iisus iubeste copilasii
DESCRIPTION
O carte despre doctrina reformata a botezului copiilorTRANSCRIPT
DANIEL R. HYDE
IISUS IUBEȘTE
COPILAȘII De ce botezăm copiii?
1
Originally published in the U.S.A. under the title Jesus Loves the Little
Children
Copyright © 2006
Translation copyright © 2013 Daniel R. Hyde
Translated by Lidia Corcea
Published by permission of Reformed Fellowship, Inc.
www.reformedfellowship.net
Publicat pentru prima dată în Statele Unite ale Americii cu titlul Jesus
Loves the Little Children
Copyright © 2006
Copyright traducere © 2013 Daniel R. Hyde
Tradus de Lidia Corcea
Publicat cu permisiunea Reformed Fellowship, Inc.
www.reformedfellowship.net
O publicație www.evanghelicreformat.org
2
Iisus iubește copilașii
De ce botezăm copiii?
Daniel R. Hyde
București 2013
3
Dedicată lui Cyprian,
fie ca apa botezului să-ți amintească mereu
să privești înapoi către Marea Roșie a noastră
care este sângele scump al Fiului lui Dumnezeu
și înainte spre
Canaanul duhovnicesc
4
CUPRINS
Mulțumiri 5
Introducere 6
Aspecte introductive 8
Definirea termenilor 14
Circumcizia și botezul 21
Legământul și botezul 33
Botezul sau binecuvântarea copiilor? 51
Botezul: prin imersiune, turnare sau stropire? 56
O scurtă istorie a practicii botezului copiilor 65
Cuvânt pentru părinți 75
Concluzie 82
Anexa 1 Mărturisirile reformate despre botez 83
Anexa 2 Botezul copiilor: Numeri 1 90
5
MULȚUMIRI
Fiindcă niciunul dintre noi nu trăiește izolat de ceilalți, aș dori să le
mulțumesc tuturor celor care și-au adus contribuția pentru ca această
carte să poată fi publicată. Doresc să le mulțumesc lui Robert Strimple și
lui Meredith Kline, profesorii care au avut cea mai mare influență asupra
mea cu privire la acest subiect al botezului, care au luat un tânăr creștin
impertinent și i-au arătat frumusețea unității Scripturii și semnificația
botezului meu. De asemenea, doresc să le mulțumesc tuturor bărbaților,
femeilor și tinerilor a căror participare la orele de pregătire pentru a
deveni membri în biserica Oceanside United Reformed Church, mi-a
dezvoltat abilitatea de a prezenta materialul acestei cărți. Aș dori să le
mulțumesc prezbiterilor și diaconilor care mi-au dat posibilitatea să am
o pauză de la sarcinile curente pentru termina această carte, lui Debby
Rau și Leigh Breckinridge pentru perspectivele lor teologice și editoriale
care au făcut ca această carte să fie o scriere care poate fi citită. Sunt
recunoscător consiliului organizației Reformed Fellowship, fie ca
bunăvoința lor de a publica această carte să contribuie la îmbogățirea
credinței credincioșilor. Îi mulțumesc tovarășei mele de viață, Karajean,
care îmi este soție, cel mai bun prieten, partener de discuție și cel mai
sincer critic al meu, fără de care abilitățile mele nu ar fi decât potențiale.
In nomine Patris, et Fili, et Spiritus Sancti. Amin.
Ianuarie 2006
6
INTRODUCERE
„Iisus iubește copilașii,
Toți copiii lumii întregi
Roșii, galbeni, albi și negri
Sunt scumpi în ochii Săi
Iisus iubește copilașii
Lumii întregi”
Încă îmi amintesc cum cântam aceste versuri atunci când eram
copil, crescut fiind într-o familie oarecum creștină, cu toate că era o
familie lipsită de armonie. Oricărei persoane care a trăit chiar și într-o
familie de creștini nominali și care a auzit aceste cuvinte, îi izvorăsc în
minte sentimente puternice de dragoste pentru Domnul și încredere în
grija Lui providențială atunci când le aud din nou.
Ei bine, ce-ar fi dacă v-aș spune că prin faptul că credeți și cântați
acest refren, afirmați de asemenea o credință în botezul copiilor? Sau ce-
ar fi dacă v-aș spune că dacă credeți în binecuvântarea copiilor, atunci
credeți și în botezul copiilor, doar că nu sunteți conștienți de asta? Dacă
v-aș întreba aceste lucruri probabil v-ați îndoi de sănătatea mea. Poate
vă gândiți că, până la urmă, Biblia nu folosește cuvintele „botezul
copiilor”, dar folosește cuvântul „binecuvântare”. Sau poate vă gândiți:
„Copiii nu pot crede în Iisus și de aceea nu ar trebui să fie botezați.”
Dintre toate doctrinele și practicile bisericilor creștine istorice, fie
ortodoxe răsăritene, romano-catolice, luterane sau reformate, botezul
copiilor poate fi una dintre învățăturile care sunt cel mai dificil acceptat
de către cei care au crescut în bisericile evanghelice care nu practică
botezul copiilor. Ca păstor reformat, am experimentat această luptă
împreună cu mulți dintre enoriașii mei și împreună cu cei care doreau să
devină membrii, care au crescut fie în diverse biserici non-
denominaționale, fie s-au convertit într-o astfel de biserică înainte de a
ajunge să fie parte a bisericii reformate. Mulți dintre ei au avut de
îndurat critici din partea familiilor și prietenilor atunci când au devenit
7
„calviniști”, însă cel puțin erau considerați ca fiind încă creștini. Dar
atunci când acești enoriași și-au invitat familiile și prietenii să fie martori
la slujba de botez a copiilor lor, familiile au început să pună la îndoială
credința lor și să se întrebe dacă bisericile reformate nu sunt doar niște
biserici romano-catolice sub o altă formă. Din păcate lucrul acesta se
întâmplă foarte des. În ce privește botezul copiilor abundă lipsa de
înțelegere și presupozițiile false.
Mulți oameni din vremea de astăzi preferă să fie de acord cu
marele „Prinț al Predicatorilor”, Charles Haddon Spurgeon, care a spus
odată că practica botezării copiilor mici ”nu este decât catolicism”.1
Remarca lui implică faptul că botezul copiilor nu este decât o doctrină
inventată de biserica romano-catolică și astfel, toți cei care o practică
sunt vinovați de asocierea lor cu Papa – deși se denumesc „protestanți.”
Care este părerea ta? Crezi că practica botezării copiilor este
nebiblică? Este adevărat că a fost inventată de către biserica romano-
catolică? Scopul acestei cărți este de a fi un ghid clar și concis al doctrinei
și practicii botezului copiilor, scris într-o manieră conversațională.
Făcând astfel, doresc să-ți demonstrez faptul că botezul copiilor este o
practică biblică care nu este și nu ar fi trebuit făcută din motivații ce țin
de „obicei și superstiție.”2 Pe măsură ce vorbim despre această problemă
controversată, vom privi în primul rând la Scriptură, ca sursa noastră
supremă de autoritate. Vom privi, de asemenea, la câteva principii
teologice și biblice de bază, la mărturia istoriei bisericii, iar în final la
câteva aspecte practice pentru a da răspuns întrebării referitoare la
motivul pentru care bisericile reformate botează copiii credincioșilor –
copiii pe care Iisus îi iubește.
1 Metropolitan Tabernacle Pulpit (Pasadena, Texas: Pilgrim Publications), 19:556. 2 Aceste cuvinte sunt adresate părinților chiar înainte de botezul copiilor în cadrul liturghiei de botez reformate tradiționale din psaltirea lui Petrus Dathenus, publicată întâia dată în anul 1566. Liturghia completă se poate găsi în „Baptism of infants: Form Number 1” în oricare din edițiilee 1934, 1959 sau 1976 ale Psalter Himnal (Grand Rapids: Christian Reformed Church) și ca „Baptism of Children” în ediția din anul 1987. Vezi „Anexa 2” pentru textul complet.
8
ASPECTE INTRODUCTIVE
Presupoziții biblice
Înainte de a atinge acest subiect controversat al botezului copiilor,
permiteți-mi să „netezesc drumul,” ca sa zic așa, prin a examina câteva
dintre presupozițiile creștine și protestante de bază. „Presupozițiile” sunt
premise pe care le asumăm mai înainte (de aici „pre”) de a ne gândi la un
anumit subiect. În mintea noastră, acestea sunt „un dat”.
În timpul acelei perioade mărețe din istoria bisericii pe care o
numim reforma protestantă, le-au fost date, din nou, Sfintelor Scripturi
ale Noului și Vechiului Testament locul central în viața bisericii.
Reformatorii au protestat împotriva bisericii Romei și împotriva
doctrinei sale care susținea faptul că tradiția bisericii avea aceiași
autoritate precum Scriptura, proclamând doctrina Sola Scriptura. Sola
Scriptura înseamnă că scripturile inspirate ale Vechiului și Noului
Testament sunt sigura regulă suficientă și clară, singurul ghid și normă a
practicii și a doctrinei bisericii, iar acestea reprezintă teologia și trăirea
sa.
Fiind moștenitorii acestei reforme, două dintre presupozițiile de
bază comune tuturor protestanților care cred ceea ce spune Biblia, fie
membrii ai bisericilor istorice protestante sau ai bisericilor moderne
non-denominaționale, sunt doctrinele suficienței și clarității Scripturii.
Suficiența Scripturii
Mulți astăzi spun lucruri precum: „Biblia nu ne-a învățat niciodată
despre botezul copiilor. De fapt, aceste cuvinte nici nu se află în Biblie.”
Deși este adevărat faptul că termenul de „botezul copiilor” sau o
istorisire despre vreun părinte care să-și fi adus copilul înaintea bisericii
pentru a fi botezat nu se găsește în mod explicit într-un anumit capitol
sau verset care să spună: „botezați-vă copiii”, aceasta nu înseamnă că
botezul copiilor este o doctrină nebiblică. Botezul copiilor este o doctrină
biblică pentru că poate fi „dedus(ă) în mod necesar și logic” din întreaga
învățătură a Scripturii. Aceasta înseamnă că Scripturile uneori se
9
aseamănă cu un puzzle. O singură piesă nu oferă imaginea de ansamblu a
întregului puzzle, cu toate că atunci când mai multe piese sunt puse
alături una de cealaltă dau contur unor doctrine.
„Am crezut că susții faptul că Biblia este suficientă…” Este
important să înțelegem ce înseamnă acest termen. Atunci când
reformatorii protestanți au vorbit despre Scripturi ca fiind „suficiente”, ei
au intenționat să spună că ei învățau din Scriptură tot ce avem nevoie
pentru a crede și a trăi creștini fiind în această lume, fie că este vorba de
o doctrină despre care Biblia vorbește într-un mod lipsit de ambiguitate
și explicit, fie despre o doctrină pe care o deducem din anumite texte și
doctrine creștine fundamentale. Marele teolog reformat Francis Turretin
a reflectat această învățătură atunci când a spus: „recunoaștem faptul că
sunt multe lucruri care trebuie să fie deduse printr-un raționament
legitim și considerate ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu.”3 Pentru că o
învățătură este „dedus(ă) în mod necesar și logic” nu face ca aceasta să
fie mai puțin adevărată decât dacă ar fi fost menționată într-un mod
explicit. Cel mai bun exemplu este doctrina despre trinitate. Deși nu este
nici un verset în Scriptură care spune: „Dumnezeu este Trinitar și există
ca un singur Dumnezeu în trei Persoane”, o putem deduce din textele
care spun despre Dumnezeu că este Unul sau din alte texte care spun că
Tatăl este Dumnezeu, Fiul este Dumnezeu și că Duhul Sfânt este
Dumnezeu. Un alt exemplu ar fi practicarea închinării în ziua de
duminică. Nu există nici o poruncă explicită în Noul Testament care să ne
poruncească să ne închinăm duminica și cu toate acestea facem lucru
acesta pentru că deducem în mod necesar și logic din Scriptură că
trebuie să facem astfel (ex 1 Cor. 16:2, Apoc. 1:10), fiind și practica
bisericii din cartea Faptele Apostolilor.
Protestantismul istoric definește cum nu se putea mai bine
această doctrină a suficienței Scripturii prin cuvintele Mărturisirii de
Credință de la Westminster, scrisă în anul 1647 de către slujitorii
reformați și teologii din Marea Britanie. Această Mărturisire de Credință
spune:
3 Francis Turretin, Institutes of Elenctic Theology, trad. George Musgrave Giger, Ed. James T Dennison, 3 volume (Philippsburg: P&R, 1997), I:135.
10
Tot planul lui Dumnezeu, referitor la toate lucrurile necesare
pentru gloria Sa, pentru mântuirea omului, pentru credinţă şi viaţă,
este fie clar proclamat în Scriptură, fie poate fi dedus, în mod necesar
şi logic, din Scriptură. Căreia nimic niciodată nu-i poate fi adăugat,
nici prin noi revelaţii de la Duhul Sfânt, nici prin tradiţii omeneşti.
Cu toate acestea, recunoaştem că iluminarea lăuntrică făcută de
Duhul lui Dumnezeu este necesară pentru o înţelegere mântuitoare
a lucrurilor revelate în Cuvânt şi că există anumite aspecte
referitoare la închinarea faţă de Dumnezeu şi la administrarea
bisericii, comune activităţilor şi societăţilor omeneşti, care trebuie
organizate după inteligenţa naturală şi înţelepciunea creştină, în
acord cu normele generale ale Cuvântului, care trebuie întotdeauna
respectate. (I. 6; subliniere adăugată)4
Mai succint, articolul 7 din Mărturisirea de Credință Belgiană,
scrisă în anul 1561 de Guido de Brès, spune: „Noi credem că aceste Sfinte
Scripturi conţin toată plinătatea voii lui Dumnezeu, şi că tot ce trebuie să
creadă omul pentru a fi mântuit este cuprins în învăţătura lor.”5
Fiind Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia este suficientă pentru
învățătura și practica botezului, în mod special al copiilor, datorită a ceea
ce aceasta spune atât explicit, cât și implicit.
Claritatea Scripturii
Cea de-a doua presupoziție a reformei protestante pe care o
susținem cu toții este claritatea Scripturii. Din nou, Mărturisirea de la
Westminster spune:
Nu toate lucrurile din Scriptură sunt la fel de limpezi în ele însele şi
nu la fel de clare pentru toţi. Totuşi, acele lucruri care trebuie
cunoscute, crezute şi urmate în vederea mântuirii, sunt atât de clar
expuse şi dezvăluite într-un loc sau altul din Scriptură, încât nu
numai cei învăţaţi, ci şi cei neînvăţaţi, folosind cum se cuvine
4 The Creeds of Christendom, ed. Philip Schaff, rev. David S Schaff, 3 volume (retipărit; Grand Rapids: Baker, 1996), III: 603. Dacă nu sunt notate altfel, toate referințele la mărturisirile și catehismele reformate sunt din acest volum. 5 Idem, III:387-8
11
mijloace obişnuite, pot dobândi o înţelegere suficientă a acestora
(1:7).6
Claritatea Scripturii înseamnă că aceasta vorbesc într-un mod cât
se poate de clar în ce privește mântuirea: „Crede în Domnul Isus, şi vei fi
mântuit” (Fapte 16:31). Cu toate acestea, nu fiecare text biblic sau
doctrină a Scripturii sunt la fel de clare, ci presupun un studiu mai
aprofundat, exegeză și răbdare pentru a fi înțelese. De la începutul
acestei broșuri, menționăm că o astfel de doctrină este cea a botezului
copiilor-totuși sper să vă arăt faptul că nu este atât de „neclară” sau
misterioasă ca doctrină, precum cea a Trinității, sau așa cum sunt cărțile
Bibliei, Ezechiel și Apocalipsa.
Așadar, mărturisim împreună suficiența Scripturii și totodată
claritatea Scripturii. Poate că ai observat faptul că înțelegerea acestor
presupoziții așa cum au fost înțelese de reformatori, nu cum sunt
explicate ele în mod popular, arată faptul că noi nu avem o religie de
genul „singur cu Scriptura”. Deși noi credem sola scriptura – doar
Scriptura – pasajele Bibliei necesită un studiu serios, răbdare și de
asemenea învățători înzestrați care să explice multe dintre ele. Aceasta
înseamnă că noi nu abordăm Cuvântul lui Dumnezeu de parcă am fi
primii care îl citesc și îl interpretează. Noi privim la cei 2000 de ani de
studii, exegeză, meditație și interpretare care mărturisesc adevărurile
Scripturii. Astfel istoria bisericii este o unealtă prețioasă pentru noi, la
care să apelăm atunci când căutăm o confirmare a studiului biblic sau
atunci când dorim ca interpretarea pe care o facem scripturilor să nu
devieze de la consensul istoric al bisericilor, a păstorilor învățați, a
învățătorilor și a teologilor.
Dragostea creștină
Ultima chestiune pe care trebuie să o atingem este cea a
comunicării. Este nevoie să comunicăm într-un mod adecvat unii cu
ceilalți, nu să discutăm despre subiecte diferite crezând că vorbim
despre același subiect. Trebuie să ținem cont de lucrul acesta nu doar
pentru că așa este civilizat să vorbim ca oameni, dar și ca creștini. Pe
6 Ibid., III:604.
12
măsură ce discutăm despre botezul copiilor, trebuie să fim conștienți de
faptul că responsabilitatea noastră de creștini este să „căutăm să
păstrăm unirea Duhului, prin legătura păcii” (Ef. 4:3). Pacea care ne-a
fost dată de Dumnezeu trebuie să ne-o transmitem unii altora. Remarcă
modul în care Pavel continuă să explice această unitate și pace atunci
când spune:
Este un singur trup, un singur Duh, după cum şi voi aţi fost chemaţi
la o singură nădejde a chemării voastre. Este un singur Domn, o
singură credinţă, un singur botez. Este un singur Dumnezeu şi Tată
al tuturor, care este mai presus de toţi, care lucrează prin toţi şi
care este în toţi. (Ef. 4:4-6)
Este „un singur botez” care îi unește pe membri bisericii lui
Hristos, iar noi trebuie să „căutăm” să-l înțelegem și să-l aplicăm în
viețile noastre.
Așadar, cum ne luptăm pentru unitatea creștină cu privire la acest
subiect? Pavel, în alt loc, vorbește despre faptul că biserica are o singură
gură și un singur glas. În Romani 15:5-6 el se roagă pentru creștinii din
Roma astfel:
Dumnezeul răbdării şi al mângâierii să vă facă să aveţi aceleaşi
simţăminte unii faţă de alţii, după pilda lui Hristos Isus; pentru ca
toţi împreună, cu o inimă şi cu o gură, să slăviţi pe Dumnezeu, Tatăl
Domnului nostru Isus Hristos.
Spunând aceste cuvinte Pavel se bazează pe același mod de
gândire, pe armonia dintre creștini care are ca fundament îndelunga
răbdare a lui Dumnezeu. El este răbdător; de aceea și noi trebuie să fim
răbdători unii cu alții.
În altă parte Pavel pledează cu râvnă pentru această unitate în
gândire a creștinilor, spunând:
Deci, dacă este vreo îndemnare în Hristos, dacă este vreo
mângâiere în dragoste, dacă este vreo legătură a Duhului, dacă este
vreo milostivire şi vreo îndurare faceţi-mi bucuria deplină şi aveţi o
13
simţire, o dragoste, un suflet şi un gând. Nu faceţi nimic din duh de
ceartă sau din slavă deşartă; ci, în smerenie, fiecare să privească pe
altul mai presus de el însuşi. Fiecare din voi să se uite nu la
foloasele lui, ci şi la foloasele altora. (Fil. 2:1-4)
Ca oameni care am fost încurajați în Hristos, mângâiați de
dragostea Lui pentru noi și de dragostea familiei lui Dumnezeu fiind uniți
pentru veșnicie de același Duh, trebuie să ținem cont și de ceilalți pe
măsură ce împlinim ceea ce l-a făcut pe Pavel să fie bucuros și anume, de
a avea aceleași gânduri și simțiri.
Prin această carte noi căutăm să împlinim tocmai ce ne-a chemat
să facem Cuvântul lui Dumnezeu - să fim uniți. Nu încercăm să arătăm
înspre cine are dreptate și cine greșește doar pentru a câștiga o
dezbatere sau o argumentare, ci noi încercăm ca prin puterea Duhului
Sfânt să căutăm să devenim una în Hristos și să exprimăm acest lucru în
mod vizibil prin actul biblic al unității care este botezul.
14
DEFINIREA TERMENILOR
Fiind creștini care căutăm să înțelegem adevărul Cuvântului lui
Dumnezeu împreună dintr-o dragoste autentică care ne unește, având
aceiași inimă, voință și voce, să începem să facem acest lucru prin a
ajunge la un consens cu privire la anumite cuvinte și denumiri care vor fi
folosite în această carte. Este imperios necesar să facem acest lucru dacă
dorim să evităm posibilele neînțelegeri care pot apărea într-o astfel de
discuție despre botez. Pentru a fi capabili să discutăm despre botezul
copiilor și tot ceea ce el cuprinde, trebuie să vorbim aceeași limbă.
Botezul
Primul și cel mai evident termen pe care trebuie să-l definim și să-
l înțelegem cu toții este chiar tema acestei cărți, „botezul.” Din punct de
vedere istoric, creștinii și reformații protestanți au înțeles faptul că
botezul reprezintă inițierea vizibilă în cadrul bisericii lui Iisus Hristos
prin intermediul semnului exterior al apei.
Iisus a instituit botezul după învierea Sa și chiar înainte de
înălțarea la cer din Matei 28. Alături de învățarea tuturor oamenilor din
orice neam, botezul a fost un ordin cu caracter perpetuu, Iisus promițând
să fie cu biserica Sa „până la sfârșitul veacului” (Mat. 28:20). A fost dat
pentru binele poporului noului legământ al Său, la fel cum circumcizia a
fost dată poporului lui Dumnezeu din Vechiul Testament (Gen. 17).
Asemenea circumciziei, botezul este semnul vizibil al inițierii într-o
relație bazată pe legământ cu Domnul. Observăm acest lucru din Matei
28:19 cum facerea de ucenici este explicată prin două verbe „botezându-
i” și „învățați-i”. O persoană devine ucenic, adică urmaș al lui Hristos,
prin botez și instruire.7 Pavel vorbește despre faptul că prin botez
suntem uniți cu trupul lui Hristos, biserica, atunci când spune:
7 Acest aspect a fost subliniat de reformatorul din Zurich, Suedia, Ulrich Zwingli, în anul 1525 în tratatul său, Of Baptism. Zwingli and Bullinger, ed. G. W. Bromiley, Library of Christian Classics (Philadelphia: Westminster 1953), 143-4.
15
Căci, după cum trupul este unul şi are multe mădulare, şi după cum
toate mădularele trupului, măcar că sunt mai multe, sunt un singur
trup, tot aşa este şi Hristos. Noi toţi, în adevăr, am fost botezaţi de
un singur Duh, ca să alcătuim un singur trup, fie iudei, fie greci, fie
robi, fie slobozi; şi toţi am fost adăpaţi dintr-un singur Duh (1 Cor.
12:12-13).
Așadar, botezul a fost înțeles ca ritualul (act ceremonial exterior8)
prin care copiii lui Dumnezeu sunt distinși de lumea necredincioasă prin
adăugarea lor în comunitatea legământului lui Hristos, datorită îndurării
lui Dumnezeu. De aceea articolul 34 din Mărturisirea de Credință
Belgiană menționată mai înainte, spune că prin botez suntem „despărţiţi
de toate celelalte popoare şi de toate religiile străine, pentru a-I fi pe
deplin dedicaţi Domnului, purtând marca şi însemnul Lui.”9
Botezul în apă, așadar, este mijlocul prin care Dumnezeu „face o
distincţie vizibilă între cei care aparţin Bisericii şi restul lumii”
(Mărturisirea de Credință de la Westminster, 27:1).
Sacramentele
Botezul, asemenea Cinei Domnului, a fost numit de către biserica
creștină istorică drept „sacrament”. Înainte de a te gândi că aceasta este o
denumire romano-catolică, ascultă cum este explicat acest cuvânt în
Catehismul de la Heidelberg.10 Acest catehism a fost publicat în anul
1563, în regiunea protestantă a Germaniei cunoscută sub numele de
Palatinat, cu scopul de a explica credința creștină într-o vreme de haos
8 Cea de-a doua Mărturisire Helvetică, scrisă în anul 1566 de către Heinrich Bullinger, numește sacramentele „simboluri mistice sau ritualuri sfinte sau acte sfinte” (cap. 19:1). În The Creeds of Christendom, III:884, Peter J. Leithart vorbește despre botez ca fiind „un ritual de intrare care exprimă caracterul bisericii-care este o comunitate în care diviziunile de natură rasială, economică și sexuală sunt dizolvate (1 cor. 12:12-13, Gal. 3:27-29).” Calvin Theological Journal 40:1 (Aprilie 2005):18. 9 The Creeds of Chritendom, III:425, cf. Second Helvetic Confession, cap. 19>1, care spune că sacramentele au fost hotărâte de Dumnezeu „prin care ne separă de toate celelalte popoare și religii”. The Creeds of Christendom, III:884. 10 Cuvântul „catehism” provine din cuvântul grecesc katecheo, care înseamnă pur și simplu „învățare/instruire orală”. De la biserica antică și până acum, poporul lui Dumnezeu au fost intruiți în credință prin modalitatea întrebărilor și a răspunsurilor (Ex. 12:26-27, 13:14-16, Iosua 4:21-24, Luca 1:4)
16
politic și teologic. Răspunsul la întrebarea referitoare la ceea ce sunt
sacramentele este următorul:
Sunt semne sfinte vizibile şi peceţi instituite de către Dumnezeu
pentru a ne face să înţelegem mai bine şi a pecetlui în noi
promisiunea Evangheliei, anume că ne aduce prin har iertarea
păcatelor şi viaţa veşnică datorită jertfei unice a lui Hristos de pe
cruce (66).11
Utilizarea originală a termenului latin sacramentum reprezenta un
jurământ de loialitate făcut de soldații romani. Ceea ce face ca răspunsul
de mai sus să fie nemaipomenit este faptul că explică jurământul ca
promisiune pe care Dumnezeu ne-o face nouă: „pentru a ne face să
înţelegem mai bine şi a pecetlui în noi promisiunea Evangheliei.” Așadar,
cele două sacramente ale botezului și Cinei Domnului12 sunt semne
vizibile prin care Dumnezeu ne arată harul Său într-un mod tangibil.
