

permite libertaţii individuale, adică libertăţii de a gândi şi de a acţiona a indivizilor, să

aibă o pondere însemnată şi fiecăruia să adere, într-o manieră mai mult sau mai puţin

puternică, la regulile ce trebuie respectate astfel încât societatea să continue să formeze

un tot unificat şi coerent.

II. Diferenţierea socio-profesională ca instrument de integrare socială

Diferenţierea socială este una din tematicile majore legate de viaţa individului în

societate. Adeseori prin intermediul acesteia s-a gândit modernitatea. Danilo Martuccelli

o definea astfel:

În linia sa minimală de interpretare, este vorba mai ales de a arăta cum

societatea progresează, evoluând de la simplu la complex, de la omogen

către eterogen. Fără îndoială, procesele sunt extrem de diferite după cum

este vorba de muncă, grupuri sociale, reţele de comunicare, roluri şi

statusuri, stratificare socială, sau chiar de sub-sisteme funcţionale

(economic, politic, administraţia, ştiinţa, arta...)25

.

Prin intermediul acestei linii directoare, „modernitatea defineşte o societate complexă şi

omogenă în măsura în care ea se compune din grupuri diferite tot mai numeroase şi

ierarhizate între ele”26

. Această mişcare de diferenţiere este însoţită de problematica

integrării. Diferenţierea socială, care înseamnă de fapt o diversificare a grupurilor,

rolurilor, normelor posibile pune problema (re)construcţiei semnificaţiilor culturale sau

principiilor funcţionale care să permită integrarea societăţii. Cum se ajunge totuşi ca în

interiorul societăţilor diferenţiate să se stabilească noile semnificaţii sociale comune?

Cum se asigură comunicarea şi schimbul între domenii sociale din ce în ce mai

autonome în privinţa principiilor lor de acţiune? Acestea sunt o parte din aspectele pe

care au încercat să le lămurească unii cercetători cu sensibilităţi dintre cele mai diverse.

24 Pentru Durkheim, individul trebuie să se simtă legat de ceilalţi sub ameninţarea de a se

dedica dorinţelor nelimitate care ar pune în pericol solidaritatea socială. El nu împărtăşeşte deci

viziunea marxistă a luptei de clasă şi consideră chiar că „conştiinţa de clasă” este factor de

anomie, cum poate să fie şi materialismul istoric care delegitimează regulile şi legile (P. Bréchon,

Les grands courants de la sociologie, Presses Universitaires de Grenoble, 2000, p. 64).

25

D. Martucelli, Sociologies de la modernité, Gallimard, Paris, 1999, p. 29.

26

Ibidem, p. 30.

122 Rariţa MIHAIL


Perspectiva durkheimistă, prin conceptele sale de diviziune a muncii, diferenţiere

şi integrare socială, este fără îndoială în raport cu această problematică. Integrarea

sistemică este răspunsul lui Durkheim la imperativul construirii de răspunsuri

normative în condiţiile unei diferenţieri sociale în creştere, proprie modernităţii. Aşa

cum o subliniază Danilo Martuccelli în explorarea sa privind „sociologiile

modernităţii”27

, Durkheim „a avut conştiinţa pătrunzătoare de a stabili o relaţe intimă

între diversele forme ale diviziunii muncii sociale şi diferitele principii de integrare ale

societăţii”.

Preocuparea pentru identificarea mecanismelor de integrare socială este

expresia necesităţilor unei epoci istorice copleşită de anarhie şi dezechilibre,

confruntată, deci, cu nevoia reconstrucţiei ordinii şi limitării în amploare a conflictelor

sociale. Durkheim şi alţi autori ai epocii sale, Tönnies, Spencer, Smith, nu intenţionau

doar să dea o explicaţie crizei, ci mai ales să încerce să-i atenueze efectele. Elaborate în

timpul revoluţiei industriale, studiile acestora ţintind fenomenul de criză socială s-au

articulat în jurul dinamicii ordine-dezordine. Această dinamică exprimă de fapt

schimbarea socială catalizată prin intermediul revoluţiei industriale.

Majoritatea acestor cercetători se situează într-o perspectivă evoluţionistă la

nivelul trecerii de la o societate arhaică la o societate modernă. Astfel, ei descriu această

tranziţie în aceeaşi manieră, reprezentând-o cu ajutorul unei relaţii dihotomice între

două stări sociale statice (de la arhaic la modern). Cu toate acestea, ei nu au acelaşi

punct de vedere moral asupra avantajelor şi dezavantajelor acestei schimbări. Unii o văd

ca o manifestare a evoluţiei naturale a progresului umanităţii civilizate, iar alţii ca

semnul decadenţei vieţii sociale. În ciuda părerilor divergente în acestă privinţă,

majoritatea predecesorilor lui Durkheim sunt convinşi că viaţa asociaţională a oamenilor

şi ramificaţiile complexe ale dezvoltării societăţii scot în evidenţă calităţile distinctive

ale naturii umane, diferită de natura celorlate specii animale. „Omul a fost social

înainte de a fi uman” este o afirmaţie ce capătă la Durkheim o nouă vitalitate28

.

Iar în privinţa evoluţiei sociale, pe urmele lui Comte şi Saint Simon, Durkheim

apreciază că trecerea de la societăţile tradiţionale la cele moderne reprezintă un progres

căci este însoţită de o dezvoltare a libertăţilor individuale. El asimilează criza unui

progres, deşi observă, în acelaşi timp, o tendinţă de relaxare a valorilor morale, starea

anomică fiind riscul major. Astfel, el încearcă să explice conflictele sociale nu prin

inegalităţi şi injustiţii economice şi sociale, ci printr-o instabilitate umană netemperată

din punct de vedere social. Or pentru el, stăpânirea de sine din perspectivă socială trece

prin integrarea mentală a indivizilor. Doar prin interiorizarea rolurilor şi valorilor de

27 Ibidem, pp. 30-32.

28

C. Bordeianu, Introducere în sociologia clasică, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p.

345.



către individ se poate reproduce ordinea socială. Durkheim subliniază astfel importanţa

legăturilor sociale care supravieţuiesc în surdina oricărui conflict. Intenţia lui Durkheim

este de a demonstra că diviziunea muncii sociale constituie mecanismul graţie căruia

organismul social îndeplineşte funcţiile sociale necesare supravieţuirii sale şi se află, în

consecinţă, la originea cooperării şi solidarităţii. Diviziunea muncii nu numai că

elimină agresivitatea socială, dar face din diferenţierea socială „soluţia paşnică a luptei

pentru viaţă”29

.

Durkheim nu poate ignora concepţiile contemporanilor săi, de aceea se raportează

la punctele lor de vedere pentru construcţia propriei sale teorii. În viziunea lui

Durkheim, o societate dominată de o mentalitate utilitaristă (hedonistă) şi de o filosofie

social-economică nu va putea rezolva problemele pe care le ridică schimbarea, tranziţia.

Polemizând cu teoriile evoluţioniste, utilitariste, liberaliste etc., Durkheim vrea să arate

de fapt că putem căuta cauzele acestor schimbări doar în mediul social.

II.1. De la diferenţierea grupurilor (Tarde) la diferenţierea indivizilor

(Durkheim)

Pentru autorul Diviziunii muncii sociale, asupra lumii sociale acţionează un fel de

lege a gravitaţiei în virtutea căreia societăţile evoluează de la simplu la complex printr-o

adâncire continuă a diviziunii muncii. Mai întâi, observă Durkheim, datele

antropologice relevă că pe măsură ce coborâm pe scara istoriei se accentuează

omogenitatea membrilor societăţii. De aceea, similitudinile organice, de caracter, de

relaţie se accentuează şi ele. Dar această aserţiune nu este neutră în contextul intelectual

în care evoluează Durkheim. A adopta o asemenea poziţie înseamna a se opune teoriei

imitaţiei a lui Tarde conform căreia civilizaţia sporeşte similitudinile sociale. Înainte de

a adânci analiza acestei divergenţe de concepţie, să ne oprim asupra tezei durkheimiste

conform căreia funcţia principală a diviziunii muncii este să producă solidaritatea

socială.

Diviziunea muncii sporeşte puterea materială şi intelectuală a societăţilor, „este

sursa civilizaţiei”30

, opinează Durkheim. Chiar dacă diviziunea muncii este însoţită de o

specializare a sarcinilor şi de o creştere a productivităţii, ea este înainte de toate un

mod de organizare sau, cum preferă să spună Durkheim, un fenomen de solidaritate.

Pentru a evita o abordare prea largă a conceptului, îl vom reduce la două propoziţii

esenţiale, astfel încât învăţătura durkheimistă să câştige nu numai în valorare ci şi în

precizie. În afară de faptul că diviziunea muncii nu este în sens strict un fenomen

29 P. Dumitrescu, Concepţia sociologică a lui É. Durkheim, Univ. Al. I. Cuza, Iaşi, 1971, p.

48.

30

É. Durkheim, Diviziunea..., p. 66.

124 Rariţa MIHAIL


natural, ci specific social, acest fenomen nu este spontan, ci ca să spunem aşa sistematic

organizat şi coordonat. Celei de-a doua propoziţii, care subliniază coordonarea

sarcinilor, Durkheim îi aduce câteva precizări foarte importante. Mai întâi, organizarea

socială – solidaritatea – se prezintă sub două forme, una „mecanică”, alta „organică”.

În regim de „solidaritate mecanică”, specializarea sarcinilor este limitată printr-

o constrângere caracteristică acestui tip de societate. Deşi apartenenţa la grup este

puternic valorizată, acest aspect nu este, în ochii lui Durkheim, ceva semnificativ de

vreme ce orice societate cere imperios adeziunea membrilor săi. Astfel că, accentul se

pune mai ales pe faptul că această apartenenţă se stabileşte pe baza unei fuziuni a

indivizilor în întregul social. În măsura în care specializarea înseamnă individualizare,

o puternică diferenţiere – mai ales dacă ea rezultă din ambiţie şi din calcul egoist –

contrazice principiul solidarităţii mecanice. Nu munca, şi cu atât mai puţin rezultatul

său, diferenţiază rolurile sociale în asemenea societăţi.

