Introducere

Am încercat de-a lungul lucrării mele să evidențiez câteva dintre cele mai importante aspecte ale

totalitarismului comunist începând cu ideologia și curentele filosofice care au fundamentat acest

sistem politic și finalizând cu victimele represiunii comuniste.

Cu siguranță ar fi enorm de multe de spus despre un sistem politic care a creat doar suferință și

care se presupune că a săpat adânc în conștiințele a milioane și milioane de oameni, urme de

neșters doar pentru ca au avut neșansa existențială de a fi fost prinsi în gheara lui de oțel.

Am scris despre precursorii materialismului dialectic, despre creatorii ideologici ai sistemului

totalitar – Marx și Engels – dar și despre transpunerea în viața de zi cu zi a unor dogme filosofice

care inițial poate au avut intenții nobile dar care transpuse în realitate au generat un univers

terifiant.

Am văzut apoi care sunt asemănările frapante adesea, dintre religie și comunism, închegarea

partidelor totalitare, curentele de stânga europene în speță social-democrația vest-europeană.

Am încercat să descriu puterea propagandei totalitare, tratând subiectul bazându-mă pe mari

gânditori ai fenomenului precum Hanah Arendt ori Alain Besancon. M-am referit pe larg în

continuare la comunismul sovietic unde am inclus statul totalitar, poliția politică, putere totală și

desigur, liderul totalitar și cultul personalității.

În partea a doua a lucrării am încercat un excurs în zona comunismului românesc, scriind despre

acapararea puterii politice, anularea drepturilor cetatenesti, distrugerea învățământului, a culturii

și intelectualității românești.

De aici rezidă până la urmă și scopul lucrării mele care este acela de a înțelege și a aprofunda

ideologia comunistă în încearcarea evidențierii pe cât posibil, a câtor mai multe aspecte din

grozăviile pe care o filosofie – cea marxistă – transpusă în realitate, a generat totalitarismul

comunist ce s-a abătut cu forța devastatoare a unui uragan istorico-ideologic asupra lumii în

general și a unei mari părți a Europei în special.

Ca un apendice, am încheiat lucrarea cu un scurt portret bazat pe mărturii, a deținutului politic

roman.

1

Cap. I

FUNDAMENTE IDEOLOGICE

1.1. Ideologii și intelectuali precursori

Ce ar trebui să înțelegem prin ideologie în sens sovietic? Cum bine știm, ea este prezentată

având ca fundament materialismul dialectic. În sens larg, ideologia desemnează ansamblul

ideilor elaborate de clasa dominantă și sub influența acesteia, de o societate de clasă dată. Astfel,

ea reprezintă un sistem de interpretare care oferă posibilitatea puterii să se perpetueze. Ideologii

comuniști au plecat de la premisa că singurul care este în stare să guverneze - o ideologie care se

suprapune perfect pe dorințele majorității – este proletariatul. Aceasta și numai aceasta este în

opinia corifeilor comunismului singura adevărată și prin urmare valabilă. Lenin sublinia exact

acest aspect: “Problema se pune numai astfel: ideologie burgheză sau ideologie socialistă. În

această privință nu există cale de mijloc pentru că omenirea n-a elaborate nicio a treia

ideologie”.1 Ideologia îndeplinește în concepția comuniștilor aceleași funcții de deghizare, de

justificare ca și cea burgheză.

Totuși, experiența istorică ne arată că ideologia sovietică este ceva cu totul nou. Alain Besancon

o cataloghează extrem de exact și cât se poate de plastic: ”Ea este un animal necunoscut care n-a

fost niciodată clasat sau descris, care a stupefiat secolul nostru, așa cum aztecii au fost stupefiați

de calul conchistadorului”.2 Între ideologie și filosofie nu există nicio continuitate de specie,

există de fapt o mutație. Ideologia sovietică preia frânturi din gânditorii cei mai mari ai istoriei.

Este adevărat dintre cei mai buni și doar ceea ce îi convine în atingerea scopului. Genealogia ei

se reclamă din vremurile vechi începând chiar cu Heraclit, Democrit, ajungând la Renaștere cu

Bacon, Descartes, Hobbes și Spinoza și terminând cu Hegel și Marx. La rândul lui acesta din

urma se revendică dacă pot spune astfel, din Darwin. Cert este că doctrina totalitar- comunistă nu

s-a ivit din neant și nu și-a construit caracterul doar printr-o serie de compromisuri prealabile.

Doctrina care a fundamentat totalitarismul comunist a luat naștere lent, contradictoriu și

paradoxal. Formula de stat totalitar este traducerea lui “Stato totalitari” a lui Mussolini din 1925.

1 V.I.Lenin, Ce-i de făcut, apud Alain Besancon, Originile intelectuale ale leninismului, București, Editura Humanitas, 1993, p.62 Ibidem, p.8

2

Pentru Karl Marx teoria revoluției este inseparabilă de practică și de evenimente. Socialiștii au în

comun acceptarea unui anumit determinism: evoluția socială este dictată de legi care îi determină

istoria, etapele, stadiile, fazele și tranzițiile. Așa după cum afirma și intelectualul francez

Francois Chatelet: “Dezbaterea filosofică domină aici problemele cele mai concrete:

materialismul istoric susține necesitatea revoluției, materialismul dialectic îi poate justifica

actualitatea, iar în imperiul țarilor, bolșevicii cuceresc puterea. Apoi ei inventează în noua

realitate, arma care va fi indispensabilă revoluției socialiste: Partidul. Nici pe această temă,

dezbaterea teoretică nu încetează: subiect-obiect al dialecticii, deținător al științei și voce a

maselor, centralizat și democratic, inițiator și gropar al revoluției, Partidul asigură permanența

acesteia, dar crede că poate să decreteze că ea a luat sfârșit sau este prematură”.3

Ideologia regimului totalitar reprezintă stâlpul și fundamentul societății: înlăturând-o, regimul se

prăbușește. Ideologia nu se reduce la sistemul de idei, ea este însuși regimul sovietic.

1.2. Asemănările ideologiei comuniste cu religia

Deoarece am ajuns la concluzia că ideologia marxistă sau comunismul are în subsidiar prezența

unui imaginar colectiv sau a unor mitologii care motivează indivizii și națiunile la acte sociale și

particulare pentru atingerea unei societăți utopice, există o relație sau asemănări între acesta și

religie în general, sau între comunism și creștinism în particular. Deși Karl Marx considera că

religia este ,,opiu pentru popor”, un refugiu în care acesta își găsește fericirea pentru a uita de

sărăcia în care trăiește, putem găsi în gândirea lui forme ale unei religii sociale. În religia

comunistă Dumnezeu este schimbat cu o altă ,,divinitate” – clasa muncitoare. Cărțile sfinte sau

Biblia este schimbată cu ,,Manifesul Partidului Comunist” sau cu cartea lui Marx ,,Capitalul”.

Fiind o religie socială, este nevoie ca ea să fie reprezentată de cler social ,,preoții, apostolii sau

proorocii”: Marx, Engels, Lenin, Stalin. Dacă ducem comparația mai departe, ,,moaștele

comunismului” ce merită o deosebită cinstire sunt: Lenin, Ho si Min, Mao Tze Dun. ,,Serviciile

de cult” se desfășoară sub forma Congreselor Partidului, imnul și simbolul credinței fiind

Internaționala. Vedem, așadar, că deși luptă împotriva ideilor religioase, ei adoptă exact toate

atributele unei religii.

Una dintre trăsăturile comunismului care scoate în evidență un substrat religios

3 F. Chatelet, Concepțiile politice ale secolului XX, București, Editura Humanitas, 1994, p.228

3

existent este mesianismul. Mesia era identificat cu proletariatul. Ei se constituiau în clasa

eliberatoare, în mântuitorii omenirii. Poporului îi atribuie Marx ,,toate virtuțile poporului

mesianic.” Jertfa lor temporară va aduce o răsplată pentru generațiile următoare,

pentru cei care au crezut în ei. Adevărul și binele aparțin numai clasei muncitorești,

care are în lume o misiune specială de indeplinit.

Această ideologie s-a dovedit cea mai nefastă în istoria omenirii, o utopie care

a generat totalitarismul, o iluzie greu plătită de mii de oameni care au crezut în ea,

plătită atât cu o viață grea, cât și cu moartea din cauza bolilor, mizeriei și muncii

forțate în atingerea idealurilor și marilor proiecte comuniste. Realitate arată că această clasă nu a

condus niciodată. Ea a fost doar manipulată. Puțini au fost cei care au reușit să se ridice din

rândurile ei. “Aceștia au alcătuit o elită coruptă, dură, agresivă, dornică de îmbogățire de pe urma

eforturilor celorlalți. Această ,,aristocrație proletară”, cum o numea Lenin, a comis excese

abominabile în numele unui ideal și a condus societatea spre totalitarism și degradare.” 4

1.3. Corifei și apologeți

Printre intelectualii precursori ai ideologiei totalitare din care și-a tras o parte din sevă statul

totalitar comunist se afla gânditorii anarhiști ruși din secolul XIX. Teza maximalismului

propagată de aceștia prinde contur cu adevărat în momentul în care Bakunin declară că

reacționarul trebuie să fie preferat conciliatorului. El îndeamnă la explozia eliberatoare pentru a

menține spiritul revoluționar. În accepția gânditorului rus, cei mai răi sunt “conservatorii

conciliatori” , cei care dau crezare poziției de mijloc. El îi trimite pe aceștia la logica lui Hegel

declarând: “Sensul negativismului se află în destrucția pozitivului”. Un alt gânditor contemporan

lui Bakunin și apropiat acestuia este Belinski. El nu mai crede nici macar în morala hegeliană și

face o mișcare spre stânga. Idealul lui Belinski este socialismul de tip francez din stirpea lui

Voltaire, a enciclopediștilor. Protestul sau politic provine dintr-un spirit de revoltă care revendică

o restabilire a justiției mai degrabă decat un spirit revoluționar ce vizează instaurarea unei noi

ordini statale. Totuși pontifii mișcării anarhice rusești din secolul al XIX-lea, aveau un defect: nu

erau materialiști. Alain Besancon subliniaza că : “Bakunin, Herzen, Belinski, erau prin forța

lucrurilor, revoluționari de cabinet. Ei consideră programul viitor al Rusiei ca pe un proces

4 Vladimir Borțun, articolul ,,Eșecul comunismului”, în http://www.e-scoala.ro/istorie.

4

tumultos, dramatic, altfel spus dialectic. Dialectica era un mijloc comod de a gândi despre Rusia

în generalitatea ei extremă. Ea permitea să fie menținute împreună deplorarea prezentului și

exaltarea destinului istoric al patriei. În sensul speculației, ea oferea freamatul acțiunii”. 5

Am făcut până acuma o trecere succintă în revistă a unei părți a surselor din care s-a întrupat

ideologia totalitar-comunistă. Totuși, lucrarile de căpătâi care au fundamentat-o aparțin în mare

măsură lui Karl Marx și cu precădere “Manifestul Partidului Comunist” din 1848. Scrierile lui

Marx dinainte de 1845 permit o explicație pentru formula Manifestului la un nivel cu adevărat

filosofic. Noțiunea de bază utilizată de gânditorul german este alienarea. Aceasta a fost până la

Hegel un concept teologic, iar marele filosof german a fost primul care l-a preluat în lucrările

sale de început. Când Marx a luat contact cu Hegel ceea l-a marcat a fost tema alienării.