Acestea sunt și peceți, adică ștampila oficială a promisiunii lui Dumnezeu
prin care ne promite că El este Dumnezeul nostru, iar noi suntem
poporul Său. Acest limbaj al „semnului” și „peceții” ca jurământ făcut de
Dumnezeu provine direct din descrierea circumciziei pe care Pavel o
explică în Romani 4:11, unde vorbește despre semnul tăierii împrejur ca
fiind „o pecete a acelei neprihăniri pe care o căpătase (Avraam) prin
credință.” Dumnezeu a dat ca această imagine exterioară ca o confirmare
a ceea ce Avraam avea prin credință-neprihănirea lui Iisus Hristos.
De asemenea, sacramentele sunt semne vizibile ale unei realități
invizibile. Mărturisirea Belgiană, în articolul 33, definește sacramentele
astfel: „acestea sunt nişte semne exterioare şi nişte peceţi vizibile ale
lucrării divine lăuntrice şi invizibile.”13 Sacramentele implică un „semn”
și „o realitate semnificată”.14 Prin definirea sacramentelor în acest fel,
tradiția reformată urmează definiția sfântului Augustin (354-430 d. Hr.)
care a numit sacramentele „cuvinte vizibile.”15
11 The Creeds of Christendom, III:328, cf. Westminster Confession of Faith, 27. 1. 12 Catehismul de la Heidelberg, 68, Mărturisirea de Credință Belgiană, art. 33; Mărturisirea de Credință de la Westminster, 27.4. 13 The Creeds of Christendom, III:424. 14 Mărturisirea de Credință de la Westminster, 27:1, Idem, III:660-1. 15 Reply to Faustus the Manichaean, cap. 19; Tractates on John, LXXX. 3.
17
Gândește-te la dragoste ca o ilustrație pentru acest lucru. Poți să o
atingi, să o guști sau să o vezi? Nu, dar mirele îi dă soției sale un inel ca
semn vizibil care arată înspre faptul că el o iubește și îi este dedicat.
Acest simbolism se aplică și la doctrina botezului. Aceasta este realitatea
invizibilă sau adevărul. Semnul exterior al botezului arată în mod vizibil
faptul că realitatea invizibilă este adevărată.
Deși atunci când mulți dintre noi auzim cuvântul „sacrament”, ne
gândim imediat la romano-catolicism, nu este „catolic” să crezi în
existența sacramentelor. Romano-catolicismul învață faptul că botezul
spală păcatul originar și actual, oferind harul sfințitor al justificării care îi
dă putere celui care este botezat să creadă și să trăiască o viață prin
Duhul Sfânt.16 Acest lucru se realizează ex opere operato; adică, prin
simplul fapt că este făcut acest act, lucrarea de spălare a păcatelor este
împlinită. Noi, ca protestanți, respingem această învățătură pentru că noi
credem că suntem justificați doar prin credință, doar prin harul lui
Dumnezeu și doar prin lucrarea lui Hristos. Botezul copiilor, asemenea
botezului adulților, nu spală păcatele și nici nu justifică pe cineva.
Catehismul de la Heidelberg vorbește despre acest lucru atunci când
spune:
Prin ea însăşi apa botezului este spălare de păcate?
Nu, ci numai sângele lui Hristos şi Duhul Sfânt ne curăţă de toate
păcatele (72).17
Fiind un sacrament, botezul semnifică în mod vizibil și
pecetluiește promisiunea Evangheliei care trebuie primită prin credință.
Așadar, noi vorbim despre predicarea Evangheliei și despre sacramente
ca fiind „mijloace ale harului”. Prin aceste mijloace Duhul Sfânt ne
comunică harul lui Dumnezeu pentru crearea (predicarea Evangheliei) și
confirmarea (sacramente) credinței noastre. 18
16 Catehism of the Catholic Church (New York: Deoubleday, 1994), 353-4. 17 The Creeds of Chritendom, III:330; cf. Mărturisirii de Credință de la Westminster, 27. 4. 18 Vezi Catehismul de la Heidelberg, 65.
18
Har
Dacă botezul este un sacrament care portretizează și promite
harul în mod vizibil, atunci ce este harul? Harul lui Dumnezeu este
atitudinea Lui de îndurare față de păcătoși, în ciuda faptului că aceștia nu
au făcut nimic să îl câștige (dar nemeritat) și în ciuda faptului că au făcut
tot ce le stă în putință pentru a nu avea parte de el (dar de-meritat). De
aceea, Pavel spune: „Căci prin har aţi fost mântuiţi” (Ef. 2:8). Noi nu am
făcut nimic să ne câștigăm mântuirea, fiindcă aceasta „nu (este) prin
fapte, ca să nu se laude nimeni” (Ef. 2:8), ci în schimb, am făcut tot ce ne
stătea în putință pentru a nu avea parte de ea, urmând „mersul lumii
acesteia” și pe „domnul puterii văzduhului”, trăind „în poftele firii
noastre pământeşti, când făceam voile firii pământeşti şi ale gândurilor
noastre” (Ef. 2:2-3).
Așadar, putem spune că harul se aseamănă cu dragostea pe care o
arătăm copiilor noștri. Noi îi iubim din momentul în care aflăm că au fost
concepuți, deși în acel moment nu au făcut nimic pentru a ne merita și
câștiga dragostea. Pe măsură ce aceștia cresc, pot fi neascultători și își
pot pierde orice drept de a fi iubiți, dar în ciuda acestor lucruri, noi îi
iubim.
Legământ
Totuși noi nu primim acest har al lui Dumnezeu din senin. Avem
parte de el într-un anumit context. Acest context este ceea ce noi numim
relație bazată pe legământ. Pavel spune că cei care făceau parte dintre
neamuri erau „străini de legămintele făgăduinţei” (Ef. 2:12). A fi într-o
astfel de stare însemna să nu ai parte de dragostea lui Dumnezeu și să fii
în afara harului Său. Să privim la ceea ce înseamnă cuvântul „legământ”.
Legământul este o legătură solemnă inițiată de o anumită parte cu
o alta. De exemplu, gândește-te la modul în care președintele promite
sau încuviințează în mod solemn să mărească fondurile pentru școlile
publice. El face această înțelegere (legământ) și apoi pentru a dovedi că
va împlini ceea ce spune, semnează proiectul de lege și îl confirmă prin
marcarea lui cu ștampila oficială a funcției de președinte (sacrament).
Această ștampilă oficială (sacrament) arată tuturor celor care citesc
acest acord că președintele s-a angajat să facă ceea ce este prevăzut în el
(a făcut un legământ). În legământul încheiat de Dumnezeu, El hotărăște
19
să îi mântuiască pe toți aceia care cred în Domnul Iisus Hristos. El
confirmă acest lucru prin însemnele Sale oficiale - sacramentele.
Un legământ este o legătură sau o promisiune. Dumnezeu a
încheiat un legământ cu Avraam prin care îi promite că descendenții lui
vor fi ca nisipul mării și ca stelele de pe cer (Gen. 15:5). Așadar, semnul
legământului circumciziei (sacramentul) arăta faptul că ceea ce i-a spus
Dumnezeu este adevărat.
Legământul harului
Credincioșii din toate veacurile au primit acest har și drept
urmare sunt membri ai „legământului harului”. Amintește-ți că am spus
faptul că legământul este o legătură solemnă încheiată între două părți și
că harul este atitudinea pe care o are Dumnezeu față de păcătoși, în ciuda
faptului că ei nu au făcut nimic să o merite (dar nemeritat) și în ciuda
faptului că au făcut tot ce le stătea în putință să nu aibă parte de el (dar
de-meritat). „Legământul harului”, așadar, este harul lui Dumnezeu, pe
care a început să-l descopere poporului său din Grădina Eden și va
continue să-l descopere până în zorii noii creații, a unui cer și a unui
pământ nou. Planul de mântuire a lui Dumnezeu, „legământul” Său, este
revelat progresiv prin mai multe acte individuale de încheiere a
legământului. Pe toate acestea le numim „legământul harului”.
Acest legământ a început în Grădina Eden și va continua până la
revenirea Domnului. Dumnezeul nostru îndurător a încheiat pentru
prima dată acest legământ al harului cu părinții noștri căzuți atunci când
le-a vorbit despre promisiunea unei „semințe”. Dumnezeu le-a spus lui
Adam și Evei: „Vrăjmăşie voi pune între tine (șarpe) şi femeie, între
sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul, şi tu îi vei zdrobi
călcâiul” (Gen. 3:15). Mai târziu, El a detaliat acest legământ sub forma
legământului cu Noe, apoi a legământului încheiat cu patriarhii Avraam,
Isaac și Iacov, apoi cu Moise și tot poporul până la venirea lui Iisus
Hristos. Într-o anumită măsură, putem vorbi despre legăminte sau
despre legământul atotcuprinzător al harului, ca fiind procesul prin care
Domnul a udat promisiunea „sămânță” până a devenit o plantă matură în
Noul Legământ încheiat prin Iisus Hristos.
Catehismul nostru de la Heidelberg, în întrebarea și răspunsul 19,
rezumă istoria legământului harului spunând că Dumnezeu
20
….a revelat-o, mai întâi, în Paradis, a vestit-o, apoi, prin sfinţii
patriarhi şi prooroci şi a reprezentat-o prin jertfele şi prin celelalte
ceremonii ale Legii, şi pe care, în cele din urmă, a împlinit-o prin
unicul şi preaiubitul Său Fiu.19
Mărturisirea de Credință de la Westminster rezumă în felul
următor această istorie a răscumpărării:
Deşi lucrarea de răscumpărare nu a fost înfăptuită de Cristos decât
după întruparea Sa, cu toate acestea, puterea, eficacitatea şi
beneficiile care decurgeau din ea au fost comunicate celor aleşi din
toate veacurile, în mod succesiv de la începutul lumii, prin acele
promisiuni, prototipuri şi jertfe prin care L-au revelat şi semnificat
pe El ca fiind Sămânţa femeii, care va zdrobi capul şarpelui şi Mielul
junghiat de la întemeierea lumii. El este Acelaşi ieri, azi şi în veci.
(VIII. 6).20
Așadar, atunci când abordăm tema biblică a botezului, trebuie să
folosim același limbaj. Vorbim având același glas atunci când înțelegem și
spunem că botezul este semnul sacramental și pecetea harului
legământului minunat al lui Dumnezeu, prin care Tatăl nostru iubitor L-a
revelat pe Fiul, poporului Său.
19 The Creeds of Christendom, III:313. 20 Idem, III:621-2
21
CIRCUMCIZIA SI BOTEZUL
Am nădejdea că acum gândim în același fel. Împreună credem că
Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu și că acest Cuvânt ne vorbește cu
autoritate privitor la ceea ce trebuie să credem pentru a fi mântuiți și
cum trebuie să trăim cu înțelepciune pentru că suntem creștini. Dorim să
comunicăm într-un mod evlavios care urmărește și promovează unitatea
trupului lui Hristos. De asemenea, avem aceiași apreciere față de termeni
precum „sacrament” și „legământul harului”. Tot ce ne mai rămâne de
făcut este să cădem de acord cu privire la răspunsul la întrebarea: „De ce
bisericile reformate botează copiii credincioșilor?”
Semnificația circumciziei din Vechiul Testament
Așa cum am menționat deja în treacăt, semnul Noului Legământ al
inițierii în poporul legământului lui Dumnezeu, botezul, corespunde
circumciziei din Vechiul Testament, Aceasta este menționată, deoarece o
înțelegere corectă a botezului depinde de modul în care înțelegem
circumcizia.
Circumcizia era atât un jurământ care aducea cu sine un blestem,
o binecuvântare „Eu voi fi Dumnezeul tău”, cât și semnul consacrării față
de Domnul legământului harului: „Tu vei fi poporul Meu.”
Semnul blestemului
Circumcizia era un jurământ exterior care implica un blestem. Era
o judecată simbolică de care toți bărbații legământului trebuiau să aibă
parte. Jurământul lui Dumnezeu: „Eu voi fi Dumnezeul Tău” a fost
ratificat și aplicat prin tăierea prepuțului organului reproductiv al
bărbatului. Semnul acesta simboliza faptul că partea implicată în
legământ care își va încălca jurământul, va fi înlăturată din poporul său și
supusă blestemului (Gen. 17:14). Acest semn se aplica asupra organului
reproductiv deoarece în cazul în care o persoană din popor încălca
legământul, urmașul său va avea parte de aceiași pedeapsă. De aceea,
mai devreme, în Geneza 15, Avram a avut vedenia neobișnuită în care
22
Dumnezeu trecea printre stârvurile animalelor despicate. Dumnezeu
făcea jurământul prin care spunea că dacă nu-Și va împlini promisiunea
față de poporul Său, El va fi tăiat asemenea animalelor. De aceea era un
lucru grav ca cineva să nu primească semnul circumciziei, însemna că
acea persoană încălca legământul (Gen. 17:14) și de aceea a fost poruncit
în repetate rânduri pe parcursul istoriei răscumpărării (Ex. 4:24-26;
Iosua 5:2).
Semnul consacrării
Circumcizia includea, de asemenea, și aspectul binecuvântării lui
Dumnezeu, semnificând loialitatea poporului față de împăratul lor.
Atunci când Isaac, fiul promis, a fost născut, Avraam l-a circumcis în cea
de-a opta zi întocmai cum a poruncit Dumnezeu (Gen 21:4). Mai târziu
însă Avraam a fost chemat să îl jertfească pe Isaac (Gen. 22). Dumnezeu a
spus că Isaac trebuia să fie adus ca „ardere de tot” (Gen. 22:2), tipul de
jertfă care exprima consacrarea deplină. Astfel, Avraam a fost confruntat
cu dilema consacrării simbolizată prin circumcizie, deoarece putea fi
consacrat lui Dumnezeu doar prin a experimenta judecata a ceea ce
simboliza circumcizia.21
Semnul legământului
Circumcizia a fost dată lui Avraam în contextul unui legământ. În
Orientul Apropiat din antichitate, legămintele erau ratificate atunci când
împăratul și supușii lui făceau jurăminte sfinte și le simbolizau într-un
mod dramatic prin ritualuri solemne folosind cuțitul (Gen. 15, 17).22
Circumcizia urma tiparul legămintelor care erau încheiate în Orientul
Apropiat antic. Tiparul de bază era după cum urmează: preambulul
istoric, în care regele (suzeranul) făcea o cronică referitoare la cine este
el pentru supușii Săi (vasalii). Remarcăm acest aspect prin următoarele
cuvinte: „Eu sunt Domnul care te-am scos din Ur, din Haldeea…Eu sunt
Dumnezeul cel Atotputernic” (Gen. 15:7, 17:1). Apoi, împăratul făcea
stipulările relației încheiate prin legământ, în care promitea să facă
anumite lucruri, în timp ce supușilor le erau prezentate obligațiile pe
21 Meredith G. Kline, By Oath Consigned (reprinted; Eugene: Wipf &Stock, 1998), 44-5. 22 Meredith G. Kline, „Genesis”, The New Bible Commentary (Grand Rapids: Eerdmans, 1970), 96.
23
care le aveau. Prin circumcizie Dumnezeu promitea să fie „Dumnezeul
tău şi al seminţei tale după tine” (Gen. 17:7), în timp ce poporul Său avea
următoarea obligație: „Umblă înaintea Mea şi fii fără prihană” (Gen.
17:1). La final, împăratul enumera sancțiunile legământului: dacă
supușii lui erau ascultători, el îi binecuvânta, dar dacă erau neascultători,
îi blestema. Acest lucru se poate observa în aspectul circumciziei a
blestemului/consacrării, menționat mai sus.
Așadar, circumcizia era „semnul legământului” (Gen. 17:11), de
natură exterioară, stabilit în cadrul legământului dintre DOMNUL și
poporul Său. Este important să înțelegem acest lucru pentru că
circumcizia nu a fost un semn care avea în vedere doar binecuvântările
temporare și naționale. Adesea, există o lipsă de înțelegere cu privire la
acest lucru. Totodată, circumcizia nu era doar o modalitate exterioară de
distingere a poporului Israel de celelalte popoare din jurul său, din punct
de vedere etnic. Semnificația circumciziei nu se oprea doar la aceste
lucruri atunci când un băiat evreu era circumcis în cea de-a opta zi sau
când o persoană de altă naționalitate se convertea la credința în
DOMNUL poporului Israel.
Circumcizia nu era doar un act fizic, ci avea un profund caracter
religios și spiritual. Aspectul binecuvântării/consacrării este evidențiat
peste tot în Scriptură. De exemplu, în Romani 2:28-29 Pavel spune faptul
că circumcizia nu este „aceea care este pe din afară, în carne”, ci „este
aceea a inimii, în duh, nu în slovă”. În consecință este semnul exterior a
celor mai importante binecuvântări spirituale pe care le primeau aceia
care își puneau încrederea doar în Domnul Iisus Hristos. De aceea în
textul pe care l-am menționat mai înainte, Romani 4:11, Pavel spune că
Avraam „a primit ca semn tăierea împrejur, ca o pecete a acelei
neprihăniri pe care o căpătase prin credinţă.” Pentru evrei circumcizia
era semnul binecuvântărilor pe care Dumnezeul nostru îndurător le
oferă păcătoșilor nevrednici: regenerarea (Rom. 2:29) și justificarea
(Rom. 4:11).23
Întorcându-ne la pasajele Vechiului Testament, este clar că
circumcizia avea o semnificație profund spirituală. Profetul Ieremia l-a
mustrat aspru pe fiul DOMNULUI, pe Israel (Ex. 4:22), arătând poporului
23 Vezi Sf. Augustin, Cetatea lui Dumnezeu, 16:27.
24
că primirea semnului exterior al circumciziei, nu era scopul acesteia.
Datorită atitudinii și necredinței lor, ei au devenit necircumciși spiritual
și considerați ca făcând parte din categoria neamurilor necurate-în ciuda
circumciziei lor exterioare:
Iată, vin zilele, zice Domnul, când voi pedepsi pe toţi cei tăiaţi
împrejur, care nu sunt tăiaţi împrejur cu inima, pe egipteni, pe
iudei, pe edomiţi, pe amoniţi, pe moabiţi, pe toţi cei ce îşi rad
colţurile bărbii, pe cei ce locuiesc în pustiu; căci toate neamurile
sunt netăiate împrejur, şi toată casa lui Israel are inima netăiată
împrejur (Ier. 9:25-26).
Remarcă modul în care următoarele pasaje din Vechiul Testament
descriu circumcizia. În primul rând, circumcizia era un semn al inimii
care mărturisea păcatul și necurăția acesteia (Lev. 26:40-42); în al doilea
rând, era un semn al unei inimi circumcise/sfinte (Deut. 10:16) și în al
treilea rând era un semn al lucrării harului lui Dumnezeu în inima acelor
păcătoși pe care DOMNUL îi va scoate și îi va strânge din exilul datorat
neascultării lor (Deut. 30:6). Observă modul în care această promisiune
de strângere din nou a poporului în țara promisă coincide nașterii
spirituale, conform explicației pe care o dă Ezechiel mai târziu:
Căci vă voi scoate dintre neamuri, vă voi strânge din toate ţările şi
vă voi aduce iarăşi în ţara voastră. Vă voi stropi cu apă curată, şi
veţi fi curăţaţi; vă voi curăţa de toate spurcăciunile voastre şi de
toţi idolii voştri. Vă voi da o inimă nouă şi voi pune în voi un duh
nou; voi scoate din trupul vostru inima de piatră şi vă voi da o
inimă de carne. Voi pune Duhul Meu în voi şi vă voi face să urmaţi
poruncile Mele, şi să păziţi, şi să împliniţi legile Mele (Ezec. 36:24-
27).
În final Vechiul Testament descrie circumcizia chiar ca semn pe
care Pavel îl va descrie în Noul Testament ca fiind dezbrăcarea de omul
vechi și îmbrăcarea cu omul nou (Ier. 4:4, 9:26, Ezec. 44:7cf. Ef. 4:22-24,
Col. 3:5-14).
25
„Circumcizia creștină”
De ce este important să înțelegem faptul că circumcizia semnifica
mult mai mult decât doar un act fizic, având o însemnătate spirituală
profundă? Este important să înțelegem acest lucru pentru că în acest fel
putem vedea că semnificația circumciziei era, în fond, aceiași cu cea a
botezului.24 Astfel, fiind biserici reformate, învățăm faptul că circumcizia
și botezul sunt echivalate în Scriptură.
Semnul Vechiului Testament și ritualul inițierii în comunitatea
legământului, circumcizia, avea în vedere aceleași binecuvântări ca
semnul Noului Legământ și ritualul botezului. Marea diferență este faptul
că în Noul Legământ, semnul exterior sângeros din Vechiul Legământ a
fost schimbat cu un semn care nu mai este sângeros. Hristos pe cruce
este circumcizia noastră, fiind tăiat în două pe cruce, să zicem așa,
asemenea animalelor tăiate în ceremoniile antice ale legământului (Isa.
52:13-53:12, Dan. 9:25-27, Col. 2:11). Drept urmare, pentru creștin
circumcizia nu mai este de folos (Gal. 5:1-15).25
Asemenea circumciziei, botezul este descris în Noul Testament ca
fiind semnul celor mai mărețe binecuvântări spirituale pe care
Dumnezeu le oferă păcătoșilor. În primul rând, botezul este, în general,
semnul lucrării de mântuire a lui Dumnezeu (Fapte 16:30 și versetele
următoare); în al doilea rând, botezul este, din punct de vedere specific,
semnul iertării de păcate (Fapte 2:38); în al treilea rând, este semnul
spălării păcatelor noastre nenumărate (Fapte 22:16); în al patrulea rând,
semnifică reînnoirea de care avem parte în Hristos (Gal. 3:28); în al
cincilea rând, îmbrăcarea noastră cu Hristos (Gal. 3:28); în al șaselea
rând spălarea nașterii din nou și a reînnoirii (Tit 3:5,26 Ef. 5:23) și în al
optulea rând, înseamnă unirea credinciosului cu Hristos, a fi îmbrăcat cu
24 Mărturisirea de Credință de la Westminster 27:5 ne învață lucrul acesta spunând: „În ce priveşte realităţile spirituale semnificate şi manifestate, sacramentele Vechiului Testament erau, în esenţă, acelaşi cu cele din Noul Testament.” The Creeds of Christendom, III:661. 25 Vezi Mărturisirea Belgiană, articolul 34, care spune: „ 26 Aici Pavel corelează semnul (spălării, adică botezul) cu ceea ce el semnifică (regenerarea, reînnoirea) și clarifică faptul că Cel care realizează lucrarea de regenerare și înnoire este Duhul Sfânt, care este turnat prin Iisus Hristos. Cf. John Calvin Commentaries on the Epistle to Titus, trad. William Prigle, Calvin ´s Commentaries, 22 vol. (Grand Rapids: Baker, retipărit în 1996), XXI:382-3.
26
Hristos, a avea pace cu Dumnezeu, a fi sămânța lui Avraam și a fi
moștenitori ai promisiunilor lui Dumnezeu (Gal. 3:26).
Asemenea circumciziei, botezul nu a fost lăsat pentru a fi doar un
semn exterior, ci a fost lăsat pentru a arăta înspre anumite realități mult
mai mărețe: spre faptul că Dumnezeu oferă viața cea nouă; că Dumnezeu
este Cel care justifică; El ne mântuiește! Aceste semne ceremoniale, în ele
însele, nu ne mântuiesc, ci ne învață să ne alipim de harul lui Dumnezeu
care se găsește în Iisus Hristos.
Astfel, ajungem la Coloseni 2:11-12 în care Pavel nu doar că
echivalează circumcizia cu botezul, dar arată faptul că botezul a înlocuit
circumcizia în epoca Noului Legământ 27 atunci când spune:
În El aţi fost tăiaţi împrejur, nu cu o tăiere împrejur făcută de mână,
ci cu tăierea împrejur a lui Hristos, în dezbrăcarea de trupul
poftelor firii noastre pământeşti, fiind îngropaţi împreună cu El,
prin botez, şi înviaţi în El şi împreună cu El, prin credinţa în puterea
lui Dumnezeu care L-a înviat din morţi (Col. 2:11-12).
Pavel ne învață faptul că creștinul are totul deplin în Hristos,
neavând nevoie de nimic care să-l facă să devină mai spiritual (Col. 2:9-
10). Ne învață că am fost circumciși, dar nu de mâini omenești. Aici el
vorbește despre realitatea spirituală de care avem parte, despre care se
vorbește în Vechiul Testament privitor la circumcizie. Realitatea
spirituală era „dezbrăcarea de trupul poftelor firii noastre”, care
înseamnă nașterea din nou. Trupul firii noastre este natura păcătoasă
care ne-a înrobit și ne-a distrus. A fi dezbrăcat de această fire înseamnă
că acesta nu ne mai domină. Acest trup al firii a fost omorât, iar noi am
fost înviați. Pavel numește toate acestea „tăierea împrejur a lui Hristos”.
Întrebarea este la care „circumcizie” se referă Pavel? Există două
modalități de interpretare a gramaticii cuvintelor „tăierea împrejur a lui
Hristos”. Pot fi înțelese ca circumcizia lui Hristos, adică răstignirea Lui,
fiind „tăiat” în ritualul pe care l-am menționat mai sus în Geneza 15 și 17.
Un alt mod de a înțelege ceea ce a spus Pavel este circumcizia „făcută de
Hristos” poporului Său. Este vorba de tăierea împrejur a creștinului,
27 Vezi de asemenea Catehismul de la Heidelberg, 74 și Mărturisirea Belgiană, articolul 34.
27
adică, identificarea lui cu Hristos răstignit. Este important să remarcăm
faptul că această înțelegere nu exclude prima interpretare, pentru că
tăierea noastră împrejur prin botez reprezintă identificarea noastră cu
circumciderea lui Hristos pe cruce, unde a purtat blestemul încălcării
legământului de către noi, fiind astfel „șters” pentru ca încălcările
noastre de lege să fie iertate și anulate (Col. 2:13-14) și pentru ca noi să
putem fi eliberați de puterea diavolului și a armatelor sale (Col. 2:15).