În regim de „solidaritate organică”, dimpotrivă, diferenţierea activităţilor

productive după criteriile competenţei şi eficacităţii este perfect legitimă. Ceea ce

rezultă este o schimbare însemnată şi neîncetată în ierarhia statutelor. Corelativ, se

produce o enormă dezvoltare a funcţiilor de coordonare, care devin din ce în ce mai

conştiente şi metodice. De aceea, diferenţele care rezultă din specializare antrenează nu

numai o frecvenţă şi o intensitate crescută a schimburilor între producători, ci şi anumite

riscuri inerente acestor contacte şi acestor schimburi. Prin urmare, diviziunea muncii

trebuie să fie plasată sub supravegherea autorităţilor dotate cu o vedere mai

comprehensivă asupra procesului de producţie decât oricare dintre producători.

Durkheim adaugă că această funcţie de coordonare şi de reflecţie este cu atât mai

importantă cu cât sarcinile productive sunt mai diferenţiate.

Evoluţia raportului dintre cele două forme de solidaritate în timp şi spaţiu relevă

două aspecte extrem de importante pentru Durkhiem şi care îl ajută să se distanţeze de

teoria lui Tarde. Pe măsură ce coborâm în istorie omogenitatea este mai mare. Pe

măsură ce ne apropiem de tipurile sociale cele mai evoluate, diviziunea muncii se

accentuează şi, ca atare, se accentuează nu doar o diferenţiere a indivizilor ci şi una a

tipurilor profesionale.

În schimb, în viziunea lui Tarde omogenizarea creşte de jos în sus, de la

straturile de bază spre cele superioare, în ordinea intrării în modernitate a claselor

sociale, iar „pe măsură ce aglomeraţiile umane se întind, difuziunea ideilor, ce urmează

o progresie geometrică regulată, este mai accentuată”31

. Dimpotrivă, disimilarităţile se

accentuează spre popoarele încă dominate de tradiţii. Astfel, imitaţia se dezvoltă

31 G. Tarde, Lois de l΄imitation, 1922, apud É. Durkheim, Diviziunea..., p. 152.



vertical32

, de la superior către inferior, cu alte cuvinte de la clasa dominantă către clasele

inferioare sau de la „vârful social” spre „baza poziţiilor sociale ale poporului”, pentru a

relua formula lui Gabriel Tarde.

Această lege, însă, observă Durkheim, se referă la societăţi şi nu la indivizii

care le compun. Într-adevăr, diferenţele dintre provincii sau dintre societăţi, cum ar fi de

pildă, între francezi şi englezi, se diminuează, „ceea ce nu-i împiedică pe francezi să

difere între ei mai mult ca altădată”33

. Pe de altă parte, nu numai provinciile din

interiorul fiecărei ţări îşi pierd fizionomia distinctivă, ci şi indivizii capătă o fizionomie

din ce în ce mai personală. Prin urmare, legea apropierii societăţilor între ele (în privinţa

moralei, dreptului, obiceiurilor) acţionează concomitent cu legea diferenţierii indivizilor.

Astfel, principiul diferenţierii se deplasează de la grupuri (triburi, provincii, popoare) la

indivizi. Această distincţie dintre tipurile individuale şi tipurile colective este esenţială

în orizontul teoriei durkheimiene34

. Dacă pentru Tarde civilizaţia are rolul de a

omogeniza, Durkheim nuanţează această aserţiune acceptând că civilizaţia tinde să

niveleze tipurile colective; „dar s-a tras greşit concluzia că ea are acelaşi efect asupra

tipurilor individuale şi că uniformitatea devine generală”35

.

Pe de altă parte, Durkheim arată că diferenţierea tipurilor colective este limitată

în timp şi în spaţiu, însă „indivizii sunt susceptibili a se diferenţia la infinit. Diversitatea

este deci cu atât mai mare cu cât tipurile individuale sunt mai dezvoltate”36

. Durkheim

operează deci o distincţie în ceea ce priveşte legea diferenţierii individuale şi colective.

Dacă diferenţierea individuală este un fapt incontestabil şi este datorat diviziunii muncii

sociale, Durkheim nu aduce argumente la fel de solide pentru a demonstra anihilarea

progresivă a diferenţei tipurilor colective.

Astfel, Durkheim îşi construieşte teoria diferenţierilor individuale, şi în mod

particular a celor profesionale, respingând teoria de natură psihologică a imitaţiei ce

pune accentul pe o diferenţiere a popoarelor dominate încă de tradiţii. De vreme ce

Durkheim considera că nu putem explica un fapt social decât printr-un alt fapt social, nu

putea decât să respingă bazele psihologiste în jurul cărora se articulează teoria imitaţiei.

Spre deosebire de obiectivismul spre care tinde explicaţia durkheimiană, imitaţia

tardiană şi analogia spenceriană dau o explicaţie subiectivistă societăţii.

32 J.-C. Drouin, Dictionnaire de poche: Les grandes notions de la sociologie, PUF, Paris,

1997, p. 9.

33

É. Durkheim,op.cit., p. 153

34

I. Bădescu, Istoria sociologiei. Perioada marilor sisteme, Editura Porto-Franco, Galaţi,

1994, p. 235.

35


36

Ibidem, p. 154.

126 Rariţa MIHAIL


Tarde pare să nu vadă imanenţa conştiinţei colective în conştiinţa individuală.

Cel care are realitate supremă pentru el este individul. Ceea ce înseamnă că numai

individul perpetuează schemele de imitaţie, scheme care în mod abuziv sunt interpretate

ca realităţi sociale. Invers, Durkheim nu pare să vadă imanenţa conştiinţei colective în

conştiinţa individuală. Cea care are realitate supremă este societatea. În fond, individul

este o abstracţie. Opoziţia dintre Durkheim şi Tarde ilustrează, în acest sfârşit de secol

XIX, clivajul epistemologic dintre holism şi individualismul metodologic.

Raportarea critică la teoria imitaţiei a lui Tarde n-a fost singura în contextul

intelectual al epocii sale. Durkheim formulează un concept al diviziunii muncii sociale

diferit de cel al diviziunii muncii economice tocmai pentru a demonstra că există cazuri

în care diferenţierea economică se suprapune peste diferenţierea socială. Polemizând

cu teoria evoluţionistă a lui Spencer şi cu paradigma liberalistă, Durkhiem ajunge la

concluzii contrare, deşi nu neagă în întregime principiile acestora. Prin analogie, se

poate deci afirma că aşa cum neoliberalismul economic îşi pune problema

protecţionismului economic, Durkheim îşi pune problema protecţiei „fiinţei colective”

în era individualismului, pe care, evident, nu-l neagă.

II.2. Ruptura teoriei durkheimiste de liberalismul clasic

Se ştie, cel puţin după Durkheim, că o lungă tradiţie vizând să descrie şi să

înţeleagă efectele diferenţierii sociale antrenate de către diviziunea muncii s-a dezvoltat

în ştiinţele sociale cu scopul de a explica dinamica societăţilor37

. Tema diviziunii muncii

face obiectul unor dezbateri încă de la Platon şi Aristotel. Cunoaşte însă o lungă

eclipsare până la Adam Smith, în secolul al XVII-lea, după care recade în indiferenţă

înainte de a fi luată într-un mod decisiv în sarcina economiei şi sociologiei începând cu

secolul al XIX-lea, o dată cu Marx, Spencer, Schmoler şi Durkheim.

Problematica diferenţierii sociale trebuia deci, în mod formal, să fie resituată în

interiorul acestei dezbateri multiseculare. Ceea ce nu este în mod evident ceea ce ne

propunem aici. Intenţia noastră este de a arăta că teza durkheimiană potrivit căreia

diviziunea muncii produce solidaritate socială capătă mai multă greutate pe măsură ce

autorul ei înaintează pe contrasensul tezelor care reduc diviziunea muncii la o sursă de

progres economic, aşa cum susţineau economiştii clasici, sau al celor care analizează

diviziunea ca un simplu mijloc de trai fără constrângeri în societate, legătura socială

reducându-se astfel la schimbul economic, aşa cum susţinea Spencer.

Progresul industriei, al artelor, al ştiinţei şi serviciile economice pe care le poate

oferi diviziunea muncii în viziunea acestora înseamnă prea puţin în comparaţie cu

37 B. Lahire, «Champ, hors-champ, contrechamp», în B. Lahire (sous le direction), Le travail

sociologique de Pierre Bourdieu: dettes et critiques, La Découvertes, 1999, pp. 23-57.



efectul moral pe care ea îl produce, crede Durkheim. Pentru Durkheim, diviziunea

muncii nu este numai rezultatul unui calcul abil şi bine întemeiat. Este un fenomen

specific socialului, ceea ce înseamnă că, fără să fie dorit în mod explicit cu toate

aspectele şi cu toate consecinţele sale chiar de către cei care au fost cei mai activi în

promovarea acestuia, el apare ca unul din rezultatele posibile ale confruntării şi

concurenţei lor.

Căutarea de către producători a celei mai ridicate productivităţi, prin

specializarea cea mai inteligentă, nu este suficientă pentru a asigura o diviziune a muncii

viabilă, capabilă să determine integrarea corpului social şi astfel să poată răspunde

nevoii de ordine şi armonie. Este adevărat că diviziunea muncii este o soluţie

„îndulcită” a concurenţei – de vreme ce specializându-se, concurenţii încetează să

rivalizeze în mod direct pentru aceleaşi bunuri.

Dar diviziunea muncii nu-i suficientă pentru a rezolva toate problemele

concurenţei. Ea se creează pe măsură ce aceasta din urmă se descompune. Într-adevăr,

ea presupune o alocare prealabilă a resurselor şi o împărţire ulterioară a produselor.