Conform teoriei lui Marx, omul s-a înstrăinat de sine însuși. Dar el ofera și o soluție: depășirea

alienării prin soluționarea tuturor formelor de înstrăinare. Marele politolog italian contemporan

Giovanni Sartori crede că : “aceasta este esența comunismului: reinstaurarea adevăratei și

deplinei libertăți prin încetarea oricărei forme de alienare”.6

Una dintre cele mai mari preocupări și aș adăuga viziuni a lui Marx era dispariția pe cale

naturală a politicii. Karl Marx era convins că atunci când “deosebirile de clasă vor dispărea și

toată producția se va concentra în mâinile indivizilor asociați, puterea populară își va pierde

caracterul politic”.7 În opinia lui Marx, - opinie care se va perpetua pe tot parcursul perioadei

totalitare nu numai în URSS ci și în statele satelite, există trei criterii de bază care fundamentează

societatea comunistă și anume:

- fiecăruia după nevoi;

- fiecăruia dupa munca depusă;

- fiecăruia după posibilități;

Toate acestea implică un comunism deplin, în care nu mai există niciun fel de lipsuri pentru că

devreme ce totul se găsește îndeajuns, fiecare își poate alege ceea ce dorește, nemaiexistând

probleme de distribuire. Marx respingea democrația ca stat și democrașia burgheză, însă era gata

să accepte comunismul ca pe o “democrație deplină”. În al doilea rând, el ducea războiul

libertății liberale, însă de dragul și în numele unei libertăți mult mai mari. Marx respingea

totodată libertățile economice ale liberalismului (proprietate privată, liber-schimb) deoarece le

5 A. Besancon, op.cit. p.886 G. Sartori, Teoria Democratiei Reinterpretata, Iasi, Editura Polirom, 1999, p.3957 K.Marx, Manifestul Partidului Comunist, apud. G.Sartori, op.cit., p.395

5

considera o formă de sclavie. Sartori cade de acord cu faptul că “societatea bună a lui Marx este

rezultatul unei eliberări, nu al unei egalizări. Egalitatea nu este niciodată forța conducătoare a

progresului; ea este presupusă. Mesajul său mesianic este libertarist nu egalitarist”.8 În calitate

de ideologie a mișcării muncitorești, marxismul cunoaște o serie de caracteristici. Cel care le-a

structurat cel mai bine a fost filosoflul polonez al totalitarsimului, Leszeck Kolakowski într-o

celebră analiză dedicată marxismului. A fi marxist înseamnă după Kolakowski printre altele “a fi

convins că trăsăturile evoluției societății capitaliste și în special concentrarea capitalului

provocaseră deja o tendință istorică “naturală” spre socialism; că socialismul implică

proprietatea socială asupra mijloacelor de producție și prin acesta, abolirea exploatării, a

privilegiilor și inegalităților bazate pe discriminări rasiale, naționale, sexuale și religioase; că

socialismul presupune accesul tuturor la educație, existența libertăților democratice (libertatea de

expresie, de reuniune, sistem reprezentativ la toate eșaloanele organizării sociale); că socialismul

este în serviciul umanității în întregime și permite accesul tuturor la bunăstare și la dezvoltarea

culturală nelimitată, dar că lupta pentru socialism se bazează pe clasa muncitoare; că sistemul

capitalist nu poate fi modificat radical doar prin reforme oricât de numeroase ar fi acestea și că

defectele precum șomajul, crizele, mizeria sunt iremediabile; că sistemul capitalist va fi în cele

din urmă eliminat pe cale revoluționară, atunci cand condițiile economice ale capitalismului

precum și conștiința de clasă a proletariatului vor ajunge la maturitate.” 9

Rezumat

Ideologia sovietică preia acele aspect ale vechilor sisteme de gândire ale lumii după bunul plac

și doar pe acelea care îi convin scopului său. Fondatorul materialismului dialectic Karl Marx nu

separă în niciun fel în teoria sa, revoluția de evenimente și practică.

Ideologia regimului comunist este fundamentul societății. Atunci când ea este înlăturată,

regimul se prăbușește. Ideologia este însuși regimul sovietic.

Se poate observa o afinitate extraordinară între ideologia comunista și religie. Dumnezeu este

înlocuit cu “clasa muncitoare”, Manifestul Partidului Comunist devine “biblia” ideologiei,

zeitățile sunt Marx, Engels, Lenin și Stalin.

Mesianismul ocupă la rândul lui un loc preivilegiat în cadrul ideologiei comuniste. Noul Mesia

este proletariatul ramas astfel doar la nivel declarativ.

8 Ibidem, p.3989 L.Kolakowski, Principalele curente ale Marxismului, București, Ed. Curtea Veche, 2009, p212-215

6

Precursorii ideologiei comuniste au fost printre alții anarhiștii ruși Bakunin, Herzen și Belinski.

Corifeii au fost Karl Marx și Friederich Engels.

Cap.II

7

PARTIDUL UNIC – PARTID DE MASE

2.1. Închegarea partidelor totalitare

Întreaga plăsmuire ideologică a marxism-leninismului necesita o formă de exprimare, un

instrument prin intermediul căruia să fie pusă în practică. De fapt întreaga existență a

comunismului ca formă statală s-a bizuit pe producerea și reproducerea de instrumente politice.

Cel mai important dintre toate a fost partidul. Karl Marx face puțină referire în lucrările sale și

cu precădere în Manifestul Partidului Comunist, la noțiunea de partid. Conform “Dicționarului

Comunismului”, “de-a lungul întregii sale existențe, PCUS generat de ideologia marxist-

leninistă, constituie matricea și motorul sistemului sovietic, locul privilegiat unde mai bine de

șapte decenii au fost elaborate și adoptate toate deciziile care angajau URSS în materie de

politică internă și externă”.10

Prin însăși esența sa, partidul comunist exclude din start celelalte formațiuni politice. Este de

fapt condiția esențială a existenței statului totalitar: existența partidului-stat care acoperă toate

sferele de activitate ale vieții sociale. Mai mult, prin intermediul poliției politice (de care ne vom

ocupa ceva mai târziu), partidul unic se află “în tot și în toate“. El se implică profund și cât se

poate de nociv în viața intimă a individului, în familie, în societate. Nimic nu rămâne

necontrolat. Partidul dictează comportamentul uman, al cetățeanului care e privit doar ca o

banală unealtă în scopul atingerii unei utopice stări de bine general. Indivizii umani devin

adevărați cobai într-un criminal proces pseudoștiințific care cuprinde milioane și milioane de

oameni. Partidul conține o dualitate înfricoșătoare și în același timp de o ipocrizie excepțională,

care se caracterizează printr-o fațadă democratică dar printr-o realitate înfiorătoare.

Spre deosebire de vechile partide politice, mișcările totalitare urmăresc să organizeze masele.

Hannah Arendt explica în magistrala lucrare “Originile totalitarismului” cum puțini alții reușesc

să o facă, fundamentul și funcționarea partidului totalitar: “ În vreme ce toate grupurile politice

depind de o forță relativă, mișcările totalitare depind de forța brută a mulțimii până într-atât

încât regimurile totalitare par imposibile, chiar în condiții favorabile, în țări cu o populație

relativ mică”.11 Arendt are o viziune excepțională asupra originii și închegării partidelor

totalitare. Ea subliniază că “mișcările totalitare sunt posibile oriunde se găsesc mase care, dintr-

un motiv sau altul, au căpătat gustul de organizare politică. Masele nu sunt ținute laolaltă prin

10 Stephan Curtois și colab., Dicționarul Comunismului, București, Editura Humanitas, 2008, p.45011 Hannah Arendt, Originile Totalitarismului, București, Editura Humanitas, 1994, p.407

8

conștiința unui interes comun și ele sunt lipsite de acea logică specifică claselor, care se exprimă

prin urmărirea unor obiective precise, limitate și accesibile. […] Potențial, masele există în orice

țară și formează majoritatea acelor numeroși oameni neutri, indiferenți din punct de vedere

politic, care nu intră niciodată într-un partid și care rareori votează”.12

O opinie oarecum similară au și cercetătorii francezi Bernard Deni și Patrick Lecomte. Și ei cad

de acord că forța partidelor totalitare își are originea în masele dezinteresate de politică:

“Consecință a diferențierii la vârf și a lărgirii la bază a democrațiilor burgheze, dezvoltarea

partidelor de masă, dimpotrivă, va oferi grupurilor sociale defavorizate, la acea vreme excluse

din viața politică, structuri de încadrare mai complexe și mai convingătoare, potrivite pentru a

asigura integrarea lor socială. Primele partide de acest tip sunt în fapt emanația mișcării

muncitorești, reprezentând instrumentul politic al luptelor economice și sociale ale

proletariatului industrial european”.13

Funcția fundamentală a partidului unic rezidă in “transformare” adică în crearea de instituții

noi, de tehnici noi și mai ales în formarea “omului nou”, dotat cu o morală și mai ales cu idealuri

noi. De aici provine etica transformatoare a mesajului politic generat de partidul unic – a nimici

trecutul, a construi noul – și fluxul continuu de programe politice și economice, de planuri de

restructurare administrativă.

Acestui tip de partid care conține germenii partidului unic, i se opune totuși cel de “avangardă

revoluționară” elaborat și construit de Lenin, - e adevărat înauntrul Partidului Muncitoresc

Social-Democrat rus. Întemeietorul primului stat comunist din istorie era mânat de credința că

doar un partid cu adevărat revoluționar poate mișca lucrurile. Lenin era ferm convins că social-

democrații doar tărăgănează evoluția istoriei care putea fi înfăptuită numai și numai de un partid

de avangardă. În 1902 Lenin construiește modelul unui astfel de partid printr-un program

revoluționar de organizare și de acțiune articulat pe conștiința de clasă a proletariatului.

Modelul propus de el este conform cercetătorilor francezi amintiți, cel al unei “organizații

militare, puțin extinsă, cât mai clandestină, compusă din detașamente devotate trup și suflet

revoluției, de revoluționari de profesie […] încadrați într-o structură ierarhică de celulă de bază

profesională, puternic articulată vertical și strict închisă orizontal, acești profesioniști ai acțiunii

12 Ibidem, p.41113 B.Denni, P.Lecomte, Sociologia politicului, vol.II, Cluj, Editura Eikon, 2003, p.85

9

partidului întrețin cu trupele lor o relație de autoritate exprimată prin regula “centralismului

democratic””.14

Acest model așa cum demonstrează istoria, se va impune ca o matrice organizațională pentru

toate mișcările subversive sau revoluționare contemporane, mult dincolo de frontierele

ideologice ale marxismului. Cei doi cercetători francezi conchid că “prin intermediul acestor

avataruri, partidul de avangardă al clasei muncitoare se va transformă în partidul-stat de

încadrare totală”.15

2.2. Propaganda totalitară

După cum notam ceva mai sus, totalitarismul s-a bizuit pe instrumente. Unul dintre cele mai

puternice și totodată mai eficiente instrumente de acceptare a noii puteri a fost propaganda. În

concepția lui Lenin, propaganda este o activitate proprie situațiilor de război sau de luptă de

clasă. Ea viza în primul rând formarea conștiinței de clasă a proletariatului. Scopul propagandei

totalitar- comuniste, dar și cea a regimului nazist în Germania mijlocului de secol XX, era să

submineze cât mai distrugător societatea anterioara. Unul dintre argumente, poate cel mai

efficient, - l-a reprezentat reducerea la o figură cât mai detestabilă a oponenților revoluției. Este

o logică de tip maniheist, care îl opune pe prieten dușmanului. Odată ajunși la putere, bolșevicii

adaugă propagandei și apărarea URSS, construcția socialismului și formarea “omului nou”.