Așadar, când am fost tăiați împrejur de Hristos? Versetul 12 oferă
explicația spunând în esență: „ați fost circumciși atunci când ați fost
botezați.”28 De aceea noi nu mai trebuie să trecem prin ritualul
circumciziei pentru a deveni mădulare ale lui Hristos sau a bisericii Sale.
Din acest motiv este considerat că semnul Noului Testament a înlocuit
semnul Vechiului Testament, circumcizia. De aceea Pavel putea să spună
în Filipeni 3:3: „Căci cei tăiaţi împrejur suntem noi care slujim lui
Dumnezeu prin Duhul lui Dumnezeu.” Ceea ce spune Pavel aici este
faptul că biserica Noului Testament, ca întreg, este formată din oamenii
care au avut parte de adevărata circumcizie. Conform cuvintelor sale din
Coloseni 2:11-12, a fi circumcis înseamnă să fii botezat.
Botezul ca semn al blestemului și al consacrării
Având în minte faptul că circumcizia este corelată cu botezul, este
interesant faptul că botezul este, de asemenea, un semn al
blestemului/consacrării. Pentru aceia care cred în ceea ce semnifică
botezul, este un semn și o pecete a binecuvântării lor în Hristos, însă
pentru aceia care resping ceea ce semnifică botezul, este un semn și o
pecete a judecății lor ca cei care au încălcat legământul.
Așadar putem vorbi atât despre circumcizie, cât și despre botez ca
semne vizibile și peceți a poporului legământului. De asemenea am văzut
că acestea semnifică sau reprezintă, același lucru. Mai mult, pentru că
botezul înlocuiește circumcizia, în Noul Legământ copiii credincioșilor
trebuie să fie botezați, la fel cum erau circumciși în Vechiul Legământ.
Din ceea ce spune Pavel în 1 Corinteni 10:2 observăm faptul că El
a considerat circumcizia și blestemul ca fiind, în esență, același lucru. În
28 Iustin Martirul a arătat acest lucru în Dialog cu Trifo evreul”, cap 18 spunând: „Așadar spală-te, fii curat și părăsește fărădelegea din sufletul tău, precum Dumnezeu te invită fii spălat în acest baptistier, fiind circumcis cu adevărata circumcizie.”
28
pasajul care cuprinde acest verset Pavel a vorbit despre „părinții” noștri
zicând: „toţi au fost botezaţi în nor şi în mare, pentru Moise”. Am putea
spune că acesta este textul doveditor care vorbește despre botezul
copiilor! Aceia care au fost circumciși și au trecut prin mare (Ex. 12:37)
au fost „botezați”, la fel cum noi cei care am fost botezați, am fost
circumciși. Contextul acestei afirmații este paralela pe care o face Pavel
între poporul Israel, în vremea Exodului când au fost scăpați din robia
egipteană și au rătăcit în pustie, și poporul Noului Legământ al lui
Dumnezeu, care trebuie să-i aibă ca pildă pe părinții lor în credință (în
limba greacă tupoi,„antetip”). Ceea ce dorește Pavel să spună este faptul
că există o relație de analogie atât de strânsă între experiența poporului
Israel și cea a bisericii, încât apostolul poate vorbi despre neamul aflat
sub conducerea lui Moise ca participând la semnele și pecețile
corespunzătoare sacramentelor bisericii, a botezului și a Cinei
Domnului.29 Astfel biserica este o continuare a poporului Israel, fiind
poporul legământului lui Dumnezeu, iar ca popor al lui Dumnezeu,
aceștia trebuie să primească semnul legământului
Asemenea circumciziei, trecerea lui Israel prin Marea Roșie a fost
o „ordalie” a binecuvântării și a blestemului: Egiptul a fost blestemat, iar
poporul Israel a fost binecuvântat.30 La fel vorbește și Pavel despre
această trecere prin Marea Roșie ca fiind „botez”, deși s-a petrecut în
Vechiul Testament. Totodată trecerea Mării Roșii a fost un botez pentru
că asemenea bisericii, „botezul” lui Israel avea o natură colectivă. Botezul
„pentru Moise” însemna că poporul împărtășea același destin al
mijlocitorului legământului, Moise, prin participarea în eliberarea sa din
Egipt, prin apele Mării Roșii, pe când botezul în Hristos (cf. Rom. 6:3),
Mijlocitorul legământului care a purtat blestemul în locul poporului Său,
semnifică împărtășirea noastră cu destinul Său de eliberare din
blestemul morții și din a fi despărțiți de Dumnezeu, prin învierea Lui
glorioasă. 31
Prin compararea botezului cu Potopul, Petru ne arată faptul că
botezul este, de asemenea, un semn al blestemului și al consacrării (1
29 Kline, By Oath Consigned, 67-8. 30 Despre acest lucru vorbesc părinții bisericii Tertullian, în Despre botez, cap. 9 și Ambrozie, în De mysteriis, cap. 3.12. 31 C. K. Barrett, The First Epistle to the Corinthians (San Francisco: Harper, 1968), 221.
29
Petru 3:20-22).32 În acest pasaj, botezul creștin este denumit în mod
explicit „icoană” (gr. Antiupon; v. 21) a apelor judecății potopului.
Este important să remarcăm faptul că traducerea Bibliei NIV a
cuvântului icoană ca „această apă simbolizează botezul care vă
mântuiește pe voi acum” nu este atât de precisă precum traducerile
NASB sau ESV care spun: „și asemenea acestuia, botezul care vă
mântuiește pe voi acum”, respectiv „botezul care este potrivit acestuia”.
Petru dorește să arate faptul că apele potopului erau o anticipare a
apelor botezului. Așa cum Noe a fost scăpat de judecata apelor potopului,
tot așa și noi suntem scăpați de judecata lui Dumnezeu, prin apele
botezului, deși, precum Petru spune în următoarea afirmație, nu semnul
în sine (spălarea cu apă) este cel care mântuiește, ci realitatea
semnificată prin semnul judecății, al spălării cu apă. Așadar botezul
mântuiește pentru că este corelat cu învierea lui Hristos (v. 21) și o
conștiință curată înaintea lui Dumnezeu (v. 21). Aici se au în vedere atât
semnul, cât și semnificația lui. Despre acest verset Calvin a scris:
Totuși semnificația nu este neclară, faptul că Noe scăpat din ape, a
avut parte de un fel de botez. Apostolul menționează acest lucru
pentru a marca asemănarea dintre el și noi…Așa cum Noe a
dobândit viața prin moarte, atunci când în arcă a fost păzit
împreună cu mica lui familie, fiind închis ca într-un mormânt, în
timp ce întreaga lume pierea; tot așa acum, moartea care este ne
arătată prin botez reprezintă intrarea în viață, iar noi nici nu putem
spera să fim mântuiți, decât dacă suntem separați de lume…Trebuie
să recunoaștem în botez spălarea spirituală, să îmbrățișăm prin el
mărturia iertării păcatelor și garanția restaurării noastre, în așa fel
încât Hristos să fie onorat și Duhul Sfânt; pentru ca nici o fărâmă
din mântuirea noastră să nu poată fi atribuită semnului.33
32 Vezi Tertullian, Despre Botez, cap. 8. Este interesant de asemenea modul în care aspectul binecuvântării al apei este prezentat de Tertulian (Despre botez, cap. 3) și Ambrozie (De mysteriis, cap. 3.9) prin considerarea apelor creației a unui tip de botez, care au adus viață. 33 John Calvin, Commentaries on the Epistle of Paul the Apostle to the Hebrews, trad. John Owen, Calvin's Commentaries, 22 vol. (Grand Rapids: Baker, retipărit 1996), XXII:116, 117, 118.
30
Așadar, este important să remarcăm faptul că judecata prin apă
indică binecuvântarea sau blestemul pentru cel care trece prin această
apă. Binecuvântarea vine peste cei care sunt justificați doar prin har și
care îmbrățișează promisiunea botezului doar prin credință. Creștinii
intră în apele nimicirii crezând că Dumnezeu îi va elibera pe ei și pe
copiii lor prin același element care va fi folosit pentru a aduce judecata
peste necredincioși. De aceea, Petru poate face referire la Noe și familia
lui, a căror suflete au fost „scăpate prin apă”. Blestemul, pe de altă parte,
vine asupra celor care intră în apă fără a avea credință, care sunt înghițiți
și nimiciți de apele judecății, casa leviatanului și a dragonului.
Exemplul lui Avraam
În acest moment trebuie să ne oprim și să medităm la semnificația
acestui lucru. Atunci când realizăm că circumcizia și botezul sunt
semnele Vechiului și Noului Testament, că acestea, semnifică, în esență
același lucru și că botezul înlocuiește circumcizia, trebuie să constatăm
faptul că fiecare argument adus împotriva botezului copiilor din Noul
Testament este și împotriva circumciziei copiilor din Vechiul
Testament.34
Deoarece botezul este un semn al harului mântuitor al lui
Dumnezeu, botezul nu urmează neapărat cronologic după ce un păcătos
este mântuit, precum afirmă și Mărturisirea de Credinți de la
Westminster în capitolul 28:6: „Eficacitatea botezului nu este legată de
momentul în care este administrat.”35 Din moment ce botezul reprezintă
experimentarea în manieră tangibilă a harului și a milei lui Dumnezeu în
Hristos, poate fi un aspect încărcat de emoții a vieții noastre de creștin.
Mulți dintre aceia cărora le este destinată această broșură au fost
botezați public fiind adulți. Eu împărtășesc, de asemenea, aceiași
experiență. Cu toate acestea, nu trebuie să ne gândim că experiența
mărturisirii harului lui Dumnezeu înaintea multor credincioși este testul
pentru teologia pe care o susține cineva cu privire la botez. În vreme ce
34 Acest lucru a fost enunțat de asemenea de John Calvin, Institutes of the Christian REligion, ed. John T. Mc. Neil, trad. Ford Lewis Battles, Library of Christian Classics, 2 vol (Philadelphia: The Westminster Press, 1960), 4:16:9, 29. 35 The Creeds of Christendom, III:663; Cornelis P. Venema, „SAcraments an Baptism in the REformed Confessions.” Mid-America Journal of Theology 11 (2000): 82.
31
botezul poate fi o experiență care mișcă din punct de vedere emoțional,
asta nu înseamnă că botezul adulților este cel mai bun mod sau singurul
mod prin care Dumnezeu intenționează ca acest sacrament să fie
administrat. Botezul și harul lui Dumnezeu nu sunt mai lipsite de
importanță sau de putere atunci când sunt aplicate unui copil în prezența
părinților, bunicilor, a fraților și surorilor în Hristos sau în viața unui
copil care crește într-o familie creștină și nu cunoaște precis o zi în care
să nu fi avut parte de prezența și harul Domnului Iisus Hristos.
Amintește-ți de Timotei, despre care Pavel spune în 2 Timotei 3:15: „din
pruncie cunoşti Sfintele Scripturi, care pot să-ţi dea înţelepciunea care
duce la mântuire, prin credinţa în Hristos Iisus.”
Acestea fiind spuse, Noul Testament nu ne învață că există
neapărat o relație cronologică simultană între primirea sacramentelor și
binecuvântările spirituale. Gândește-te la faptul că o persoană poate auzi
Cuvântul predicat de sute de ori, înainte de a primi binecuvântările
despre care vorbește Cuvântul. Eu am crescut într-o familie creștină, am
auzit istorisirile biblice, am frecventat școala duminicală, m-am rugat
împreună cu familia mea, am auzit citite Scripturile, însă, în mod
conștient, nu am crezut decât după vârsta de 17 ani. Trebuie oare să
ajungem la concluzia că toată lumea trebuie să treacă întâi prin mai mulți
ani de auzire a Cuvântului și doar apoi să devină credincios? Răspunsul
este nu. Experiența personală a unui om, nu devine doctrina bisericii.
Acesta este lucrul care s-a întâmplat în privința botezului. Convertirea și
botezul meu au fost două experiențe pline de emoție, însă doar pentru că
mie mi s-a întâmplat așa, nu înseamnă că așa trebuie să i se întâmple și
altuia. Tot așa cum cuvântul Evangheliei poate fi predicat cuiva la un
moment dat, iar binecuvântarea mântuirii să vină mai târziu, la fel este și
în cazul botezului. Poate trece o perioadă lungă de timp între momentul
în care copilul primește botezul și momentul în care Dumnezeu îi dă
copilului cunoștința mântuitoare a adevărului reprezentat prin botez.
Atunci când spunem că botezul este un semn al cuiva care este
deja mântuit, uităm ceva ce este foarte surprinzător cu privire la ceea ce
ni se spune despre Avraam. În Romani scrie că tăierea împrejur a lui
Avraam a fost o pecete a neprihănirii care vine prin credință. Avraam
deja era credincios. Așa cum este scris în Geneza 15:6: „Avram a crezut
pe Domnul, şi Domnul i-a socotit lucrul acesta ca neprihănire.” El a fost
32
circumcis după ce a crezut. Dar ce i-a poruncit Dumnezeu lui Avraam să
facă în Geneza 17? I-a fost poruncit să administreze semnul circumciziei
urmașului său.36 Pe măsură ce istorisirea continuă, Avraam îl ia pe fiul
său Ismael, pe toți copiii născuți în casa lui și în casa slujitorilor lui și îi
taie împrejur. Mai târziu, după ce a fost născut Isaac, Avraam îl
circumcide, deși nu are decât opt zile și nu a dat nici un semn că era deja
credincios. Așadar, Avraam îi circumcidea pe oameni înainte să-și
mărturisească credința în DOMNUL. Circumcizia avea aceiași
semnificație a neprihănirii care vine prin credință, însă din moment ce
între semn și semnificație nu era o relație simultană, semnul putea fi
aplicat primul, iar apoi Isaac putea primi în viața sa binecuvântarea
semnului, neprihănirea prin credință. Noi, fiind copii ai lui Avraam (Gal
3:7), trebuie să urmăm exemplul Său. Deși, poate nu înțelegem cum
bebelușul nostru poate fi botezat acum și mai târziu să devină credincios,
acesta este modul prin care Dumnezeu a lucrat pe parcursul istoriei. A
făcut asta atunci și o poate face și acum – și chiar face asta!
Astfel, semnul legământului lui Dumnezeu trebuie să fie aplicat
copiilor credincioșilor pentru că a înlocuit circumcizia. Aceiași „sămânță”
sau urmași ai lui Avraam care au fost circumciși în Vechiul Testament
sunt „sămânța” care este acum botezată. Așa cum am văzut mai devreme
în corelarea circumciziei cu botezul: „Esența semnului nu a fost niciodată
anulată, însă forma sa a fost.”37 Aceasta înseamnă că harul lui Dumnezeu
este același în toate legămintele, deși semnul diferă: circumcizia a fost
înainte, iar acum este botezul.
36 Augustin a arătat deja acest lucru în Despre botez, contra donatiștilor, IV:461-2. 37 Herman Hoeksema, The biblical Ground for the Baptism of Infants (First Protestant Reformad Church: Grand Rapids, reprinted 1990), 21, cf. B. B. Warfield, „Christian Baptism”. Selected Shorter Writings of Benjamin B. Warfield, ed. John E. Meeter, 2 Vol. (Philipsburg: P&R, 1970), I:326-7.
33
LEGĂMÂNTUL ȘI BOTEZUL
Doresc să repet faptul că Dumnezeul care se revelează pe Sine în
Biblie este un Dumnezeu care încheie legăminte și care a intrat într-o
relație cu poporul Său în baza legământului. În trecut El a făcut legăminte
și va face acest lucru și în continuare. De fiecare dată când Dumnezeu
face un legământ între El și popor, El hotărăște un semn al acestui
legământ. De exemplu în Grădina Eden, El a lăsat pomul vieții (Gen. 2:9);
lui Noe și întregului pământ a lăsat curcubeul (Gen. 9:13); lui Avraam i-a
dat circumcizia (Gen. 17:10; poporului Israel i-a dat Sabatul (Ex. 13:13)
și Paștele (Ex. 12), printre altele; iar bisericii i-a dat botezul (Mat. 28:19)
și Cina Domnului (Mat. 26:26-29). Aceste sacramente erau lăsate pentru
a avea o semnificație vizibilă și pentru a pecetlui lăuntric, adică pentru a
confirma binecuvântările pe care le oferă Dumnezeu.
De prea multe ori în discuțiile despre botez și despre botezul
copiilor, pierdem din vedere imaginea de ansamblu a Scripturii.
Folosirea unor argumente pe baza unor versete scoase din context nu
este o soluție. De aceea, continuăm cu o discuție despre „imaginea de
ansamblu” a Scripturii. Botezul nu este izolat de ceea ce se întâmplă în
desfășurarea planului de răscumpărare a lui Dumnezeu, ci este strâns
legat de contextul atotcuprinzător a relației bazate pe legământ dintre
Dumnezeu și poporul Său. Separat de acest context a Vechiului și al
Noului Testament, este aproape imposibil să avem o discuție clară
despre botez.
Unitatea poporului lui Dumnezeu în Vechiul și Noul Testament
Imaginea de ansamblu a circumciziei și a botezului este unitatea
relațiilor bazate pe legământul cu Dumnezeu din Vechiul și Noul
Testament. Există o unitate fundamentală a legământului harului, acesta
descoperindu-se progresiv pe parcursul Scripturii, din Geneza 3:15 până
în punctul culminant al venirii lui Hristos la „împlinirea vremii” (Gal.
4:4). Ca să exprim acest lucru în termeni care sunt legați de subiectul
botezului: după ce poporul lui Dumnezeu a aplicat semnul legământului
34
timp de 2000 de ani, trebuia menționată o revocare explicită a acestei
practici, dacă aceasta s-a sfârșit.38 Continuitatea între Vechiul și Noul
Testament există până când Noul Testament afirmă că aceasta a încetat
prin revocarea unei practici. Aceia care neagă botezul copiilor au
etichetat acest lucru ca fiind „argumentul tăcerii”. Tăcerea însă este
asurzitoare! Argumentele tăcerii nu sunt argumente slabe atunci când
poate fi demonstrat faptul că motivul tăcerii este un adevăr asumat.
Realitatea este că Noul Testament asumă din Vechiul Testament
învățătura biblică care spune că Dumnezeu a administrat în același mod
relația Sa bazată pe legământul cu poporul Său. Forma în care
legământul a fost administrat s-a schimbat din Vechiul în Noul
Testament, totuși esența promisiunii legământului rămâne aceiași. De
aceea spunem că este și a fost un singur popor al lui Dumnezeu în toate
veacurile, atât în Vechiul, cât și în Noul Testament. Iată modul în care
Mărturisirea de Credință de la Westminster a formulat acest lucru într-o
manieră biblică, în capitolele VII. 5, 6:
5. Legământul acesta a fost administrat în mod diferit în vremea
Legii şi în vremea Evangheliei. Sub Lege a fost administrat prin
promisiuni, profeţii, jertfe, circumcizie, mielul pascal şi alte
rânduieli date poporului evreu. Toate acestea arătau mai dinainte
venirea lui Cristos şi erau, pentru vremea aceea, suficiente şi
eficace prin lucrarea Duhului, pentru învăţarea şi edificarea celor
aleşi în credinţa în Mesia cel promis, prin care aveau iertarea
deplină a păcatelor şi mântuirea eternă; şi acesta se numeşte
Vechiul Testament.
6. Sub dispensaţia Evangheliei, când S-a arătat Cristos – adevărul –
slujbele prin care este acordat acest legământ sunt predicarea
Cuvântului şi administrarea sacramentelor botezului şi Cinei
Domnului. Deşi mai puţine la număr şi administrate cu mai multă
38 Martin Bucer (1491-1551) învăța de asemenea acest lucru în comentariul său din anul 1536 pe Romani, spunând: „din moment ce a fost practica și ritualul bisericii de cât biserica a fost pe pământ, nu era nici un motiv pentru care Domnul să formuleze instrucțiuni speciale despre aceasta atunci când a venit ziua unei proclamări mai îmbelșugate și a prezentării mai depline a harului.” Common Places of Martin Bucer, trad. Și ed. D.F. Wright, The Courtenay Library of Reformation Classics 4 (Appleford: Sutton Courtenay, 1972), 306.
35
simplitate şi mai puţină slavă exterioară, cu toate acestea, în ele
[legământul] este înfăţişat într-o mai mare plinătate, claritate şi
eficacitate spirituală, tuturor popoarelor, atât iudeilor, cât şi
neamurilor şi este numit Noul Testament. Nu există deci două
legăminte ale harului, diferite ca substanţă, ci unul şi acelaşi, dar în
dispensaţii diferite.39
Așadar, vedem că Noul Testament ne învață în mod clar despre
această unitate. În Romani apostolul Pavel ne învață că poporul Israel nu
ar trebuie să fie echivalat cu adevărata sămânță a lui Avraam; adică, el a
respins faptul că descendenții fizici ai lui Avraam erau poporul spiritual
al Domnului. În schimb, ne învață că „Israelul”, sămânța lui Avraam, sunt
doar copiii promisiunii, aceia care își pun credința în Domnul. De aceea,
Pavel îl numește pe Avraam „tatăl tuturor celor care cred” (Rom. 4:11),
nu a tuturor celor care sunt descendenți ai lui din punct de vedere fizic
sau al naționalității. Suntem învățați acest lucru, de exemplu, în Romani
9:6-8, care spune:
Dar aceasta nu înseamnă că a rămas fără putere Cuvântul lui
Dumnezeu. Căci nu toţi cei ce se coboară din Israel sunt Israel; şi,
măcar că sunt sămânţa lui Avraam, nu toţi sunt copiii lui Avraam; ci
este scris: „În Isaac vei avea o sămânţă care-ţi va purta numele.”
Aceasta înseamnă că nu copiii trupeşti sunt copii ai lui Dumnezeu;
ci copiii făgăduinţei sunt socotiţi ca sămânţă.
„Israel”, adică toți evreii etnici, niciodată nu au fost toți „din
Israel”, adică parte a adevăratului Israel spiritual. Acesta a fost răspunsul
problemei și dezamăgirii pe care o avea Pavel de a nu vedea convertiri
uimitoare la Hristos atunci când predica Evanghelia poporului evreu.
Poporul lui Dumnezeu sunt cei care au credință. Atunci când Pavel
spune în Romani 4:11 că Avraam este „tatăl tuturor celor care cred”, atât
a neamurilor netăiate împrejur, cât și a evreilor tăiați împrejur, el spune
și faptul că promisiunea făcută lui Avraam că va „moșteni lumea” nu a
fost rezultatul performanței lui de păzire a legii, ci este făcută „pe temeiul
39 Creds of Christendom, III:617-8.
36
acelei neprihăniri care se capătă prin credinţă” (4:13). Apoi adaugă:
„Căci, dacă moştenitori sunt cei ce se ţin de Lege, credinţa este zadarnică,
şi făgăduinţa este nimicită” (4:14).
De asemenea amintește-ți de Romani 2:28-29. Vorbind despre
importanța pe care o dădeau evreii circumciziei, apostolul spune:
Iudeu nu este acela care se arată pe din afară că este iudeu; şi tăiere
împrejur nu este aceea care este pe din afară, în carne. Ci iudeu este
acela care este iudeu înăuntru; şi tăiere împrejur este aceea a
inimii, în duh, nu în slovă; un astfel de iudeu îşi scoate lauda nu de
la oameni, ci de la Dumnezeu.
De aceea în Romani 11 Pavel vorbește despre „măslinul
legământului”. Rădăcina este sfântă și la fel sunt și ramurile (11:6) - dar
ramurile nu sunt formate doar din Israelul etnic, ci din evreii și
neamurile care au credință (11:20). El dorește să arate faptul că
neamurile, ramurile sălbatice ale măslinului (11:17), sunt altoite în
măslinul deja existent și sunt hrănite de acesta. Așadar biserica, nu este
un popor separat, ci este parte a unui singur popor al lui Dumnezeu.
Pavel repetă acest mesaj al său în Galateni 3:7 atunci când spune:
„Înţelegeţi şi voi, dar, că fii ai lui Avraam sunt cei ce au credinţă.” Întreg
contextul din 3:1-9, 16-19, 26-29 și 4:1-7 confirmă această perspectivă.
Primim Duhul Sfânt prin „auzirea credinţei” (3:5), asemenea lui Avraam
care „a crezut pe Dumnezeu, şi credinţa aceasta i-a fost socotită ca
neprihănire.” (3:6 cf. Gen. 15:6). Atunci când Dumnezeu a promis să
binecuvânteze toate popoarele lumii prin Avraam, în Geneza 12:3, El îi
predica mai de dinainte Evanghelia harului. Aceste versete au o
semnificație foarte clară: Dumnezeu l-a mântuit pe Avraam prin credință,
prin predicarea aceleiași Evanghelii pe care noi o auzim acum; astfel, noi
suntem copiii lui spirituali, membri ai familiei lui Dumnezeu. De aceea,
cartea Evrei spune: „Căci şi nouă ni s-a adus o veste bună ca şi lor” (Ev.
4:2). El mai spune că Hristos, practic, este adevăratul Israel, singurul
Israelit adevărat, „Sămânța” promisă lui Avraam (3:16) și cei care sunt
„în Hristos Iisus” sunt „fii ai lui Dumnezeu” (3:26) - „Şi, dacă sunteţi ai lui
Hristos, sunteţi „sămânţa” lui Avraam, moştenitori prin făgăduinţă”
(3:29).
37
Astfel, adevăratul popor al lui Dumnezeu din Vechiul Testament,
format din urmașii lui Avraam, este pus laolaltă ca popor al lui
Dumnezeu prin credința în Iisus Hristos. Totodată Iisus Hristos este
„Sămânța” și puntea dintre Vechiul și Noul Testament, dintre iudei și
neamuri. Nu este decât o singură promisiune de care se alipește unicul
popor al lui Dumnezeu (nu mai multe) pentru a primi mântuire: Iisus
Hristos, „Sămânța” promisă tuturor generațiilor, familiilor, triburilor și
națiunilor din Geneza 3:15 până la cea de-a doua revenire glorioasă a Sa.
