Lordul Byron (George Gordon Noel Byron, al VI-lea Baron Byron) (1788-1824) este unul din cei mai de seama reprezentanti ai romantismului englez, alaturi de Percy Bysshe Shelley şi John Keats, contemporanii sai, cu care acesta a avut si o relatie de prietenie.

Lordul Byron a ramas cunoscut posteritatii datorita operei sale din care amintim poemele narative Pelerinajul lui Childe Harold şi Don Juan (opera rămasa incompleta din cauza morţii poetului) dar si vietii sale boeme presarate cu numeroase scandaluri: poveşti furtunoase de dragoste, aventuri cu femei maritate, datorii, casatorie din interes, despărţiri , un copil din flori, acuzaţii de incest şi sodomie.

Abia in 1969, la aproape un secol si jumatate de la moartea sa, lordul Byron si-a capatat locul binemeritat in Coltul Poetilor din Westminster Abbey.

Lord Byron – Romanta

A mea tînără taină afund rămâne-ascunsăÎn tristu-mi, singuratic suflet prea obosit;Iar când inima-mi bate de sila ei împunsăL-a ta ca să răspunză, atunci ea s-a vădit!Şi singură-n tăcere o simt iar tremurând.

A mea flacără este vecinică, nevăzutăCa şi slaba lumină candelei sub mormânt,Ş-a deznădejdii rece întunecime mutăÎn veci nu o va stinge; iar razele ei suntÎntocmai de zadarnici ca şi cînd n-ar fi fost.

Aibi-mă-n pomenirea-ţi, la groapa mea nu treceFăr-a-ţi arunca ochiul şi fără a gândiL-aceea ce cenuşa-i te simte, deşi rece;Singura chinuire şi iad ce-aş suferiEste de a fi stinsă din pomenirea ta.

Ascultă-mi ast din urmă glas singur pentru tineVirtutea nu opreşte a plînge pe cei morţi;În veci eu ţi-am cerut-o, fă-mi singurul ăst bineO lacrimă să-ntimpin l-a veciniciei porţi,Întîia ş-a din urmă răsplată de amor.

(trad. Ion Heliade Rădulescu)

Unei doamne

O, dacă Soarta ne unea,Cum îmi juraseşi, mi se pare,N-aş mai fi fost, în pacea mea,De-atâtea nebunii în stare!

De vină tu eşti, deci, deşiCertat sunt eu, pentru păcate,De cei ce n-au de unde ştiCă tu ai rupt logodna, poate.

1

Mi-era, ca şi al tău, curatPe-atuncea sufletul, de-aceeaPutea curma orice păcat. -Azi, altuia îi eşti femeia!

Aş fi în stare să-i zdrobescŞi liniştea şi fericirea,Dar pentru că te mai iubesc,Nu-l pot urî - aşa mi-e firea!

De când plecat-ai, în zadarÎmi caut tihna, chip de înger!Tot ce găseam la tine, doarLa multe caut azi, şi sânger!

Adio, deci, nu te regret,Nădejdea-n ajutor nu-mi vine;Mândria însă-ncet, încet,M-o face să te-alung din mine!

Azi, caut alte bucurii:În câte o ceaţă zgomotoasă(Pe gânduri, aş înnebuni!)Încerc să uit tot ce m-apasă.

Dar chiar aşa, câte un gândSe mai strecoară prin beţie, -Şi diavolii m-ar plânge - aflândCă te-am pierdut pentru vecie

De-as fi din nou copil

De-as fi din nou copil,sa stauIn grota mea din munti, sau poateAl noptii vant in piept sa-l iau,Plutind pe ape-ntunecate!Saxonii sunt greoi, trufasi -Un suflet liber nu li-e ruda!Ii plac doar muntii-abrupti,golasi,Si stancile ce-n val asuda.