Conform Dicționarului Comunismului “propagandistul prezintă multe idei câtorva indivizi cu

scopul de a le aprofunda “conștiința de clasă” ; agitatorul prezintă un număr mic de idei unei

mase de oameni, cu scopul de a le lansa în acțiune”.16 Conștient de puterea de manipulare a

presei, Lenin ajunge cu mult înainte de întemeierea URSS la concluzia că ziarul este un bun

“organizator colectiv”. Dar odată ajunși la putere, bolșevicii instituie cenzura generalizată și pun

“toate mijloacele de comunicare în slujba unei propagande care se exprimă într-o limbă specială,

apărută sub Lenin și care avea să triumfe sub Stalin – limba de lemn”.17

Analizând în profunzime puterea propagandei totalitare, Hannah Arendt crede că există o

legătură indisolubilă între presiunea venită din lumea liberă asupra sistemului totalitar și

intensitatea propagandei ca instrument de bază al utopiei totalitare: “Relația dintre propagandă și

îndoctrinare depinde de obicei de proporțiile mișcării pe de o parte, și de presiunea exterioară, pe 14 B.Denni, P.Lecomte, op.cit. p.8815 Ibidem, p.8916 Stephan Curtois si colab., op.cit., p.8517 Ibidem, p.86

10

de altă parte. Cu cât e mai mică mișcarea, cu atât mai multă energie se va cheltui în pură

propagandă; cu cât e mai mare presiunea asupra regimurilor totalitare din lumea exterioară – o

presiune care nici chiar în spatele Cortinei de Fier nu poate fi total ignorată – cu atât mai activ se

vor angaja dictatorii totalitari în propagandă”.18

Arendt continuă cu un pasaj care ne poate oferi dimensiunile adevarate ale propagandei

totalitare: “Propaganda totalitară a ridicat scientismul ideologic și tehnica sa profetică la un nivel

necunoscut de eficiență a metodei și de absurditate a conținutului, pentru că vorbind la modul

demagogic, nu există o cale mai eficientă pentru a evita discuțiile decât prin scoaterea unui

argument de sub controlul prezentelui și afirmând că doar viitorul îi poate dovedi meritele.

Principalul defect al propagandei totalitare este că nu poate satisface dorința maselor pentru o

lume complet consistentă, comprehensibilă și previzibilă, fără a intra serios în conflict cu bunul

simț.19

Comunismul, care s-a pretins o nouă civilizaţie, superioară celei capitaliste pe care a negat-o cu

pasiune, a forţat sute de milioane de oameni să traiască într-un univers închis, represiv şi

umilitor. La nivelul teoretic, al scopurilor proclamate, comunismul s-a pretins întruchiparea

"umanismului absolut", o societate din care au dispărut distincţiile de clasă şi în care oamenii ar

putea trăi într-o deplină libertate. Libertatea însăşi, în concepţia marxistă, singura permisă sub

regimul comunist, era definită drept necesitate înţeleasă. Partidul comunist era proclamat drept

deţinătorul adevărului universal, având astfel dreptul să definească modalităţile de "înţelegere a

necesităţii". Comunismul a fost o concepţie utopică, înrădăcinată în visul suprimării, cu orice

preţ, a proprietăţii private şi a construirii unui univers al egalităţii totale. Dictatul leninist asupra

realităţii a urmărit să transforme individul într-o simplă rotiţă din imensa maşinărie a

despotismului partidului unic. Ceea ce nu înseamnă că această strategie a reuşit pe deplin.

Dimpotrivă chiar, oamenii au rezistat în difierite feluri, au existat diverse grade de opoziţie, dar

şi felurite grade de complicitate. Comparate cu toate celelalte partide şi mişcări, caracteristica lor

externă cea mai evidentă este cererea lor de loialitate totală, nelimitată, necondiţionată şi

inalterabilă în raport cu membrul individual"(2). Ceea ce s-a realizat a fost o nouă formă de

sclavagism care a inclus, pe lângă controlul vieţii economice, politice şi sociale, şi condiţionarea

mentală a subiecţilor statului totalitar. În sistemul totalitar comunist, partidul era cel care definea

deopotrivă ceea ce era permis şi ceea ce era interzis. Spre a relua o formulă a lui George Orwell,

18 Hanna Arendt, op.cit., p.45119 Ibidem, p.461

11

în universul totalitar, tot ce nu este interzis, este obligatoriu. Inclusiv datoria oamenilor de a fi

fericiţi în pofida condiţiilor degradante la care îi condamna sistemul. Comunismul a fost o

doctrină economică, morală, socială şi culturală radicală, fundamentată pe principiul realizării

unor idealuri transformiste, totalizante. Din cauza scopurilor de natură universalistă, a

promisiunilor sale de factură escatologică şi a ambiţiilor totalizante, comunismul a fost definit

drept o religie secular. Ultima stație a comunismului o constituia crearea unei civilizaţii specifice

a cărei unitate de măsura antropologică o reprezenta Omul Nou. Umanismul bolşevic a fost

întotdeauna predeterminat de succesul cauzei în slujba căreia era invocat. Existenţa individului

avea sens numai atât timp cât contribuia la realizarea utopiei sociale. Leninismul a presupus o

concepţie transformistă, radical utilitară a politicului, concepţie care s-a materializat în

divinizarea unui partid-stat mitic care avea drept de viaţă şi de moarte asupra cetăţenilor săi.

Modelul leninist considera omogenizarea spaţiului social drept un ideal politic şi pragmatic.

Ideologia a constituit fundamentul întregului sistem comunist, definindu-i întreaga-i structură şi

existenţă, iar Stalin a dus la extrem logica intolerantă afirmată iniţial de către Lenin,

transformând URSS într-un stat concentraţionar. Dintr-o elită revoluţionară, partidul comunist a

devenit o castă birocratică având drept scop cardinal consolidarea şi perpetuarea puterii şi a

privilegiilor liderului. Totodată, comunismul a încercat să monopolizeze şi să controleze orice

discurs identitar.

Rezumat

Partidul comunist exclude de la bun început existența celorlalte partide. Partidul comunist

totalitar se implică în tot, el controlează totul, inclusiv viața privată a cetățenilor.

Partidul comunist este un partid de mase, în vreme ce partidele burgheze sunt organizații din care

se recrutează elitele. Cum spune Hannah Arendt, mișcările totalitare depind de forța brută a

mulțimii.

Funcția capitală a partidului unic este aceea de modelare a omului nou. În laboratoarele sale

secrete, el plăzmuiește neîncetat mecanisme prin care trecutul este nimicit și dacă nu se poate

astfel, blasfemiat. Viitorul aparține “omului nou”, al carui scop unic este propagandistic doar,

binele general.

Așa cum s-a vazut și în România, partidul unic tinde să acapareze întreaga societate.

12

Unul dintre instrumentele de baza ale partidului comunist a fost propaganda. Acest mijloc de

corupere a firescului, de maltratare subtilă a conștiinței umane, avea drept scop detestarea

oponenților politici. Dacă la nivel pur teoretic partidul totalitar și ideologia comunistă au pretins

că întruchipează umanismul profund și unic, la nivel real s-au produs adevărate tragedii umane.

Cap III.

SOCIALISMUL EUROPEAN

În continuarea lucrării voi încerca să detaliez câteva aspecte ale socialismului european din

perioada apariției și dezvoltării mișcărilor muncitorești. Am ales să fac acest demers pentru că mi

13

se pare interesant de pus în antiteză cele două tipuri de socialism care până la urmă au pornit

dintr-un trunchi istoric comun dar care au avut rezultate cu totul diferite.

Cum vom vedea, mișcările muncitorești occidentale au ales cucerirea puterii înlăuntrul

mecanismelor democratice, în timp ce socialiștii ruși au purces pe calea revoluției. Cu alte

cuvinte consider că este demn de așezat față în față evoluția celor două căi istorice din care

putem extrage o întrebare retorica la care totuși trecutul ne-a dat un raspuns cât se poate de

sumbru: a fost mai bună calea occidentală de “anesteziere” și apoi de cucerire a puterii sau cea

“chirurgicală” urmată neabătut de Rusia sovietelor?

3.1. Doctrine și curente

Acumularea și circulația capitalurilor în cadrele economiei burgheze, apariția și dezvoltarea

marilor companii industriale, circulația capitalului și a mărfurilor, ofereau un contur tot mai

pregnant peisajului social al civilizației occidentale: burghezia pe de o parte și proletariatul

industrial pe de alta, ocupă deja poziții antagonice în cadrul structurii sociale. Este punctul de

pornire în opinia mea a doctrinei socialiste.

Socialismul reprezintă după unii autori, o reacție socială față de ordinea existentă, foarte

polarizată, născută prin acumularea primitivă de capital. Din această perspectivă, dincolo de

evoluțiile sale premarxiste, revoluționar-marxiste, sau reformistă dar anti-marxistă, socialismul

ne apare ca o expresie ideologică emancipatoare a clasei muncitoare. Socialismul este o formă de

opoziție față de capitalism și față de liberalismul clasic.

Analiza acestei doctrine ridică întrebări și probleme de importanță teoretică dar și practică:

- a reprezentat socialismul viitorul necesar al umanității sau doar un viitor posibil al acesteia?

- este socialismul o știință a societății sau o alegere de ordin etic?

- este socialismul doctrina unei singure clase sau are o pondere mult mai însemnată?

- care este forma cea mai adecvată a socialismului: revoluția sau reforma în cadrul statului

burghez?

- există vreun raport între socialism și democrație?

Iată doar câteva întrebări care necesită un răspuns, dar la care totuși istoria ne-a oferit unele după

cum am văzut deja.

3.1. Social-democrația

14

Ideile doctrinei social-democrate au apărut în mișcarea socialistă europeană la sfârșitul

secolului XIX în condițiile disputelor ideologice din cadrul Internaționalei a II – a (1889 - 1914)

dintre marxiști- susținătorii socialismului revoluționar comunizant și revizioniști – adepții

socialismului democratic reformist. În perioada de trecere dintre secolele XIX și XX,

Internaționala Socialistă a fost placa turnanată a mișcării muncitorești și a ideologiei socialiste.

Din dezbaterile de aici s-au născut curentele și strategiile politice ale mișcării socialiste care, așa

cum am văzut, au ocupat un loc important în istoria secolului XX.

Se pot distinge astfel trei confruntări majore ideologico-filosofice:

- lupta marxismului împotriva anarhismului (am amintit despre ea în capitolul 1);

- disputa dintre ortodoxia revoluționară și “erezia reformistă”;

- ciocnirea marxismului clasic cu leninismul dupa apariția bolșevismului și mai ales după

Revoluția eșuată din 1905.

Deși diferit ca pondere în diversele partide socialiste din țările Europei Occidentale, marxismul

a fost în perioada Internaționalei a II – a Socialistă o doctrină politică care a jucat un rol

importantă în trezirea conștiinței de clasă și organizarea politică națională și internațională a

proletariatului.

Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, are loc în Europa Occidentală și în Statele Unite un proces de

maturizare a capitalismului. Din punct de vedere social-politic, o eventuală continuare a

acumulării primitive de capital, ar fi însemnat instalarea subdezvoltării și foarte probabil,

dezagregarea sistemului. Cu alte cuvinte capitalismul a reușit sa se plieze pe noile condiții

isotrice. Altfel, ar fi fost confirmat scenariul marxismului comunist. Trecerea de la capitalismul

individualist-antreprenorial centrat pe acumularea primitivă a capitalului la capitalismul

managerial cu funcții sociale s-a realizat într-o serie de țări occidentale în condițiile ascensiunii

principiilor democratice și ale implementării acestora în regimuri politice pluri-partidiste,

parlamentare.