Despre această continuitate și unitate esențială a poporului lui
Dumnezeu pe care îl vedem atât în Vechiul, cât și în Noul Testament, a
fost profețit în Osea 1:10-11, unde citim:
Totuşi numărul copiilor lui Israel va fi ca nisipul mării care nu se
poate nici măsura, nici număra; şi de unde li se zicea: „Nu sunteţi
poporul Meu”, li se va zice: „Copiii Dumnezeului celui Viu”! Atunci
copiii lui Iuda şi copiii lui Israel se vor strânge la un loc, îşi vor pune
o singură căpetenie şi vor ieşi din ţară; căci mare va fi ziua lui
Izreel.
Atât Pavel, cât și Petru ne oferă o interpretare inspirată, care are
autoritate a acestei profeții. În primul rând, în Romani 9:24-25 Pavel
citează acest pasaj spunând că Dumnezeu nu i-a chemat doar pe evrei, ci
și le-a chemat și pe neamuri. Acest pasaj nu se referă la Iuda și la Israelul
fizic, ci, așa cum a demonstrat în Romani, la acei care sunt evrei din punct
de vedere spiritual (2:29). Petru citează acest pasaj în 1 Petru 2:9-10
unde atribuie denumirile Israelului din Deuteronom 7:6 și Exod 19:5-6
bisericii, asemenea profeției lui Osea, spunând: „pe voi, care odinioară
nu eraţi un popor, dar acum sunteţi poporul lui Dumnezeu; pe voi, care
nu căpătaserăţi îndurare, dar acum aţi căpătat îndurare.”
O altă profeție despre unitatea dintre Vechiul și Noul Testament
este minunata profeție a „Noului Legământ” din Ieremia 31:31-34. În
acest text DOMNUL vorbește prin Ieremia Israelului și lui Iuda, însă
autorul epistolei către Evrei spune că profeția este împlinită în Biserică
(Ev. 8:6-13), prin Iisus Hristos care este Mijlocitorul unui legământ mai
bun (Ev. 8:6).
38
Proorocul Amos a vorbit despre acest lucru în Amos 9:11-15.
Cuvintele sale au fost interpretate, mai apoi de Iacov la primul conciliu al
bisericii din Fapte 15:13-17. Înălțarea din nou a cortului lui David despre
care a profețit Amos, a fost împlinită conform lui Iacov în Biserică. Cum
așa? Hristos este adevăratul cort al lui David, adevăratul templu (Ioan
2:18-22), care deține „cheia casei lui David” (Isa. 22:22) în mâinile Sale
(Apoc. 3:7).
Unitatea dintre promisiunile legământului lui Dumnezeu, făcute
pe parcursul istoriei răscumpărării, și a poporului lui Dumnezeu atât din
Vechiul, cât din Noul Testament, indică o continuitate între Vechiul și
Noul Testament. Unele aspecte ale sistemului religios din Vechiul
Testament sunt abolite, în timp ce multe altele sunt interpretate într-un
cu totul alt mod decât ne-am fi așteptat. De exemplu, în Noul Legământ
noi încă ne închinăm pe Muntele Sion, însă acum acesta este un munte
ceresc, un loc ceresc (Ev. 12:22, Gal. 4:25-26, Apoc. 3:12, 21:2, 10).
Biserica încă se închină într-un templu, dar datorită lucrării de
răscumpărare a lui Hristos care a fost făcută odată pentru totdeauna, noi
ca biserică a lui Iisus Hristos suntem templul lui Dumnezeu (1 Cor. 3:16,
2 Cor. 6:16, Ef. 2:18-22, Apoc. 3:12). Noi încă avem un altar al jertfelor pe
care Domnul Iisus Hristos a fost jertfit, însă acesta este un altar ceresc
(Ev. 9:1-12, 21-24). Sfânta Sfintelor în care doar preotul avea voie să
intre odată pe an în Vechiul Legământ, este acum un loc ceresc unde toți
cei răscumpărați pot intra cu îndrăzneală, deoarece Hristos este Marele
nostru Preot (Ev. 10:19-21).
În ultimul rând, în Efeseni 2:11-22 Pavel vorbește despre punerea
împreună a evreilor („aceia…tăiați împrejur”) cu neamurile („numiți
netăiați împrejur”). A fost o vreme în care neamurile erau „fără drept de
cetăţenie în Israel, străini de legămintele făgăduinţei” (2:12), dar acum,
deoarece Hristos „din doi a făcut unul” (2:14), acestea au devenit poporul
lui Dumnezeu. Hristos a unit evreii și neamurile într-un singur popor al
lui Dumnezeu prin abolirea rânduielilor exterioare, ceremoniale ale legii
Vechiului Testament. Ca urmare, El a creat în „El însuşi un singur om
nou” (2:15) în așa fel încât „şi unii şi alţii avem intrare la Tatăl, într-un
Duh” (2:18). Ce bucurie este să știm că noi „nu mai suntem nici străini,
nici oaspeţi ai casei, ci suntem împreună cetăţeni cu sfinţii, oameni din
39
casa lui Dumnezeu” (2:19), că suntem un „Templu sfânt în Domnul”
(2:21) și „un locaş al lui Dumnezeu, prin Duhul” (2:22).
Astfel, Scripturile ne învață faptul că Dumnezeu a făcut o singură
promisiune de mântuire și că toți cei care cred în această promisiune fac
parte din poporul său. Aceasta înseamnă cu nu sunt două popoare a lui
Dumnezeu, ci unul singur!
Promisiune și împlinire
Atunci când înțelegem unitatea poporului lui Dumnezeu din
Vechiul și din Noul Testament, ajungem la concluzia că această unitate
este bazată pe faptul că între legământul încheiat cu Avraam (Gen. 12, 15,
17) și noul legământ în Hristos este o relație caracterizată de
promisiunea făcută de Dumnezeu și împlinirea acesteia. Practic, Noul
Testament ne învață că noul legământ este, de fapt, legământul avraamic
ajuns la maturitate.
Vedem această relație în multe pasaje din Scriptură. De exemplu,
în cântecul minunat al Mariei, Magnificat, ea îl laudă pe Dumnezeu
pentru că a ales-o pentru a-I da naștere lui Mesia. Maria Spune: „A venit
în ajutorul robului său Israel, căci Şi-a adus aminte de îndurarea Sa - cum
făgăduise părinţilor noştri – faţă de Avraam şi sămânţa lui în veac” (Luca
1:54-55). Luca înregistrează această relație a promisiunii/împlinirii și în
cuvintele cântării lui Zaharia, Benedictus:
Binecuvântat este Domnul, Dumnezeul lui Israel, pentru că a
cercetat şi a răscumpărat pe poporul Său. Şi ne-a ridicat o mântuire
puternică în casa robului Său David, - cum vestise prin gura
sfinţilor Săi proroci care au fost din vechime…Astfel Îşi arată El
îndurarea faţă de părinţii noştri şi Îşi aduce aminte de legământul
Lui cel sfânt, potrivit jurământului prin care Se jurase părintelui
nostru Avraam (Luca 1:68-70, 72-73).
Aceste două cântece frumoase ne învață faptul că Iisus Hristos,
Mijlocitorul noului legământ, este împlinirea promisiunii legământului
pe care Dumnezeu a făcut-o slujitorului Său Avraam.
Luca continuă această temă a promisiunii/ împlinirii în cartea
Faptele Apostolilor 2:14-40, unde Duhul Sfânt a fost turnat asupra
40
ucenicilor. Petru, în cuvântul său de apărare împotriva celor care ziceau
că ucenicii erau beți (2:15), a spus: „Ci aceasta este ce a fost spus prin
prorocul Ioel” (2:16). În continuare el citează din Ioel 2:28.-32 pentru a
arăta faptul că aceasta este promisiunea Duhului Sfânt și împlinirea ei
chiar înaintea ochilor lor. La fel vorbește despre învierea lui Hristos
(2:24-32) și despre înălțarea Sa (2:33-36).
În Fapte 13:32-33 Pavel folosește chiar cuvintele „promisiune” și
„împlinire” în contextul cuvântării sale despre Hristos și învierea Sa,
spunând: „Şi noi vă aducem vestea aceasta bună că făgăduinţa făcută
părinţilor noştri, Dumnezeu a împlinit-o pentru noi, copiii lor, înviind pe
Isus…”
Atunci când Pavel a stat înaintea lui Agripa, în Fapte 26, folosește
același limbaj zicând:
Şi acum sunt dat în judecată pentru nădejdea făgăduinţei pe care a
făcut-o Dumnezeu părinţilor noştri…Dar scoală-te şi stai în
picioare; căci M-am arătat ţie, ca să te pun slujitor şi martor atât al
lucrurilor pe care le-ai văzut, cât şi al lucrurilor pe care Mă vei
vedea făcându-le. Te-am ales din mijlocul norodului acestuia şi din
mijlocul Neamurilor la care te trimit, ca să le deschizi ochii, să se
întoarcă de la întuneric la lumină, şi de sub puterea Satanei la
Dumnezeu; şi să primească, prin credinţa în Mine, iertare de păcate
şi moştenirea împreună cu cei sfinţiţi (26:6, 16-18).
Este interesant să-l vezi pe Pavel vorbind despre promisiunea
făcută părinților evrei și apoi, despre faptul că aceasta este împlinită în
lucrarea pe care el o are printre neamuri. Aici el face aluzie la profeția lui
Isaia (35:5, 42:7, 16), prin care a fost promis că ochii orbi ai evreilor vor
fi deschiși, spunând că această promisiune a fost împlinită acum prin
convertirea popoarelor! Adevărata împlinire a promisiunii este
adevăratul Israel, toți aceia care cred și nu toți cei care sunt născuți evrei
în mod fizic.
În ultimul rând, acest principiu care vorbește despre faptul că
biserica noului legământ este împlinirea legământului Avraamic, învățat
de Pavel în Galateni unde scrie că Evanghelia predicată lui Avraam, a
promisiunii adăugării neamurilor între urmașii lui Avraam, este împlinită
41
în noi. Apoi el spune în Galateni 3:13-14 că Hristos a fost răstignit pentru
ca binecuvântarea lui Avraam (promisiunea) să poată fi dată neamurilor
(împlinirea).
„Copiii legământului”
Înainte de a da un răspuns la obiecția „dacă adevărata sămânță a
lui Avraam sunt doar aceia care cred, atunci ar trebui să nu-i botezăm pe
copiii noștri decât atunci când au o credință adevărată”, trebuie să ținem
cont de faptul că atât Vechiul, cât și Noul Testament ne învață despre
copiii credincioșilor că sunt parte a comunității legământului.
Continuitatea dintre Vechiul și Noul Testament are două aspecte: aceasta
este atât între cei care sunt adevărata sămânță a lui Avraam datorită
credinței lor, cât și între poporul Vechiului Testament în întregime, ca
popor ales al lui Dumnezeu, și poporul Noului Testament al lui
Dumnezeu.
Totuși unii creștini nu cred în botezul copiilor deoarece ei nu cred
că aceștia sunt parte a familiei legământului lui Dumnezeu. De aceea
dorim să studiem ce spune Scriptura referitor la apartenența copiilor
credincioșilor în familia legământului împreună cu părinții lor.
Amintește-ți ce am spus la începutul acestei cărți. Aproape toți
creștinii cântă „Iisus iubește copilașii” sau „Iisus mă iubește” la slujbele
de „binecuvântare” a copiilor, promițând să le ofere acestora o educație
creștină. Fie că o persoană crede în botezul copiilor sau nu, există în
creștin un simțământ inerent al faptului că există o deosebire între copiii
săi și copiii necredincioșilor, și de aceea îi tratăm diferit.
Odinioară, Dumnezeu a procedat așa în toate relațiile cu poporul
Său, iar ceea ce a fost valabil atunci, este și acum la fel de valabil. În
scrierile Noului Testament nu citim niciodată despre Iisus sau despre
apostoli că au revocat învățătura despre apartenența copiilor
credincioșilor în poporului legământului lui Dumnezeu. Niciodată nu ni
se spune că ar trebui să fie tratați altfel copiii în Noul Testament.
Totodată nu ni se spune niciodată că aceștia se află în afara comunității
legământului lui Hristos, deoarece copiii poporului Israel au fost tratați
ca parte a comunității legământului.
Nu era ceva dificil să fie menționate aceste lucruri. Până la urmă,
Noul Testament înregistrează schimbările care au avut loc odată cu
42
venirea lui Hristos. Acum, cei dintre neamuri care se convertesc nu
trebuie să se mai circumcidă (Gal. 5); în schimb, atât iudeii, cât și
neamurile care își pun încrederea în Iisus Hristos trebuie să fie botezați
(Fapte 2). A fost pus capăt jertfelor animale datorită jertfei finale a lui
Iisus (Ev. 10). Legile alimentare kosher nu se mai aplicau membrilor
bisericii pentru că Iisus îi curăță pe oamenii din orice neam, limbă și
popor și a declarat că toată mâncarea este bună (Marcu 7, Fapte 10:11, 1
Tim. 4). Templul din Ierusalim nu mai este locul de întâlnire dintre
Dumnezeu și poporul Său, ci a fost înlocuit de un „templu sfânt” făcut din
oameni (Ef. 2, 1 Petru 2).
Ceea ce vedem pe parcursul Scripturilor este faptul că Dumnezeu
lucrează prin linii genealogice ca familii ale legământului. Nu trebuie
citită decât cartea Geneza pentru a vedea faptul că cei mici sunt
considerați copiii ai familiei legământului. Începem cu „promisiunea
mamă”40 din Geneza 3:15 care spune: „Vrăjmăşie voi pune între tine şi
femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei.” Mai târziu Dumnezeu a încheiat
un legământ cu Noe și cu familia lui. În Geneza 9:9 citim: „Iată, Eu fac un
legământ cu voi şi cu sămânţa voastră care va veni după voi” (subliniere
adăugată). Atunci când Dumnezeu l-a chemat pe Avraam să fie un vas al
harului în această lume asuprită de păcat, a continuat să-i spună
următoarele cuvinte în legământul Său încheiat cu el și familia: „Voi pune
legământul Meu între Mine şi tine şi sămânţa ta după tine, din neam în
neam; acesta va fi un legământ veşnic, în puterea căruia Eu voi fi
Dumnezeul tău şi al seminţei tale după tine” (Gen. 17:7, subliniere
adăugată). Spre sfârșitul epocii Vechiului Testament, profetul Isaia a
anticipat epoca Noului Testament în care „Toţi fiii tăi vor fi ucenici ai
Domnului, şi mare va fi propăşirea fiilor tăi” (Isa. 54:13).
Această idee a legământului care include atât adulții, cât și copiii
lor, totuși nu este doar o învățătură a Vechiului Testament. Citim despre
promisiunea măreață a harului lui Dumnezeu la începutul noului
legământ din Faptele Apostolilor 2:39: „Căci făgăduinţa aceasta este
pentru voi, pentru copiii voştri şi pentru toţi cei ce sunt departe acum, în
oricât de mare număr îi va chema Domnul Dumnezeul nostru.”
40 Herman Bavinck, Our Reasonable Faith, trad. Henry Zylstra (Grand Rapids: Eerdmans, 1956), 271.
43
În Noul Testament, copiii sunt considerați a fi parte a
legământului.41 În scrierile apostolului Pavel se poate vedea clar acest
lucru. În Efeseni 6:1-4 și Coloseni 3:20, Pavel dă indicații cu privire la
responsabilitatea pe care o au copiii față de părinții lor de a asculta și la
responsabilitatea părinților de a-i crește. Remarcă modul în care copiii
trebuie să asculte de părinții lor: „în Domnul” (Ef. 6:1), iar în Coloseni
3:20 scrie: „lucrul acesta place Domnului”. Probabil că am citit de foarte
multe ori aceste pasaje și poate că am trecut cu vederea aceste cuvinte.
În acest caz vorba „lucrurile bune vin în pachete mici” este adevărată. În
Efeseni 6:1 Pavel folosește prepoziția neînsemnată „în”, pe care o
folosește în multe alte locuri în cartea Efeseni. În această epistolă este
folosită alături de următoarele cuvinte: „Hristos” (1:3, 10, 12, 20, 4:32),
„sângele lui Hristos” (2:13), „Hristos Iisus” (1:1, 2:6, 7, 10, 13, 3:6, 21),
„Iisus” (4:21), „Domnul Iisus” (1:15), „Domnul Iisus Hristos” (3:11),
„Domnul” (2:21, 4:17, 5:8, 6:10, 21), „El” (1:4, 9, 10, 2:15, 3:13, 4:20),
„Preaiubitul Lui” (1:6) și „care” (1:7, 11, 13-de două ori, 2:21, 22, 3:12).
El folosește aceste locuțiuni prepoziționale pentru a descrie relația
bazată pe legământ dintre Hristos și poporul Său. Ceea ce dorește să
spună Pavel este faptul că noi îi aparținem și suntem parte a trupului
Său, biserica.
„În…” este un mod de a spune pe scurt faptul că suntem parte a
legământul harului. De exemplu Pavel spune că noi suntem binecuvântați
în El (1:3), aleși în El (1:4), primiți prin El (1:6), răscumpărați prin El
(1:7), că avem o moștenire în El (1:11), în El suntem pecetluiți de Duhul
Sfânt (1:14) și am fost înviați împreună cu El (2:6). Toate acestea sunt
elemente a ceea ce înseamnă să fii parte a legământul harului. Astfel,
atunci când Efeseni 6:1 spune: „Copii, ascultaţi în Domnul de părinţii
voştri” nu spune un lucru neînsemnat. Porunca de ascultare se bazează
pe faptul că aceștia se află în același legământ împreună cu părinții lor.
Așa cum copiii din Vechiul Testament se aflau în același legământ cu
părinții lor, Pavel spune că și acum aceștia sunt parte a legământului. De
41A fi „parte a legământului” înseamnă pur și simplu că Dumnezeu are o relație cu credincioșii și cu copiii lor, care , de asemenea, primesc binecuvântările ce vin de pe urma acestei relații precum predicarea, sacramentele și disciplina bisericească. Acesta lucru nu se deosebește de modul în care, în familie, copilul primește dragoste, adăpost și îndrumare, deși la un moment dat el se poate răzvrăti și părăsi familia.
44
aceea, Pavel citează cea de-a cincea poruncă: „Să cinsteşti pe tatăl tău şi
pe mama ta” și spune că aceasta se aplică și în noul legământ. Aceiași
poruncă valabilă în vechiul legământ pentru poporul care făcea parte din
legământ, rămâne valabilă și pentru poporul legământului de acum.
Acest lucru devine și mai clar atunci când Pavel spune că acei
copiii care își ascultă părinții sunt plăcuți Domnului (Col. 3:20). Acum
putem pune pur și simplu întrebarea: „Cum poate fi adevărat lucrul
acesta privitor la copiii credincioșilor, dacă sunt necredincioși și în afara
familiei lui Dumnezeu?” Pavel spune că oamenii care sunt „pământești”,
adică lumea neregenerată, nu pot fi pe plac Domnului (Rom. 8:8).
Singurul mod în care poate cineva să-i fie pe plac Domnului este prin a se
afla într-o relație cu Dumnezeu bazată pe legământ. Așadar, apostolul
Pavel ne învață în acest pasaj faptul că fiii noștri se află în același
legământ cu noi. Un autor spune că atunci când privim Efeseni 6:1-4 și
Coloseni 3:20 în lumina pasajelor din Efeseni 1:1 și Coloseni 1:1-2, este
clar faptul că poporul legământului lui Dumnezeu îi include și pe copii,
altfel de ce Pavel s-ar fi abătut de la învățătura lui pentru a se adresa
copiilor congregației, dacă nu erau parte din ea?42
Pavel reia acest aspect din nou în 1 Corinteni 7:14 în contextul
căsătoriei dintre un credincios și un necredincios spunând:
Căci bărbatul necredincios este sfinţit prin nevasta credincioasă, şi
nevasta necredincioasă este sfinţită prin fratele; altminteri, copiii
voştri ar fi necuraţi, pe când acum sunt sfinţi.
Pavel dorește să arate faptul că familia este „sfințită” chiar dacă
doar soțul sau soția sunt credincioși. Astfel, concluzia lui Pavel este că și
copiii sunt sfinți. El nu vorbește despre „sfințire” sau despre „sfințenie”
așa cum o face de obicei, adică în sensul conformării progresive cu chipul
lui Iisus Hristos (ex. Rom. 8:29), ci în sensul obișnuit al Vechiului
Testament, în care aceste tipuri de familii împărțite sunt totuși parte a
familiilor legământului, deși între membri este lipsă de unitate,.43
42 M. J. Bosma, Exposition of Reformed Doctrine (4th edition; Grand Rapids: Smitter Book Company, 1927), 266. 43 Kline, By Oath Consigned, 91-2.
45
În ce privește copiii, acest text ne reorientează mentalitatea
individualistă pe care o avem, înspre o mentalitate care are în vedere
legământului. Scriptura precizează clar faptul că Dumnezeu este un
Dumnezeu care stabilește legăminte și că acestea îi includ și pe copii. În
acest fel, concepțiile noastre individualiste conform cărora „Îl facem pe
Iisus Domnul și Mântuitorul nostru personal” și avem „o relație personală
cu Iisus”, trebuie completate. În vreme ce noi și copiii noștri trebuie să
credem promisiunile lui Dumnezeu, rămâne valabil faptul că Dumnezeu
alege să lucreze prin familii. Astfel 1 Corinteni 7:14 ne învață despre
copiii credincioșilor sau chiar a familiilor în care singur părinte
credincios, că aceștia sunt „sfinți” înaintea Domnului. La fel cum copiii
poporului Israel erau numiți o „sămânță sfântă” (Ezra 9:2, Isa. 6:13), tot
așa și copiii credincioșilor, în noului legământ, sunt numiți „sfinți”.
În ultimul rând, vedem că Domnului Iisus i-a considerat pe acești
copii parte a comunității legământului, fiind „copiii legământului”. El a
spus: „Lăsaţi copilaşii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci Împărăţia
cerurilor este a celor ca ei” (Mat. 19:14 cf. 18:1-6, Marcu 10:14-16, Luca
18:15-17). Conform Domnului nostru, copiii aparțin Împărăției Cerurilor.
Atunci când Iisus a spus acest lucru, urmărea să disciplineze aroganța
ucenicilor care venea din faptul că sunt adulți și care încercau să-i
oprească pe copiii „neimportanți” (așa cum îi considerau ei în mintea lor)
să vină la El. Domnul Iisus a spus că atunci când primim un copil în
numele lui Hristos, Îl primim pe Domnul (Marcu 9:36-37). Ce înseamnă
„în Numele Meu”? În versetul 41 evanghelistul explică faptul că a primi
ceva în Numele lui Iisus înseamnă că acel lucru „Îi aparține lui Hristos”.
Astfel, Iisus spune că acești copii ai legământului erau ai Săi și prin
urmare, ucenicii care erau adulți, pentru a intra în Împărăția lui
Dumnezeu, trebuiau să devină precum aceștia: lipsiți de importanță, fără
nici o valoare în ochii lumii și fără vreo vrednicie în ei înșiși. Francis
Turretin, unul dintre cei mai mari teologi reformați, a spus următoarele
cuvinte referitor la acest episod despre Iisus și copilașii:
De vreme ce era un lucru bun să fie aduși copiii la Hristos, de ce să
nu fie admiși pentru a primi botezul, care este simbolul comuniunii
noastre cu Hristos? De ce nu ar trebuie ca biserica să primească în
sânul ei pe aceia pe care Hristos i-a primit la sânul Său? Cât de
46
nedrepți trebuie să fim, să-i dăm la o parte pe cei pe care Hristos i-a
primit cu bunăvoință.44
Așadar, de ce este important să marcăm acest lucru? În primul
rând, ne învață faptul că promisiunile legământului lui Dumnezeu sunt
neschimbătoare. El a promis să-i includă pe copiii credincioșilor în
legământ în Vechiul Testament, iar pentru că El nu se schimbă și această
promisiune rămâne neclintită.
În al doilea rând, Scripturile atât a Vechiului, cât și a Noului
Testament clarifică faptul că urmașii credincioșilor sunt incluși în familia
legământului lui Dumnezeu. Dacă negăm acest lucru înseamnă că negăm
claritatea și autoritatea Scripturilor asupra gândirii și a vieților noastre.
În al treilea rând, dacă acești copii sunt parte a legământului și
dacă toți cei care fac parte din el primesc semnul legământului, atunci a-i
împiedica pe copii să primească semnul botezului, înseamnă a nega
faptul că aceștia se află în legământ. A-i priva de acest sacrament
înseamnă a nu-i trata pe copiii credincioșilor diferit de copiii celor
necredincioși, în ciuda faptului că Pavel îi numește „sfinți”. De asemenea,
mângâierea enormă pe care o au părinții de a ști că și cei mici sunt parte
a bisericii și că beneficiază de pe urma promisiunilor lui Dumnezeu, le
este luată.45
Așadar, Noul Testament nu menționează niciodată faptul că
relația dintre copiii credincioșilor și legământ s-a schimbat. În concluzie,
deoarece copiii credincioșilor din Noul Testament sunt membrii ai
comunității legământului, precum în Vechiul Testament, aceștia trebuie
să primească semnul membralității în această comunitate, tot așa cum au
primit și copiii comunității din Vechiul Testament.
44 Turretin, Institutes, III:417. 45 Acest lucru atinge și subiectul legat de ceea ce ar trebui să spunem părinților creștini care și-au pierdut un copil. Părinții noștri reformați au aplicat această învățătură a teologiei legământului acestei întrebări, în Canoanele din Dort, I, 17, care spune: „Şi pentru că trebuie să judecăm voia lui Dumnezeu, numai în lumina Cuvântului Lui, care mărturiseşte despre copiii credincioşilor că sunt sfinţi, desigur nu prin naştere, ci prin binecuvântarea legământului harului în care ei au fost incluşi odată cu tatăl şi mama lor, taţii şi mamele care se tem de Dumnezeu nu trebuie să se îndoiască deloc cu privire la alegerea şi mântuirea copiilor lor, cărora Dumnezeu le curmă firul vieţii pe când sunt încă mici” (sublinierea autorului).