Ceea ce înseamnă că aspectele şi consecinţele sale nu sunt şi nici nu pot fi dinainte

calculate şi dorite. În această privinţă am putea spune că „Durkheim întoarce contra lui

Spencer, ca de-altfel şi contra lui Smith, faimoasa imagine a «mâinii invizibile» propusă

chiar de Smith vizavi de piaţă, reţinând doar latura optimistă pe care utilitariştii şi

evoluţioniştii i-o ataşaseră”38

.

Durkheim compară societăţile cu un corp biologic în care toate părţile sunt

legate între ele, astfel încât toate sunt necesare ansamblului. Aceasta semnifică pentru

individ că, în acest cadru, el este invitat să se diferenţieze, deşi există şi alţii specializaţi

în profesia sa. Însă el poate să-şi afirme diferenţele fără să prejudicieze corpul social. Cu

cât indivizii vor fi mai diferiţi cu atât societatea va fi mai coerentă. Ceea ce semnifică

nu numai că individul este perceput ca independent prin interdependenţa pe care

diviziunea muncii o instaurează, ci în plus, că el poate să-şi afirme diferenţele, să se

diferenţieze. Aproape am putea spune că există un loc pentru toată lumea de vreme ce

majoritatea diferenţelor pot să-şi găsească o manieră să se exprime şi că, în plus,

afirmarea acestor diferenţe contribuie la instituirea unei societăţi încă şi mai coerente.

Numai că, şi Durkheim o recunoaşte, individul nu este conştient de această

solidaritate socială care se întemeiază pe diferenţierea puternică a indivizilor. El nu-şi dă

seama de importanţa coeziunii sociale cauzată de diviziunea socială a muncii. Interesele

sale sunt mai prozaice şi mai particulare. Decât să fie „al doilea la Roma”, scria

Durkheim în teza sa, individul preferă mai degrabă „să fie primul în satul său”. De

asemenea, fiecare încearcă să strălucească în activitatea în care se simte cel mai pregătit:

38 R. Boudon, F. Bourricaud, op. cit., p. 188.

128 Rariţa MIHAIL


război, religie, studii, artizanat, arta,... adâncind cu o singură lovitură o subdiviziune a

socialului menită să se perenizeze, să se instituţionalizeze sub efectul concurenţei însăşi,

care se extinde neîncetat. Astfel s-ar explica lentul proces de diferenţiere care se

impune o dată cu densificarea grupurilor sociale şi intensificarea schimburilor lor

interne.

Bineînţeles, lupta pentru prestigiu este sursa acestui proces. Ea se explică prin

faptul că se divizează jocurile şi mizele, multiplicându-se astfel „câmpul de bătaie”,

ceea ce permite unui mai mare număr de indivizi să se realizeze şi să se impună ca

modele de excelenţă, cel puţin în sfera fiecăruia de interes. Diviziunea muncii n-are deci

numai o explicaţie economică, contrar a ceea ce ar putea lăsa să se înţeleagă un Adam

Smith, susţine Durkheim.

Cu Adam Smith, teoria economică se focalizează, de-a lungul secolului al

XVIII-lea, asupra mijlocului de a obţine bogăţia materială. Iar acest mijloc este munca!

Contrar aşteptărilor, Émile Durkheim nu respinge analizele care fac din economie

motorul societăţii, numai că el va merge mai departe contribuind la înţelegerea muncii

ca sursă a solidarităţii organice. În viziunea sa, economia nu poate fi separată de social,

de instituţii şi de moralitate. Referindu-se la diviziunea muncii, Durkheim afirmă că

serviciile economice de care ea poate da seama sunt puţin lucru pe lângă efectul moral

pe care îl produce, şi funcţia sa veritabilă este de a crea între două sau mai multe

persoane un sentiment de solidaritate.

Cu alte cuvinte, Durkheim nu va sacrifica nici teoria intereselor şi nici teoria

individualistă. Doar că va propune o nouă viziune asupra raportului dintre interese şi

sentimente sociale, respectiv dintre conştiinţa individuală şi conştiinţa colectivă, viziune

ce implică un program de renaştere morală a societăţii moderne. Ceea ce reproşează

teoriilor liberaliste este faptul că elaborează un concept de „societate civilă” care ignoră

tocmai esenţa moral-solidaristă a societăţii39

. În timp ce liberalismul individualist opera

cu o viziune atomară a societăţii compusă din indivizi liberi şi spera că piaţa are

capacitatea de a redistribui veniturile într-un mod echitabil, Durkheim nu crede că

societatea civilă şi piaţa liberă pot produce, prin ele însele, mai multă dreptate

economică sau mai multă justiţie socială. Singurul efect notabil al acestora îl constituia

ameninţarea permanentă a fiinţei colective din individ, lipsită de influenţa unui factor

generator de solidaritate: corpul profesional. Acesta reprezintă, în fond, cadrul de

împăcare a unei tensiuni între tendinţa spre diferenţiere – pe sarcini, funcţii, activităţi

etc. – şi tendinţa spre integrare socială şi profesională.

39 I. Bădescu, op. cit., p. 267.



Deşi în viziunea liberală individualismul era însăşi expresia libertăţii, iar piaţa

era semnul raţionalităţii intereselor, legătura individului cu grupul său nu era

întemeiată pe fundamente morale, ceea ce a stârnit criticile celor care erau de partea

reformei şi a profilaxiei sociale. Pentru a ne da seama de adânca criză a ideii liberale

este suficient să evaluăm distanţa pe care o ia Durkheim faţă de Spencer, cel mai ilustru

caz de îmbinare a liberalismului cu evoluţionismul40

. Mai mult decât liberalismul său

radical, naturalismul şi amoralismul afişat de Spencer au fost contestate cu vehemenţă

de către Durkheim.

II.3. Critica durkheimistă a teoriei spenceriene

„Émile Durkheim a inventat sociologia aşa cum Cristofor Columb a descoperit

America căutând Indiile: dorind să întemeieze o morală”. Acestă formulare a lui

Gurvitch sintetizează destul de bine voinţa lui Durkheim de a întemeia o ştiinţă pozitivă

a moralei în condiţiile în care credea cu tărie că efectele unui exces al individualismului

ar priva individul de motivele de a se depăşi în profitul idealurilor colective. Această

credinţă este ilustrată prin punerea în evidenţă a marilor legi ale evoluţiei, în maniera lui

Comte şi Spencer, dintre care cea mai importantă este cea care duce la diferenţierea

indivizilor.

Acest demers este indisociabil legat de dorinţa unei aplicări practice în care

Durkheim îşi propune să extindă rezultatele ştiinţifice ale studiilor sale către bazele unei

morale care să concilieze diferenţierea indivizilor şi depăşirea de sine în idealurile

colective. Faţă de o situaţie de criză a moralei tradiţionale, Durkheim crede că prima lui

grijă trebuie să fie aceea de a construi o morală. Toate formele de organizare socială sau

de instituţii care pot provoca solidaritate între persoane (căsătoria, de exemplu) şi iau în

considerare conştiinţa indivizilor (deşi aceştia trebuie să-şi depăşească interesele

individuale întrucât aparţin unui tot – societatea - care îi depăşeşte) sunt dezvoltate sau

încurajate (grupurile profesionale, de exemplu).

Din această voinţă derivă şi obiectivul său principal: de a determina

fundamentele morale ale unei societăţi în care specializarea funcţiilor individualizează

din ce în ce mai mult persoanele. Dacă diviziunea muncii este moralmente de dorit,

acest lucru se datorează faptului că ea permite, printr-o interdependenţă şi printr-o

complementaritate funcţională între indivizi, să concilieze autonomia persoanelor şi

integrarea lor în societate. Această grijă pentru o diferenţiere socială legată de o

complexificare crescută a „organismului social”, Durkheim o moşteneşte în parte de la

evoluţionismul lui Herbert Spencer.

De asemenea, este influenţat şi de gândirea lui Darwin, la care Durkhiem face

referire în mai multe reprize. El utilizează de altfel în mod voluntar, cel puţin cu titlu

40 Ibidem, p. 254.

130 Rariţa MIHAIL


metaforic, un vocabular biologic pentru a vorbi de societate. Dar Durkhiem se opune lui

Spencer şi utilitarismului în Diviziunea muncii sociale din raţiuni teooretice, morale şi

metodologice.

Indivizii îşi repartizau sarcini (de muncă) pentru că vedeau în felul acesta

mijlocul de a le creşte producţia şi deci binele existenţei lor? Pentru Durkhiem,

răspunsul nu poate fi decât negativ: indivizii nu puteau resimţi în mod subiectiv nevoia

de a-şi repartiza munca decât o dată cu achiziţionarea unei individualităţi care este în

mod firesc rezultatul diviziunii muncii. Solidaritatea nu poate deci să rezulte din efectul

voinţelor individuale care se exprimau, de exemplu, printr-un contract. Respingând

tezele individualismului spencerian şi utilitarismului, Durkheim afirmă preexistenţa

societăţii în raport cu contractele interindividuale.

Într-o lucrare relativ recentă, La découverte du social, Laurent Mucchielli

consideră că sociologia lui Durkheim marchează o ruptură faţă de determinismul

biologic care prevala în epoca sa şi face chiar să apară o ştiinţă autonomă în raport cu

ştiinţele naturale.

Până în prezent, antropologii şi psihologii plecau de la postulatul că omul

condensează în natura sa psihologică sursele comportamentului său social.

Or Durkheim pleacă de la postulatul invers. El estimează că propriu

omului este dimpotrivă faptul că nu mai datorează mare lucru constituţiei

sale biologice ereditare şi că practic învaţă orice în mediul său

sociocultural41

.

Deşi demersul durkheimian este specific sociologiei când explică specificitatea societăţii

umane, aceasta este pusă în valoare asemenea unui fenomen de „biologie generală”,

ceea dă mai puţină însemnătate afirmaţiilor lui Durkheim atunci când acesta vorbeşte de

împrumuturi metaforice din biologie. Totuşi, aceasă viziune biologică dezvoltată

anterior de Spencer este criticată adesea de Durkheim.