În acest context are loc trecerea de la individualismul concurențial la liberalismul clasic, rolul

instituțiilor statului se reduce la garantarea libertății individuale și a securității private.

Problemele raporturilor de muncă dintre patroni și salariați rămâneau în afara competențelor

statului, ele reglându-se concurențial prin jocul natural al cererii și ofertei. Către sfârșitul

secolului al XIX-lea însă, începe să se impună intervenția statului în reglarea unor procese

sociale prin aplicarea unor politici vizând redistribuirea veniturilor și finalizarea echitabilă a

15

contractelor de muncă dintre organizații patronale și sindicate. Așadar, o inovație socială –

capitalismul managerial – este cel care deschide calea producerii unor importante modificări

democratice în structura socială, în sensul depolarizării acesteia prin inițierea procesului de

deproletizare a clasei muncitoare și creșterea numerică a clasei mijlocii, însoțită de creșterea

influenței acesteia.

După cum a arătat și Leszek Kolakowski, “recunoașterea principiului intervenției statului în

relațiile dintre muncitori și patroni și posibilitatea de a influența instanțele legislative prin

intermediul alegerilor libere, plasează partidele socialiste ale Europei Occidentale în fața unei

situații la care strategia marxistă nu avea un răspuns clar. A sta în parlamentul burghez și a face

de aici să se adopte legi în interesul muncitorilor, nu însemna a contribui la amelioararea

capitalismului”.20 Ortodoxia revoluționară marxistă apărea astfel într-o situație ideologică

precară. Ea era atacată și de anarhiști care considerau că sistemul capitalist nu poate fi ameliorat

dar era deasemenea subminată și din interior.

În general, socialismul nu mai este văzut acum, nici din punct de vedere teoretic dar nici practic

ca fiind separat de societatea burgheză ci ca parte integrantă a unui proces comun de dezvoltare,

expresie a ceea ce are el mai bun, derivând din rezervorul umanismului occidental.

3.2. Social democrația. Formulări și interpretări europene

Voi oferi în continuare câteva puncte de reper ale social-democrației din unele state occidentale

din perioada respectivă. În Franța bunăoară, socialiștii se grupează în jurul lui Jean Jaures,

Bendot Malon și Alexandre Millerand. Prin dictonul lor “să fim revolutionari când

circumstanțele o cer și reformiști mereu” ei au susținut cucerirea puterii pe calea democratică a

alegerilor libere, subsituirea necesară și progresivă a proprietății private cu proprietatea socială.

Opunându-se internaționalismului, socialiștii francezi au apărat idea națională. Fondat pe baze

morale, republicane și naționale, aflat în luptă cu anarhismul dar și cu marxismul, socialismul

francez a reușit să concentreze forțele politice ale stângii în Partidul Socialist. Principalul

teoretician al socialismului francez, Jean Jaures declara “Socialismul nu înseamnă distrugere ci

organizare și creație”. Să recunoaștem că victoria socialismului în Rusia și apoi impunerea lui in

țările satelite nu numai că a marcat dezlanțuirea sălbăticiei, ci ca să-l parafrazăm pe Jaures, a

20 L. Kolakowski, op.cit. p.14

16

însemnat o organizare a distrugerii și o nimicirea a creației umane cum niciodată nu s-a mai

întâmplat, poate doar în timpul regimului nazist.

Socialismul englez nu are influențe marxiste. Fundamentele intelectuale din Fabian Society nu

sunt revoluționar-marxiste ci socialist-reformiste. Legătura dintre socialiștii fabieni și

revizioniști se baza pe credința în “inevitabilitatea gradualității”, pe un optimism privind

eficacitatea proiectelor reformelor socialiste. Fabian Essays in Socialism (1889) – principala

referință intelectuală a socialismului englez, se constituie ca un program de reforme graduale în

netă contradicție cu teoria marxistă. Egalitatea socială și planificarea rațională a economiei –

susțin socialiștii englezi, pot fi atinse printr-o presiune democratică crescândă exercitată în

cadrele instituționale existente.

Spre deosebire de englezi, socialiștii belgieni sunt situați mult mai aproape de vederile marxiste.

De altfel, principalul lor ideolog, Emile Vandervelde, se considera marxist. Respingând

determinismul economic, el acceptă doar ideea că tendința generală a economiei capitaliste este

socializarea industriei. Aceasta nu implică însă, spune Vandervelde, acceptarea teoriei

pauperizării și nici aceea privind caracterul ineluctabil al revoluției comuniste. Totul indică

dimpotrivă, că socialismul se poate realiza pas cu pas, pe căi multiple și în niciun caz sub o

formă unică. Trebuie să ne eliberăm de marxism susțin socialiștii belgieni, nu pentru că nu a fost

cândva necesar, ci tocmai pentru ca a devenit caduc. Cunoașterea realității capitaliste în faza

acumulării primitive de capital a fost necesară, dar astăzi ea nu mai ajută la fundamentarea

rațiunii socialismului, între timp societatea capitalistă s-a schimbat radical, dar nu în sensul dorit

de Marx. Socialismul - declarau ideologii belgieni socialiștit, trebuie să fie opera celor interesați

în echitatea socială, nu rezultatul urii și al luptei de clasă. Nu lupta de clasă a unei părți a

societății este calea spre socialism ci revendicările legale dirijate spre realizarea normelor

universal valabile ca dreptul cetățeanului de a participa la viața politică, dreptul muncitorilor de

a-și negocia condițiile de muncă, dreptul producătorului la produsul muncii sale etc.

Conchizând asupra fundamentelor intelectuale ale doctrinei social-democrate trebuie să

subliniem că aceasta s-a clădit pe temelia evoluționismului sociologic și pe cea morală a

umanismului.

Rezumat

17

Social-democrația europeană a apărut în urma disputelor din cadrul Internaționalei a doua

Socialiste (1889 - 1914) dintre marxiștii dogmatici – susținători ai revoluției permanente și

revizioniști – adepți ai reformelor pe cale pașnică.

În condițiile sfârșirii etapei capitaliste de acumulare primitive de capital, își face loc

liberalismul managerial care înglobează și funcții sociale.

În țări precum Austria, Franța, Germania și Italia, mișcarea comunistă nu are aceiași aderență ca

în Răsărit. Cu toate că Anglia și Statele Unite au produs în epoca mari partide socialiste,

aderența lor la marxism a fost ca și inexistentă.

Secretarul lui Engles, Edward Bernstein, este unul dintre criticii cei mai profunzi ai mișcării

marxiste. El a sesizat foarte corect anumite aspecte etice și psihologice ale socialismului.

Printre țările cu o puternică mișcare socialistă s-a situat și Franța. Jean Jaures – principalul

ideolog socialist francez, apără ideea națională ceea ce era în contradicție cu internaționalismul

marxist.

Cap IV.

SOCIALISMUL RUS. STATUL TOTALITAR

Conform dicționarului de sociologie Larousse, totalitarismul poate fi definit “ca un regim

politic care urmărește absorbția societății civile de către stat, până la distrugerea conștiinței

18

umane. […] Totalitarismul rezultă deopotrivă din victoria durabilă a puterii ideologice și din

eșecul ideologiei, adică din imposibilitatea de a-și ține promisiunea realizării unei noi umanități

reconciliante. Confruntată cu realitatea rebelă, puterea se străduie să distrugă conștiințele

oamenilor. Totalitarismul nu a fost niciodată realizat integral și fără îndoială este irealizabil.

Totuși, regimurile comuniste cele mai desăvârșite înclină sau au înclinat să se apropie de acest

“model””.21

Cu toate că privit din perspectivă istorică statul totalitar pare extrem de complex, în realitate

puterea sa exceptională, rivală doar cu alte forme statale cu mult mai primitive din epoci trecute,

s-a bizuit pe câteva categorii distincte:

- poliția politică

- liderul totalitar

- cultul personalității

- propaganda totalitară

Toate acestea au dus la o forma aberantă de guvernare, închegată într-un stat bazat pe o

birocrație extremă și în care, în ciuda clamării propagandistice a poziționării omului în centru

preocupărilor statului, omul ca entitate fizică și spirituaă devenise total neînsemnat.

În statul totalitar, așa cum genial a evidențiat în romanele sale parabolă scriitorul britanic

George Orwell, contează doar o singură persoană, cel situat în vârful ierarhiei de partid. Mai

mult, el se confundă cu partidul-stat cumulând funcțiile cele mai înalte și cu autoritate absolută:

șeful partidului, șeful statului, șeful armatei. El este Big Brother. Toți ceilalți membrii ai

societății începând cu cei aflați pe coridoarele puterii și terminând cu cei de pe treapta socială

cea mai de jos, devin neînsemnați în raport cu liderul totalitar.

Dacă în prima perioadă a statului totalitar bolsevic V.I. Lenin mai acorda ceva privilegii

(aproape neînsemnate, totuși) spiritului democratic, idealului revoluției infăptuită “prin oameni

și pentru oameni”, în epoca următoare, Iosif Stalin,- urmașul acestuia la conducerea statului

totalitar a anulat orice formă de democrație internă de partid.

Instrumentul principal de control total al întregii societăți este poliția politică.

4.1. Poliția politică

21 Dicționarul Larousse, Totalitarismul, București, Editura Univers Enciclopedic, 1996, p.304

19

Trebuie spus din capul locului că Rusia poseda un trecut bogat în controlul, supravegherea și

eliminarea cel mai adesea pe baze pur-imaginare a adversarilor establishmentului oricare ar fi

fost el. Începând cu Opricinina lui Ivan cel Groaznic din secolul XVI dirijată de sângerosul

Maliuta Skuratov, trecând prin Ohrana țaristă și ajungând la CEKA postrevoluționară, rușii s-au

conformat regulilor unui stat autoritar în trecut și totalitar în epoca contemporană.

Înființată imediat dupa Revoluția bolșevică din 1917 de către Felix Djerzinski la inițiativa lui

Lenin, Ceka – tenebroasa organizație cu atribuții de control total, a pus bazele adevăratului stat

polițienesc totalitar. Poliția politică bolșevică a suferit de-a lungul timpului mai multe modificări

ale titulaturii (NKVD, MVD, KGB) dar nu și-a schimbat și diminuat niciodată puterea și

presiunea asupra maselor.

În mâinile liderului totalitar o astfel de organizație devenea arma cea mai temută în plan intern

dar și internațional. În spijinul celor scrise voi aminti doar de asasinatul asupra lui Lev Troțki din

1940 în Mexic de catre un agent NKVD, la multi ani dupa exilarea fostului creator al Armatei

Rosii. Brațul înarmat al Revoluției e lung și mai ales, nu uită și nu iartă. Sub amenințarea

pemanentă a dispariției fizice, cetățenii statului totalitar erau banali executanți ai ordinelor și

capriciilor liderului totalitar, într-un univers perfect ermetic. Dar așa cum afirmă Gozman și

Etkind, “orice putere stabilă este stabilă tocmai pentru că ea convine din punct de vedere

psihologic, multora”.22

De fapt poliția politică în statul totalitar este atât o forță de securitate a partidului însărcinată să-l

apere și să-l mențină la putere pe lider cât și un instrument menit să reprime fără nicio judecată,

în secret, categorii întregi de populație: burghezi, aristocrați, ofițeri etc.