47
Botezarea familiilor
Tot ceea ce am menționat despre legământ și despre locul copiilor
în cadrul acestuia poate fi remarcat în mod clar în istorisirile despre
botezul întregii case a unui convertit, din Noul Testament. Acest lucru a
fost numit „formula oikos”.46 Acest cuvânt grecesc „Oikos” este tradus
„casă”. Oikos includea pater familias sau „tatăl familiei”, soția, toți copiii
indiferent de vârstă și toți slujitorii casei împreună cu familiile lor (la fel
ca în Noul Testament). Problema nu este dacă în acele familii erau copii
sau slujitori care aveau copiii, ci faptul că aceste case sunt menționate
împreună cu persoana centrală care avea autoritate; iar pentru ca cineva
să aibă o casă, în mod necesar trebuie să existe câțiva membri (soție,
copii, slujitori și familiile slujitorilor).47 Astfel mai jos vom vedea faptul
că există un principiu al autorității legământului în familie în tot Vechiul
Testament, în mod special în cazul lui Avraam.
Noul Testament înregistrează unsprezece botezuri. Dintre
acestea, cinci sunt botezul unor familii întregi (oikos), trei sunt botezul
unor grupuri de oameni, apoi este botezul celor trei mii la Cincizecime,
botezul samaritenilor (Fapte 8:12), botezul ucenicilor lui Ioan
botezătorul (Fapte 19:1-5) și trei sunt relatări a botezului unor persoane
distincte: a Domnului nostru (Mat. 3:13-17), care împlinea toată
neprihănirea necesară pentru a ne fi Mijlocitor, a lui Saul (Fapte 9: 1-18)
și a famenului etiopian (Fapte 8:27-38). Așadar putem spune faptul că
botezul întregii familii este o regulă, nu o excepție!
În continuare doresc să enumăr cele cinci botezuri ale caselor din
Noul Testament. În primul rând, Cornelius a crezut, a fost botezat și apoi
a fost botezată toată casa lui. În Fapte 10:2 Cornelius și familia lui sunt
descriși ca fiind oameni temători de Dumnezeu. Versetele 47-48 vorbesc
despre botezul lor. În Fapte 11:14 citim mesajul îngerului către Cornelius
în legătură cu Petru: „Trimite la Iope şi cheamă pe Simon, zis şi Petru,
care-ţi va spune cuvinte prin care vei fi mântuit tu şi toată casa ta.”
În al doilea rând, în Fapte 16:14-15 citim despre faptul că Lidia a
crezut în Domnul, a fost botezată și apoi a fost botezată întreaga ei casă.
46 Joachim Jeremias, Infant Baptism in the First Four Centuries, trad. David Cairns (London: SCM Press, 1960), 20-4). 47 Kline, by Oath consigned, 97.
48
În al treilea rând, citim în Fapte 16:30-34 despre „temnicerul din
Filipi” care a crezut și apoi a fost botezat împreună cu toți ai săi. Este
important să acordăm atenție gramaticii folosite în text, care însă nu
reiese în urma traducerii în limba engleză. În Fapte 16:34 Luca, autorul
Faptelor Apostolilor, folosește un verb la singular atunci când vorbește
despre credința temnicerului, iar apoi menționează că întreaga lui casă a
fost botezată. Nu se poate spune: „Ei bine, el a crezut, apoi și casa lui a
crezut, apoi au fost botezați” pentru că textul spune că doar temnicerul a
crezut și datorită credinței lui, întreaga lui casă a fost botezată!
În al patrulea rând, citim în Fapte 18:8 despre credința lui Crisp și
despre botezul întregii lui case.
În al cincilea rând Pavel spune în 1 Corinteni 1:16 faptul că el a
botezat casa lui Stefana.
Acum poate te întrebi: „Dar totuși cele 3000 de botezuri din ziua
Cincizecimii nu ne fac să constatăm că doar credincioșii au fost botezați?”
Cu siguranță că lucrul acesta arată faptul că oamenii întâi trebuie să
creadă și apoi să fie botezați. Făcând abstracție de ceea ce tocmai am
văzut, ziua Cincizecimii înregistrează un eveniment nemaipomenit al
răscumpărării. Această sărbătoare a fost una dintre cele trei sărbători
obligatorii pentru toți bărbații evrei (Ex: 23:14 până la sfârșitul
pasajului). Să nu uitați faptul că exemplele convertirilor la Hristos din
cartea Fapte au fost scrise într-un context misionar. Evanghelia
Domnului nostru intra pentru prima dată în viețile oamenilor, a
familiilor și a comunităților, așadar se înțelege de la sine motivul pentru
care în Noul Testament este accentuată ascultarea Cuvântului de către
adulți, încrederea în acest Cuvânt și botezul acestora.48
De asemenea, cu privire la acest eveniment, deși nu ni se spune
explicit faptul că familiile au fost botezate în ziua Cincizecimii, în Fapte
2:39 Petru afirmă faptul că promisiunea mântuirii era „pentru voi, pentru
copiii voştri şi pentru toţi cei ce sunt departe acum”. Este un mod de a
spune „pentru voi evreii convertiți, pentru copiii voștri (asemenea
promisiunii făcute lui Avraam), și acum și pentru neamuri.” Cuvintele
48 „Relatările Noului testament ne oferă o istorie a unei perioade de misiune, iar într-o astfel de perioadă, când biserica a fost lărgită cuprinzându-i pe cei care înainte nu erau parte din ea, este firesc ca aceentul să cadă asupra botezului adulților.” M. J. bosma, Exposition of Reformed Doctrine, 263; Turretin, Institutes, III: 415.
49
„pentru toți cei care sunt departe acum” sunt din Isaia 57:19 și se referă
la neamuri în Fapte 22:21, în Efeseni 2:13 și 2:17.
Observăm această „învățătură a familiilor legământului” peste tot
în Noul Testament. Iisus îi putea spune lui Zacheu: „Astăzi a intrat
mântuirea în casa aceasta” (Luca 19:9). În Ioan 4:52 atunci când Iisus a
vindecat fiul unui funcționar, întreaga lui casă a crezut. În 2 Timotei 1:16
Pavel se roagă pentru ca Dumnezeu să-Și verse îndurarea peste întreaga
casă a lui Onisifor. În Evrei 11:7-9 (cf. Gen. 7:1; 1 Petru 3:20-21) Noe și
familia lui a intrat în arcă pentru că Dumnezeu l-a găsit pe Noe un om
neprihănit și toți au fost scăpați datorită credinței lui (1 Petru 3:20-21).
În Matei 10:12-14, ucenicii au fost învățați să binecuvânteze sau să
blesteme întreaga casă unde se opreau. Acestea sunt în concordanță cu
teologia Vechiului Testament. În Exod 20:5 (până la sfârșit), Domnul
pedepsește copii pentru păcatele părinților până la cea de-a treia și a
patra generație a celor care Îl urăsc, și Își arată îndurarea până la a mia
generație față de cei care Îl iubesc și păzesc poruncile Sale. În ziua
Paștelui copiii au luat parte la masă și au fost scăpați (Ex. 12). Rahav și
familia ei au fost scăpați datorită credinței sale (Ios. 2:13, 18, 6:23-25),
iar Iosua vorbește despre întreaga lui casă ca fiind în slujba Domnului
(Ios. 24:15)
Așadar, vedem faptul că botezul familiilor era un lucru obișnuit în
Noul Testament și că se administra atunci când un membru al familiei se
convertea. Astfel, botezul nu are loc separat de credință, așa cum mulți
presupun că este cazul învățăturii despre botezul copiilor. Noi botezăm
casa acelor care își mărturisesc credința în Iisus Hristos și care promit
să-și crească membrii familiilor în această credință. Nu îi botezăm pe
copiii părinților care nu sunt creștini.
Este foarte grăitor faptul că Noul Testament înregistrează
botezuri ale „caselor”, dar nu există nici o relatare despre un adult sau
despre un copil mai mare crescut într-o familie de creștini, care să nu fie
încă botezat și despre care să se spună că a fost botezat după ce și-a
mărturisit credința în Iisus.
Universalitatea harului în noul legământ
Pe măsură ce încheiem această secțiune a studiului nostru, să
medităm asupra unei învățături clare a Scripturii și a modului în care
50
acesta ne afectează perspectiva asupra botezului. Cartea Evrei ne învață
că Iisus Hristos este Mijlocitorul și Chezașul unui legământ mai bun care
se bazează pe promisiuni mai bune (Ev. 7:22, 8:6, 13). Aici autorul
compară noul legământ al lui Iisus cu cel mozaic, pe care îl numește
Vechiul legământ. Trebuie să ne punem întrebarea dacă noi credem că
legământul vechi (învechit) cu poporul Israel, se baza pe un har universal
mai incluziv.49 Ceea ce vreau să spun este următorul lucru: dacă harul lui
Dumnezeu includea copiii israeliților, casele slujitorilor și copiii lor în
poporul legământului, de ce am crede că urmașii credincioșilor nu
trebuie incluși în legământul cel nou, care este mai bun, care are un
Mijlocitor mai bun și este fundamentat pe promisiuni mai bune?
Gândește-te pentru un moment la această întrebare din următorul
punct de vedere. Vechiul legământ a fost încheiat cu israeliții; noul
legământ a fost încheiat cu evreii și cu neamurile, așadar cu întreaga
lume. Vechiul legământ era mai restrâns, cel nou este universal.
Circumcizia în vechiul legământ a fost un semn care se aplica doar
bebelușilor care erau băieți; botezul în noul legământ este un semn atât
pentru bebelușii care erau băieți, cât și pentru bebelușii care erau fete
(Gal. 3:28, Col. 3:11). Scopul este ca botezul să ne arate în mod vizibil
măreția și nemărginirea harului lui Dumnezeu.
Am vorbit despre faptul că circumcizia și botezul sunt echivalate
în Scriptură în ceea ce privește semnificația lor. Botezul ca semn al
Noului Legământ, înlocuiește circumcizia. De aceea trebuie să fie
administrat tuturor celor care sunt parte a familiei legământului-fie că
sunt adulți sau copii. Acest lucru este evidențiat în relatările botezului
caselor din Noul Testament. Toate acestea ne arată că în ciuda faptului că
nu găsim versete care să spună: „Pavel a botezat copilul…”, botezul
copiilor credincioșilor este o învățătură bună și necesară dedusă din
Scriptură. Fiecare piesă a puzzle-ului biblic începe să se distingă clar.
Botezul legământului este fără îndoială biblic și nu „catolicism”.
49 Acceastă întrebarea fost discutată și respinsă de Calvin, Institutes, 4:16:6. Cf. John Murray, Christian Baptism (Philipsburg: P&R, 1980), 48-9.
51
BOTEZ SAU BINECUVANTARE
Acum că am studiat motivele principale pentru botezul copiilor
legământului, să ne oprim pentru un moment și să răspundem unei
întrebări la care poate vă gândiți: „cum rămâne cu binecuvântarea
copiilor?” Este important să vorbim despre acest lucru, deoarece pentru
unii aceasta poate părea o practică mai biblică decât botezul copiilor și
este prevalentă în ziua de astăzi.50 De asemenea, trebuie să menționăm
ca un fel de prefață faptul că deși serviciile de binecuvântare sunt astăzi
atât de răspândite, este o practică recentă în bisericile protestante, lucru
care ar trebui să ne facă să ne oprim și să medităm asupra lui cu
seriozitate.
Deși am menționat acest lucru anterior, merită să repet faptul
practica binecuvântării copiilor dovedește că mulți creștini cred că
pruncii lor sunt diferiți decât cei ai părinților care sunt necredincioși. Noi
îi botezăm pe copiii noștri pentru că îi considerăm membri ai
legământului. De ce creștinii își binecuvântează copii? Dacă nu cred că
aceștia sunt în legământ cu ei, atunci nu ar trebui să-i binecuvânteze. De
asemenea, nu este nici un fundament pentru exercitarea unei autorități
spirituale asupra copiilor din moment ce copiii trebuie priviți ca niște
micuți necredincioși care se află în afara legământului cu Dumnezeu și
„în lume”. Pe de altă parte, dacă aceia care cred în practica
binecuvântării copiilor, cred și faptul că cei mici se află în legământ cu ei,
ar trebui să cunoască mai multe despre botezul copiilor, să devină
coerenți în gândirea lor și să-i boteze.
50 Un exemplu al acestei practici între bisericile evanghelice moderne este Harvest Christian Fellowship, păstorită de Greg Laurie, predicator în cadrul Harvest Crusades, foarte popular în California de Sud. Pe pagina web a acestei biserici este descrisă binecuvântarea, care citează aceleași texte pe care bisericile reformate le citează cu privire la apartenența copiilor în cadrul legământului și necesitatea administrării botezului și acestora: http://www.harvest.org/knowgod/index.php/6/23.html
52
Binecuvântarea în Biblie
Argumentul biblic pentru această practică este cu mult mai slab
decât cel al botezului copiilor legământului. Deși, sunt câteva exemple în
Biblie de copii care au fost binecuvântați atât în Vechiul, cât și în Noul
Testament, totuși nu ni se spune că această practică este normativă, un
tipar continuu pentru evrei sau pentru copiii creștini în Vechiul sau în
Noul Testament. Să privim pentru un moment la aceste exemple.
Samuel
În primul rând, avem exemplul binecuvântării lui Samuel de către
mama lui Ana (1 Sam. 1:11, 24-28). Observă faptul că el a fost dedicat
Domnului pentru a face o slujbă preoțească în casa DOMNULUI. Ea l-a
pus deoparte pentru a fi „nazireu” de la naștere, a cărui păr netăiat
semnifica consacrarea specială a copilului pentru a fi un slujitor al lui
Dumnezeu (Num. 6:1-21). Consacrarea copilului nu a înlocuit
circumcizia, semnul legământului, așa cum se întâmplă astăzi în cazul
binecuvântării copiilor. În concluzie, cu greu poate fi considerat acesta
un model pentru binecuvântarea copiilor, din moment ce nici un detaliu
din text nu este urmat în serviciile de binecuvântare de astăzi.
Samson și Ioan Botezătorul
În al doilea rând avem exemplele lui Samson și a lui Ioan
Botezătorul. Asemenea lui Samuel, de la nașterea lor, acești copii au fost
dedicați de părinții lor Domnului. De fapt, au fost puși de-o parte de
Dumnezeu pentru a fi nazirei, iar nu de părinții lor, cu scopul specific de a
fi judecători sau profeți, avându-se în vedere răscumpărarea (Judecători
13:3-5, Luca 1:13-17).
Până acum binecuvântarea lui Samuel, marele profet al lui Israel,
a lui Samson, ultimul judecător al lui Israel și a lui Ioan, ultimul profet, nu
sunt o dovadă solidă pentru practica binecuvântării copiilor.
Iisus
În ultimul rând, avem „binecuvântarea” lui Iisus atunci când a
împlinit 41 de zile (Luca 2:22-24). El a fost circumcis la 8 zile, iar 33 de
zile mai târziu Maria putea fi „curățită”, conform Levitic 12. Este, oare,
acesta un model biblic pentru binecuvântarea copiilor? Din nou, trebuie
53
spus faptul că folosind acest lucru ca „dovadă” pentru binecuvântarea
copiilor, trebuie să urmăm și celelalte detalii pe care le găsim în text.
Aici vedem că binecuvântarea lui Iisus a implicat și ritualul
curățirii Mariei, o lege a Vechiului Legământ care nu mai este valabilă
astăzi, deoarece Iisus a pus capăt acestor ceremonii! De asemenea în
această relatarea găsim aspecte ale Paștelui, în care întâii născuți ai
israeliților trebuiau să fie răscumpărați prin jertfirea unui animal (Ex.
13:2, 15). Aducerea lui Iisus la templu a fost o împlinire profetică a
mielului de paște, El încă din copilăria lui a fost pus deoparte de Domnul
ca jertfa sfântă finală (Ex. 13:12) și ca împlinitor al neprihănirii cerute de
legea lui Moise, pentru poporul Său.
Ceea ce este interesant cu privire la ceremonia de curățire este
faptul că Mărturisirea Belgiană o citează ca dovadă pentru botezul
copiilor. După ce precizează că cei mici trebuie să primească botezul ca
semn al legământului, mărturisirea continuă spunând:
Şi fără îndoială că Domnul Isus Cristos Şi-a vărsat sângele, în egală
măsură, pentru a spăla păcatele copiilor credincioşilor ca şi pe
acelea ale adulţilor. De aceea trebuie ca ei să primească semnul şi
Sacramentul a ceea ce Cristos a făcut pentru ei, tot aşa cum Domnul
poruncise, prin Legea lui Moise, să li se transmită Sacramentul
suferinţelor şi morţii lui Cristos pruncilor nou-născuţi, oferind
pentru ei un miel care era simbolul jertfei lui Isus Cristos.51
Serviciile creștine de „binecuvântare”, care aduc ca dovadă
versetele de mai sus, nu urmează modelul biblic, care cuprindea și
curățirea ritualică a mamei copilului după naștere. Mai mult decât atât,
serviciile de binecuvântare nu implică jertfe de mulțumire așa cum ne
învață aceste „exemple”, deoarece doar jertfa lui Iisus de pe cruce poate
face acest lucru.
51 Creeds of Christendom, III:427. Venema face o remarcă faptul că acest argument „este specific Mărturisirii Belgiene în comparație cu celelalte mărturisiri reformate.” „Sacraments and baptism in the Reformed Confessions” 44, f. n. 26.
54
Botezul și păcatul originar
Un alt motiv pentru care binecuvântarea nu corespunde motivului
pentru care noi îi botezăm pe copiii noștri este doctrina fundamentală a
„păcatului originar”. Deși aceasta nu este o dovadă pentru botezul
copiilor, se aseamănă cu unul dintre picioarele unei mese fără de care
aceasta ar cădea. Botezul copiilor este o mărturie a faptului că noi
credem că aceștia sunt născuți în păcat, fiind copii ai lui Adam (Ps.
51:5).52
În cadrul serviciului tradițional al botezului legământului din
bisericile reformate, slujitorul spune congregației:
Deși copiii noștri nu înțeleg aceste lucruri (adică tot ce înseamnă
botezul), nu ar trebui să nu-i botezăm, din moment ce ei nu cunosc
nici faptul că sunt părtași ai condamnării în Adam.53
La fel cum bebelușii nu înțeleg ce înseamnă să fii păcătos, să-ți pui
încrederea în Hristos și să trăiești o viață evlavioasă, aceștia nu au nevoie
să înțeleagă în acest moment ce înseamnă botezul. Mai precis, nu trebuie
să știm ce înseamnă a fi păcătos pentru a fi păcătoși. Pe de altă parte, ei
sunt primiți în harul poporului legământului lui Hristos, chiar înainte de
a ști ce înseamnă acest lucru.
Botezul copiilor, așadar, este o mărturie a suveranității harului lui
Dumnezeu, care ne arată că El ne-a iubit înainte ca noi să-L iubim (1 Ioan
4:10).54 Pe de altă parte, binecuvântarea este o mărturie a părinților că
își vor crește copilul. Prin botez vedem faptul că Dumnezeu întotdeauna
inițiază harul! El „a venit” întâi la noi din veșnicie prin planul de
răscumpărare al său prin care ne-a ales; El vine la noi în puterea Duhului
Sfânt, aducându-ne de la moarte la viață; El se apropie de noi chiar
înainte de a fi capabili să credem în El, dându-ne darul credinței pentru a
fi justificați. Tot așa în botez El se apropie de noi întâi, deși suntem niște
copiii neajutorați, făcându-ne o promisiune a harului.
52 Acest argument a fost folosit de Sf. Augustin împotriva lui Pelagius la începutul secolului 5. 53 „Baptism of Infants: form Number 1.” Psalter Hymnal, 124. 54 „Baptism of Infants: Form Number 1.” Psalter Hymnal, 124.
55
Botezul și justificarea
Astfel, în serviciile de „binecuvântare” atenția este concentrată pe
acțiunea părinților. Botezul copiilor, pe de altă parte, ne concentrează
atenția și inimile asupra a ceea ce face Dumnezeu, lucruri pe care le
primim din mâna Lui doar prin credinți. Botezul copiilor ne învață faptul
că bebelușii noștri sunt păcătoși și că aceștia, împreună cu întreaga
congregație, trebuie să se încreadă doar în Hristos pentru curățirea
păcatelor lor pentru a fi justificați. În timp ce prin binecuvântare privim
înapoi și spunem: „Te-am consacrat Domnului”, prin botezul privim
înapoi spunând: ”Domnul s-a dat pe Sine Însuși pentru tine promițând sp
îți spele păcatele.” În timp ce privind înapoi la binecuvântare spunem:
„Te vom crește în așa fel încât să-ți pui încrederea în Domnul”, privind
înapoi la botez spunem: „Duhul Sfânt te va învia din morți la viață pentru
a sluji Domnului.” Botezul copiilor legământului este cel mai potrivit
serviciu de binecuvântare posibil, deoarece Dumnezeu este Cel care
promite să se apropie de copiii noștri.
56
BOTEZUL: PRIN IMERSIUNE, TURNARE SAU
STROPIRE?
Un alt aspect general și practic legat de botez care necesită o
tratare separată este cel al modalității botezului. Cum trebuie
administrată apa botezului celor convertiți și copiilor credincioșilor?
Este adevărat că singurul mod de administrare a apei botezului este
scufundarea? Este adevărat că de vreme ce o persoană nu este botezată
prin imersiune, atunci nu a avut parte de un botez adevărat?
Am vorbit despre câteva detalii legate de semnificația botezului în
Scriptură, iar acum dorim să ne punem întrebarea dacă este o anumită
modalitate de administrare biblică a botezului. Pe măsură ce abordăm
acest subiect, cuvintele marelui teolog de la Seminarul Princeton, B. B.
Warfield, ne sunt de folos:
(Noul Testament) …nu poruncește decât ca ucenicii lui Hristos să
fie inițiați în noua comunitate din care fac parte, prin ritualul
botezului; indică în mod incidental faptul că elementul cu care
urmează a fi administrat este apa și limitându-se la semnificația
etică și spirituala a ritualului, modalitatea botezării este lăsată
deoparte.55
Trei modalități biblice
Botezul este administrat în mod corect prin oricare dintre cele
trei modalități: imersiunea, stropirea sau turnarea. Aceasta a fost
raționamentul mărturisirilor reformate,56 a marilor teologi reformați,57și
55 B. B. Warfield, „How Shall We Baptize?” Selected Shorter Writings of Benjamin B. Warfield, ed. John E Meeter, 2 Vol. (Philipsburg: P&R, 1973), II:329-30. 56 De asemenea, aceasta este concluzia Mărturisirii de Credință de la Westminster, 28:3, care spune: „Cufundarea în apă nu este necesară, ci botezul este corect administrat prin turnarea sau stropirea apei peste acea persoană.” În the Creeds of Christendon, III:662. David Wright spune faptul că Adunarea de la Westminster a păstrat tăcerea referitor la instituirea de către Hristos a vreunei forme a botezului. ”Baptism at the Westminster
57
de asemenea a teologilor reformați mai recenți.58 Putem spune acest
lucru pentru că botezul semnifică nu doar moartea, îngroparea și
învierea noastră cu Hristos (Lev. 14:7, Num. 8:7, Ezec. 36:25, Ev. 9:13-14,
19-22, 10:22, 1 Petru 1:2), ci și primirea darului Duhului Sfânt care a fost
turnat peste noi (Ioel 2:28, Fapte 1:5, 2:17-18, 33).59
Ceea ce este important să înțelegem este distincția clasică dintre
semnul și semnificația sacramentelor. Semnul este elementul exterior, în
timp ce semnificația este realitatea spirituală care este ilustrată prin
acesta. Așadar, care este semnul în cazul botezului? Ceea ce dorim să
întrebăm, de fapt, este dacă semnul botezului este apa sau este
modalitatea în care este aplicată apa. Putem răspunde la această
întrebare, punând altă întrebând: ce are de spus Domnul nostru Iisus
Hristos cu privire la modul în care se administrează botezul în Matei
29:19, la instituirea sacramentului botezului? Iisus nu spune nimic cu
privire la aceasta. Semnul botezului este apa, iar nu modul în care
aceasta se administrează.
Lumină din trecut
Aceasta a fost opinia bisericii creștine istorice. În cel mai vechi
îndrumar referitor la practica bisericii, Didache, scris undeva anii între
Assembly” the Westminster Confession in Current Thought, ed. John H. Leith, Calvin Studies VIII (Davidson: The Colloquium on Calvin Studies, 1996), 86-7. 57 Huges Oliphant Old, the Shaping of the REformed Baptismal Rite in the Sixteenth Century (Grand RApids:Eerdmans, 1992), 264-82; Geoffrey W. Bromiley: „Baptism in the Reformed Confessions and Catechismns”, Baptism, in the New Testament and the Church, eds. Stanley E Porter și anthony R Cross, Journal for the Study of the New Testament, Supplement Series 171 (Scheffield: Sheffield Academic Press, 1999), 480; Sacramental Teaching and Practice in the Reformation Churches (Grand Rapids: Eerdmans, 1957), 35. 58 Louis Berkhof, Systematic Theology (Grand Rapids: Eerdmans, retipărit 1994), 614; Venema, „Sacraments and Baptism in the Reformed Confessions”, 70, 78; J. Van Bruggen, the Church SAys Amen: An Exposition of the Belgic Confession, trad, Johanna VanderPlas (Neerlandia: Inheritance, 2003), 193; C. G. Bos, Believe and Confess (London, Ontario: Inter-League Publication Board, 2004). II:124-5. 59 Este important să remarcăm referitor la botezul prin turnare (numit uneori afuziune), că ceea ce spune Iisus : „veți fi botezați cu Duhul Sfânt” (Fapte 1:5) este descris ca Duhul care „Se va coborî” (Fapte 1:8), „s-a coborât” (Fapte 10:44, 11:15) și în Fapte 2:17 (citând Ioel 2:28 cf Is. 32:15, Ezec. 36:25-7) „a turnat” (cf. Fapte 2:33, Tit 3:5-6).
58
80-120 A. D., sunt enumerate următoarele lucruri cu privire la modul de
administrare a botezului:
1. În ce privește botezul, așa să botezați: după ce au fost spuse cele
de dinainte, botezați în numele Tatălui, al Fiului și al Duhului Sfânt,
în apă vie (adică în apă curgătoare).