Charles-Henry Cuin şi François Gresle relevă că, încă din 1851, Spencer

prezintă evoluţia socială ca fiind mersul irezistibil al societăţilor umane „de la simplu la

complex, de la omogen către eterogen”. Prin eterogenitate, el înţelege „separarea

crescândă a funcţiilor ce caracterizează societăţile industriale moderne, pe care le

califică drept organice, şi pe care le opune societăţilor «militare» de altădată”42

. În

viziunea sa, mecanismele evoluţiei îşi au originea în lupta pentru existenţă şi în selecţia

41 L. Mucchielli, La découverte du social. Naissance de la sociologie en France (1870-

1914), La Découverte, Paris, p. 163.

42

C.-H. Cuin, F. Gresle, Istoria sociologiei, Institutul European, Iaşi, 2002, p. 66.



naturală care duc la supunerea şi câteodată la eliminarea celor mai puţin eficienţi de

către cei mai dotaţi. Ca urmare a acestei evoluţii inevitabile, se edifică societatea

modernă pe care Spencer o consideră egalitară şi paşnică. Deşi funcţiile sale sunt

diversificate, ele nu sunt reglate de către stat. Societatea lui Spencer se bazează deci pe

înflorirea membrilor săi cei mai dotaţi şi pe liberul joc al relaţiilor interindividuale.

Acestea capătă din ce în ce mai multă importanţă în detrimentul instanţelor sociale

tradiţionale (familia, biserica, statul).

Tocmai acest lucru i-l reproşează Durkheim: că ignoră funcţia morală a acestor

instituţii tradiţionale şi că face din individ singura realitate a regnului uman. Deşi s-a

raportat adesea în mod critic la concepţia lui Spencer, Durkheim a recunoscut că

criteriul propus de Spencer – acela al trecerii de la simplu la complex - este unul

corect43

. Însă sociologul francez va discuta clasificarea societăţilor în termeni de

solidaritate a indivizilor. Mai mult decât atât, Massimo Borlandi demonstrează că

Durkheim se distinge de Spencer din două puncte de vedere44

. În primul rând, ei au

viziuni divergente cu privire la sensul evoluţiei sociale. Pentru autorul Diviziunii muncii

sociale, aceasta din urmă tinde să crească paralel cu individualismul şi cu rolul statului.

În al doilea rând, Durkheim nu este de acord cu concepţia utilitaristă a lui Spencer

conform căreia societatea rezultă din punerea în relaţie a indivizilor izolaţi, urmărindu-şi

fiecare propriul interes şi asociindu-se pentru a coopera. Durkheim refuză deci să

considere societatea ca o sumă a indivizilor şi să deducă socialul din individual. Dar să

urmărim mai îndeaproape modul în care Durkhiem se îndepărtează de acest

individualism metodologic.

Teoria spenceriană privind evoluţia socială se bazează pe diviziunea socială a

muncii şi pe sistemul contractualist, în sensul că diviziunea muncii determină armonia

socială, iar aceasta se exprimă prin intermediul contractului social. Durkheim face

distincţie între solidaritatea organică şi cea contractuală pe baza observaţiei că

diviziunea muncii presupune specializarea indivizilor, iar contractul implică la un

moment dat convergenţa voinţei individuale cu privire la bazele comune ale organizării

sociale.

Este imposibil, în viziunea lui Durkheim să existe o reprezentare generală a

condiţiilor vieţii colective la nivelul fiecărui individ. Pe lângă aceasta, structura socială

nu prezintă nicio urmă de organizare contractuală. Durkheim pune astfel în evidenţă

paradoxul spencerian (şi implicit, al liberalismului): pe de o parte, schimbul liber

implică existenţa mai multor indivizi liberi de orice constrângere, iar pe de altă parte,

43 I. Biriş, Sociologia civilizaţiilor, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2000, p.46.

44

M. Borlandi, «Durkheim lecteur de Spencer», în Ph.Besnard, M. Borlandi, P. Vogt (éd.),

Division du travail et lien social: Durkheim un siècle aprés, Paris, PUF, 1993, p. 85-92, 102-104.

132 Rariţa MIHAIL


realizarea contractului presupune faptul că fiecare individ ar trebui să aibă o conştiinţă

identică cu a celorlalţi. Rezultă de aici o neconcordanţă majoră, după opinia lui

Durkhiem. Cum diviziunea muncii înseamnă diferenţiere socială, rezultă că aceeaşi

cauză (diviziunea muncii) generează simultan pe lângă specializare şi omogenizare.

Spencer încearcă să rezolve acest paradox introducând ideea contractului particular. Dar

acesta nu rezolvă problema pentru că interesele care pot duce la astfel de contracte

apropie indivizii doar pentru puţin timp. Or în acest caz, stabilitatea socială ar dispărea,

ceea ce este practic imposibil pentru că realitatea dovedeşte că ea există. Doar stabilirea

unui echilibru între rivalitatea intereselor şi solidaritatea lor prin tradiţii exprimate în

dreptul contractual poate fi o soluţie, crede Durkheim.

Îndepărtarea de liberalismul contractualist a lui Spencer se concretizează nu

numai printr-o schimbare de atitudine ci şi de concepţie. Delimitându-se de teoriile

contractualiste, Durkheim nu sacrifică ideea individualismului. Deşi este un

anticontractualist şi se opune ideii liberale clasice, îi va găsi totuşi o întemeiere care să-i

justifice validitatea. În viziunea sa, societatea modernă nu este întemeiată pe contract.

Diviziunea muncii nu derivă din deciziile bazate pe raţiuni economice ale indivizilor

care-şi împart sarcinile în scopul unei eficienţe tot mai mari. În timp ce sociologia

contractuală explică societatea pornind de la conduitele indivizilor, Durkheim explică,

invers, conduitele prin diferenţierea socială.

În maniera deja consacrată a dezvoltării propriei teorii pe baza respingerii altor

teorii, implicit a explicaţiei individualiste a economiştilor şi liberalilor, Durkheim se va

dezice şi de acea explicaţie care identifică factorul esenţial al dezvoltării sociale cu

căutarea fericirii şi evitarea neplăcerilor. Nimeni nu poate dovedi că oamenii societăţilor

moderne sunt mai fericiţi decât oamenii societăţilor tradiţionale45

. Cu alte cuvinte, nu se

poate vorbi de un progres al fericirii o dată cu dezvoltarea civilizaţiei. Diferenţierea

socială, apariţia unui nou tip de societate nu se explică deci prin căutarea fericirii.

II.4. Respingerea teoriei utilitarist-hedoniste

Problema pe care o avea de soluţionat Durkheim, raportată la teoriile ce

dominau epoca sa, se situa în sfera teoriei diviziunii muncii sociale. Poate fi explicată

diviziunea muncii sociale, adică principalul proces de schimbare socială prin

intermediul variaţiei fericirii şi a nefericirii? Preocuparea oamenilor de a-şi satisface

trebuinţele zilnice, căutând plăcerile şi străduindu-se să evite neplăcerile poate să

45 „Fiinţa cea mai simplă, ca şi cea mai complexă, se bucură de aceiaşi fericire dacă trăiesc

conform propriei naturi. Sălbaticul normal poate fi la fel de fericit ca şi omul civilizat normal”.

(É. Durkheim, Diviziunea..., p. 260).



constituie adevărata cauză a evoluţiei societăţilor, aşa cum susţinea teoria utilitarist-

hedonistă?

Aşa cum cauza diferenţierii sociale şi a solidarităţii organice nu trebuie căutată

în contract, ea nu trebuie căutată nici într-o cauză individuală, precum dorinţa oamenilor

de a fi fericiţi. Din moment ce principiul omogenităţii cauzei cu efectul ne obligă,

susţine Durkheim, ca atunci când explicăm un fapt social, în cazul nostru diferenţierea

socială, să-l explicăm prin cauze sociale, nu putem apela deci la cauze individuale.

Din această perspectivă teoretico-metodologică, sociologul francez a

respins nu numai teoriile contractualiste, ci şi pe cele psihologiste, care

susţineau că la baza diferenţierii sociale şi a dezvoltării sociale s-ar afla

tendinţa umană spre fericire46

.

Maniera de a fi fericit se află în cele din urmă sub influenţa societăţii. Deşi numărul

plăcerilor este mai mare, iar acestea sunt mai rafinate în societăţile moderne, nu înseamă

decât că multiplicarea şi rafinarea plăcerilor se explică prin diferenţierea socială, şi

nicidecum că sunt cauze ale diferenţierii sociale. Deci, schimbarea de existenţă nu este

produsă de creşterea în intensitate a nevoilor umane ci de alte cauze localizate la nivelul

societăţii. „Metamorfozele muncii”47

, reamarcă Durkheim, costă mai mult decât aduc.

Cu toate acestea, progresul diviziunii muncii nu poate fi stopat.

Desigur, există, multe plăceri care ne sunt astăzi accesibile şi pe care

naturile mai simple nu le cunosc. Dar, pe de altă parte, noi suntem expuşi

la suferinţe de care oamenii simpli sunt scutiţi şi nu este deloc sigur că

balanţa se înclină în favoarea noastră48

.

Există numeroase probe care dovedesc că nu suntem mai fericiţi decât aceştia: creşterea

numărului de sinucideri, a tulburărilor nervoase, a nemulţumirilor sociale etc.

Ceea ce dovedeşte mareea crescândă a morţilor voluntare nu este numai că

există un număr mai mare de indivizi prea nefericiţi pentru a suporta viaţa

[...], ci faptul că fericirea generală a societăţii scade49

.

46 P. Dumitrescu, op. cit., p. 46.

47

É. Durkheim op. cit., p. 257.

48

Ibidem, p. 258.

49

Ibidem, p. 265.

134 Rariţa MIHAIL


Pentru Durkheim, fericirea generală nu este decât o formă de exprimare a unui fenomen

mult mai profund şi mai puţin vizibil, sociabilitatea. Când se produc diminuări ale

acestei stări în raport cu membrii unei societăţi, se manifestă concomitent şi o

diminuare a preţuirii vieţii. Deficitul de socialitate diminuează înclinaţiile morale ale

omului social, ceea ce duce la o intensificare a nefericirii, materializată uneori prin

renunţarea la propria viaţă. Nefericirea şi sinuciderea sunt deci semnele desocializării,

fie în sensul comprimării conştiinţei colective, fie în sensul blocării efectelor morale ale

diviziunii muncii. De aceea, fericirea nu creşte o dată cu progresul societăţii moderne,

iar regresiunea sa este atestată de dezvoltarea sinuciderii.