Obiectivele sale sunt:

- neutralizarea “dușmanilor poporului” prin trimiterea lor în lagăre și închisori;

- exterminarea prin asasinate;

- teroarea opozanților prin puterea exemplului.

Spre a sublinia puterea devastatoare a acestei organizații și mai ales încrederea de care se bucura

în rândul liderilor statului, voi cita o statistică care expune creșterea aproape exponențială a

cadrelor de securitate într-o perioada foarte scurtă. Numărul acestora a sărit de la circa 15.000 în

1918 la 260.000 în 1921.

22 V.Gozman și A.Etkind, De la cultul puterii la puterea oamenilor, București, Editura Anima, 1991, p.8

20

Am scris mai sus despre așa numiții “dușmani ai poporului”. Arestarea unor oameni nevinovați

era doar o verigă din lanțul terorii staliniste. Scopul urmărit nu era numai izolarea sau reprimarea

indezirabililor. Așa după cum subliniază și Roy Medvedev, în anchetele poliției politice erau

permise orice metode: “Trebuia înfrântă voința acestora, trebuia ca ei înșiși să facă mărturisiri

false de spionaj și diversiune, să se declare “dușmani ai poporului”. Prin metode și forme legale

de anchetă, acest lucru ar fi fost imposibil, așa că Stalin a aprobat aplicare metodelor fizice de

presiune. […] Molestarea deținutilor, privarea de somn, torturarea cu ajutorul căldurii sau a

frigului, înfometarea și privarea de apă – au fost larg aplicate față de “diversioniști”. ” 23 Poliția

politică nu cunoaște nicio limită. Dacă până și Inchiziția spaniolă în Evul Mediu impusese

anumite limite ale torturii, agenții poliției totalitare nu le cunoșteau. Roy Medvedev explică:

“Anchetatorii sălbatici nu se rezumau la bătăi, ci ii mutilau pe deținuti: le scoteau ochii, le

smulgeau unghiile, îi ardeau cu fierul roșu, le rupeau mâinile și picioarele, le zdrobeau organele

genitale.”24

Teroarea era desăvârșită. Nimeni nu se simțea în siguranță, nimeni nu știa dacă și când îi va veni

rândul să intre în malaxorul criminal al poliției politice. Erau distruse și ultimele rămășițe de

umanitate. Poliția politică își face pe deplin datoria. În deschiderea monumentalei sale mărturii

“Arhipelagul Gulag”, Alexandr Soljenițin ilustrează perfect modul cum se produceau arestările:

“Țârâitul strident al soneriei în miez de noapte ori bătăile brutale în ușă. Intrarea bravă a

cizmelor neșterse pe preșul de la prag ale vajnicilor agenți ai securității. Și în spatele lor,

martorul, covârșit și speriat de moarte. (Ce nevoie o fi de acest martor? La așa ceva, victimele

nici nu îndrăznesc să se gândească, agenții au uitat și ei, dar așa se cuvine dupa instrucțiuni și el

trebuie să rămână acolo toată noaptea, iar spre dimineață să semneze. Pentru martorul ridicat din

patul său este de asemenea un chin: să meargă noapte de noapte și să ajute la arestarea vecinilor

și cunoscuților săi)”.25

În 1946 NKVD continuatorul CEKA devine MVD- Ministerul de Interne care se transformă

după moartea lui Stalin într-o clasică structură de poliție. În 1954 ia naștere temutul KGB –

Comitetul Securitatii Statului. El va păstra aceleași structuri până la dizolvarea sa (ipotetică după

unii autori) din 1991. Sarcinile îi sunt aceleași ca și în urmă cu decenii: lupta împotriva

spionajului, contraspionaj, protecția liderilor, supravegherea generală a populației.

23 Roy Medvedev, Despre Stalin și Stalinism, București, Editura Humanitas, 1991, p.23424 Ibidem, p.23525 Aexandr Sojenițin, Arhipelagul Gulag, vol.I, București, Editura Univers, 1997, p.9

21

4.2. Puterea totală

În clasica lucrare “Teoria democrației reinterpretată”, Giovanni Sartori enumeră cinci cerințe de

care depinde existența statului totalitar:

- “ideologia oficială

- un singur partid de masă controlat de oligarhie

- monopolul guvernamental al armamentului

- monopolul guvernamental asupra mass-media

- un sistem de poliție terorist.

Nu mult după aceea a fost adaugată o a șasea – o economie dirijată de la nivel central.26

Majoritatea autorilor care au studiat și analizat fenomenul totalitar, cad de acord că întreaga

practică a acestuia are scopul de a transforma o lume dinamică și schimbătoare într-una

încremenită. Cu cât e mai închisă lumea totalitară, cu atât oamenii pot fi înșelați mai bine.

Esențial este să le fie răpită posibilitatea de a verifica spusele dictatorului, de a le compara cu

realitatea. Tăinuind totul, statul totalitar face posibile miracole peste tot. Principalii dușmani ai

statului totalitar nu sunt agresorii închipuiți ci natura însăși. Natura lucrurilor și a oamenilor.

Giovanni Sartori explică mult mai clar acest fenomen, făcând o trimitere la fundamentele

statului totalitar bolșevic: “Dispariția statului (țarist) s-a produs între 7 noiembrie 1917 și 19 iulie

1918 (când noua constituție a intrat pe rol). Până în martie 1921, cotrolul muncitoresc asupra

industriei a încetat, iar statul leninist a dobândit caracteristici constituționale: era deja un stat fără

opoziție, pe deplin dictatorial. Între 1922-1924, aparatul de stat a tecut în mâinile lui Stalin și

devenise de neclintit.[…] Lenin a fost scutit de priveliștea unei poliții dezlanțuite, omnipotente,

instalată ca pilon a ceea ce se numea în mod ironic, Statul Sovietelor. Cetatea paradisiacă al a lui

Marx a fost adusă de Lenin pe pământ, însă transplantul a dat naștere unui infern”.27

Atunci când a proclamat victoria Revoluției, Lenin era convins că în cel mai scurt timp posibil,

statul ca formă de oprimare își va da duhul. Istoria demonstrează că s-a petrecut exact contrariul.

Nu numai că statul nu s-a dizolvat dimpreună cu clasele sociale, ci el a căpătat forme

monstruoase. În opinia aceluiași mare filosof politic italian, “o dictatură este prin definiție un

stat scăpat de sub control: el își controlează supușii fără a fi controlat de aceștia. De vreme ce o

dictatură este în așa fel concepută încât permite exercitarea unei puteri discreționare și

26 G. Sartori, Op.cit.. p.18727 Ibidem, p.406

22

necontrolate, prin chiar natura ei exclude posibilitatea circumscrierii în cadrul unei limite

temporale și al unei deteriorări evolutive. A promite o libertate ce trebuie mai întâi să treacă prin

tunelul dictaturii e totuna cu a arde banii necesari plăților din ziua următoare. Credibilitatea unei

astfel de promisiuni este egală cu zero. Prin aceasta nu ne rămâne decăt să punem la îndoială și

chiar mai mult, să ne lăsăm pradă disperarii, văzând cât de naiv poate fi omul”.28

Statul totalitar se sprijină pe oamenii cu un anumit tip de conștiință bine definit, îi susține pe

aceștia și îi stimulează. În același timp, îi demască și îi distruge pe cei cu o structură a

personalității contrară modelului dorit.

Una dintre caracteristicile importante ale statului și puterii totalitare este planificarea

miracolelor. Ea fost practicată de-a lungul cincinalelor. Planurile umflate se corectau,

supradimensionându-se și mai mult, iar după faliment se constata succesul.

Așa cum notează Gozman și Etkind, progresul fie el și imaginar era extrem de important în

mentalitatea totalitară: “Progresului i se atribuiau însușiri magice, care trebuiau să justifice pe

dată investițiile mai mult decât nerealiste, ce depășeau orice limită rezonabilă. Realizările

tehnicii deveneau un fel de obiecte sfinte, direct legate de marile sacralități ale cultului puterii.

“Lampa lui Ilici”, canalul I.V.Stalin de la Marea Alba, avionul Maxim Gorki, cel mai mare avion

din lume…Cuceririle utile și inutile ale progresului tehnic aduceau în fiecare casă credința în

atotputernicia conducerii și trebuiau percepute de oameni în însăși calitatea lor magică”. 29

Puterea totalitară stimulează și exploatează credința într-o lume miraculoasă. Atotputernicia

conducerii merge mână în mână cu nevolnicia omului real, absolut înstrainat de viața socială și

sperând într-o minune complet abstractă și nelegată în niciun fel de realitate. Realitatea statului

totalitar este uneori extraordinar surprinsă în parabole literare care înșeală vigilența autorităților.

Acest fapt este evidențiat și de către cei doi autori ruși amintiți care evocă romanul bulgakovian

“Maestrul și Margareta” ce zugrăvește irealitatea statului totalitar: “Uimitoarea senzație de

binecunoscut traită la sfârșitul anilor ’60 de cititorii romanului “Maestrul și Margareta” nu avea

legătură cu ceea ce se povestea efectiv în carte, ci cu caracteristicile esențiale ale societății

totalitare, în care se întamplau mereu miracole atât de teribile încât binele și dreptatea nu mai pot

fi așteptate de la Dumnezeu, care pare să-și fi întors fața de la oameni, ci de la diavol”. 30

28 Ibidem,p.41129 V.Gozman și A.Etkind, Op.cit.p.2530 Ibidem, p.26

23

Într-o forma mistică este descris și rolul partidului în societate. Linia de demarcație dintre acei

conducători care încălcau legea pe de o parte și politica partidului pe de alta, era extrem de

supraevaluată. Posesor al unei justiții imanente, proprie doar partidului, această justiție

transforma partidul într-o organizație magică. El era omniprezent, anonim, trainic și atotputernic.

Hannah Arendt merge mult mai adânc în analiza statului totalitar. Ea crede că adevărata putere

totalitară este ascunsă privirii oamenilor: ”Singura regulă de care oricine, într-un stat totalitar

poate fi sigur este că, cu cât sunt mai vizibile agențiile guvernamentale, cu atât mai puțină putere

au. Potrivit acestei reguli, sovietele, recunoscute printr-o constituție, au mai puțină autoritate

decât partidul; partidul are mai puțină putere decât poliția secretă. Puterea reală începe acolo

unde începe secretul”.31

În concluzie, dominația totalitară urmărește abolirea libertății, eliminarea spontaneității umane și

nu doar o restrângere a libertății. Voința liderului totalitar poate fi întrupată și evocată oriunde și

oricând. El este singurul care nu este legat de nicio ierarhie.

4.3. Liderul totalitar

N-aș fi putut încheia acest capitol al lucrării mele fără să fac referire la personalitatea totalitară.

Liderul totalitar este cel care se găsește în centrul statului totalitar. Voința sa devine sacră, el

însuși este privit de către masele largi dar și de cei din apropiere cu același aer plin de pioșenie.