2. Dacă nu aveți apă vie (adică curgătoare), botezați în altfel de apă;
și dacă nu puteți folosi rece, în apă caldă.
3. Dacă nu aveți de niciun fel, turnați apă de trei ori pe cap în
numele Tatălui, al Fiului și al Duhului Sfânt (cap. 7).
Putem remarca faptul că modul în care se administrează botezul
este un aspect indiferent. În acest document era preferat botezul într-un
râu cu apă rece, pentru a urma exemplul Domnului nostru (dar observă
faptul că nu spune ca oamenii să fie scufundați în râu); totuși, dacă nu era
posibil botezul în râu, turnarea apei asupra unei persoane în alt loc decât
în râu, reprezenta un botez valid. De fapt, turnarea era modul obișnuit de
a boteza având în vedere practica bisericii timpurii.60 Cu un secol mai
târziu, Ciprian din Cartagina i-a scris fiului său despre cei care erau prea
bolnavi și slabi să fie botezați în alt fel decât prin stropire.61
Așadar, Noul Testament alături de mărturia istoriei bisericii, ne
face să ajungem la concluzia că modalitatea botezului este adiaphora,
adică ceva indiferent. Oricare dintre aceste modalități sunt valide, din
moment ce fiecare este susținută de un raționament biblic și pentru că
fiecare arată înspre un anumit aspect al realității spirituale ale semnului.
Această învățătură este parte a tradiției noastre, fapt evidențiat și de M. J.
Bosma, unul dintre primii slujitori creștini reformați care a scris în
engleză. În lucrarea sa Exposition of Reformed Doctrine a scris:
Este, oare, un singur mod în care poate fi administrat botezul? Nu.
Botezul poate fi administrat prin imersiune, prin stropire sau prin
turnarea apei. Adevărul care trebuie reprezentat este curățirea.
60 Warfield afirmă: „Afuziunea asupra capului celui care urmează să fie botezat care stă în apă mică, este modalitatea obișnuită a botezului înfățișată în însemnele din catacombele romane.” „How shall We Baptize?” 337. 61 Cyprian, Epistle 69:12.
59
Câtă apă este folosită și cum este aplicată sunt aspecte de mică
însemnătate.62
Din cuvintele câtorva reformatori se poate observa faptul că nu are
importanță modalitatea în care este administrat botezul. Despre acest
lucru a vorbit și Calvin atunci când a scris:
Fie că persoana botezată urmează să fie afundată în totalitate în
apă, o dată sau de trei ori sau fie că va fi doar stropită cu apă, nu are
o importanță atât de mare: bisericile ar trebui să aibă libertatea să
adopte oricare dintre modalități, în funcție de climatul în care se
află…63
Johannes Wollebius a spus: „noi folosim stropirea într-un climat
mai rece (ex. Basel, Suedia), dintr-un motiv bine întemeiat: datorită
slăbiciunii copiilor.”64 În final, marele teolog reformat din Geneva,
Francis Turretin, a spus că „botezul depinde nu de cantitatea, ci de
calitatea apei.”65, iar Warfield a afirmat: „nu este vorba despre cantitatea
apei pe care o folosim, ci despre scopul pentru care o folosim.”66
Modul în care se administrează botezul este o problemă ce ține de
libertatea creștină. Nici un creștin nu ar trebui să insiste asupra vreunei
modalități ca singură modalitate adecvat pentru ca botezul să fie valid. A
face acest lucru înseamnă să dai o importanță mai mare tradițiilor
omenești, decât poruncilor lui Dumnezeu și încărcarea nejustificată a
conștiințelor acelora pentru care a murit Hristos. A face din modalitatea
administrării botezului un lucru necesar care contribuie la mântuire sau
la membralitatea în biserica lui Iisus Hristos „este contrar naturii
Evangheliei. Înseamnă să faci creștinismul mai iudaic decât iudaismul.”67
62 Bosma, Exposition of Reformed Doctrine, 159. Vezi și marele teolog de la Princeton Charles Hodge, Systematic Theology, 3 vol. (Retipărit; Grand Rapids: Eerdmans, 1995), III:526. 63 Calvin, Institutes of the Christian Religion, 4. 15. 19 64 Johannes Wolebius, Compendium Theologiae Christianae in Reformed Dogmatics, ed. și trad. John W. Beardslee III (Grand Rapids: Baker, retipărit 1977), 130; Turretin , Institutes, III:381. 65 Turretin, Ibid, III:381. 66 Warfield, „Christian Baptism”, 329. 67 Hodge, Systematic Theology, III:526.
60
Afirmând acest lucru împreună cu cei mai mari teologi reformați,
nu dorim să minimalizăm sau să respingem practica botezului copiilor,
datorită faptului că am spus că botezul prin imersiune este valid. O
biserică poate practica acest tip de botez și să fie complet diferită în ce
privește teologia și practica baptiștilor. Un exemplu poate fi practica
părinților bisericii, practica bisericii anglicane de la început și practica
bisericii ortodoxe răsăritene care îi botează pe copii prin imersiune.
O privire asupra textelor folosite pentru a demonstra că botezul se
administrează doar prin imersiune
Așadar, ce avem de spus despre textele din Noul Testament
despre care se spune că susțin botezul prin imersiune? De exemplu, în
Matei 3:6 și Marcu 1:5 este scris că Ioan boteza „în râul Iordan”. Remarcă
însă faptul că acest versete nu ne spun nimic despre modul în care el
boteza. Dacă primim un răspuns care spune că Ioan boteza acolo unde
era multă apă pentru a-i putea boteza pe oameni prin imersiune (Ioan 3:
23), putem răspunde pur și simplu că în acea vreme rezervele de apă
erau prețioase, iar Ioan nu s-ar fi dus într-un loc fără multă apă, într-un
oraș, unde i-ar fi pus pe oameni în dificultate. În plus, pentru că oamenii
călătoreau pentru a-l auzi pe Ioan și pentru a fi botezați de el, aveau
nevoie de apă pentru a supraviețui, atât ei, cât și animalele lor.
Câteva texte mai „convingătoare” par să fie Matei 3:16, unde Iisus
„ieșea din apă” (cf. Marcu 1:10) sau Fapte 8:38, în care Filip și Famenul
Etiopian „au coborât amândoi în apă…” și „…au ieșit afară din apă”.
Totuși, aceste versete nu spun că aceștia au fost botezați prin scufundare,
ci lucru acest este doar asumat. Nu uita că aceia care sunt împotriva
botezului copiilor se pot folosi de același argument pentru a discredita
botezul familiilor din Noul Testament („Nu scrie că acolo se aflau copii”).
Nu este nevoie totuși să mergem atât de departe. Până la urmă, trebuie
doar să citim aceste texte pentru a ajunge la concluzia că cei care au fost
botezați s-au dus de la malul râului „în apă” pentru ca aceasta să fie
turnată peste ei; apoi putem spune că au ieșit din apă, îndreptându-se
spre mal. Mai specific, în Fapte 8:38 propoziția „s-au coborât amândoi în
apă” înseamnă pur și simplu că ei s-au dat jos din car pentru a intra în
râu. De asemenea, Fapte 8:38 spune că atât Filip, cât și famenul „au
coborât în apă”. Din aceste cuvinte nu putem deduce botezul prin
61
scufundare, altfel ceea ce înțelegem este că Filip a botezat famenul și apoi
s-a botezat și el. Urmând acest exemplu, înseamnă că atunci când este
botezat cineva trebuie să se scufunde în apă atât cel botezat, cât și
persoana care botează.
Cum rămâne cu pasajul din 1 Corinteni 10? Acolo este scris că
israeliții „au trecut prin mare” (v. 1). În mod evident că ei nu au fost
scufundați deoarece este scris că au trecut ca pe uscat (Ex. 14:22). Totuși
se aflau sub nivelul mării și aveau de-o parte și de alta apă, nu-i așa? Este
adevărat, dar aceasta ar însemna că oamenii care se află sub nivelul mării
și care nu se udă sunt botezați.68
Cele mai obișnuite texte folosite pentru a „dovedi” botezul prin
imersiune sunt Romani 6:3-4 și Coloseni 2:12, care vorbesc despre a fi
îngropat cu Hristos prin botez. Din nou, acest texte nu ne spun că cei
botezați au fost botezați prin imersiune, ci acest lucru este dedus.
În Romani 6 Pavel dorește să arate că păcătoșii justificați (Rom.
5:1) nu trebuie să continue să păcătuiască pentru ca harul să se
înmulțească (Rom. 6:1). Acest lucru se datorează faptului că am „murit
față de păcat”; adică Hristos a îndepărtat de la noi vina noastră. Astfel,
noi nu mai putem trăi în păcat, datorită lucrării pe care Hristos a
împlinit-o pentru noi (Rom. 6:2). În acest context Pavel include discuția
despre botez.
În ce-l privește pe Pavel, botezul explică și dă sens remarcilor pe
care le-a făcut anterior despre păcătoșii justificați care au murit față de
păcat. Creștinii sunt oameni care au fost răstigniți cu Hristos (Rom. 6:6,
Gal. 2:20), au murit odată cu El (2 Tim. 2:11) și au fost îngropați
împreună cu El (Col. 2:12), iar botezul evidențiază această moarte. Prin
urmare, a fi botezat înseamnă să fii botezat în Iisus, adică în moartea Lui
(Rom. 6:3), El purtând blestemul legii pentru aceia care au încălcat-o.
Aceasta nu e tot, pentru că noi suntem botezați, de asemenea, în
învierea Lui. Suntem oameni care am fost aduși la viață împreună cu
Hristos (Ef. 2:5, Col. 2:13), am fost înviați împreună cu El și așezați în
locurile cerești (Ef. 2:6), suntem moștenitori împreună cu El (Rom. 8:17)
și vom domni împreună cu El (2 Tim. 2:12).
68 Murray, Christian Baptism, 22.
62
Conform Romani 6:5, dacă am fost uniți cu Hristos în moartea și
îngroparea Sa, vom fi uniți cu El și în învierea Lui. Astfel, a intra în apele
botezului înseamnă a fi unit cu Hristos în blestemul pe care l-a purtat pe
cruce. Ironia este faptul că, fiind poporului lui Dumnezeu, intrăm prin
credință în apele botezului, crezând că Însuși Domnul legământului ne va
elibera pe noi și pe copiii noștri de nenorocirea elementului care
reprezintă blestemul, și anume apa care a înghițit armatele lui Faraon, în
timp ce poporul lui Dumnezeu a trecut prin mare în siguranță (1 Cor. 10)
și care a nimicit lumea plină de răutate din vremea lui Noe, în timp ce el
împreună cu familia sa au fost scăpați (1 Petru 3:20-21). Cei care se
încred în Hristos și copiii lor, intră în apele judecății, prin credință,
crezând că la fel cum a murit Hristos, a fost îngropat și a înviat
triumfător, tot așa și ei vor scăpa de blestemul lui Dumnezeu, trecând cu
Hristos prin această judecată.
Așadar, aceste texte vorbesc despre faptul că aceia care au intrat
în apele botezului, au fost botezați în moartea și învierea lui Hristos.
Acesta este „limbajul sacramental” clasic. Botezul este semnul vizibil, iar
moartea și învierea lui Hristos sunt realitatea invizibilă semnificată. De
aceea, în Romani 6:5 Pavel spune despre semnul vizibil al botezului că ne
unește cu moartea și învierea lui Hristos. Botezul ne unește cu realitatea
semnificată: cu moartea și învierea lui Hristos.
Totuși cuvântul din limba greacă pentru „botez” (baptizo) nu
înseamnă „a afunda” sau „a scufunda”? Este adevărat, rădăcina
cuvântului din limba greacă antică se referă la „afundare”. Sunt scriitori
greci antici care atunci când au vorbit despre vapoare scufundate și
marinari înecați au folosit cuvântul „botezat”. Cu toate acestea folosirea
cuvântului grecesc baptizein („a boteza”) a fost folosit de iudei pentru a
exprima acțiunea de „a purifica” și de „a curăța”. De aceea, Evrei 9:10
vorbește despre „felurite spălături” (literal „botezuri”) ale Vechiului
Testament, așa cum găsim, de exemplu, în Exod (19:14, 24:8), Levitic
(8:6, 30, 14:4-7, 16, 49-53, 16-19) și Numeri (8:5-7, 19:18, 19). De
asemenea, observă modul în care este folosit acest cuvânt în Marcu 7:3-4
și Luca 11:38 pentru „spălarea” („botezarea”) mâinilor.
63
Două întrebări
Pentru a rezuma cele de mai sus, să medităm la două întrebări.
Prima: dacă imersiunea este obligatorie pentru ca botezul să fie valid,
conform părerilor care spun că așa suntem învățați în Romani 6 și
Coloseni 2, atunci de ce nu este necesară schimbarea hainelor la ieșirea
din apă? Până la urmă, Pavel spune în Galateni 3:27: „Toţi care aţi fost
botezaţi pentru Hristos v-aţi îmbrăcat cu Hristos.” În acest verset Hristos
este comparat cu o haină care învelește creștinul, simbolizând noua lui
existență spirituală. Această metaforă vine din Vechiul Testament unde
schimbarea hainelor reprezenta o schimbare spirituală lăuntrică(cf. Isa.
61:10, Zah. 3:3).69 Mai mult decât atât, în Romani 6, Pavel nu vorbește
doar despre unirea creștinului cu Hristos în îngroparea și învierea Sa, ci
și despre răstignirea Lui (Rom. 6:6). Cum este arătat acest lucru prin
imersiune? Ceea ce doresc să arăt este faptul că botezul semnifică mult
mai mult decât doar îngroparea și învierea noastră cu Hristos, iar a privi
doar la două dintre imaginile din Romani și Coloseni este un lucru
arbitrar.70
Nu ar trebui să fim coerenți și să urmăm tot ce presupunem că
spun aceste texte?
În al doilea rând, dacă imersiunea este un element atât de
important al botezului, atunci de ce nu este la fel și în cazul celuilalt
sacrament al noului legământ, Cina Domnului? Iisus a instituit Cina în
ziua Paștelui (Matei 26:17), prin urmare, nu ar trebui să luăm parte la
Cină o singură dată pe an, în ziua de Paște? El instituie cina noaptea
(Matei 26:20). Aceasta ar însemna scopul fiecărei prime duminici din
fiecare lună ar fi practicarea comuniunii. Iisus a dat sfânta cină ucenicilor
Săi în timp ce era așezat la masă (Mat. 26:20). Oare ar trebui să
renunțăm la amvoane? Cina a fost luată într-o cameră care se afla sus
(Marcu 14:15). Asta înseamnă că biserica noastră trebuie să aibă cel
puțin un etaj? Iisus a băut împreună cu ucenicii din același pahar (Matei
26:27). Este acesta sfârșitul paharelor individuale de plastic? De
69 Roland Fung, the Epistle to the Galatians (NICNT; Grand Rapids: Eerdmans), 172. 70 Murray, Christian Baptism, 27-8 cf. Collected Writings of John Murray, 4 vol (Edinburgh: Banner of Truth, 1977), II:372-3. Despre acest lucru vorbește, de exemplu ș fostul profesor de la Dallas Theological Seminary și Wheaton Graduate School Henry C. Thiessen: Lectures in Systematic Theology, rev. Vernon D. Doerksen (Grand Rapids: Eerdmans, 1979), 325.
64
asemenea, este foarte probabil ca Iisus şi ucenicii Lui să fi băut vin și să fi
mâncat pâinea nedospită așa cum se obișnuia în ziua Paștelui.
Acestea sunt aspecte pe care ar trebui să le avem în vedere pentru
a nu crea diviziuni care nu-și au rostul, legate de forma precisă de
administrare a sacramentelor. O importanţă mai mare este ceea ce
semnifică sacramentele referitor la Hristos, la relația Lui cu noi și la
relația noastră cu trupul Său, biserica.
65
O SCURTĂ ISTORIE A BOTEZULUI COPIILOR
Apropiindu-ne de finalul studiului nostru, dorim să reafirmăm
faptul că doar Scriptura este mina din care extragem bogățiile revelaţiei
lui Dumnezeu. Pe măsură ce studiem și încercăm să interpretăm corect
învățătura Scripturii în ce privește botezul copiilor, putem totodată să
spicuim multe lucruri de la oameni înțelepți şi studioși care au trăit
înaintea noastră în istorie. Această doctrină va deveni mai clară pe
măsură ce vedem modul în care au înțeles-o alți oameni evlavioși de-a
lungul secolelor.
Mulți oameni astăzi spun că botezul copiilor a apărut în biserica
romano catolică și de aceea o dezaprobă. Noi însă nu practicăm această
doctrină fiindcă îl urmăm pe papă, ci pentru că este în conformitate cu
Scriptura așa cum a fost ea înțeleasă de biserică. Nu considerăm că
învățăturile altora de-a lungul istoriei sunt un standard pentru doctrina
noastră, ci acestea sunt testimonia veritas, adică „mărturii ale
adevărului”.
În 1834, Samuel Miller, profesor de istoria bisericii și conducerea
bisericii la Princeton Theological Seminary, a spus:
Pot să vă asigur, dragi prieteni, cu cea mai mare candoare (sic) și
încredere, după o investigație atentă a subiectului, faptul că, pentru
mai mult de 1500 de ani după nașterea lui Hristos, nu a fost nici o
comunitate de creștini pe pământ care s-au opus botezului copiilor
pentru motivele care îi disting pe frații noștri baptiști din
modernitate.71
Așadar, iată o scurtă trecere în revistă a părinților bisericii antice,
care au trăit în anii 100-400 d. Hr. Facem acest lucru pentru a privi la
mărturia adeveritore a celor care au trăit aproape de vremea apostolilor
71 Infant Baptism Scriptural and Reasonable (Philadelphia: Presbyterian Board of Publication, 1834).
66
și a Domnului. Următoarele citate vă vor permite să citiți chiar cuvintele
părinților bisericii.
Irenaeus (120-202)
În primul rând, vom privi la un scurt paragraf scris de Irenaeus
din Lion, care a trăit între anii 120-202 și a fost ucenic al lui Policarp,
episcop în Smirna și ucenic al lui Ioan. Mărturia lui Irenaeus cu privire la
botezul copiilor legământului se găsește în următoarele cuvinte:
Căci El a venit să mântuiască pe toţi oamenii întru Sine, pe toţi,
după cum am mai spus, pe cei care S-au născut prin El din
Dumnezeu, adică pe prunci, pe copii, pe tineri şi pe oamenii în
vârstă. De aceea a trecut El prin toate vârstele, devenind un Prunc
pentru prunci: pentru ca să-i sfinţească pe prunci. A devenit un
Copil pentru copii, pentru ca să-i sfinţească pe toţi care au această
vârstă. El S-a făcut pentru toţi un exemplu de cucernicie, de
curăţie şi de ascultare. A fost un Tânăr pentru tineri, devenind un
exemplu al lor şi prin acesta El i-a sfinţit şi pe ei.72
Aceste cuvinte arată înțelegerea pe care o avea biserica antică cu privire
la copiii creștinilor care erau considerați creștini, iar nu mici
necredincioși aflați în afara poporului legământului.
Tertulian (160-230)
Următorul învățător la care privim este Tertulian, care a trăit în
orașul Cartagina din Nordul Africii. El este citat adesea de baptiști ca
primul creștin care a vorbit împotriva botezului copiilor. Deși este
adevărat că mai târziu a învățat acest lucru, Tertullian a recunoscut că
botezul copiilor a fost practica bisericilor și continua să încurajeze ca
botezul să fie administrat copiilor când încă erau bebeluși. Ceea ce
îndemna mai târziu în slujirea lui, era ca botezul să fie amânat pentru
mai târziu în viață. De ce a spus acest lucru? Fiindcă în vremea aceea, în
nordul Africii era populară credința conform căreia botezul spăla
păcatele săvârșite până în acel moment, iar nu și pe cele viitoare. Din
72 Against Heresies, 2. 22. 4.
67
această cauză, mulți așteptau până când ajungeau pe patul de moarte
pentru a fi botezați; de exemplu Împăratul Constantin Cel mare.
Tertulian nu a respins niciodată botezul copiilor, însă datorită teologiei
sale, a preferat ca acest să fie amânat.73
Hipolit (185-254)
Un alt învățător care mărturisește botezul copiilor este Hipolit din
Roma, care a arătat o înțelegerea clară, dreaptă a botezului copiilor
atunci când a afirmat: „Întâi botezați-i pe cei micuți; iar dacă pot vorbi
pentru ei înșiși, să vorbească; dacă nu, să vorbească în locul lor părinții
sau o altă rudă.”74
Origen (185-254)
Următorul la care privim este Origen, care a trăit în Alexandria
(Egipt) și mai târziu în Palestina. El a scris în „Comentariu la Epistola
către Romani” despre legătura dintre păcatul originar și botez, spunând:
Dar ce este păcatul? Ar putea, oare, un copil care tocmai ce a fost
născut să păcătuiască? Totuși, el are păcat pentru care este
poruncit părinților să fie adusă jertfă, așa cum este scris în Iov 14:4
(până la sfârșit) și Psalmul 51:5-7. Din acest motiv, biserica a primit
de la apostoli tradiția administrării botezului copiilor, deoarece
oamenii cărora le-au fost încredințate tainele misterelor divine,
știau că în lăuntrul fiecăruia era o adevărată murdărie a păcatului
(sic) care trebuia să fie spălată cu apă și cu Duhul Sfânt.75
Într-o altă scriere a sa, „Omilii și adnotări la Levitic”, Origen a
afirmat: „Conform practicii bisericii, botezul este dat chiar și pruncilor;
dacă nu ar fi fost nimic în prunci care să aibă nevoie de iertare și milă,
harul botezului s-ar fi părut a fi inutil.”76
Observă ceea ce am spus înainte despre legătura dintre păcatul
originar și botez, în urătorul citat în care Origen demonstrează că nevoia
73 On Baptism, 18. 74 Apostolic Tradition, 21. 3-5. 75 Citat în Robert G. Rayburn 76 Homil, VII in Levit Ch. 12.
68
iertării iertat de păcat este motivul pentru care cineva este botezat și
care mărturisește, de fapt, nevoia noastră de un Mântuitor. Astfel în
„Omilii la cartea Luca”, Origen a făcut următorul raționament:
Copiii sunt botezați pentru iertarea păcatelor. Care păcate? Sau mai
bine zis când au păcătuit aceștia? Există vreun motiv pentru a fi
aduși la baptisteriu, altul decât sensului cuvintelor menționate mai
sus, adică: a faptului că nimeni nu este scutit de murdărie, deși nu a
trăit decât o zi pe acest pământ? Însă, pentru că prin botez
murdăria de la naștere este luată, de aceea sunt botezați copiii.77
Indiferent ce înțelegem noi legat de teologia acestor citate privitor
la relația dintre iertarea păcatelor și botez, vedem că botezul copiilor se
practica cu mult timp înainte în biserică și, de asemenea, că acesta era
logic necesar datorită păcatului nostru originar.
Ciprian (200-258)
Ciprian, episcopul Cartaginei, a fost martirizat în anul 258.
Scrisoarea 58 era adresată unui păstor numit Fidus, în care a apelat la
înțelepciunea a șaizeci și șase de episcopi din Cartagina pentru a discuta
întrebarea lui Fidus referitoare la amânarea botezului copiilor până în la
a opta zi după naștere, în loc de cea de-a doua sau de-a treia zi, așa cum
era obiceiul să fie botezați copiii. Decizia lor unanimă a sprijinit practica
universal acceptată a botezului copiilor pe care au urmat-o dintotdeauna.
În această scrisoare au fost punctate următoarele aspecte cu privire la
botezul copiilor:
1. Deoarece Dumnezeu nu este părtinitor și harul Său este dat
tuturor oamenilor de toate felurile, botezul trebuie să fie
administrat atât adulților, cât și copiilor.
2. Pentru că Dumnezeu nu este părtinitor și pentru că harul Său
este dat tuturor oamenilor de toate felurile, botezul trebuie
administrat atât adulților, cât și copiilor la orice vârstă.
77 Homil. in Luc. 14.
69
3. Fiindcă harul lui Dumnezeu este dat acelora care îl primesc, în
aceiași măsură, botezul trebuie administrat atât adulților, cât și
copiilor.
4. Din moment ce circumcizia a fost abolită odată cu venirea lui
Hristos, acum ne este făcută o „circumcizie spirituală”.
5. Pentru că Dumnezeu nu este părtinitor și pentru că harul Său
este dat tuturor oamenilor de toate felurile, botezul ar trebui să fie
administrat atât iudeilor, cât și neamurilor: „circumcizia spirituală
nu ar trebui să fie împiedicată de circumcizia în carne.”
6. Dacă harul și botezul este dat acelora care comit păcate odioase,
„cu cât mai mult, ar trebui să nu împiedicăm copilul născut de
curând, care nu a păcătuit, decât că, fiind născut în fire după Adam,
a căpătat molipsirea de la naștere cu vechea moarte.”
Mai târziu, conducătorii bisericii s-au întâlnit în anul 418 în orașul
Cartagina pentru cel de-al șaisprezecelea Conciliu al Cartaginei. Conciliul
a prevenit neînțelegerea pe care o aveau unii episcopi din mediul rural,
afirmând: „Dacă orice om spune că nou născuții nu trebuie botezați…să
fie anatema.”
Policarp (69-155)
Acum vom privi la trei dovezi interesante ale bisericii antice
pentru a arăta faptul că botezul copiilor a fost o practică obișnuită.