Prin urmare, sursa nefericirii, a suferinţei nu este diminuarea plăcerii ci

diminuarea omului social sau moral din individ50

. Aceasta este, aşadar, sursa iluziei

hedoniste. Acumularea de bunuri şi bani nu aduce mai multă fericire, întrucât nu poate

anula diminuarea omului social. Se constată totodată că între progresul diviziunii

muncii şi diminuarea fericirii nu există niciun raport, deşi sunt fapte care au loc în

acelaşi timp. Şi asta pentru că, atât plăcerea cât şi durerea sunt relative.

Nu există o fericire absolută, determinabilă obiectiv, de care oamenii s-ar

putea apropia pe măsură ce progresează, ci [...] fericirea societăţilor

inferioare nu poate fi una cu a noastră şi reciproc. De asemenea, una nu

este mai mare decât alta. [...] Nu există, prin urmare, nicio legătură între

variaţiile fericirii şi progresul diviziunii muncii51

.

Din moment ce diviziunea muncii progresează nelimitat, iar fericirea socială se menţine

între anumite limite înseamnă că acest proces nu poate fi explicat prin variaţia fericirii şi

deci teoriile hedoniste utilitariste nu ne pot da o soluţie adecvată la problema pusă în

discuţie. Analizând astfel cele două procese – diviziunea muncii şi căutarea fericirii –

Durkheim descoperă că ele au modele de variaţie diferite. Neavând legi comune, devine

evident că unul nu-l poate explica pe celălalt.

Căutarea fericirii nu poate fi deci o cauză a trecerii de la solidaritatea mecanică

la solidaritatea organică. De aceea, diviziunea socială a muncii, ca fundament al

diferenţierii sociale, nu poate fi explicată nici prin plictiseală, nici prin lupta pentru

obţinerea fericirii, nici prin creşterea plăcerilor, nici prin nevoia creşterii randametului

muncii colective. Diviziunea muncii sociale ca fenomen social nu poate fi explicată

decât printr-un alt fenomen social: densitatea dinamică combinată cu volumul

populaţiilor.


51




În concluzie, nu individul este actorul sau motorul acestor schimbări sociale, ci

însăşi evoluţia socială. Primum mobile al diferenţierii sociale este deci creşterea

densităţii vieţii sociale născută din creşterea volumului populaţiei pe de o parte şi

intensificarea comunicării indivizilor între ei pe de altă parte. Lărgirea orizontului

vieţii sociale, depăşind cadrul satului chiar al regiunii, pentru a se întinde la întreaga

naţiune, chiar dincolo de ea, a contribuit la creşterea interacţiunilor sociale între indivizi.

Intensificarea interacţiunilor a condus la o concurenţă a persoanelor şi în final la

ştergerea progresivă a similitudinilor între indivizi şi la specializarea lor.

Din moment ce căutarea fericirii nu poate fi cauza reală a marii transformări

istorice, Durkheim se va întoarce către Darwin şi conceptul de „luptă pentru viaţă”

pentru a explica mecanismul diferenţierii sociale . „Diviziunea muncii este deci un

rezultat al luptei pentru existenţă: dar, este un deznodământ îndulcit al acesteia”52

.

Această referire la Darwin este fără îndoială cea mai cunoscută. Dar din perspectiva lui

François Chazel nu este şi cea mai pertinentă53

. Două pasaje aflate în unul dintre primele

texte ale lui Durkheim, «La science positive de la morale en Allemagne», merită atenţia

după părerea acestuia. Pe de o parte, întrebându-se dacă toate acţiunile noastre au sau nu

un scop conştient, Durkheim scrie: „Se produc în societăţi ca şi la individ schimbări

care au cauze şi punct final, ceva similar cu variaţiile individuale la Darwin”54

. Este

vorba, ca să zicem aşa, de autoritatea pe care se întemeiază postulatul existenţei pentru

societăţile cu un mecanism echivalent. Pe de altă parte, sociologul francez se referă la

Darwin şi în cadrul unei comparaţii cu morala lui Wundt, dar, de această dată, într-o

manieră care reliefează rolul pe care autorul Originii speciilor îl atribuia utilităţii:

Pentru Darwin nu există nicio relaţie între cauzele care au produs în

organism variaţii accidentale şi raţiunile care le-au fixat în specie [...].

Ceea ce determină supravieţuirea acestor variaţii este utilitatea pe care ele

o prezintă fie pentru individ fie pentru specie55

.

Ruptura de finalismul lui Darwin este temperată aici de grija lui Durkheim de a găsi

oarecum un substitut. Or, dacă termenul supravieţuire este inadecvat pentru fenomenele

52 Ibidem, p. 287.

53

F. Chazel, «La place de la fonction dans l΄explication: la part d΄innovation de l΄argument

durkheimien», în C.-H. Cuin (dir.), Durkheim d΄un siècle à l΄autre, PUF, Paris, 1997, p. 109.

54

É. Durkheim, «La science positive de la morale en Allemagne» [1887], în É. Durkheim,

Textes I. Éléments d’une théorie sociale, Éditions de Minuit, Paris, 1975 p. 289.

55

Ibidem, p. 313.

136 Rariţa MIHAIL


sociale, aceeaşi problemă fundamentală, de a şti ce anume le menţine, se pune şi

sociologului. Durkheim este astfel îndreptăţit să considere că în cele două tipuri de

ştiinţe, în sociologie ca şi în biologie, este legitim să se argumenteze, dacă nu în termeni

de utilitate, cel puţin în termeni de rezultate utile.

II.5. Adevărata cauză a diferenţierii sociale. De la teoria darwinistă a

„contactelor agresive” la teoria durkheimistă a „contactelor creatoare”56

Analiza unui asemenea mecanism, cel al diferenţierii sociale, trebuia deci să

respecte regula esenţială a metodei durkheimiene ce presupunea explicarea unui fapt

social printr-un fapt de acelaşi ordin. De aceea, Durkheim pleacă de la ideea că trei

elemente intervin în acest mecanism: volumul societăţii (numărul indivizilor), densitatea

materială (raportul volumului cu teritoriul) şi densitatea morală (intensitatea

comunicărilor şi schimburilor).

Diviziunea muncii variază direct proporţional cu volumul şi densitatea

societăţilor şi, dacă progresează mereu în cursul dezvoltării sociale,

aceasta este pentru că societăţile devin în mod regulat mai dense şi, foarte

adesea, mai voluminoase. [...] Noi spunem nu că această creştere şi

această condensare a societăţilor permit, ci că ele necesită o mai mare

diviziune a muncii. Ele nu sunt un instrument prin care aceasta se

realizează, ci cauza ei determinantă57

.

Dar să urmărim mai întâi modalitatea prin care Durkheim ajunge să formuleze o

asemenea lege. O societate segmentară poate atinge un număr mare de segmente

(triburi) şi astfel îşi sporeşte dimensiunile (volumul), dar nu-şi schimbă tipul din

moment ce fiecare trib îşi va conserva vechea sa structură. Pe măsură ce structura

segmentară dispare ca urmare a apropierii dintre indivizii separaţi, raporturile sociale

devin mai numeroase pentru că se întind dincolo de vechile limite. Diviziunea socială

progresează în acelaşi timp cu sporirea numărului indivizilor care intră în contact spre a

acţiona unii asupra altora. Deşi există o creştere a volumului societăţii prin sporirea

segmentelor sociale, între acestea nu există legături. De aceea, volumul societăţii,

definit prin numărul de indivizi care aparţin unei colectivităţi date, nu va putea produce

singur diferenţierea socială. Pentru ca volumul, adică numărul populaţiei, să devină o

cauză a diferenţierii sociale, el trebuie însoţit de densitatea populaţiei. Observăm totuşi

că densitatea are în accepţiunea durkheimiană două înţelesuri: densitate fizică constând


57

É. Durkheim, Diviziunea ..., pp. 278-279.



în creşterea numărului de indivizi în acelaşi spaţiu şi pe aceleaşi activităţi şi densitatea

morală constând în intensificarea comunicării58

.

În evoluţia societăţilor europene asistăm la un dublu fenomen: de creştere a

numărului populaţiei şi de concentrare a populaţiilor pe zone din ce în ce mai înguste.

Astfel, industrializarea se traduce printr-un exod rural important, apoi, urbanizarea şi

extinderea sa încurajează această densitate materială şi, în sfârşit, această concentrare şi

această urbanizare favorizează şi amplifică schimburile sociale. Densitatea morală,

definită prin numărul de relaţii care există între indivizi, se întemeiază pe dezvoltarea

diviziunii muncii care produce o specializare ce duce în mod obligatoriu la schimburi.

Indivizii trebuie deci să se informeze de la ceilalţi, să comunice între ei, să-şi extindă

relaţiile pentru a intra mai bine în contact cu cei care au nevoie de serviciile şi

capacităţile lor. Cu cât schimburile şi contactele vor fi mai numeroase, cu atât densitatea

morală va fi mai intensă, căci legăturile interindividuale vor fi tot mai dezvoltate.

În consecinţă, marea creştere a numărului populaţiei determină o mult mai

intensă densitate dinamică în rândul membrilor săi. De asemenea, o mult mai mare

intensitate morală a cerinţelor reciproce, contracte, nevoi, obligaţii, datorii59

. În felul

acesta, Durkheim a demonstrat ceea ce avea de demonstrat: diferenţierea socială rezultă

din combinarea acestor trei elemente – volumul populaţiei, densitatea materială şi

densitatea morală60

.