De aici și paralela făcută adesea de către cei ce s-au aplecat asupra totalitarismului, între

religiozitatea arătată liderului aflat în vârful ierarhiei de partid și cutumele adevăratei religii. Roy

Medvedev subliniază acest aspect preluând un citat din Ilya Ehrenburg: “ La noi se vorbește mult

despre cultul personalității. Pentru începutul anului 1938 mai corectă ar fi fost pur și simplu

rostirea cuvântului “cult” în accepțiunea sa primară, religioasă. Pentru milioane de oameni Stalin

se transformase într-un semizeu mitic; toți îi repetau numele cu emoție, credeau că doar el poate

salva statul sovietic de invazie și destrămare. ”32

Unul dintre primii oameni de știință care au studiat în profunzime psihologia maselor și care a

“ghicit” în ce constă personalitatea totalitară a fost Gustave le Bon. El notează în celebra sa

lucrare “Psihologia mulțimilor” cu privie la personalitatea conducătorilor: “Conducătorii nu sunt

cel mai adesea niște cugetători, ci niște oameni de acțiune. Sunt puțin clarvăzători și nici nu ar

31 H. Arendt, Op.cit. p.52532 I.Ehrenburg, Memorii, apud R. Medvedev, op.cit. p.298

24

putea fi altfel, clarviziunea ducând în general la îndoială și inacțiune. Ei se recrutează mai ales

dintre acei nevrozați, surescitați, semi-alienați, care rătăcesc în zone vecine cu nebunia.” 33 Nu s-

ar putea spune,- dacă îi avem în vedere pe marii dictatori totalitari ai secolului XX, că nu este

așa. Dacă ne gândim doar la Hitler, Stalin ori mai aproape de noi, Pol Pot sau Ceaușescu,

trăsăturile psihice descrise de către cercetătorul francez par foarte aproape de realitate. Puterea

schimbă și natura și oamenii. Puterea absolută a liderilor totalitari schimbă personalitatea la

modul absolut. Iubirea față de putere nu este o sete de putere. Orice sistem politic preocupat de

eficiența sa permite oamenilor să-și exprime deschis tendința spre putere și stimulează

concurența pentru ea. Din contră, pentru politica de cadre a statului totalitar, meritul principal al

omului se dovedește a fi modestia. Gozman și Etkind văd chiar în tablourile atârnate pe pereți ale

chipurilor dictatorilor expresia modestiei: “[Modestia] figura invariabil în apologiile și

necroloagele marilor și micilor dictatori, al căror drum și mod de viață erau, de fapt, străine de

orice modestie. Cultul puterii se dovedește a fi totodată un cult al modestiei”. 34 Cei doi autori ruși

merg mai adânc cu analiza lor asupra personalității totalitariste: “Tot ce aflam despre dictatori

avea darul, dacă nu să insufle credința în imortalitatea lor, atunci măcar să amâne cât mai mult în

conștiința noastră această regretabilă sursă de instabilitate – singura se pare pe care sistemul nu a

putut-o birui. E. Ginzburg își amintește că, auzind la radio comunicatul despre starea sănătății lui

Stalin, a avut un sentiment ciudat: ia uite, are și EL urină… Șocul pe care l-a suferit atunci țara e

legat de surpriza totală provocată de această moarte, după o conducere de decenii care păruse a fi

veșnică. În conștiința totalitaristă, imuabilitatea lumii poate fi asigurată numai de imortalitatea

dictatorului.”35

Rezumat

Statul totalitar se caracterizează prin cultul personalității liderului, poliția politică, puterea totală

a partidului unic și a liderului partidului.

Sartori a găsit cinci caracteristici de bază ale societății totalitare: ideologia, partidul unic

controlat de ologarhia de partid în vârful căreia se găsește “Big Brother”-ul imaginat de scriitorul

britanic G. Orwell, monopolul armamentului, al mass-media și poliția politică de stat.

33 G. le Bon, Psihologia Mulțimilor, București, Editura Anima, 1991, p.6634 Gozman si Etkind, op.cit.p.3135 Ibidem, p.21

25

Rușii Gozman și Etkind arată că una dintre trăsăturile de baza ale statului totalitar este așa

numita “planificare a miracolelor”.

Arendt la rândul ei afirmă că adevărata putere a statului totalitar începe acolo unde începe

secretul societății totalitare.

CAP. V STUDIU DE CAZ: România între 1945 – 1965

5.1. Venirea la putere. Baza constituțională și ideologică a partidului unic

26

Spre deosebire de multe alte țări europene, partidele de sorginte socialistă din România nu

aveau o pondere prea însemnată. Intelighenția românească a fost mai mereu fascinată de extrema

dreaptă si nu de cea stângă. Cu atât mai mult este cazul Partidului Comunist fondat în anul 1921.

Până în 1944, Partidul Comunist aflat în ilegalitate avea un numar nesemnificativ de membri,

după majoritatea surselor până într-o mie. Nimeni până la război nu știa de Gheorghiu-Dej, Ana

Pauker sau Vasile Luca. În 1945 însă, prin fraudă și aflați sub scutul Armatei Roșii, Partidul

Comunist ajunge la puterea pe care și-a dorit-o atât de mult și pe care o va părăsi abia în

decembrie 1989, în urma singurei revoluții sângeroase din fostul lagăr comunist.

După îndepărtarea mareșalului Antonescu de la conducerea statului prin lovitura de palat din 23

august 1944, în sânul PCR au loc lupte fratricide între facțiunile existente: comuniștii „interni”

care luptaseră în ilegalitate, făcuseră închisoare și cei exteriori, „moscoviții” refugiați în URSS.

Trebuie specificat din capul locului că cele doua facțiuni erau puternic antagonice doar din punct

de vedere al supremației în partid dar în niciun caz ideologic. Invers decât în mișcările socialiste

occidentale, comunismul românesc era de extracție pur marxistă, ba mai mult, stalinistă. Nu

existau niciun fel de controverse ideologice în sânul conducerii PCR cu privire la necesitatea de

a promova „revoluția socialistă”.

Pentru liderii PCR Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker , Emil Bodnăraș, Vasile Luca ori

Lucrețiu Pătrășcanu, stalinizarea țării reprezenta o sarcină urgentă.

Toți liderii partidului deveniseră conștienți de nevoia lărgirii bazei partidului. Cuvântările

demnitarilor comuniști ai acelor vremuri subliniau rădăcinile populare ale partidului tocmai

pentru a mări aderența printre muncitori, țărani și intelectuali.

La scurt timp după încheierea războiului devenise foarte clar că Stalin intenționa să instaleze în

Europa de Răsărit regimuri loiale, conduse de comuniști devotați. Internaționalismul socialist nu

însemna în aceste condiții nimic altceva decât loialitate totală Moscovei.

Provocările, „demascarea” adversarilor pe de o parte și ademenirea muncitorilor industriali pe

de alta, s-au numărat printre mijloacele utilizate de comuniști pentru a-și atinge scopurile,

stabilite de altfel împreună cu consilierii sovietici. Impunera în martie 1945 a guvernului

controlat de comuniști și condus de Petru Groza a facilitat strategia PCR de a se prezenta drept

partidul dreptății sociale și egalității economice. Discursul comunist plin de declarații care

lăudau democrația și egalitatea, a avut oarece trecere la masele populare. Între timp, bazându-se

27

pe suportul sovietic, comuniștii români au lichidat și ultimele rămășițe ale democrației

parlamentare, transformând Romania într-o țară de tip sovietic.

În „Analiza dictaturii comuniste din România – Raport final” este subliniat acest aspect:

„Armata Sovietică ocupa teritoriul României și formațiunea politică numită PCR, aflată sub

control sovietic, exploata situația existentă pentru a instaura un regim stalinist, indiferent de

costurile umane pe care le implica o asemenea acțiune. Apetitul pentru putere al PCR a crescut

exponențial ca urmare a convingerii sale că nicio forță externă nu putea interveni pentru a

împiedica triumful său final. Liderii PCR au simțit că istoria este de partea lor și au acționat în

consecință. Necrezând niciodată în valorile liberale, ei nu au avut nicio criză de conștiință atunci

când au distrus instituțiile liberale. Educați în logica leninistă a lui „care pe care”, pe comuniștii

români i-a bucurat cu adevărat distrugerea tuturor insulelor de autonomie socială și politică din

țara lor”.36

Așa după cum istoria ne-o arată, plurarismul politic era încă ținut în viață doar de formă. După

distrugerea partidelor istorice țărănesc și liberal, comuniștii au trecut la anihilarea Partidului

Social-Democrat(1948). În 30 decembrie 1947 avusese loc abolirea monarhie. Să nu uităm însă

că ne aflăm deja în timpul Războiului Rece, ceea ce a determinat ca liderii comuniști să adopte o

atitudine și mai agresivă insistând că datorită ascuțirii luptei de clasă, țara intra în stadiul

transformărilor socialiste. Revoluția și nu reforma socială a fost răspunsul pe care comuniștii

români l-au dat problemelor sociale și politice ale țării.

Abandonarea pluralismului politic devine lege. Crearea partidului unic muncitoresc prin

absorbția PSD (pentru o oarecare legitimare...) de către PCR generează un instrument politic-

ideologic pe care constituția comunistă din 1952 îl va investi cu statut privilegiat. Mai mult decât

atât, noua constituție incrimina penal orice încercare de alcătuire a unei alternative la regimul de

dictatură. Edificarea statului totalitar român se reflecta în limitarea severă a posibilităților de

asociere politică. Controlul consfințit prin constituție al partidului unic ducea la denaturarea

alegerilor care deveneau automat lipsite de orice relevanță. Menirea partidului unic era aceea de

a impune întregii societăți direcția de evoluție compatibilă cu proiectul comunist. În aceste

condiții pluralismul politic și ideologic devine de neimaginat.

5.2. Anularea drepturilor democratice

36 Comisia prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din România,Raport final. Analiza dictaturii comuniste din România,București, Ed.Humanitas, 2008,p.59

28

Ficțiunea democrației populare se menține pe întreaga perioadă a regimului comunist din

România. Totuși, în niciun moment, Republica Populară ori Socialistă nu se va autocaracteriza

decât ca un stat care respectă profund drepturile omului. Drepturile cetățenești nu pot fi

imaginate ca aflându-se în conflict cu un stat care „respectă profund” drepturile omului.

Drepturile sunt golite de conținut prin eliminarea garanțiilor ce acordau credibilitate existenței

lor legale. Regimul totalitar comunist proclama libertățile fără a dubla însă declarația de intenție

de instituirea reală a unor instrumente cu rol de protecție juridică.

Interdicția exploatării capitaliste servește ca pretext ideologic pentru lichidarea proprietății

private pentru că era musai ca proprietarul să dispară în total acord cu dialectica politică.

„Constituționalizarea procedurii de naționalizare, fără despagubire și arbitrară ca realizare,

impunerea principiului planificării și deciziei centralizate în economie, accentul pus pe virtuțile

proprietății comune în agricultură, sunt tot atâtea dimensiuni ale proiectului comunist vizibile în

discursul constituțional”.37

Existau anumite drepturi fundamentale precum cel al unui proces just și imparțial dar care nu

aveau niciun fel de garanție. Dacă în lege exista libertatea cuvântului, în fapt acesta se dovedea

pură speculație și care capătă un aspect cu totul și cu totul formal. Justiția era controlată pe de-a

întregul de partid ceea ce mă determină să afirm că regimul comunist a instaurat un regim

absolut formal de garantare a drepturilor omului, fără nici o acoperire și rezultate reale.

Acordarea cu generozitate a drepturilor sociale (dreptul la odihnă, la pensie, ocrotirea familiei),

substituiau într-un mod perfid exercitarea libertăților individuale.

5.3. Pervertirea intelectualilor și a culturii

Voi așeza în temeiul considerațiilor care urmează, conceptul de istorie ca istorie a adevărului.