Ia-mi, Soarta,-averea inapoi!Ia-mi numele acesta mare!O, cum mi-e sila de slugoiSi de-ndoita lor spinare!Ci du-ma-n muntii ce-i iubesc,De langa marea zbuciumata!Atat as vrea - sa pribegescPe unde-am fost copil odata!

2

Sunt tanar, dar ma voi simti Mereu strain in lumea asta.De ce nu stim cand vom muri,Ca sa se termine napasta?O data am avut un visDe fericire, dar cu-o raza,Tu, Adevar, mi l-ai ucisTrezindu-ma la vechea groaza!

S-au dus toti cei ce i-am iubit,La fel, prietenii dintîi.Nădejdile cand ţi-au murit, Cu sufletul pustiu ramai!Tovarasii de chef te facSa uiti, o clipa, de amar.Placerea, insa, nu-i un leacAl sufletului solitar!

Ce trist e sa-i auzi pe-acei Pe care simpla intamplare, Sau rangul, sau vreun alt temeiTi-i fac partasi la sarbatoare!Ci mie inapoi sa-mi datiPrietenii, putini dar siguri,Si-i las pe-amicii dezmatati Cuprinsi de-ale betiei friguri!

Iar tu, femeie, ce-mi dadeai Speranta si alean in viata,Nici tu putere nu mai aiIn gingas - zambitoarea-ti fata!As parasi fara-un oftatAcest bâlci plin de stralucire,De dragul traiului curatAl celor cumpatati din fire.

As vrea de oameni sâ mă-ascund- Nu ca-i urasc, dar mintea-mi sumbra Imi cere sa ma dau la fundIn vreun ungher cu-adâncă umbra.Ca turtureaua de-aş putea Sa zbor si eu, un cuib mi-aş faceIn bolta cerului - spre eaM-am avînta, să dorm in pace!(Traducere - Petre Solomon)

Versuri adresate reverendului J.T. Beecherdupa ce acesta l-a sfatuit

3

pe autorul lor sa fie mai sociabil

Imi spui, draga Beecher, sa-i caut pe oameni -Nu neg ca acesta e-un sfat intelept,Dar singuratatea-ntr-o lume de fameni,De care mi-e sila, e-un drum mult mai drept.

De ce as urma gloata Modei, credula,De ce m-as supune stapanilor ei?De ce sa aplaud prostia fudula,De ce sa-mi leg viata de prosti si misei?

Cunosc gustul dulce, dar si-amaraciuneaIubirii; in prietenie-am crezut.Prudenta-o resping, preferand pasiunea,Dar stiu: si-un preten poate fi prefacut.

Ce-nseamna Averea? Se spulbera iuteCand Soarta se-ncrunta, sau Despotii vin.Ce-i Rangul? - strigoi al puterii pierdute.Ce-i Moda? - Eu numai la glorie tin.

Prometeu

I

Titan! Al omenirii chin,Mereu dispretuit de zei,In ochii-ti, vesnice scantei,S-a oglindit intreg, hain.Ti-a fost rasplată suferintaCare ti-a măcinat fiinta,Si lantul, vulturul, o stanca,Tortura crîncenă si-adîncaPe care-o inimă vitează,Doar solitudinii-o trădează,In mîndra ei insingurare, -Dar şi atunci cu-o şoaptă mutăCa cel de sus să nu-i audăSuspinul stins în murmurare.

II

Titan! Ţi-a fost prin chinuri scrisSă-nfrunţi necruţătoarea vrere.Te-a schingiuit, nu te-a ucis,Caci sumbra cerului putereSi-a soartei crudă tiranie,

4

Suflarea urii care-nvieFăpturile, si stă la pîndăCa dupa plac să le doboare,Nu s-a-ndurat să te omoare:Eternul chin ti-a fost osîndăZdrobit ca fierul pe ilău,Fu, decît chinul tău, mai mareNecontenita-ameninţareCa spînzura peste călău.Tu n-ai vrut să-i arăti destinulCe-l cunosteai, sporindu-i chinul.Tăcerea ta i-a fost sentinţa.Zadarnic l-a-ncercat căinţaCăci fulgerul in mîna saDe spaimă-ascunsă, tremura.