Deşi densitatea morală este o cauză care face posibilă transformarea, aceasta

acţionează prin indivizi, iar cu cât indivizii care trebuie să trăiască împreună sunt mai

numeroşi cu atât lupta pentru viaţă este mai intensă. De aceea, densitatea nu numai că

produce mai multă libertate individuală dar îngustează în acelaşi timp şi spaţiul

manifestărilor individuale. Ceea ce înseamnă că o densitate mărită presupune contacte

mai frecvente şi o limitare a zonei de afirmare a individualităţii în raport cu aceeaşi

unitate de spaţiu fizic.

Cu toate că densitatea morală înseamnă comunicare activă, creatoare, ea poate

conduce şi la contacte agresive, manifestate sub diferite forme, mai grave sau mai puţin

grave. Dacă societatea ar fi rămas în cadrul vechiului tip de solidaritate prin segmentare,

58 Pe baza acestei distincţii, Durkheim îşi va extinde analiza asupra coeziunii sociale şi

conceptualizarea anomiei, cf. B. Valade, «Schimbarea socială», în R. Boudon, Tratat de

sociologie, p. 359.

59

C. Bordeianu, op. cit., p. 369.

60

Această explicaţie a evoluţiei societăţilor prin substratul social, prin morfologia socială,

este o explicaţie de tip materialist şi determinist. Dar materialismul durkheimian este un

materialism social şi nu unul economic ca la Marx. Înseamnă că demografia este cea care explică

evoluţia prin modurile de sociabilitate (P. Bréchon, op. cit., p. 54).

138 Rariţa MIHAIL


rezultatul unei asemenea densităţi sporite ar fi fost creşterea agresivităţii. O sporire a

numărului indivizilor înseamna nu numai contacte mai numeroase, dar şi o concureanţă

mai mare în lupta pentru supravieţuire. În aceste condiţii, Durkheim încearcă să

demonstreze că e preferabilă crearea unui nou tip de asociere care să contracareze

efectele nedorite (mai ales o mai mare agresivitate) ale creşterii şi condensării

populaţiilor. Iar acest nou tip de asociere presupune de fapt o specializare mult mai

diversificată a indivizilor.

Munca se divizează mai mult pe măsură ce societăţile devin mai

voluminoase şi mai dense, nu pentru că circumstanţele exterioare sunt mai

variate, ci pentru că lupta pentru existenţă este mai aprinsă61

.

Încercând astfel să arate motivul pentru care oamenii se specializează, Durkheim se

raportează la Darwin, a cărui teorie privind lupta pentru existenţă pare iniţial să o

confirme. Invocându-l pe Darwin şi teoria acestuia privind legea care guvernează

contactele dintre oameni, selecţia naturală şi lupta pentru supravieţuire, Durkheim vrea

de fapt să dea mai multă greutate propriei teorii prin contracararea alteia deja

consacrate. Teoria darwinistă este deci o teorie a contactelor agresive, în timp ce relaţia

socială ia forma luptei pentru supravieţuire. Două organisme care au aceleaşi nevoi şi

urmăresc aceleaşi obiective se află pretutindeni în rivalitate. Războiul izbucneşte în

momentul în care numărul acestora creşte, iar nevoile elementare nu mai pot fi

satisfăcute.

Pentru această situaţie aparent fără ieşire, Durkheim găseşte o altă soluţie decât

cea propusă de Darwin, conform căreia în viaţă supravieţuieşte cel mai puternic. Ce-ar fi

dacă oamenii, în loc să lupte unii împotriva altora, şi-ar împărţi sarcinile, s-ar diferenţia

şi ar coopera în final pentru atingerea unui scop comun? Aceasta este în viziunea lui

Durkheim soluţia paşnică a luptei pentru viaţă: diferenţierea socială. Prin modul

original de a ieşi din impas în situaţia dată, Durkheim îndulceşte de fapt selecţia

darwiniană: în loc să se elimine, oamenii acţionează prin diviziunea muncii astfel încât

să se facă utili unii altora (ceea ce relevase deja Adam Smith în 1776).

Diferenţierea socială permite unui număr mai mare de indivizi să

supravieţuiască din moment ce ei nu mai relaţionează agresiv şi distructiv, ci acţionează

creator şi cooperativ în interacţiunile cu ceilalţi. Prin diferenţiere îşi construiesc deci un

nou mod de a trăi, întemeiat de această dată pe un tip special de contacte, contacte

creatoare. Diferenţiindu-şi ocupaţiile şi accentuându-şi astfel deosebirile, oamenii

încetează să mai lupte unii împotriva celorlalţi pentru ocuparea aceluiaşi tip de

activitate. Dimpotrivă, se vor căuta unii pe alţii pentru a se completa reciproc. De aceea,

61 É. Durkheim, op. cit., p. 282.



diferenţierea socială ca rezultat al diviziunii muncii este o soluţie pacifistă a acestei

lupte pentru viaţă de vreme ce indivizi diferiţi, având roluri şi funcţii distincte, devin

complementari în loc să fie concurenţi. „Graţie ei [diviziunii muncii n.a.], într-adevăr,

rivalii nu sunt obligaţi să se elimine reciproc, ci pot exista unii alături de ceilalţi”62

.

Prin această demonstraţie, Durkheim dă un nou înţeles teoriei lui Darwin,

transformând întâlnirea agresivă a oamenilor într-una cooperativă. Ei se specializează,

se transformă, creează pacea, pentru ca în final să diminueze cantitatea de agresivitate.

În felul acesta, teoria luptei pentru supravieţuire şi a contactelor agresive devine o teorie

a cooperării şi a contactelor creatoare.

II.6. Ambiguităţile teoriei durkheimiene

Dacă Durkheim pare să acorde un rol explicativ luptei pentru viaţă, totuşi, este

capabil să ia distanţă faţă de această idee a lui Darwin. Lupta tuturor contra tuturor nu

explică chiar totul: altruismul, talentul, sensul sacrificiului, departe de a fi achiziţii ale

civilizaţiei, apar încă de la începutul umanităţii. Astfel, nu selecţia naturală explică de ce

bătrânul celt preferă să se sinucidă decât să fie o povară pentru clanul său. Mai mult,

afirmă Durkheim, nici interesul individual, preamărit de economişti, nu este cel pe care

se întemeiază legătura socială. De asemenea, solidaritatea organică nu pune în relaţie

schimburile egoiste, aşa cum credea Spencer, ci „orice societate este o societate

morală”. În realitate, diviziunea muncii este baza unei ordini morale, căci, prin ea,

individul devine conştient de finitudinea sa şi de nevoia sa de ceilalţi.

Dar, din perspectiva lui Robert Nisbet, trebuie să mergem mai departe cu

analiza: chiar în inima Diviziunii muncii sociale, se inversează o viziune evoluţionistă a

societăţii cu o viziune întemeiată pe caracterul primordial al legăturii sociale63

. În prima

parte a tezei sale, Durkheim pare să creadă că lupta pentru viaţă va antrena în mod

necesar diviziunea muncii şi, deci, că solidaritatea organică va lua locul solidarităţii

mecanice prin intermediul acestui mecanism. De asemenea, el relevă în mai multe

rânduri că evoluţia merge în sensul slăbirii legăturii sociale caracteristice solidarităţii

mecanice. Nisbet încearcă să demonstreze că nu numai în interiorul Diviziunii muncii

sociale ci şi în scrierile ulterioare Durkheim readuce în discuţie teza sa iniţială aşa cum

o arată pasajul următor:

Diviziunea muncii nu se poate deci produce decât în sânul unei societăţi

preexistente [...]. Ceea ce îi apropie pe oameni sunt cauze mecanice şi forţe

impulsive, cum ar fi afinitatea de sânge, apartenenţa la acelaşi teritoriu,

62 Ibidem, p. 287.

63

R. Nisbet, La tradition sociologique, PUF, Paris, 1984, p. 11.

140 Rariţa MIHAIL


cultul strămoşilor, comunitatea de tradiţie etc. [...] Viaţa colectivă nu s-a

născut din viaţa individuală, ci, dimpotrivă, a doua s-a născut din prima64

.

Acest text arată că relaţiile caracteristice comunităţii, de care vorbea Tönnies, nu dispar

în societăţile moderne. Mai mult, Durkheim enunţă, împotrivindu-se individualismului

liberal, principiile unui veritabil holism metodologic: pleacă de la faptul că omul este o

fiinţă socială şi că o societate particulară îi transmite valorile şi normele sale65

. În al

doilea rând, diviziunea muncii nu mai este explicată prin legile evoluţiei, prezentate mai

sus, ci prin forţa legăturilor comunităţii: „există societăţi a căror coeziune se datorează,

în mod esenţial, comunităţii credinţelor şi sentimentelor şi din aceste societăţi au apărut

cele a căror unitate este asigurată de diviziunea muncii”66

.

Astfel putem să deducem că din moment ce tema diviziunii muncii dispare

după 1893, înseamnă cu adevărat că Durkheim nu mai crede că solidaritatea care dă

naştere singură diviziunii muncii este suficientă pentru a asigura coeziunea societăţii (de

unde insistenţa sa de a preamări grupările profesionale). Totuşi, ceea ce domină în

lucrare este într-adevăr ideea că evoluţia conduce la slăbirea „tuturor legăturilor sociale

care rezultă din similitudine”. Astăzi, ideea mult timp admisă a unui recul iremediabil al

legăturii comunitare este repusă în discuţie. De asemenea, tendinţele diferenţierii se

ciocnesc de contra-mişcări legate de diviziunea rolurilor între bărbat şi femeie, de

criticile parcelarizării sarcinilor etc. Asupra acestor aspecte vom reveni spre sfârşitul

acestui capitol în care vom urmări posibilele prelungiri în contemporaneitate ale

abordării durkheimiene.

Deşi afirmă că întregul social determină individul, şi nu invers, Durkheim nu

neagă totuşi importanţa crescândă a individului. Dimpotrivă, ca şi Tocqueville, el a

intuit emergenţa individualismului în societăţile moderne. Mai bine decât alţii, el a

perceput că modernitatea va conduce la un veritabil cult al individului. Prin teoria sa, nu

a intenţionat să suprime rolul individului, ci numai să-l precizeze şi să-l limiteze. Şi asta

pentru că individul este înarmat cu raţiune în măsura în care viaţa colectivă se

particularizează într-a lui67

. Dar noţiunea de individ comportă la Durkheim puternice

ambiguităţi, aşa cum a subliniat François-André Isambert68

.