Policarp a fost un ucenic al lui Ioan și episcopul Smirnei. În 155 el a fost
martirizat pentru credința pe care o avea în Hristos. Relatarea
martirajului său este emoționantă:
Pe măsură ce Policarp intra pe stadion…s-a făcut o mare zarvă când
au auzit că Policarp a fost luat. Când s-a apropiat, proconsulul l-a
întrebat dacă el este Policarp. După ce a mărturisit cine era,
(proconsulul) a căutat să-l convingă să se lepede (de Hristos)
spunând: „ai respect față de vârsta ta înaintată”…„Jură pe averea lui
Cezar; regretă și spune: «Gata cu ateii.»” Policarp, însă, s-a uitat
lung, cu o privire gravă, la toată mulțimea de păgâni nelegiuiți care
se aflau acolo pe stadion și apoi, în timp ce privea cerul suspinând,
mișcându-și mâna înspre ei, a spus: „Gata cu ateii” Proconsulul,
70
apoi l-a îndemnat și a zis iar: „Jură și te voi elibera, negă-l pe
Hristos!”, dar Policarp i-a răspuns: „L-am slujit optzeci și șase de
ani şi nu mi-a făcut nici un rău. De ce ar trebui să-l trădez acum pe
Împăratul şi Mântuitorul meu?”78
Este interesant pentru că Policarp a spus că L-a slujit pe Hristos
timp de 86 de ani, același număr de ani cât a trăit, fiind născut în jurul
anului 69. Joachim Jeremias, în cartea „The Origins of Infant Baptism”, a
constatat următoarele:
Acest lucru arată, în orice caz, că părinții săi erau deja creștini, sau
că au fost convertiți nu cu mult după nașterea lui. Dacă părinții săi
erau păgâni atunci când a fost născut, ar fi fost botezat împreună cu
toată „casa” când aceștia s-ar fi convertit. Chiar dacă părinții lui au
fost creștini, cuvintele „L-am slujit optzeci și șase de ani” susțin, mai
degrabă, un botez imediat după naștere decât unul administrat
când era „copil mai mare”…referitor la acest lucru nefiind nici o
dovadă.
Policrat (130-196)
Alte cuvinte asemănătoare sunt scrise de Policrat din Efes. În 190,
când a scris Romei referitor la disputa cu privire la data Paștelui, el a
spus că era de „șaizeci și cinci de ani în Domnul”. A avut vârsta de șaizeci
și cinci de ani când a scris scrisoarea și a fost „în Domnul” tot atât timp.
Ceea ce ne arată aceste mărturii, este faptul că „ziua de naștere
spirituală”, să zicem așa, a început odată cu botezul lor când erau copii
mici.
Iustin Martirul (100-165)
O altă dovadă similară provine de la Iustin Martirul, un filozof din
Palestina care a fost convertit la Hristos. El a vorbit despre botezul
copiilor afirmând, așa cum am văzut și înainte: „Mulți care au fost
78 The Martirdom of Policarp, cap. 9.
71
ucenicii lui Hristos din copilărie, atât bărbați, cât și femei, au rămas
curați până la vârsta de șaizeci sau șaptezeci de ani.”79
Augustin (354-430)
Sfântul Augustin, marele teolog și episcop în Hipona din nordul
Africii, a vorbit într-un mod cât se poate de firesc despre botezul copiilor,
spunând: „deoarece nu este nimeni oprit de la botez, de la copilul nou
născut până la cel bătrân încărcat de ani, nu este nimeni care prin botez
să nu moară față de păcat.”80
Augustin a făcut cele mai importante mărturisiri despre botezul
copiilor în dezbaterile sale cu Pelagius. Așa cum am menționat mai sus,
Pelagius nega păcatul originar, adică faptul că nou născuții sunt născuți
în păcat. Cu toate acestea, el practica botezul copiilor. Referitor la acest
lucru, Augustin a contestat incoerența practicii sale fiindcă, până la urmă,
de ce ar trebui botezați copiii dacă nu sunt păcătoși? 81
Aceasta este tradiția bisericii universale în ce privește botezul
copiilor, care sunt, bineînțeles, incapabili să „creadă cu inima
pentru a primi neprihănirea și să facă cu gura o mărturisire de
credință pentru mântuire,” așa cum ar putea face un tâlhar; ba mai
mult, ei chiar prin plânsul și murmurul lor atunci când li este
administrează taina, își ridică vocile împotriva cuvintelor tainei și
totuși nici un creștin nu va spune că ei sunt botezați fără rost. Iar
dacă cineva caută autoritate divină în această chestiune, totuși ceea
ce este susținut de întreaga biserică, nefiind instituit de concilii, ci o
chestiune ce ține de un obicei neschimbat; pe bună dreptate este
susținut faptul că ne-a fost încredințat nouă prin autoritatea
apostolică…82
79 First Apology, ch. 15. 80 Enchiridion, cap. 43. 81 On the Grace of Christ, and on Original Sin, 2. 44; On the Merits and Forgiveness of Sins, and on the Baptism of Infants, 1. 25, 3. 2. Acest Argument este dolosit și de Ieronim în scrierea sa Împotriva pelagienilor. 82 On Baptism, Against the Donatists, ed. Philip Schaff, trad. J. R. King, rev. Chester D. Hartranft în Nicene and Post-Nicene FApthers: Series 1 (retipărit; Preaboy: Hendrickson , 2004), IV:461. În alte scrieri ale sale, On the Literal Interpretation of Genesis 10:39, spune: „Obiceiul bisericii mamă a botezării copiilor nu trebuie…socotit zadarnic, nici nu trebuie privit ca altceva decât tradiția apostolilor.” Vezi și Scrisoarea 98.
72
Ioan Crisostom (347-407)
Ioan Crisostom din Antiohia, în cea de-a patruzecea predică din
Geneza, a făcut următoarele comentarii despre circumcizie:
Însă, circumcizia noastră, adică harul botezului, ne oferă un leac
fără durere, ne aduce mii de binecuvântări și ne umple cu harul
Duhului. Lucrul acesta nu se petrece într-un anumit moment
determinat, precum circumcizia; orice om care este chiar la
începutul vieții sale, care este la mijlocul ei sau care este vârstnic
poate primi circumcizia care nu este făcută de mâini omenești; în
care omul nu trebuie să îndure suferința, ci trebuie să-și arunce
povara de păcate și să primească iertarea pentru toate păcatele
vechi.”
Astfel, biserica antică mărturisește că botezul a fost administrați
convertiților adulți și copiilor lor. Fie că suntem de acord cu botezul
copiilor sau nu, trebuie să fim de acord cu faptul că aceasta a fost
practica bisericilor de după apostoli, care credea că le-a fost încredințată
de aceștia și că niciodată nu a fost respinsă.
Inscripții
Alte dovezi ale practicării botezului copiilor în biserica antică sunt
numeroasele inscripții din catacombe (cimitire subterane) și mormintele
copiilor care au fost botezați. Everett Ferguson a spus:
Inscripțiile creștine timpurii, care în mare număr provin din
vecinătatea Romei, sunt dovada unor exemple concrete de botezuri
a copiilor din secolul al treilea…Aproape toate inscripțiile creștine
timpurii sunt epitafuri. Un număr considerabil dintre acestea
aparțin mormintelor unor copii. Majoritatea nu oferă nici o dovadă
dacă nou-născuții au fost botezați sau nu…De fapt cuvântul „botez”
este folosit rareori. Această idee este exprimată prin cuvinte
73
precum: „harul primit”, „făcut credincios” sau „neofit” (expresia
„plantat de curând” era folosită în loc de „botezat de curând”).83
O astfel de inscripție din anul 260 d. Hr.(aproximativ) din Africa
de Nord indică faptul că un copil care a murit la nouă ore după nașterea
sa a fost botezat, iar altcineva numește un copil Dei Servus, care
înseamnă „robul lui Dumnezeu”.
De asemenea, pe pietrele mormintelor copiilor care au murit
găsim simboluri creștine, precum simbolul Chi Rho (primele două litere a
numelui „Hristos”), care era o abreviere a numelui lui Hristos, și cuvântul
grec ichtus, care a fost reprezentat prin „simbolul peștelui”. Aceasta era o
aliterație care însemna „Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul”.
Aceste cuvinte și simboluri se găsesc pe mormintele copiilor care au trăit
doar câteva zile.
O inscripție din anul 200 de pe mormântul unui copil spune: „eu
Zosimus, un credincios dintre credincioși, zac aici trăind doi ani, o lună și
25 de zile” (subliniere adăugată).
Grupurile sectante
Ca o ultimă remarcă, este interesant faptul că în timpul perioadei
cunoscută ca „biserica antică” (100-400 d. Hr.) au fost numeroase
grupări eretice, sectante și neortodoxe precum ebioniții, novațienii,
arienii, donatiștii, montaniștii și pelagienii care au negat păcatul originar.
Totuși, niciuna dintre aceste grupări cunoscute în literatura antică, nu au
respins practica botezului copiilor și nici nu i-au criticat pe cei care îl
practicau. Ba chiar, este menționat faptul că pelagienii îl practicau, deși
Augustin a spus că acest lucru nu este în concordanță cu teologia lor.
Dacă botezul copiilor ar fi fost o practică instituită după moartea
apostolilor, cu siguranță că ar fi fost vreo controversă sau o dezbatere
între biserici. Totuși, așa cum am văzut, singura controversă din biserică
legată de botezul copiilor a fost privitoare la momentul administrării
acestuia de la naștere.
83 Everett Ferguson, Early christians Speak: Faith and Life in the First Three Centuries (rev. Ed.; Abilene: Acu Press, 1984) citat în http://www.orlutheran.com/html/baptevid.html.
74
Înainte de a respinge o practică care a fost folosită în biserici creștine
credincioase, de către cei mai mari teologi și păstori ai lumii, timp de
2000 de ani, e nevoie să medităm mult și profund ce înseamnă acest
lucru pentru credința noastră individuală și colectivă.
75
CUVÂNT PENTRU PĂRINȚI
Am studiat fundamentele, dovezile biblice, teologice și istorice ale
practicii botezului copiilor care sunt parte a familiilor legământului și, de
asemenea, câteva întrebări de natură practică privitoare la situația
contemporană. Ultimul lucru pe care dorim să îl facem este să vă
adresăm câteva cuvinte pentru a vă pregăti să deveniți părinți ai
legământului și pentru a vă îndemna să vă aduceți copiii la Hristos,
botezându-i. Pentru aceasta voi folosi „Formula de adresare pentru
părinți” din liturghia reformată antică, folosită pentru slujba de botez.84
Această rânduială a serviciului de botez a fost scrisă de Petrus Dathenus
în anul 1566 și a fost adăugată în Psaltirea olandeză pentru a fi folosită
de către refugiații olandezi din orașul german Frankenthal. Aceasta este
o compilație între slujba din biserica din Geneva a lui John Calvin, slujba
lui Johannes à Lasco pentru refugiații flamanzi din Londra, slujba din
bisericile din regiunea germană a Palatinatului a cărei capitală a fost
Heidelberg, care poate fi merge înapoi până la Luther și mai departe.85
Tiparul clasic al acestei formule liturgice este: învățătura,
invocarea, jurămintele, administrarea botezului și în final rugăciunea de
mulțumire. Învățătura cuprinde o expunere făcută de către slujitor
despre semnificația botezului, care ne arată vina noastră, harul
Dumnezeului Triunic și răspunsul recunoștinței noastre pe care trebuie
să o avem întreaga viață pentru acest har,86 iar apoi explică motivul
pentru care sunt botezați copiii credincioșilor. După îndemnul părinților
urmează rugăciunea de invocare.87 În această rugăciune, slujitorul se
roagă ca Dumnezeul care a judecat lumea prin potop și armatele lui
84 Baptism of Infants: Form Number 1. „Psalter Hymnal, 124-5; vezi „Anexa 2” din această carte. 85 Psalter Hymnal HAndbook, Emily R. Brink and Bert Polman (Grnad Rapids: CRC Publications, 1998), 831-2. 86 Vezi Catehismul de la Heidelberg, 2. 87 Această rugăciune cunoscută sub numele de „Rugăciunea Marelui Potop” (în Germană Sindtflugebet), a fost scrisă de Martin Luther în 1523 pentru liturghia de botez. Vezi, The Shaping of the Reformed Baptismal Rite in the Sixteenth Century, 37-8, 227-33.
76
Faraon prin Marea Roșie, salvându-l pe poporul Său prin aceleași ape
(amintiți-vă de discuția de mai sus despre circumcizie și botez ca
reprezentând atât botezul, cât și consacrarea), să-l unească pe copilul
care urmează să fie botezat cu moartea lui Hristos și să-l învie prin
înnoirea învierii lui Hristos. După aceasta urmează „Formula de adresare
pentru părinți” care începe cu o scurtă prefață care spune:
Preaiubiți în Hristos Domnul, ați auzit că botezul este o rânduială a
lui Dumnezeu de pecetluire a legământului Său asupra noastră și a
seminței noastre; de aceea trebuie făcut în acest scop, iar nu din
obișnuință sau superstiție. Pentru a arăta că sunteți conștienți de
acest lucru, trebuie să răspundeți sincer la următoarele întrebări.
Nu din obișnuință sau superstiție
Botezul este o „rânduială a lui Dumnezeu”, adică, ceva ce
Creatorul și Răscumpărătorul nostru a hotărât și instituit, nu omul. Ca
rânduială, a fost hotărâtă pentru a semnifica și a pecetlui legământul
harului asupra noastră și a copiilor noștri.
Din acest motiv, botezul nu este doar un obicei care îți oferă
oportunitatea de a-ți îmbrăca bebelușul în alb, de a râde și să zâmbi pe
măsură pe se află înaintea congregației și de a face fotografii; nici doar un
simplu moment de reuniune a familiei. Amintiți-vă bine cuvintele din
Ieremia 9:25-26. Și noi putem risca să avem o atitudine neevlavioasă și
să privim botezul doar ca un ritual exterior, devenind astfel oameni „care
nu sunt tăiați împrejur cu inima”.
De asemenea, botezul nu trebuie făcut dintr-o credință
superstițioasă prin care considerăm că apa spală păcatele, îl duce pe
copil în cer și îi garantează mântuirea. După mențiunea că botezul
portretizează într-un mod dramatic spălarea sufletelor de păcate,
articolul 34 din Mărturisirea Belgiană spune:
Fără îndoială că nu apa materială face lucrul acesta, ci spălarea cu
scumpul sânge al Fiului lui Dumnezeu, care constituie pentru noi
Marea Roşie prin care trebuie să trecem, pentru a ieşi de sub
tirania lui Faraon, în cazul nostru Diavolul, şi a intra în Canaanul
duhovnicesc.
77
Botezul, așa cum am spus de atâtea ori, ne arată înspre Iisus
Hristos. Noi suntem păcătoși, El este sfânt; noi suntem neascultători, El a
fost ascultător; noi suntem lipsiți de credință, El este credincios. Pe
măsură ce te pregătești pentru botezul copilului tău, ia seama la acest
lucruri și roagă-L pe Domnul să te păzească de formalism pentru a putea
vedea adevărata semnificație și scopul botezului.
Jurămintele
După această prefață, slujitorul adresează trei întrebări părinților.
Acestea sunt jurăminte sfinte care nu trebuie făcute cu ușurătate.
Promisiunile sunt făcute înaintea lui Dumnezeu și a bisericii Sale, atunci
când părintele își aduce cu copilul pentru a fi botezat.
Primul jurământ
Primul jurământ are scopul recunoașterii adevărurilor esențiale care
stau la baza botezului copiilor:
Primul: Recunoașteți că acești copii ai noștri, care deși sunt
concepuți în păcat, supuși oricărui fel de fărădelege și mai mult
decât atât, supuși condamnării, sunt sfințiți în Hristos și fiind
membri ai bisericii Sale aceștia trebuie botezați?
Copiii noștri sunt copii ai lui Adam și copii ai lui Hristos. Fiind
copii ai lui Adam ei sunt născuți în păcat (Ps. 51:5) și merită să fie
pedepsiți (Gal. 3:10). Mărturisirea Belgiană în articolul 15 vorbește astfel
despre „păcatul originar” spunând:
Noi credem că, prin neascultarea lui Adam, păcatul originar a trecut
asupra întregii omeniri; el (păcatul) reprezintă, pe de o parte,
degradarea totală a naturii omeneşti, iar pe de alta un viciu ereditar
de care sunt întinaţi oamenii încă pe când se află în pântecele
mamei lor, o rădăcină ai cărei lăstari sunt tot felul de păcate; de
aceea, păcatul este atât de murdar în ochii lui Dumnezeu şi El îl
consideră o asemenea enormitate, încât constituie o probă
suficienta pentru condamnarea neamului omenesc; păcatul originar
nu este desfiinţat sau dezrădăcinat pe deplin nici chiar prin botez,
78
deoarece valurile sale spumegânde caută să iasă mereu la iveală ca
apa unui izvor murdar; cu toate acestea, el nu li se impută, spre
condamnare, copiilor lui Dumnezeu, ci le este iertat prin harul şi
mila divină, iar aceasta nu cu scopul ca ei să stea nepăsători, ci
pentru ca sentimentul acestei degradări morale să le producă
credincioşilor numeroase gemete şi să aprindă în ei dorinţa de a fi
izbăviţi de acest trup de moarte. În acest context, noi respingem
erezia pelagienilor care susţin că păcatul originar nu ar fi decât o
imitaţie.
Deși copiii noștri sunt născuți în păcat datorită lui Adam, pentru
că sunt născuți în familiile legământului ei sunt sfințiți, adică puși
deoparte din această lume pentru Hristos. Acest lucru este adevărat doar
dacă unul dintre părinți este credincios (1 Cor. 7:14), așa cum spune și
Pavel. În concluzie, fiind copii care sunt sfinți, aceștia primesc semnul
sfințirii lor, botezul. De aceea Canoanele din Dort, I, 17 spun: „… copiii
credincioşilor că sunt sfinţi, desigur nu prin naştere, ci prin
binecuvântarea legământului harului în care ei au fost incluşi odată cu
tatăl şi mama lor.”
Al doilea jurământ
Cel de-al doilea jurământ are scopul exprimării credinței teologice
de baza, întrebând:
Doi: Recunoașteți doctrina care este cuprinsă în Vechiul și în Noul
Testament și în articolele credinței creștine și pe care o predicăm
noi aici, în această biserică creștină, ca fiind adevărata doctrina
completă pentru mântuire?
Așa cum am spus mai înainte, noi nu botezăm fiecare copil al
oricărui adult. Pentru ca un copil să fie adus înaintea bisericii pentru
botez, părinții trebuie să creadă adevărurile esențiale. În primul rând,
trebuie să recunoști ceea ce învață Biblia. În pregătirea pentru botez
citește Mărturisirea Belgiană, articolele 2-7, care explică ceea ce credem
despre Cuvântul lui Dumnezeu, acesta fiind modul în care Dumnezeu s-a
revelat nouă, un Cuvânt inspirat, canonic, cu autoritate și suficient. În al
79
doilea rând, trebuie să mărturisești doctrina Cuvântului lui Dumnezeu,
care este rezumată în „articolele credinței noastre creștine”. Acesta este
modul în care Catehismul de la Heidelberg, întrebarea 22, numește
Crezul Apostolic. De asemenea, trebuie să afirmi doctrina Cuvântului așa
cum este „învățată aici, în această biserică creștină”. Asigură-te că ești
familiar cu Catehismul de la Heidelberg, Mărturisirea Belgiană și cu
Canoanele din Dort.
Răspunzând cu „da”, recunoști înaintea lui Dumnezeu și a
poporului Său că nu îți aduci copii pentru a fi botezați din obișnuință, și
că nu ești doar un membru nominal. În schimb, mărturisești că ești un
„membru viu” al bisericii (Catehismul de la Heidelberg, 54) care
mărturisește împreună cu întreg trupul lui Hristos adevărul Cuvântului
lui Dumnezeu într-o lume întunecată.
Al treilea jurământ
Cel de-al treilea și ultimul jurământ are scopul de a te face
responsabil de educarea copilului tău după botez, întrebând:
Trei: Promiteți și doriți să-i învățați pe acești copii doctrina
menționată mai sus, cu toată puterea voastră, imediat ce sunt
capabili să înțeleagă, pentru a fi crescuți în această învățătură?
Acesta este „momentul adevărului” pentru părinții creștini.
Botezul nu este sfârșitul poveștii, ci doar începutul, atât pentru tine, cât
și pentru copilul tău, începând o întreagă viață de ucenicie.
Fiind părinți creștini, este datoria ta binecuvântată să vorbești cu
copiii tăi despre botez, tot la fel cum părinții israeliți le vorbeau copiilor
despre circumcizie. Hughes Oliphant Old rezumă cuvintele
reformatorului Henrich Bullinger, astfel:
Copiii erau învățați ce înseamnă circumcizia după ce aceasta era
administrată. Tot așa în Noul Legământ suntem responsabili să-i
80
învățăm pe copiii noștri semnificația acestui semn și să-i inițiem în
cunoașterea adevăratei Evanghelii.88
Vorbiți cu ei despre modul în care botezul mărturisește despre
păcatul lor, despre nevoia lor de curățire și despre incapabilitatea lor de
a se curăța singuri. Vorbiți-le despre cum botezul portretizează spălarea
pe care doar Hristos, prin puterea Duhului Sfânt o poate face. Vorbiți-le
faptul că această spălare este primită doar prin credință. Vorbiți-le
despre faptul că botezul este o chemare la o viață nouă, o dezbrăcare
zilnică de păcat, o răstignire zilnică a cărnii și urmarea zilnică a
Domnului. Vorbiți-le despre faptul că botezul le-a fost dat pentru a le da
putere să-L asculte pe Domnul, să-și iubească aproapele și să se aducă
înaintea Domnului ca jertfe vii (Rom. 12:1-2). Toate acestea sunt
ilustrate într-un mod minunat în „Rugăciunea tăierii împrejur a lui
Hristos” din Book of Common Prayer din anul 1552, care spune:
Doamne Atotputernic, care ai făcut ca Fiul Tău binecuvântat să fie
circumcis și ascultător de lege pentru oameni; dă-ne adevărata
circumcizie a Duhului; pentru ca toate inimile și toate mădularele
noastre, fiind omorâte în fața poftelor lumești și carnale, să
ascultăm în toate lucrurile de voia Ta cea sfântă; prin Același Fiu al
Tău Iisus Hristos Domnul nostru. Amin.
Așadar, observi că te așteaptă multă muncă, dar este o muncă
sfântă, de transmitere a credinței din generație în generație (Ps. 78), pe
care o faci atunci când te trezești și când te așezi în pat (Deut. 6), căutând
să-ți crești copiii în „mustrarea şi învăţătura Domnului” (Ef. 6:4). De
aceea învățătura istorică protestantă a evidențiat faptul că botezul nu
este doar un ritual care este făcut o dată în viață, nici un obicei sau o
superstiție, ci o imagine a vieții creștine. Mărturisirea Belgiană vorbește
despre acest aspect continuu al botezului: „Şi totuşi, acest botez nu ne
foloseşte doar în momentul când suntem în apă, ci pe tot parcursul vieţii
noastre” (art. 34). Botezul este începutul călătoriei vieții de creștin, din
88 Așa cum este sumarizat în Old, The Shaping of the REformed Baptismal Rite in the Sixtenth CEntury, 132-3.
81
credință în credință, din slavă în slavă. De aceea Martin Luther a spus în
Catehismul său Lung:
„De aceea fiecare creștin are destule lucruri de învățat și de
practicat în viața lui în ce privește botezul…Nu este un alt lucru mai
prețios decât botezul pentru împodobirea trupului și a sufletului
nostru, deoarece prin el devenim sfinți și mântuiți deplin, ceva ce
altfel în nici un chip, prin nici un efort, în această viață, nu putem
atinge.”
Așadar bucurați-vă plini de evlavie (Ps. 2:11) pentru că Dumnezeu v-a
binecuvântat cu copii ai legământului și pentru că vă folosește pe voi
pentru a-Și îndeplini planurile veșniciei în viețile lor.
82
CONCLUZIE
Așadar, Iisus iubește copilașii, pentru că „Biblia-mi spune așa”. Această
dragoste a fost arătată prin faptul că El în harul Său i-a inclus pe copiii
neajutorați ai credincioșilor Săi în familia legământului de mii de
generații, peste tot în Vechiul și în Noul Testament. El ne arată nouă și lor
acest adevăr în mod exterior, tangibil, prin slujitorii Săi care le
administrează apa botezului. Făcând astfel, Dumnezeu mărturisește că,
deși acești micuți sunt născuți păcătoși (Ps. 51:5), neajutorați din punct
de vedere spiritual, El îi acceptă ca membri ai casei Sale și îi înconjoară
cu toată promisiunea și providența Lui.
Cei micuți Îi aparțin
Ei sunt slabi, dar El e tare.
83
Anexa 1
MĂRTURISIRILE REFORMATE DESPRE BOTEZ
Mărturisirea de credință franceză, art. 35 (1559)
Noi mărturisim că în biserică sunt doar două sacramente comune
întregii biserici, din care primul, botezul este dat ca o garanție a adoptării
noastre; deoarece prin ea suntem adăugați trupului lui Hristos, pentru a
fi spălați și curățați prin sângele Său, iar apoi înnoiți la o viață nouă prin
Duhul Sfânt. De asemenea susținem că, deși suntem botezați o singură
dată, totuși câștigul pe care îl simbolizează ne atinge întreaga viață până
la moarte, având astfel o mărturie tare că Iisus Hristos va fi pentru
totdeauna justificarea și sfințirea noastră. Deși este un sacrament al
credinței și a pocăinței, totuși din moment ce Dumnezeu îi primește pe
copilași în biserică împreună cu părinții lor, spunem, cu autoritatea lui
Iisus Hristos, că acești copii trebuie să fie botezați.
Mărturisirea belgiană, articolul 34, „Despre botez” (1561)
Noi credem şi mărturisim că Isus Cristos, Care este sfârşitul Legii,
prin vărsarea sângelui Său pe crucea Golgotei, a pus capăt oricărei alte
vărsări de sânge care s-ar putea sau s-ar dori a fi făcută pentru ispăşirea
păcatelor, şi a desfiinţat tăierea împrejur, care era însoţită de vărsare de
sânge, instituind în locul ei Sacramentul Botezului prin care suntem
primiţi în Biserica lui Dumnezeu şi despărţiţi de toate celelalte popoare
şi de toate religiile străine, pentru a-I fi pe deplin dedicaţi Domnului,
purtând marca şi însemnul Lui, şi ne serveşte ca mărturie că El va fi
pentru totdeauna Dumnezeul şi Tatăl nostru milostiv. El ne-a poruncit
să-i botezăm pe toţi cei ce sunt ai Lui, în apă curată, „în Numele Tatălui şi
al Fiului şi al Sfântului Duh," ceea ce semnifică faptul că, după cum apa
spală şi înlătura necurăţiile trupului nostru, când este turnată asupra
noastră - apă care, de asemenea, este văzută udând trupul celui ce se
botează - tot aşa sângele lui Cristos, prin lucrarea Duhului Sfânt, spală
inima sa, curăţindu-i lăuntrul de păcatele sale şi transformându-l, prin
naşterea din nou, dintr-un copil al mâniei într-un copil al lui
Dumnezeu. Fără îndoială că nu apa materială face lucrul acesta, ci
84
spălarea cu scumpul sânge al Fiului lui Dumnezeu, care constituie pentru
noi Marea Roşie prin care trebuie să trecem, pentru a ieşi de sub tirania
lui Faraon, în cazul nostru Diavolul, şi a intra în Canaanul duhovnicesc.