Din el decurge nevoia de a defini într-un fel sistematic uriașul sistem al minciunii căruia i se

opune istoria ca istorie a adevărului fără de care nu este posibilă nicio libertate. Unul dintre

rolurile cheie ale intelectualului este clasificarea conceptelor care controlează tranziția de la

societatea închisă la societatea deschisă. Se naște întrebarea de ce în societățile totalitare nu

ajunge simpla exercitare a forței brute și se recurge la manipularea conștiințelor printr-un

simulacru de adevar. Răspunsurile ar putea fi două: primul, pentru că niciun instrument represiv

nu este eficient în absența asigurării unui anumit grad de captare și de participare a conștiințelor

37 Ibidem, p.208

29

umane; al doilea, că înlăuntru și în afară numai simularea adevărului poate conferi aparența de

legitimitate indispensabilă în comunitatea umană, fie și celei mai brutale forme de dominație.

Minciuna politică totalitară începe acolo unde se sfârșește puterea de a domina fără nicio

prefăcătorie. Ea definește limita de la care aplicarea brutală a forței nu mai poate opera singură și

are nevoie de pretexte onorabile.

În 1948, prin naționalizarea tuturor editurilor, tipografiilor, fabricilor de hârtie, s-a instaurat

controlul absolut al partidului asupra întregii activități editoriale. În același timp se naționaliza

cinematografia și se confiscau sălile de cinema. Se declanșează tot atunci lupta „pe frontul

ideologic” împotriva oricăror influențe străine, împotriva „atitudinii admirative în fața culturii în

putrefacție din țările capitaliste”. Procesul spălării creierelor începuse să funcționeze la turație

maximă. Întreaga cultură a fost orientată spre Uniunea Sovietică. Literatura, științele și artele au

dreptul să existe numai și numai cu condiția adoptării materialismului dialectic și istoric (ca

unică doctrină). Altfel decât într-o societate care se dezvoltă normal, un rol din ce în ce mai mare

revine activistului de partid, politrucului care „lucrează” neobosit și vigilent împotriva oricărei

abateri de la linia marxistă. „Îndreptarul” suprem al acțiunii acestora erau textele clasice ale lui

Marx, Engeles și Lenin la care s-au adăugat indicațiile punctuale ale unor Andrei Jdanov sau

Maxim Gorki.

Se afla în plină desfășurare ceea ce se numea „dezinfectarea sectorului cuvântului tipărit”, adică

mașinațiunea criminală a nimicirii creativității românești. Devin indezirabili mari scriitori români

precum Ionel Teodoreanu, Ion Barbu, George Bacovia, Mircea Eliade, Radu Gyr, Gib Mihăescu,

Hortensia Papadat-Bengescu. Limbajul și etichetele puse de aparatcici operelor literare sunt

mereu aceleași: mistice, descompuse, degenerate, morbide, iraționale, decadente. Cine nu scria în

termenii „înalți” ai materialism-dialecticii se desconsidera în ochii partidului. Seria de „Opere

alese” din clasicii literaturii apărută în 1948 reprezintă o proba de desfigurare a cărților în funcție

de ideologia regimului. Fraze, pasaje întregi dispar pur și simplu din texte, acestea fiind selectate

numai în măsura în care critica vechea societate românească.

Raportul Final al Comisiei Prezidențiale asupra comunismului românesc subliniază starea de fapt

a acelor vremuri negre: „În 1951, în timp ce se proclama pe toate canalele ascuțirea luptei de

clasă, nou înființată Cameră a Cărții RPR declanșează o nouă triere a fondului literar pentru a fi

promovați clasicii marxism – leninismului, autorii sovietici și „scriitorii progresiști” din lume și

din țară. Toate gurile de foc ale propagandei sunt dirijate acuma asupra cosmopolitismului și

30

cosmopoliților care sunt purtători ai culturii decadente, agenți ai celor mai înverșunați dușmani ai

științei și culturii – imperialiștii americani și englezi”.38

În volumul „Comunismul în Romania”, reputatul politolog Ghiță Ionescu, face o caracterizare

asemănătoare acelor timpuri, el acuzând totodată și cooperarea marilor nume precum Mihail

Sadoveanu (Păuna Mica, Mitrea Cocor) ori George Călinescu (Scrinul Negru, Bietul Ioanide),

cu puterea totalitară comunistă: „Unii dintre acești scriitori au produs opere de o natură

propagandistică de cea mai pură speță, ridiculizând regimul precedent și glorificând prezentul,

denigrând capitalismul occidental și adulând răsăritul sovietic.Însă chiar și așa regimul nu era

satisfăcut. Operele noilor scriitori, potrivit partidului, nu arătau destul interes realităților și

înfăpturirilor noului stat socialist”.39

Aș vrea să închei acest subcapitol prin care am încercat să subliniez câteva aspecte ale pervertirii

intelectualității și culturii românești de către tăvălugul nimicitor al comunismului totalitar,

aducând în atenție o fărâmă din memoriile marelui filosof român Constantin Rădulescu-Motru,

publicată fragmentar în anii 1990 în Magazin istoric. Memoriile datează din anul 1949 adică în

plină perioadă de represiune comunistă și de încercare de spălare a creierilor celor mai înalte

conștiinte naționale: ” Expansiunea comunismului nu este pe deplin asigurată prin desființarea

instituțiilor și lichidarea persoanelor burgheze. Ea trebuie completată prin întarirea crezului

comunist în sufletele celor chemați să o execute. Această întărire se face prin defăimarea vieții

economice și culturale burgheze și preamărirea vieții economice și culturale rusești, îndrumate de

ideologia comunistă. Tot ce se produce în țările burgheze este corupt și decadent. În schimb, tot

ce se produce în Rusia comunistă este de o valoare fără pereche. Mai presus de orice, de o

valoare care va rămâne pentru eternitate sunt scrierile lui Marx, Engels, Lenin și Stalin, în care se

găsește formulată ideologia comunistă și împreună cu aceasta este formulată odată ăi pentru

totdeauna direcția în care urmează să se desfășoare întreaga civilizație a omenirii. Cu sufletul

întărit de acest crez, orice locuitor al Rusiei va ști să-și facă datoria într-un război totalitar pentru

apărarea comunismului.

Ca să fie victorios, războiul trebuie să fie condus de un stat major, care sa întrupeze în el toate

virtuțile cerute de înălțimea victoriei ce este de câstigat, căci victoria comunismului este doar

victoria omenirii eliberate de sub jugul ignoranței, sărăciei și corupției morale în care este ținută

de organizarea burgheză. Acest stat major este comitetul politic ales de partidul comunist.

38 Raport Final, Analiza dictaturii comuniste din România,București,Editura Humanitas,2008,p.313 39 Ghiță Ionescu, Comunismul în România, București,Editura Litera, 1994,p.211

31

Partidul, ca si comitetul, trebuie ținute sub un veșnic control, pentru că în sânul lor să nu se

înfiltreze elemente corupte ale burgheziei. În acest scop se pune periodica lor epurare. De la cel

mai de sus, până la cel mai de jos comunist stă suspendată deasupra capului frica epurării. Un

ministru atotputernic astăzi poate fi aruncat la închisoare mâine, indiferent de serviciile aduse de

el partidului. Frica pe de-o parte, speranța de înalțare în grad, pe de alta, sunt cele două arme care

mențin disciplina propagandei comunismului rusesc, ori pe unde ea îsi face apariția; în cuprinsul

Rusiei, ca și în cuprinsul țărilor învecinate Rusiei, de sub regim comunist.

30 iunie. Ziarele de astăzi publică un lung manifest al Prezidiului Academiei R.P.R în care se

recomandă oamenilor de știință o justă orientare în activitatea lor științifică. Academia

recomandă ca oamenii de știință români să scrie în româneste, să cugete în primul rând la

interesele poporului românesc, dar, în acelasi timp, să se orienteze pe linia ideologiei socialiste

Marx, Engels, Lenin și Stalin și să considere știința rusească drept cea mai înaltă. Documentul

acesta, din care rezultă o completă înfeudare a Academiei la politica rusească,

m-a suprins profund. Nu mă așteptam la atâta servilitate. Comentarea lui o cred de prisos.”40

Din cate am putut constata, perspectiva intelectualilor, cât şi a culturii este dintre cele mai

sumbre. În dialectica puterii nu exista loc pentru inteligenţa creatoare de nou. Desăvârşirea

comunismului însemna, între altele, şi sfârşitul actului de cultură ca element al activităţii

creatoare a spiritului, odată cu orientarea maselor spre scopuri exclusiv practice. Cultura trebuia

să devină doar un apendice al activităţilor practice sau al propagandei. Odată cu moartea

culturală, se dorea şi transformarea individului, ca ființă socială, într-un simplu robot al puterii.

Comunitatea intelectuală românească a fost pur şi simplu desconsiderată. Permanent asupra

acesteia au fost luate măsuri de îngrădire a spiritului creator, măsuri care sporeau în duritate.

Chiar veteranii regimului s-au unit într-o dezaprobare mocnită, prorocind sfârşitul unei vieţi

culturale normale pe teritoriul ţării.

Situaţia se degrada continuu. Instituţiile create tocmai pentru propăşirea culturii şi sprijinirea

oamenilor cu potenţe creatoare devin baricade opoziţioniste împotriva oricărui fel de act novator,

în afara celui care servea intereselor regimului.

5.4. Pervertirea învățământului prin indoctrinare

40 C-Radulescu-Motru, Memorii,Magazin istoric, nr.4-7, Bucuresti,1997

32

Scopul reformei învățământului din 1948 era crearea unei noi fizionomii spirituale. Pentru

comuniști, școala avea un rol esențial în formarea „omului nou”.Un alt scop era formarea unei

noi mentalități asupra muncii, asupra proprietății socialiste. În acest sens una dintre pârghiile cele

mai importante era „întrecerea socialistă” în care asemenea muncitorilor și intelectualilor li se

cerea un soi de mărirea productivității. Intelectualii trebuiau aduși la stadiul de proletari

intelectuali, lor inoculându-se mereu prin conferințe pedagogice și prelucrări faptul că elevii

trebuiau să devină în viitor uneltele de baza ale societății comuniste.

Odată preluat modelul sovietic, predarea materiilor în școală trebuia să fie înlocuită cu

propaganda stalinistă și cu îndoctrinarea. Se renunța la moștenirea pedagogică burgheză. Era

astfel preluat modelul lui Anton Makarenko – teoreticianul stalinist al învățământului public și

autorul noii pedagogii care a dat educației o formă ideologică. Un rol decisiv însă l-a avut

introducerea în învățământul superior în cvasitotalitatea lui a marxism-leninismului și a

materialismului dialectic. Filosofia românească a fost prin urmare cea mai afectată discipină căci

în concepția partidului comunist, materialismul dialectic trebuia să elimine odată pentru

totdeauna filosofiile vechi. Concepția sovietică cea mai nocivă introdusă în Romania comunistă a

fost cu siguranță aceia că părinții nu aveau niciun drept asupra copilului. Regimul comunist a

încurajat delațiunea în interiorul familiei atât prin măsuri legislative cât și printr-o propagandă

perversă. Astfel, încă din 1948, Ministerul Învățământului susținea că „atunci cand concepțiile

despre viață și educație ale familiei elevului sunt „reacționare” școala trebuie să intervină”. 41

Aveau de suferit în primul rând copiii cu „origini nesănătoase” adica fii și fiicele de chiaburi,

negustori, întreprinzători etc. Partidul considera că acești copii trebuiau îndreptați doar spre

anumite preocupări, spre munci calificate, școli profesionale, spre producție și nu spre o elevare

intelectuală.