III

Prin îndrăzneala ta divinăAi vrut s-alungi din lume jalea,Ai vrut sa ne dezvălui caleaPrin judecată, spre lumina.Deşi de Cer impiedicat,Prin uriaşa ta răbdare,Cumplitul chin ce-ai îndurat,Prin gandul nalt ce nu fu-n starePămînt si ceruri să-l doboare, -Tu eşti o pilda de urmat.Iar pentru toţi cei muritoriUn simbol al puterii lor.Tot omul are, ca şi tine,O parte de-nsuşiri divine:Şavoi mîlos din sursă clară.Stăpîn pe-a lui ursită-n parte,Pînă a nu ajunge-n moarte,El îsi cunoaşte trista soartăSpre care scurtul drum il poartă,Îndurerarea solitarăMuiată-n lacrime şi sînge ,Dar ştie că le poate-nfrîngePrin judecată si voinţă,Că va supune, chiar prin chinNe'ndurătorul lui destin,Făcînd din moarte-o biruintă.

Visul

I

5

Ni-i viaţa dublă: somnul îsi are lumea lui -Hotărnicind tărîmul ce s-a numit greşitViaţă si moarte. - Somnul isi are lumea lui:Fantastic, fără margini imperiu, străbătut De-a visului suflare, ce trece incărcatDe bucurii si lacrimi, de zbucium sau tăceri.Ades, străbate visul, chiar trezi, al nostru gînd,Presară plumb asupră-i, sau îl avîntă-n slăvi,Se-mplîntă-n noi şi-n două fiinţa ne-o despică,Răstălmăceşte timpul şi-asemeni c-un trimisAl veşniciei, duhuri recheamă din trecut,Dezleagă viitorul, căci ele au putereaTiranică-a plăcerii şi-a suferinţei. FacCe vor din noi, ce n-am fost nicicînd şi ne-nspăimîntăCu umbrele ivite din timpii ce-au apus.Părelnic e trecutul? Si visurile-s, oare, Răsaduri ale mintii? Dezvăluie, o, spirit,Plămada pe pămîntul acesta risipită,Spre-a zămisli fiinţe mai mandre decît noi,Fapturi ce-au frînt zăgazul nimicniciilor.

Voi povesti-ntîmplarea ce mi-a vădit-o visulPe cand dormeam; căci gîndul, imbrătişat de somn,E-n stare să străbată prin vreme şi să-nchege O viaţă, in fugarul răstimp al unui ceas.

II

Două fapturi văzut-am, în plină tinereţe,Şezînd, întinse-n iarbă, pe-un delusor tihnit,Colină care-ncheie, cu dulcea-i pantă, sirul Unduitor de dealuri şi care nu-şi muiaPicioarele in mare, ci, o scăldau, la poale:Podgoriile, crîngul si lanurile verzi...Iar in oceanu-acesta se arăta, ici-colo,Un coperiş de ţară si fumul, şerpuind Către senin. Colina de-un brîu era încinsă,O verde diademă de pomi, sădiţi de mînăDe om, si nu de mîna capricioasei firi.Deci fata şi flăcăul, precum v-am spus, priveauDe pe colină: fata, in jurul ei; flăcăulLa ea - la fel de tineri dar osebiţi ca vărstă.Se presimtea femeia in ea, precum se-aratăIn ceaţa serii, luna, pe cîtă vreme elUn copilandru incă părea arzînd de dor.Căci ochii lui în lume un singur chip zareau:Ai fetei de alături, intipărit in minte