Astfel, slujitorii lui Dumnezeu ne administrează, din partea lor,
Sacramentul şi ceea ce este vizibil, iar Domnul Isus ne acordă ceea ce
semnifică Sacramentul, adică darurile şi harul invizibil, spălându-ne şi
curăţindu-ne sufletele de orice întinăciune şi de orice
nelegiuire, înnoindu-ne inimile şi umplându-ne cu toată mângâierea lui
Dumnezeu, dându-ne adevărata asigurare a bunătăţii Sale părinteşti,
dezbrăcându-ne de omul cel vechi cu toate faptele lui şi îmbrăcându-ne
cu omul cel nou. De aceea, noi credem că orice om care doreşte să obţină
viaţa veşnică trebuie să fie botezat cu un singur botez, o dată pentru
totdeauna: botezul şi naşterea noastră fizică nu se pot repeta. Şi totuşi,
acest botez nu ne foloseşte doar în momentul când suntem în apă, ci pe
tot parcursul vieţii noastre.
În acest context, noi detestăm eroarea comisă de anabaptişti care
nu se mulţumesc cu un singur botez o dată primit şi, pe deasupra,
condamnă botezul copiilor mici ai credincioşilor, care, potrivit
convingerilor noastre, trebuie să fie botezaţi şi pecetluiţi cu semnul
legământului, după cum odinioară, în Israel, copiii mici erau tăiaţi
împrejur pe baza aceloraşi promisiuni care le sunt făcute şi copiilor
noştri. Şi fără îndoială că Domnul Isus Cristos Şi-a vărsat sângele, în egală
măsură, pentru a spăla păcatele copiilor credincioşilor ca şi pe acelea ale
adulţilor. De aceea trebuie ca ei să primească semnul şi Sacramentul a
ceea ce Cristos a făcut pentru ei, tot aşa cum Domnul poruncise, prin
Legea lui Moise, să li se transmită Sacramentul suferinţelor şi morţii lui
Cristos pruncilor nou-născuţi, oferind pentru ei un miel care era simbolul
jertfei lui Isus Cristos. În plus, exact ceea ce făcea tăierea împrejur în
poporul evreu, face botezul faţă de copiii noştri. De aceea Sf. Pavel
numeşte botezul „tăierea împrejur a lui Cristos."
Catehismul de la Heidelberg 69-74 (1563)
69. În ce fel îţi aminteşte şi te asigură Botezul că jertfa unică a lui
Hristos de pe cruce serveşte pentru binele tău?
Hristos a instituit această spălare exterioară cu apă promiţând în
acelaşi timp că, prin sângele şi prin Duhul Lui, sunt spălat de necurăţia
85
sufletului meu, adică de toate păcatele mele, la fel de sigur cum sunt
spălat în exterior de către apă de murdăria trupului.
70. Ce înseamnă să fii spălat cu sângele şi cu Duhul lui Hristos?
Înseamnă să primeşti de la Dumnezeu iertarea păcatelor, prin har,
de dragul sângelui lui Hristos vărsat pentru noi la jertfa Sa de pe cruce;
mai înseamnă să fii înnoit şi sfinţit de către Duhul Sfânt pentru a fi un
mădular al lui Hristos şi, murind tot mai mult faţă de păcat, să duci o
viaţă sfântă şi ireproşabilă.
71. Unde a promis Hristos că suntem spălaţi de sângele şi de
Duhul Lui la fel de sigur cum suntem spălaţi de apa botezului?
În cuvintele de instituire a botezului: „Duceţi-vă şi faceţi ucenici
din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al
Sfântului Duh”. „Cine va crede şi se va boteza, va fi mântuit; dar cine nu
va crede, va fi osândit”. Această făgăduinţă este repetată de asemenea în
pasajele Scripturii care numesc botezul baia naşterii din nou şi spălare
de păcate.
72. Prin ea însăşi apa botezului este spălare de păcate?
Nu, ci numai sângele lui Hristos şi Duhul Sfânt ne curăţă de toate
păcatele.
73. Atunci de ce Duhul Sfânt numeşte botezul spalarea naşterii din
nou şi spălare de păcate?
Dumnezeu nu ne vorbeşte astfel fără motiv. El vrea mai întâi să ne
înveţe că după cum murdăria trupului este înlăturată de apă, tot la fel şi
păcatele noastre sunt înlăturate de sângele şi de Duhul lui Hristos; şi, în
plus, El vrea să ne asigure prin această garanţie divină şi prin acest semn
divin că noi suntem spălaţi spiritual de păcatele noastre la fel de evident
cum suntem spălaţi trupeşte de apă.
74. Trebuie botezaţi oare şi copiii mici?
Da, deoarece ei sunt incluşi ca şi adulţii în legământul lui
Dumnezeu şi în Biserica Lui, iar iertarea păcatelor, prin sângele lui
Hristos, şi Duhul Sfânt, autorul credinţei, nu le sunt promise în mai mică
măsură decât adulţilor: de aceea ei trebuie incluși în Biserică prin botez –
semnul legământului – şi deosebiţi astfel de copiii necredincioşilor,
precum se făcea în Vechiul Testament prin circumcizia în locul căreia a
fost instituit Botezul, în Noul Testament.
86
Confesiunea a doua Helvetică, cap. 20, „Despre sfântul botez”
(1566)
Botezul a fost instituit și consacrat de Dumnezeu, iar primul care
boteza a fost Ioan care L-a afundat pe Hristos în apa Iordanului. Apoi
apostolii au fost cei care au botezat cu apă. Domnul prin cuvinte clare le-
a poruncit să predice Evanghelia, „botezându-i în Numele Tatălui şi al
Fiului şi al Sfântului Duh” (Mat. xxviii. 19). De asemenea Petru atunci
când a fost întrebat de mulțime ce ar trebui să facă, le-a spus așa cum
găsim în cartea Faptele Apostolilor: „fiecare din voi să fie botezat în
Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi
darul Sfântului Duh” (Fapte ii. 38). De aici botezul este numit de unii
semnul inițierii în poporul lui Dumnezeu, prin care aleșii lui dumnezeu
sunt consacrați Lui.
Nu este decât un singur botez în biserica lui Dumnezeu; deoarece
este suficient ca cineva să fie botezat și consacrat lui Dumnezeu o singură
dată. Deoarece botezul odată primit are continuitate în întreaga viață a
credinciosului și este o pecetluire continuă a adopției noastre. Deoarece
pentru a fi botezat în numele lui Hristos înseamnă să fii înrolat, adus și
primit în familia legământului și astfel în moștenirea fiilor lui Dumnezeu;
fiind numit în această viață după numele lui Dumnezeu; adică a fi numit
fiul lui Dumnezeu, spălat de murdăria păcatului și înzestrat cu harul
felurit al lui Dumnezeu, pentru a trăi o viață nouă de sfințenie. Așadar,
botezul amintește marea binecuvântare a lui Dumnezeu oferită omenirii,
toții fiind născuți în păcat și copii ai mâniei. Dar Dumnezeu, care este
bogat în milă, ne spală fără nici o plată de păcatele noastre prin sângele
Fiului Său, tot în El suntem adoptați pentru a fi copii ai Săi și printr-un
legământ sfânt le leagă de El, îmbogățindu-ne cu diverse daruri pentru a
trăia o viață nouă. Toate acest lucruri ne sunt pecetluite prin botez. În
interior suntem regenerați, curățiți și reînnoiți de Dumnezeu prin Duhul
Sfânt, iar în exterior primim pecetea darurilor remarcabile prin apa care
reprezintă aceste daruri și, ca să spunem așa, sunt puse înaintea ochilor
noștri pentru a putea fi privite. Astfel suntem botezați, adică, spălați sau
stropiți cu apa vizibilă. Apa curăță ceea ce este murdar și împrospătează
și revigorează trupurile aflate în leșin și căzute. Dumnezeu prin harul Său
procedează în același fel în suflet; iar aceasta într-un mod invizibil și
spiritual.
87
Mai mult decât atât, prin sacramentul botezului Dumnezeu ne
separă de toate celelalte religii și popoare și ne pune deoparte ca popor
al Său. Așadar noi, fiind botezați, ne mărturisim credința și suntem să fim
ascultători față de Dumnezeu, să ne mortificăm firea și să trăim această
viață nouă pentru El; de deasupra suntem soldați înrolați în războiul
sfânt al lui Hristos pentru ca întreaga viață să luptăm împotriva lumii, a
lui Satan și a firii noastre. Mai mult, suntem botezați în trupul bisericii
care este unul singur, pentru a fi una cu toți membri bisericii în ce
privește religia și îndatoririle comune.
Noi credem că forma cea mai bună a botezului este aceea în care
Hristos a fost botezat și care a fost folosit de apostoli. În consecință, acele
lucruri care au fost adăugate mai apoi prin voia oamenilor și folosite în
biserică, nu le considerăm necesare pentru ca un botez să fie valid. Astfel
de lucruri adăugate de om sunt exorcismul, folosirea luminilor, uleiul,
saliva și altele; precum consacrarea de două ori pe an a botezului prin
diverse ceremonii. Noi credem că botezul bisericii, care este doar unul
singur, a fost sfințit de Dumnezeu atunci când l-a instituit și consacrat
prin Cuvânt, iar acum este în vigoare având binecuvântarea lui
Dumnezeu.
Noi învățăm faptul că botezul nu ar trebui să fie administrat în
biserică de femei sau moașe. Pavel nu a permis femeilor să aibă slujbe
bisericești; iar botezul iar botezul este parte a acestor slujbe.
Noi îi condamnăm pe anabaptiști care neagă faptul că nou-
născuții, copiii ai credincioșilor, trebuie să fie botezați. Deoarece, în
conformitate cu învățătura Evangheliei „căci Împărăţia lui Dumnezeu
este a unora ca ei” (Luca xviii.16) și ei sunt parte a legământului lui
Dumnezeu (Fapte iii. 25). Atunci, de ce nu ar trebui ca semnul
legământului lui Dumnezeu să le fie aplicat și lor? De ce nu ar trebui să
fie consacrați prin sfântul botez, aceia care sunt parte a poporului lui
Dumnezeu și din familia lui Dumnezeu? Noi îi condamnăm, de asemenea,
pe anabaptiști cu privire la anumite opinii pe care le susțin împotriva
învățăturii cuvântului lui Dumnezeu. În consecință noi nu suntem
anabaptiști și nici nu suntem de acord cu ei cu ei în ceea ce învață.
88
Mărturisirea de credință de la Westminster, cap. 28, „Despre botez”
(1647)
1. Botezul este un sacrament al Noului Testament, instituit de Isus
Cristos, prin care persoana botezată este admisă în mod solemn în
biserica vizibilă. De asemenea, botezul este pentru ea un semn şi o
pecete a legământului harului, a altoirii în Cristos, a naşterii din nou, a
iertării păcatelor, şi a predării sale lui Dumnezeu prin Isus Cristos,
pentru a trăi o viaţă nouă. Prin porunca lui Cristos Însuşi, acest
sacrament trebuie perpetuat în biserica Sa până la sfârşitul veacului.
2. Elementul exterior folosit pentru aceste sacrament este apa, cu
care persoana va botezată în Numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt,
de către un slujitor al Evangheliei, chemat la aceasta în mod legitim.
3. Cufundarea în apă nu este necesară, ci botezul este corect
administrat prin turnarea sau stropirea apei peste acea persoană.
4. Pot fi botezaţi nu numai cei care mărturisesc credinţa în Cristos
şi ascultarea de El, ci şi pruncii care au unul sau ambii părinţi credincioşi.
5. Deşi nesocotirea sau neglijarea acestei porunci este un mare
păcat, totuşi harul şi mântuirea nu sunt inseparabil legate de ea, astfel
încât nimeni să nu poată fi regenerat sau mântuit fără ea, ori ca toţi cei
botezaţi să fie fără îndoială regeneraţi.
6. Eficacitatea botezului nu este legată de momentul în care este
administrat. Cu toate acestea, prin folosirea corectă a acestei rânduieli,
harul promis nu este doar oferit, ci manifestat în mod real şi conferit de
către Duhul Sfânt tuturor (fie adulţi, fie prunci) acelora cărora le aparţine
harul, după sfatul voii lui Dumnezeu, la timpul hotărât de El.
7. Sacramentul botezului va fi administrat o singură dată oricărei
persoane.
Catehismul cel lung de la Westminster, 165-167 (1647)
156. Ce este botezul?
Botezul este un sacrament al Noului Testament, prin care Hristos
a poruncit spălarea cu apă în numele Tatălui, al Fiului și al Duhului Sfânt,
pentru a fi un semn și o pecete a altoirii în trupul Său, al iertării păcatelor
prin sângele Lui și al regenerării prin Duhul Său; al adopției și a învierii
în viață veșnică; prin care cei care sunt botezați sunt admiși într-un mod
89
solemn în biserica vizibilă și se angajează să fie cu totul și cu totul doar ai
Domnului.
166. Cui îi trebuie administrat botezul?
Botezul nu trebuie administrat nici unei persoane care se află în
afara bisericii vizibile, care sunt astfel străini de legământul promisiunii,
până în momentul în care își mărturisesc credința în Hristos și ascultarea
de El, iar copiii care sunt urmași ai ambilor părinți sau ai unui singur
părinte care își mărturisește credința în Hristos și ascultarea în El, sunt
parte a legământului li trebuie să fie botezați.
167. Cum ne trebuie primim binecuvântarea botezului?
Îndatorirea de care avem nevoie, dar care este foarte neglijată
este fructificarea botezului nostru, lucru care trebuie făcut pe tot
parcursul vieților noastre, în special în vremuri de ispită și când suntem
prezenți la administrarea lui altora. Putem astfel fructifica acest
sacrament prin meditarea cu seriozitate și recunoștință la natura lui și la
scopul pentru care Hristos l-a instituit, la privilegiile și beneficiile
conferite și care ne sunt pecetluite prin el și la jurământul solemn pe care
l-am făcut; prin smerenia care vine din urma recunoașterii păcătoșeniei
noastre, a căderii noastre și a umblării în răzvrătire față de harul
botezului și a angajamentelor noastre; prin sporirea siguranței iertării de
păcatele noastre și a tuturor celorlalte binecuvântări care ne sunt
pecetluite prin sacrament; prin a primi putere din moartea și învierea lui
Hristos în care suntem botezați, pentru mortificarea păcatului și trăirea
unei vieți bazate pe har și prin a ne strădui să trăim în credință, de a
vorbi cu sfințenie și dreptate ca oameni care s-au dat pe sine lui Hristos
si pentru a umbla în dragoste frățească, fiind botezați de Același Duh
într-un singur trup.
90
Anexa 2
FORMA LITURGICĂ PENTRU BOTEZUL COPIILOR
Învățătura
Preaiubită congregație în Domnul Iisus Hristos:
Elementele principale ale doctrinei despre sfântul botez sunt
acestea trei:
Primul: Faptul că noi și copiii noștri suntem născuți în păcat și ca
urmare, copii ai mâniei, astfel încât noi nu putem intra în împărăția lui
Dumnezeu, decât dacă suntem născuți din nou. Acest lucru ne învață
afundarea sau stropirea cu apă, prin care este semnificată murdăria
sufletelor noastre, amintindu-ne să ne urâm pe noi înșine, să ne smerim
înaintea lui Dumnezeu și să ne căutăm curățirea și mântuirea în afara
noastră.
Al doilea: Sfântul botez mărturisește și ne pecetluiește spălarea
păcatelor noastre prin Iisus Hristos. De aceea, noi suntem botezați în
Numele lui Dumnezeu Tatăl, al Fiului și Sfântului Duh. Deoarece atunci
când suntem botezați în Numele Tatălui, Dumnezeu Tatăl mărturisește și
ne pecetluiește faptul că El face un legământ al harului cu noi și ne
adoptă pentru a fi copiii și moștenitori ai Săi și astfel ne oferă orice lucru
bun și face ca orice rău să fie spre binele nostru. Fiind botezați în Numele
Fiului, Fiul ne asigură de spălarea în sângele Său de toate păcatele
noastre, adăugându-ne în părtășia cu moartea și învierea Lui, în așa fel
încât suntem eliberați de păcate și socotiți sfinți înaintea lui Dumnezeu.
Tot așa, atunci când suntem botezați în Numele Duhului Sfânt, Duhul ne
asigură prin acest sfânt sacrament de faptul că El va locui în noi și ne va
sfinți pentru a fi mădulare ale lui Hristos, făcându-ne parte de ceea ce
avem în Hristos și anume spălarea de păcatele noastre și înnoirea zilnică
a vieților noastre, până ne vom înfățișa fără pată în adunarea aleșilor în
viața veșnică.
Al treilea: Având în vedere că toate legămintele sunt cuprinse în
două părți, prin urmare Dumnezeu ne amintește și ne obligă prin botez
la ascultare, adică să ne alipim de Dumnezeu Tatăl Fiul și Duhul Sfânt; să
ne încredem în El și să-L iubim cu toată inima noastră, cu tot sufletul
nostru, cu toată mintea noastră și cu toată puterea noastră; să lepădăm
de această lume, să ne răstignim firea veche și să umblăm într-o viață
91
evlavioasă. Dacă uneori datorită slăbiciunii noastre cădem în păcate, nu
trebuie să ne pierdem nădejdea în mila lui Dumnezeu, nici să nu
continuăm în păcat, de vreme ce botezul este o pecete și o mărturie
indubitabilă că suntem parte dintre-un legământ veșnic cu Dumnezeu.
Deși copiii noștri nu înțeleg aceste lucruri, nu ar trebui să ne
opunem botezului lor, din moment ce ei sunt fără a fi conștienți părtași la
condamnarea în Adam și primiți pentru a dobândi harul în Hristos;
precum Dumnezeu i-a vorbit lui Avraam, tatăl tuturor credincioșilor, de
asemenea nouă și copiilor noștri spunându-ne: Voi pune legământul Meu
între Mine şi tine şi sămânţa ta după tine, din neam în neam; acesta va fi
un legământ veşnic, în puterea căruia Eu voi fi Dumnezeul tău şi al
seminţei tale după tine (Gen. 17:7). Petru mărturisește același lucru
folosind următoarele cuvinte: Căci făgăduinţa aceasta este pentru voi,
pentru copiii voştri şi pentru toţi cei ce sunt departe acum, în oricât de
mare număr îi va chema Domnul Dumnezeul nostru (Fapte. 2:39) Astfel,
odinioară, Dumnezeu a poruncit ca nou-născuții să fie circumciși, acesta
fiind un semn al legământului și a neprihănirii prin credință; la fel cum i-
a primit și Iisus, Și-a pus mâinile peste ei și i-a binecuvântat (Marcu
10:16). Din moment ce mai târziu, botezul a luat locul circumciziei (Col.
2:11), copiii ar trebui să fie botezați, fiind moștenitori ai împărăției lui
Dumnezeu și ai legământului Său, iar pe măsură ce cresc, părinții vor fi
obligați să îi învețe în continuare aceste lucruri
Invocarea
Pentru a administra această rânduială sfântă a lui Dumnezeu spre
slava Sa, pentru mângâierea noastră și întărirea bisericii, să chemăm
Numele Lui Sfânt:
O Domne Atotputernic și Sfânt, Tu care ai pedepsit cu o judecată
severă lumea necredincioasă și lipsită de pocăință prin potop, și în prin
mila Ta măreață l-ai mântuit și l-ai protejat pe Noe și familia lui; Tu care
l-ai înecat pe Faraon și armata lui în Apele Mării Roșii și ai condus
poporul Tău Israel prin mijlocul mării ca pe uscat-care semnifica
botezul-Te rugăm ca în baza milei tale fără margini, să privești cu
îndurare la acești copii și să-i alipești prin Duhul Tău cel Sfânt în Fiul Tău
Iisus Hristos, pentru a fi îngropați cu El prin botez în moarte și înviați cu
El la o viață nouă;pentru ca ei, urmându-L zi de zi, să-și poarte cu bucurie
92
crucea; unindu-se cu El în credință adevărată, cu o nădejde neclintită și o
dragoste arzătoare; pentru ca ei, fiind mângâiați în El, să părăsească
această viață, care nu este decât o moarte constantă și ca în ultima zi să
se înfățișeze fără spaimă înaintea scaunului de judecată a lui Hristos,
Fiul; prin El, Domnul nostru Iisus Hristos care împreună cu Tine și Duhul
Sfânt, Singurul Dumnezeu, trăiești și domnești pentru totdeauna. AMIN.
Formula de adresare pentru părinți
Preaiubiți în Hristos Domnul, ați auzit că botezul este o rânduială a lui
Dumnezeu de pecetluire a legământului Său asupra noastră și a seminței
noastre; de aceea trebuie făcut în acest scop, iar nu din obișnuință sau
superstiție. Pentru a arăta că sunteți conștienți de acest lucru, trebuie să
răspundeți sincer la aceste întrebări:
Prima: Recunoașteți că acești copii ai noștri, care deși sunt concepuți
în păcat, supuși oricărui fel de fărădelege și mai mult decât atât,
supuși condamnării, sunt sfințiți în Hristos și ca membri ai bisericii
Sale trebuie botezați?
A doua: Recunoașteți doctrina care este cuprinsă în Vechiul și în Noul
Testament și în articolele credinței creștine și care este învățată aici,
în această biserică creștină, ca fiind adevărata doctrina completă
pentru mântuire?
A treia: Promiteți și doriți să-i învățați pe acești copiii doctrina
menționată mai sus, cu toată puterea voastră, imediat ce sunt capabili
să înțeleagă, astfel să fie crescuți în această învățătură?
Răspuns:
Promitem (în cazul în care doar un părinte este credincios: promit).
Administrarea sacramentului
Apoi Slujitorul cuvântului lui Dumnezeu, la administrarea botezului, va
spune:
(Nume)___, Te botez în Numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh.
93
Mulțumire
Doamne Atotputernic și Tată Îndurător, Îți mulțumim și Te slăvim
pentru că ne-ai iertat pe noi și pe copiii noștri de toate păcatele noastre,
prin sângele Fiului Tău preaiubit Iisus Hristos și ne-ai primit prin Duhul
Sfânt ca mădulare ale Singurului Tău Fiu, adoptându-ne pentru a fi copiii
Tăi, pecetluindu-ne și confirmându-ne același lucru și nouă prin sfântul
botez. Te mai rugăm, de asemenea, prin El, Fiul Tău preaiubit, să conduci
mereu acești copiii prin Duhul Tău cel Sfânt pentru a fi hrăniți în credința
creștină și în sfințenie și pentru a crește și a se îmbogăți în Domnul Iisus
Hristos, recunoscând astfel, bunătatea și mila Ta de Tată, pe care le-ai
arătat-o lor și nouă tuturor, trăind în toată neprihănirea avându-L ca
Învățător, Rege și Mare Preot, pe Iisus Hristos, și luptând cu hotărâre
împotriva păcatului pentru a-l birui, a diavolului și a întregii lui stăpâniri,
până la sfârșit pentru a Te slăvi pe vecie și preamări pe Tine, pe Fiul Tău
Iisus Hristos împreună cu Duhul Sfânt, singurul Dumnezeu Adevărat.
AMIN.
94
Daniel R. Hyde (M. Div., Westminster Seminary California) este pastor la
biserica reformată Oceanside United Reformed Church din Oceanside,
CA, Statele Unite ale Americii.
95
RECOMANDĂRI
Fiind o carte bine informată și extrem de practică, o recomand imediat ce
părinții mă întreabă: „De ce ar trebui să-mi botez copilul?”
Dr. Michael Horton
Profesor de Teologie și Apologetică, Westminster Seminary California
Danny Hyde întâlnește mulți oameni în diverse locuri pe parcursul
călătoriei lor înspre credința reformată și percepe nevoia pentru o
explicare simplă, biblică a doctrinelor care le sunt străine. Cartea Iisus
iubeşte copilaşii reprezintă modul de explicare încrezător al său pentru
cei neinițiați cu privire la doctrina noastră despre botezul copiilor. El are
o sensibilitate unică la dificultățile credincioșilor care intră în contact cu
doctrine care li se par ciudate și astfel este calificat să realizeze o lucrare
de acest fel.
Rev. Adam Kaloostian
Ontario United Reformed Church, Ontario CA
Consider că această carte încântătoare va fi un instrument pentru
educarea părinților, în special a celor care nu provin dintr-un context
reformat. Danny înțelege problemele, știe cum să comunice un mesaj,
este înțelegător față de ascultătorii săi și prețuiește mai mult învățătura
decât polemicile.
Rev. Eric Landry
Manager editorial, Revista Modern Reformation, Christ Presbyterian
Church, Murrieta, CA.
Fiind o persoană care am adoptat recent credința reformată, botezul
copiilor a fost pentru mine cel mai dificil de înțeles concept al credinței și
în special greu de explicat creștinilor care nu sunt reformați și care
consideră că această practică este „romano-catolică”. Stilul concis de a
scrie a lui Daniel Hyde și utilizarea analogiilor face ca această carte să fie
ușor de citit și de înțeles pentru oricine.
Leigh Breckinridge
Membru, Oceanside United Reformed Church, Oceanside CA
96
Aceasta este o carte remarcabilă care oferă o perspectivă concisă a unei
doctrine care nu este înțeleasă. Rev. Hyde înlătură masca superstiției
care pune în întuneric acest subiect și plasează cu fermitate botezul
copiilor în contextul legământului lui Dumnezeu. Tratarea inteligentă și
lipsită de agresivitate a acestei doctrine face mai mult decât să o apere, îi
reafirmă importanța.
Debby Rau
Membru, Escondido United Reformed Church, Escondido, CA.