Lumea universitară a fost printre cele mai afectate de noua politică de stat. Partidul a recurs la

distrugerea statutului de profesor universitar, la instabilitatea profesională. Au fost îndepărtați din

corpul didactic personalități ale vieții academice. Lichidarea autonomiei universitare era

esențială căci numai așa se puteau efectua comprimări masive în învățământul superior. Ani în

șir propaganda comunistă a susținut că profesorii scoși din învățământul superior în perioada

1947-1948 răspândiseră „teorii antiștiințifice și antidemocratice”. Toate instituțiile de

învățământ și cultură au devenit anexe ale administrației de stat. Propaganda regimuluui nu făcea

41 Raport final,op.cit, p.295

33

de altfel niciun secret că în opera de educare a maselor în spirit comunist, pe lângă munca de

convingere, un rol important îl are influența exercitată de stat.

Felul în care funcționa sistemul arată că nu exista o lege care să interzică accesul în universități

a celor cu origine „nesănătoasă”. Realitatea era însă alta. Discriminarea și ideologizarea școlilor

nu au disparut nici măcar dupa moartea lui Stalin. Studentul trebuia să completeze în declarație

dacă a suferit o condamnare juridică și care a fost motivul, să-și declare apartenența politică

prezentă sau trecută, să menționeze școlile ideologice pe care le-a urmat. Trebuia să completeze

totodată și date despre părinți. Parinții la rândul lor erau obligați sa completeze informații

asemănătoare.

Reforma învățământului începută în 1949 a fost așadar o parte componentă a „revoluției

culturale” comuniste, iar brutalitatea cu care s-a realizat se explică în mare parte prin faptul că

planificatorii ei nu au fost în niciun fel legați de tradițiile pedagogice românești.

Rezumat

În 23 august 1944 are loc lovitura de stat prin care mareșalul Antonescu este îndepărtat de la

putere. Este momentul în care în societatea autohtonă se produce breșa care în doar câțiva ani va

umple de comunism România, transformând-o într-un stat totalitar aidoma Uniunii Sovietice.

Stalinizarea țării decurge rapid astfel că în 1947 regele este alungat iar în 1948 procesul

stalinizării societății este aproape complet.

Sunt anulate cu repeziciune drepturile democratice și odată cu ele și partidele istorice. Drepturile

care rămân doar la nivel formal nu prezintă niciun fel de garanție juridică.

Pe întreg teritoriul țării apar puncte care vor macula pe termen indefinit memoria națională și

care reprezintă închisorile și lagărele comuniste unde își vor găsi sfârșitul sute de mii de români

nevinovați.

Cultura este subjugată intereselor partidului unic astfel că sunt trecuți la index (interziși) mari

personalități literare și artistice. În aceste condiții este pe punctul de a fi expulzat din cultura

națională chiar poetul Mihai Eminescu.

Mass-media libere dispar, cea ramasă sau nou creată fiind total aservită partidului comunist.

Învățământul la rândul lui este profund afectat, modul dupa care este introdus și condus fiind

doar o replică perfectă a învățământului sovietic

34

Apendice:

Deținutul politic român. Ipostaze moral – filosofice

Am văzut de-a lungul acestei lucrări care au fost fundamentele filosofico-ideologice ale

regimului totalitar și desigur ce au însemnat ele transpuse în realitatea istorică a mai bine de

șapte decenii în Rusia și în peste patruzeci de ani în blocul răsăritean și implicit în România.

35

Comunismul a distrus destine, a strivit sub cizma sa necruțătoare oameni, caractere, a mutilat

suflete în număr de sute și sute de milioane. Cei care au suferit însă efectiv teroare dezlănțuită a

comunismului românesc au fost miile si miile de români care au trecut sau și-au lăsat oasele în

Gulagul românesc. Este motivul pentru care în finalul lucrării aș vrea să realizez un scurt portret

al deținutului politic român bazându-mă pe mărturiile unor intelectuali care au suferit acolo,

deținutul politic fiind simbolul de netăgăduit al unui regim ucigaș care a făcut crime odioase în

numele unui bine general iluzoriu ce nu s-a înfăptuit niciodată.

Deținutul politic era în viziunea aparatului monstruos de represiune comunist, un obiect și nu o

ființă cuvântătoare, el era „ceva” și nu „cineva” în accepția sistemului. Deținutul era perceput ca

un „nimic”, ca o firimitură de neant de care oricând te puteai debarasa și care era lipsit de orice

valoare. Ceea ce este înfiorător e faptul că deținutul însuși ajunge să se autoconsidere astfel,

drept o epavă, o excreție total nefolositoare a societății.

Din punct de vedere politic, deținutii români avuseseră înainte de încarcerare diverse opțiuni

politice ce porneau de la liberali ori țăranisti și până la social-democrați, legionari ori chiar

comuniști. Sistemul penitenciar românesc a fost saturat în perioada 1947 – 1964 cu oameni din

toate categoriile sociale. El nu a precupețit să înghită de-a valma intelectuali, țărani, negustori ori

meșteșugari sau muncitori. N-au lipsit preoții ortodocși, catolici ori greco-catolici care erau

percepuți ca dușmani înrăiți ai sistemului comunist dată fiind înrâurirea morală pe care aceștia o

aveau în rândul semenilor.

Prin suferința care înnobilează și prin cauza lui, deținutul politic capătă din punct de vedere

moral în proprii ochi dar și în a celorlalți o altă dimensiune: el devine deținut de conștiință. Petre

Pandrea, el însuși fost deținut politic spunea despre ei: „Românii au talent de pușcariaș, știu să

îndure destinul cu resemnare.[...] Deținuții sunt monahi, cu fizionomii patetice, în lupte

spirituale, în castitate, posturi și rugăciuni. Devenisem îngeri fără fecale”.42

Cei care au trecut prin detenția comunistă, alternează între a încadra deținutul politic român între

o postură grandioasă sau una temperată. Crtiticul literar Adrian Marino, deținut politic la rândul

lui, crede că deținutului politic i se potrivește ipostaza „Ivan Denisovici” (personajul nuvelei lui

Soljenițin, „O zi din viața lui Ivan Denisovici”), adică a rezistentului pasiv, considerând că în

pușcăriile comuniste nu puteai fi erou permanent. Când vorbește despre eroism în amintirile sale,

Adrian Marino spune că existau două tipuri de caractere: „unul sublim, spectaculos, al marilor

42 P.Pandrea, Reeducarea de la Aiud, București, Ed. Vremea, 2000, p.20, 53

36

gesturi și sacrificii și un altul modest, cotidian, obscur, adesea anonim, al sacrificiului și

mortificării zi de zi”.43

Constantin Noica, poate cel mai mare filosof roman, a scris la rândul lui o carte memorabilă

despre timpul petrecut în închisoare, „Rugați-vă pentru fratele Alexandru”. Este extraordinar

cum filosoful își rememorează amintiri despre care a refuzat permanent să vorbeasca și pe care le

asterne pe hârtie într-un stil aproape duhovnicesc.

” -V-au bătut nu-i aşa ?

- Da! consimt eu, după o ezitare […]

- De ce v-au bătut ?

-M-au bătut fără motiv!”44

De fapt, anchetatorul avea un motiv întemeiat : Noica refuzase să ia o ţigară de la el ! Îl sfidase !

Şi sfidându-l pe el, sfidase întreg sistemul noii orânduiri luminoase, chezăşia fericirii întregii

umanităţi, aici pe pământ, nu aiurea în cine ştie ce rai post-mortem! Nu se poate relata, relatarea

cuiva care a fost întemniţat. Iar relatarea suferinţelor îndurate absolut nejustificat, în temniţele

comuniste, este cu atât mai greu de relatat. Este imposibilă această relatare. Ce să povesteşti din

relatările trăite pe viu mai întii ? Convertirea la creştinism a evreului Steinhard ? Reeducarea în

spiritul noilor vremuri ? Experimentul Piteşti, unde victimele deveneau la rândul lor călăi ?

Exterminările de la Aiud, Sighet, Gherla, Poarta Alba şi cine mai ştie pe unde ? Holocaustul de la

Canal ? Faptul că închisorile comuniste deveniseră cele mai importante Universităţi din ţară,

unde se învăţa pe ascuns orice, de la teologie la filosofie, de la cultură greacă şi romană la întreg

şirul de împăraţi chinezi ?

Unii dintre cei care povestesc,- cu precădere cei proveniți din rândul preoților, percep detenția ca

pe un har de a putea închina suferința lui Dumnezeu ca pe o declarație de credință.

Din punct de vedere social figura predilectă elogiată de martori este aceea a țăranului român,

credincios, sobru, simplu , echilibrat, dotat cu un bun simț genetic.

În privința tipurilor umane au existat se pare puțini asceți în Gulagul românesc. Atunci când

celula de detenție nu era patronată de un suflet superior, de un maestru spiritual, deținuții erau

susținuți într-un fel de viață morală de către povestitorii de pățanii și întâmplări, de oameni cu un

ridicat simț al dreptății.

43 A. Marino, Autobiografie: Ani de inchisoare, “Memoria”, nr.2, 199044 Constantin Noica, Rugați-vă pentru fratele Alexandru, București, Humanitas, 1990, p.34

37

Erau pe de altă parte și deținuți imorali, care serveau conștient sau nu pentru experiențele

antropologice și sociale ale regimului. Aș aminti aici de odiosul Eugen Țurcanu, cel care s-a aflat

în centrul monstruozității umane rămasă în istoria românească sub numele de „Fenomenul

Pitești”. Despre acest gen de deținut vorbește și Belu Zilber (fost condamnat în faimosul „lot

Pătrășcanu”) care îl descrie necruțător, autocaracterizându-se de fapt: „Toți știu ce este înăuntru,

dar odată aruncați la gunoi se simt gunoi, un fel de mort care știe că este ieșit iremediabil dintre

cei vii și trebuie să se obișnuiască cu viermii până devine vierme”.45

BIBLIOGRAFIE

1. Arendt, Hannah – Originile totalitarismului, Humanitas, București, 1994

45 Andrei Șerbulescu (Belu Zilber) – Monarhia de drept dialectic, București, Ed. Humanitas, 1991, p.44

38

2. Besancon, Alain– Originile intelectuale ale leninismului, Humanitas, București, 1993

3. Borțun, Vladimir - Eșecul comunismului, articol http://www.e_s coala.ro/istorie

4. Chatelet,Francois - Concepțiile politice ale secolului XX, Humanitas, București, 1994

5. Comisia prezidentiala pentru analiza comunismului din România – Raport Final, Humanitas, București, 2008

6. Curtois, Stephan – Dicționarul comunismului, Humanitas, București, 2008

7. Denni B., Lecomte P. – Sociologia politicului, Eikon, Cluj, 2003

8. Șerbulescu, Andrei – Monarhia de drept dialectic, Humanitas, București, 1991

9. Gozman V. , Etkind A. – De la cultul puterii la puterea oamenilor, Anima, București, 1991

10. Ionescu, Ghiță – Comunismul în România, Litera, București, 1994

11. Kolakowski, Leszek – Principalele curente ale marxismului, Curtea Veche, București, 2009

12. Le Bon, Gustave – Pshiologia mulțimilor, Anima, București, 1991

13. Marino, Adrian – Autobiografie: Ani de închisoare, rev. Memoria nr.2, 1990

14. Pandrea, Petre – Reeducarea de la Aiud, Vremea, București, 2000

15. Radulescu-Motru, Constantin – Memorii (fragmente) rev. Magazin istoric nr.2, 1997

16. Sartori, Giovanni - Teoria democrației reinterpretată, Polirom, Iași, 1999

17. Soljenițin, Alexandr – Arhipelagul Gulag, Univers, București, 1997

39