64 É. Durkheim, Diviziunea..., pp. 293-296.

65

L. Dumont, Eseuri despre individualism. O perspectivă antropologică asupra ideologiei

moderne, CEU Press, 1997, pp. 9-10.

66

É. Durkheim, op. cit., p. 294.

67

G. Duvy, Émile Durkheim, Paris, 1927, p. 50.

68

F.-A. Isambert, «La naissance de l΄individu», în Ph.Besnard, M. Borlandi, P. Vogt (éd.),

Division du travail et lien social: Durkheim un siècle aprés, Paris, PUF,1993, pp. 115-123.



Pentru autorul Diviziunii muncii sociale, personalitatea individuală este

inexistentă în societăţile care se caracterizează prin solidaritate mecanică, oamenii

pliindu-se la o conştiinţă colectivă „care nu este a noastră înşine, ci a societăţii, care

trăieşte şi acţionează prin noi”. Dimpotrivă, prin solidaritatea organică indivizii se

diferenţiază unii de alţii, iar conştiinţa colectivă rămâne în umbră în profitul conştiinţei

individuale. Dar termenul individ se referă (cel puţin) la două procese greu compatibile:

pe de o parte, un proces care eliberează individul de influenţa conştiinţei colective şi îl

face o fiinţă morală, pe de altă parte, o tendinţă de diferenţiere care uneşte celulele

organismului social, tocmai pentru că ele sunt diferite. Dacă afirmarea persoanei ca

sursă autonomă de acţiune este însoţită de emergenţa unei societăţi democratice ca

societate de egali, tema diferenţierii conduce la o societate în care indivizii se

îndepărtează din ce în ce mai mult unii de alţii, de aceea ea face să se clatine ideea de

egalitate.

Creşterea individualismului vine de departe, el nu încetează să se dezvolte de-a

lungul istoriei. Este, ne spune Durkheim, o „lege ineluctabilă împotriva căreia ar fi

absurd să ne ridicăm”69

. Diviziunea muncii favorizează specializarea şi diferenţierea

funcţiilor care dau un fundament material individualităţii, individul devenind o

persoană. Dar fiind autonom, individul trebuie totuşi să joace „un rol de organ” al

societăţii, Durkheim explicând şi de ce califică drept organică solidaritatea socială care

naşte diferenţe. Cu toate acestea, el va nota că individul nu este cu adevărat un organ,

căci diviziunea muncii sociale se distinge de „diviziunea muncii fiziologice”. Chiar şi în

castele indiene, individul dispune de anumite marje de libertate. Dar, într-o manieră

contradictorie, el afirmă că individul este condamnat „să nu fie decât partea unui întreg,

organul unui organism”.

Cum poate individul să fie în acelaşi timp un organ şi o persoană morală?

Durkheim nu o spune cu adevărat. Ca în orice lucrare complexă şi bogată, găsim în

Diviziunea muncii sociale idei multiple care apar ca fiind contradictorii, dar în cazul

acestui studiu putem degaja un fir roşu care se scurge de-a lungul cărţii: societăţile

umane parcurg o evoluţie care merge de la simplu la complex, de la omogen la eterogen.

Solidaritatea prin similitudini dă înapoi în profitul unei solidarităţi prin diferenţe. Mai

mult decât atât: Durkheim pare convins că datele ştiinţei dovedesc că oamenii se

69 Vom nota insistenţa autorilor secolului al XIX-lea de a degaja legile evoluţiei. Totuşi,

cercetătorii contemporani resping această pretenţie, astfel Henri Mendras scrie: „nu există o

teorie generală a schimbării sociale şi este imposibil să se conceapă una, de vreme ce ea ar fi o

teorie generală a istoriei. Câţiva mari profeţi ai secolului al XIX-lea au nutrit această ambiţie

nesăbuită, şi viziunile lor au căzut în uitare” (H. Mendras et M. Forsé, Le changement social,

A.Collin, 1983, p. 7).

142 Rariţa MIHAIL


diferenţiază din ce în ce mai mult şi că această mişcare este inseparabilă de progresul

civilizaţiei. Progres înseamnă diferenţiere.

În 1893, Durkheim avea ca sub-titlu al tezei sale Studiu asupra organizării

societăţilor superioare, pentru ca în ediţia din 1902 acest sub-titlu să dispară70

. Pentru a

înţelege cauza acestei schimbări de atitudine, trebuie să precizăm mai întâi sensul pe

care l-a dat Durkheim cuvântului organizare:

În secolul al XIX-lea, ştiinţele vieţii văd în solidaritate principiul de

organizare, altfel spus starea fiziologică a oricărui corp organizat. Organizat

semnifică compus din organe, de unde tipul organizat la Durkheim. [...]

Solidaritatea (organică) fiind legătura care se stabileşte între organele care

cooperează pentru că sunt divizate, a spune solidaritate (organică) şi a spune

diviziune (fiziologică) a muncii înseamnă a vorbi de acelaşi lucru71

.

Or, această viziune organicistă pare depăşită în 1902. Ea nu mai corespunde evoluţiei

problematicii la Durkheim, mai mult ea este asociată de numele lui René Worms, un alt

rival, care a creat, primul, o revistă de sociologie: Revue internationale de sociologie

(1893)72

.

Nu însemnă că se forţează interpretarea textului dacă spunem că Durkheim s-a

rupt, cel puţin parţial, de conceptualizarea sa din 1893, afirmă Mucchielli, având în

vedere atacurile membrilor grupului lui Durkheim contra organicismului, perceput deja

ca paradigmă în 1897. În aceeaşi manieră, trebuie să notăm, susţine acelaşi autor, că la

sfârşitul secolului grupul lui Durkheim se va constitui în avangarda denunţării

explicaţiilor socialului prin biologic şi se va demarca de antropologia moştenită de la

Broca şi de tentativele de a pune „rasa” în centrul sociologiei73

. Putem deci afirma că

una din contribuţiile esenţiale ale lui Durkheim este de a arăta într-o manieră definitivă

limitele concepţiilor artificialiste şi voluntariste care abordează ordinea socială. Efortul

său îndreptat către explicarea marilor tendinţe evolutive (dezvoltarea individualismului,

de exemplu) pleacă de la un proces din care încearcă să excludă orice ipoteză de tip

teleologic. Însă modelul evolutiv pe care îl propune este prea rigid şi prea apropiat în

70 Ph.Besnard, M. Borlandi, P. Vogt (éd.), Division du travail et lien social: Durkheim un

siècle aprés, Paris, PUF, 1993, p. 1, p. 5.

71

Ibidem, pp. 4-6.

72

Worms va extinde mai departe decât Durkheim asemănarea societăţii cu un organism ce

trăieşte (cf. L. Mucchielli, op. cit., pp. 144-154).

73

Ibidem, p. 285.



simplitatea sa logică de modelele pe care Darwin le-a utilizat pentru a explica evoluţia

speciilor74

. Ceea ce nu înseamnă totuşi că el nu conţine o anumită putere explicativă.

Opunându-se lui Spencer şi în general celor care încearcă să explice

complexitatea crescândă a sistemului diviziunii muncii plecând de la efectele sociale şi

individuale avantajoase pe care ea le antrenează, Durkheim arată că diviziunea muncii

se dezvoltă într-o manieră continuă de-a lungul istoriei, nu pentru că ea este utilă, ci ca

un proces mecanic a cărui structură aminteşte de teoria darwinistă a evoluţiei. În ciuda

polemicii pe care a dezvoltat-o pentru a-şi construi teoria, Durkheim şi-a însuşit într-o

anumită măsură punctul de vedere al lui Spencer. Teoria durkheimiană a diviziunii

muncii este mult mai puţin incompatibilă cu teoria spenceriană a diferenţierii decât a

vrut Durkheim cu adevărat să o spună75

.

În ciuda criticilor mai mult sau mai puţin pertinente pe care ambiguităţile teoriei

durkheimieine le-a antrenat, R. Nisbet constată totuşi că gândirea sociologului francez

este mai evolutivă decât s-ar părea la prima vedere. Interpretarea sa insistă asupra

existenţei unei modificări în opera lui Durkheim în măsura în care acesta din urmă îşi

dă seama de imposibilitatea de a face legătura dintre individ şi societatea globală. În

finalul Diviziunii muncii sociale, Durkheim afirmă că există societăţi a căror coeziune

este în mod esenţial datorată credinţelor şi sentimentelor şi că din astfel de societăţi au

ieşit cele a căror diviziune a muncii asigură unitatea. Durkheim ajunge la concluzia că

societatea, pentru a exista, trebuie să se întemeieze pe existenţa comunităţilor multiple.

N-ar fi vorba deci de a înlocui o societate prin alta, ci de coexistenţa momentană, sau

durabilă, a formelor particulare de solidaritate mecanică, permitând să se înţeleagă cum

individul se integrează în societatea globală.

De aceea, Durkheim nu dihotomizează total dezbaterea între societate/comunitate,

solidaritate mecanică/solidaritate organică. El încearcă să arate că societăţile nu pot

exista fără o anumită doză de comunitate în interiorul acestora. Legăturile comunitare

spijinite pe conştiinţa colectivă permiteau coeziunea şi solidaritatea în societăţile

tradiţionale. Însă diviziunea muncii şi industrializarea au eliberat individul. Raporturile

între oameni sunt marcate mai ales prin diferenţiere şi de aceea solidaritatea este în

schimbare. Trăind într-o perioadă de transformări sociale, Durkheim crede că ruptura

din epoca sa ar trebui să provoace emergenţa unei noi forme de legătură socială. Din

această idee decurge dealtfel actualitatea operei sale.

74 R. Boudon, F. Bourricaud, op. cit., p. 201.

75

Ibidem, p. 201.