6

Ca-n veci să nu se şteargă, printr-însa el trăiaŞi glăsuia printr-însa, cutremurat atunci Cînd ea vorbea şi lumea printr-însa o vedea,Prin ochii mari ai fetei întrezărea culoarea,Suflarea-i se-mpletise cu răsuflarea ei,Si ea-i era făgaşul noianului de gînduri;Apropierea numai sau glasul ei şoptitFăcea să-i năvălească tot sîngele în faţă,Î-l îngheta in vine, - mereu schimbat la chip,Dar fără a cunoaşte temeiu-acestui zbucium.Ea nu-l iubea şi pieptu-i sălta într-un suspinGîndindu-se la altul. Ea frate-l socoteaPe cel de-alături - frate - căci n-avusese frateŞi se-nvătase încă din frageda pruncie Să îl boteze astfel, ea, ultimul vlăstarAl unui neam de frunte şi vechi. Era un numeCare-i plăcea si totuşi nu-l bucura. De ce?O să dezlege timpul enigma ! De un altulEra indrăgostită fecioara. Chiar şi-acumEa se gîndea la altul şi cerceta de-acolo,De pe colină, zarea, nădăjduind că, poate,Iubitul ei veni-va călare pe-un fugaci,Mai repede ca gîndul, să-i potolească dorul.

III

Dar visu-şi schimbă cursul: văd o străveche casăŞi-un armăsar la poartă, înveşmîntat bogat,Iar in capela veche, flăcăul despre careV-am povestit, el, singur, păsind îngîndurat,Cu faţa pală. Iată-l că prinde-n mînă pana,Se-aşază, sloveneşte ceva ce n-am putut Să desluşesc, in palme apoi şi-ascunde fruntea,Un tremur îl străbate, se scoală şi sfîsieCu mîinile si dinţii scrisoarea, dar nu varsăO lacrimă, ci fruntea-si înalţă-ngînduratŞi liniştit. În vreme ce cugeta, deodatăFemeia mult-iubită-n capelă a pătruns,Senină, zîmbitoare, deşi ştia prea bineCe zbucium îl frămîntă, - ştia, caci ele vădDintr-o privire numai - că inima-i tînjeşteDe dorul ei; ea chinul i-l cunoştea şi, totuşi,Nu-nţelegea nimica. El se clinti din loc,Cu-o strîngere usoara şi rece îi luă mîna,Pe faţa lui , o clipa, se-ntipări noianulDe gînduri tăinuite, dar fără veste, toateSe stinseră, iar mîna-i căzu fără putereCu paşi înceţi spre poartă porni, dar n-arăta

7

C-ar vrea să-şi ia adio: se despărţea zîmbind.Trecu prin greaua poartă-a palatului, urcăÎn şa şi-n lumea largă porni. De-atunci nicicîndN-a mai trecut el pragul bătrîn şi înnegrit.

IV

Se schimbă iară visul; e-acum bărbat, flăcăul,Aflîndu-şi adăpostul într-un ţinut pustiuDogorîtor, sălbatec, el sufletul şi-l scaldăÎn razele de soare, de oameni tuciuriiÎnconjurat, şi stranii, - schimbat şi el la chip.Rătăcitor oe mare şi pe uscat, acumEra o-ngrămădire de chipuri, îmbulziteCa valurile mării deasupra mea, in toateTrăind de o potrivă. Sub cel din urmă chip,În arşiţa amiezii zăcea, culcat sub stîlpiiSurpati, umbrit de zidu-n ruină, martor mutAl celor ce-l durară; păşteau pe mal cămile,Păşteau şi armăsarii, prinşi în pripon, pe mal.Un om veghea în preajmă,-mbrăcat într-o mantaCe flutura în juru-i, în timp ce-ntregul tribDormea culcat în iarbă, subt baldachinu-albastruAl cerului, atăta de străveziu si pur,Că numai Domnul, singur, se răsfrîngea într-însul.

Minciuna e inca straina de mine:Nu stiu adevarul sa-l sulemenesc.De ce sa traiesc ca un rob in rusineSi prosteste-anii tineri sa-mi irosesc?

8