144 Rariţa MIHAIL


III. Prelungirile contemporane ale abordării lui Émile Durkheim

Durkheim, prin analiza sa, ne-a demonstrat că, coeziunea socială, altfel spus

ceea ce face ca un ansamblu de indivizi diferiţi să formeze împreună o societate, trece în

mod sistematic prin existenţa solidarităţilor. Aşa cum am arătat mai sus, Durkheim vede

în diferenţierea socială, bazată pe diviziunea muncii, originea acestei solidarităţi. Forţa

abordării durkheimiene este că ea poate să fie validă chiar şi astăzi dacă încercăm să

observăm funcţionarea societăţii noastre. Într-adevăr, orice individ din zilele noastre,

deşi contribuie la menţinerea şi intensificarea legăturii sociale, nu evolueză într-o

manieră armonioasă în societatea sa. De aceea, pare firescă interogaţia asupra formelor

pe care le ia legătura socială în perioada actuală, din moment ce societatea începe să

conştientizeze pierderea solidarităţii dintre indivizi.

Analogia cu lumea actuală este într-adevăr posibilă. Putem utiliza analiza

durkheimiană pentru a încerca să înţelegem de ce, faţă de disocierea actuală a legăturii

sociale, altfel spus a solidarităţii, indivizii sau grupurile reconstituie instituţii

intermediare, precum şi noi mişcări sociale (mişcări feministe, mişcări ecologiste), a

căror funcţie este de a remedia insuficienţele legăturii sociale. Comunităţile redevin, în

măsura în care aceasta din urmă a dispărut, legături de socializare în timp ce facilitează

totodată şi integrarea. Am putea încerca, din această perspectivă, experienţa de a

interpreta, de exemplu, criza sindicalismului şi emergenţa noilor mişcări sociale după

modelul rolului integrator al comunităţii în optica durkheimiană. Acestă criză poate în

parte să fie explicată prin dispariţia unui mod de reglare conflictuală şi emergenţa noilor

raporturi din interiorul întreprinderii. Nu este, cu certitudine, prima dată când

întreprinderea se modernizează şi când această renovare provoacă dezajustări. Dar până

în prezent, transformările tehnice sau organizaţionale aveau drept consecinţă dezvoltarea

raţionalităţii muncii şi activităţilor. Noile forme organizaţionale (taylorismul...) privau

muncitorul de reperele sale tradiţionale distrugându-i priceperile, însă ele fortificau

sindicatele care deveneau singurele instituţii în care lucrătorul, producătorul era

recunoscut ca un individ non alienat. Astăzi, noua organizare a muncii diferă de

precedentele în măsura în care ea îi recunoaşte salariatului subiectivitatea şi dreptul la

iniţiativă. Acesta devine un actor: el este deci considerat ca un partener de către

întreprindere şi aceasta devine ea însăşi un vector al integrării. În felul acesta, utilitatea

sindicatului se transformă. Întreprinderea devine un loc de cooperare între grupurile

sociale, există o repunere în cauză directă a influenţei raporturilor de clasă ca paradigmă

explicativă a conflictelor sociale. Mai mult decât un refuz al conflictelor, „le

syndikrach” nu dă dovadă de o transformare a legăturii sociale tradiţionale?76

76 R. Castel, Les métamorphoses de la question sociale: une chonique du salariat, Fayard,

Collection l΄espace du politique, 1995.



Cu toate acestea, acţiunea colectivă nu dispare. Conflictele, violente sau latente,

produc norme şi de ordin social. Ele posedă o utilitate socială căci permit indivizilor să-

şi apere interesele. Ceea ce înseamnă că a fost necesar ca ei să se înţeleagă în prealabil

asupra a ceea ce trebuiau să fie interesele lor comune. Acţiunea colectivă creează deci

reguli, contribuie la emergenţa unei comunităţi, permite coeziunea şi menţinerea

legăturii sociale. Noile mişcări sociale (lupta femeilor, ecologia, pacifismul...) apărute

după anii 1960, se substituie în parte vechilor forme de reglare şi asigură coeziunea

socială în interiorul comunităţilor particulare77

. De multe ori, fărâmiţarea trasată de

conflictele sociale poate fi analizată prin intermediul acestor tentative multiple de

creări de norme şi de solidarităţi sociale restituite în mod necesar de către vechile

paradigme explicative şi formatoare a legăturii sociale.

Diviziunea muncii, bază a diferenţierii sociale, asigură într-o anumită măsură

condiţiile unei solidarităţi organice bazate pe interdependenţă şi cooperare. Dar şi

aceasta necesită o componentă morală, de aceea nu poate fi lăsată în seama

funcţionării unei pieţe amorale. În plus, pentru a-şi satisface dorinţe necontrolate,

societăţile capitaliste existente au dobândit caracteristici patologice, fiind dominate de

competiţie şi conflict. De aceea, libertatea contractului în situaţia de inegalitate existentă

înseamnă, în ultimă instanţă, că cel puternic îl exploatează pe cel slab. În gândirea

durkheimiană, diferenţierea socială a societăţilor cu solidaritate organică asigură

cooperarea şi asocierea, numai că antrenează în mod structural atât dezechilibre cât şi o

slăbire a coeziunii sociale. Căci diferenţierea provoacă la omul modern o abatere din ce

în ce mai mare între dorinţele sale şi propriile posibilităţi de acţiune.

Bibliografie

Balandier, Georges. 1985. Le détour: pouvoir et modernité. Paris: Fayard.

Bădescu, Ilie. 1994. Istoria sociologiei. Perioada marilor sisteme. Galaţi: Editura Porto-

Franco.

Biriş, Ioan. 2000. Sociologia civilizaţiilor. Cluj-Napoca: Editura Dacia.

Birnbaum, Pierre. 1998. «Conflictele». În R. Boudon (coord.). Tratat de sociologie.

Bucureşti: Humanitas.

Bordeianu, Cătălin. 2003. Introducere în sociologia clasică. Bucureşti: Editura

Economică.

77 F. Chazel (sous le direction), Action collective et mouvements sociaux, PUF, collection

sociologies, 1993.

146 Rariţa MIHAIL


Borlandi, Massimo, R. Boudon, M. Cherkaoui şi B. Valade (sous la dir.). 2005.

Dictionnaire de la pensée sociologique. Paris: PUF.

Boudon, Raymond şi François Bourricaud. 1990. Dictionnaire critique de la sociologie.

Paris: PUF.

Bréchon, Pierre. 2000. Les grands courants de la sociologie. Presses Universitaires de

Grenoble.

Chazel, François. 1997. «La place de la fonction dans l΄explication: la part d΄innovation

de l΄argument durkheimien». În C.-H. Cuin (dir.). Durkheim d΄un siècle à

l΄autre. Paris: PUF.

Cuin, Charles-Henry şi François Gresle. 2002. Istoria sociologiei. Iaşi : Institutul

European.

Drouin, Jean-Claude. 1997. Dictionnaire de poche: Les grandes notions de la

sociologie. Paris: PUF.

Dumitrescu, Petre. 1971. Concepţia sociologică a lui É. Durkheim. Iaşi: Univ. Al. I.

Cuza.

Dumont, Louis. 1997. Eseuri despre individualism. O perspectivă antropologică asupra

ideologiei moderne. CEU Press.

Durkheim, Émile. [1887]. «La science positive de la morale en Allemagne». În É.

Durkheim. 1975. Textes I. Éléments d’une théorie sociale. Paris: Éditions de

Minuit.

Durkheim, Émile. [1893] 2001. Diviziunea muncii sociale. București: Editura Albatros.

Durkheim, Émile. [1897] 2005. Sinuciderea. Studiu sociologic. Editura Antet XX Press.

Duverger, Maurice. 1973. Sociologie de la politique. Paris: PUF.

Duvy, Georges. 1927. Émile Durkheim –Choix de Textes avec Etude du système

sociologique. Paris.

Fellmann, Ferdinand (edit.). 2000. Istoria filosofiei în secolul al XIX-lea. București: All.

Filloux, Jean-Claude. 1977. Durkheim et le Socialisme. Genève: Droz.

Freund, Julien. 1982. Sociologie du conflict. Paris: PUF.

Giddens, Anthony. 2000. Sociologie. Bucureşti: All.

Gilbert, Margaret. 1992. On Social Facts. Princeton Univerity Press.

Goldthorpe John, Keohane John H. şi Maier Robert O. 1984. Order and conflict in

contemporary capitalism. Oxford: Clarendon Press.

Isambert, François-André. 1993. «La naissance de l΄individu». În Ph.Besnard, M.

Borlandi şi P. Vogt (éd.). Division du travail et lien social: Durkheim un siècle

aprés. Paris: PUF.

Lallement, Michel. 1997. Istoria ideilor sociologice. Antet, vol. 1.

Lahire, Bernard. 1999. «Champ, hors-champ, contrechamp». În B. Lahire (sous le

direction). -Le travail sociologique de Pierre Bourdieu: dettes et critiques.

Paris: La Découvertes.



Martucelli, Danillo. 1999. Sociologies de la modernité. Paris: Gallimard.

Mendras, Henri şi Michel Forsé. 1983. Le changement social. Tendences et

paradigmes. Paris: Armand Colin.

Mucchielli, Laurent. 1998. La découverte du social. Naissance de la sociologie en

France(1870-1914). Paris: La Découverte.

Nisbet, Robert. 1984. La tradition sociologique. Paris: PUF.

Randall, Collins. 1985. Three sociological traditions. New York: Oxford University

Press.

Simmel, Georg. 1995. Le conflict. Saulxures: Circé.

Sitton, John F. 1996. Recent marxian theory: class formation and social conflict in

contemporary capitalism. State university of New York press.

Valade, Bernard. 1998. «Schimbarea socială». În Raymond Boudon (coord.). Tratat de

sociologie. Bucureşti: Humanitas.

Watier, Patrick. 2003. Georg Simmel: sociologue. Editions Circé

mihail univ. „dunărea de jos” galaţi · diviziunea muncii sociale, şi de o manieră mai...

Documents