Download - 40613005 Dr International Public
-
8/6/2019 40613005 Dr International Public
1/53
Asist. Drd. MARCELA RAD - DREPT INTERNATIONAL PUBLIC
CONSIDERATII GENERALE ASUPRA DREPTULUI INTERNATIONAL PUBLIC
1. Notiune
Dreptul international public constituie un ansamblu de norme juridice care guverneaza
raporturile care se stabilesc n cadrul societatii internationale.
Ansamblul statelor si al altor entitati angajate n raporturi pe plan international (organizatiile
internationale guvernamentale etc), guvernate de normele dreptului international public,
formeaza societatea sau comunitatea internationala. Procesul de constituire si de aplicare a
normelor dreptului international public n cadrul comunitatii internationale reprezinta ordinea
juridica internationala.
Definitia dreptului international public contemporan: totalitatea normelor juridice, create de
catre state pe baza acordului de vointa, exprimate n forme juridice specifice (tratate, cutuma),
pentru a reglementa relatiile dintre ele privind pacea, securitatea si cooperarea internationala,
norme a caror aplicare este realizata prin respectarea de buna voie, iar n caz de necesitate, prin
sanctiunea individuala sau colectiva a statelor .
Din definitia de mai sus rezulta ca, obiectul dreptului international public l constituie
reglementarea raporturilor dintre state, precum si ntre acestea si alte subiecte de drept
international (organizatii interguvernamentale etc.) si stabilirea competentelor, a drepturilor si
obligatiilor subiectelor dreptului international public n relatiile internationale.
Dreptul international public nu este o categorie statica, abstracta. Orice modificare care intervine
n societatea internationala se reflecta n prevederile sale, dreptul international public fiind si un
instrument al politicii internationale. n comunitatea internationala contemporana asistam la un
fenomen de disociere, manifestat n tendinta de dezagregare a federatiilor de state, n centrul si
estul Europei (Iugoslavia, U.R.S.S), urmat de formarea unor state independente (Serbia,
Slovenia, Croatia, Macedonia, Bosnia-Hertegovina, Ucraina etc.) sau a unor alte forme de
comunitate (C.S.I). Pe de alta parte, n vestul Europei, statele bazate pe similitudini politice sau
economice tind sa se reuneasca n cadrul unor structuri organizationale integrate, cum este
Uniunea Europeana. Aceste fenomene au, n planul ordinii juridice internationale, o serie de
consecinte:
a. schimbarea configuratiei subiectelor dreptului international public, prin disparitia
vechilor actori (federatii etc.) si aparitia altora (state independente, confederatii,
organizatii guvernamentale);
b. aparitia unor noi norme ale dreptului international public, ca urmare a ncheierii, n
aceasta perioada, a unui mare numar de tratate internationale;
c. formarea unor noi reguli cutumiare, ca rezultat al practicii recente a statelor n cadrul
relatiilor internationale;
d. conturarea unor noi ramuri ale dreptului international public, concretizare a intereselor
statelor fata de domenii de actualitate: dreptul pacii, dreptul mediului, dreptul dezvoltarii,
dreptul spatial, dreptul international al drepturilor omului etc.
-
8/6/2019 40613005 Dr International Public
2/53
2. Caracteristici ale dreptului international public
n societatea internationala, pozitia statelor este cea de egalitate juridica. Inegalitatile care apar
n mod firesc ntre state nu determina, din punct de vedere al dreptului international public,
relatii de subordonare ntre state, fiecare dintre ele beneficiind de atributul de stat suveran si egal
n drepturi cu celelalte. De aici, teza ca dreptul international public este un drept de coordonare
si nu un drept de subordonare, cum este dreptul intern al statelor. Cu alte cuvinte, n societateainternationala nu exista o ierarhie care sa situeze un stat de-asupra altora, ele fiind considerate
din punct de vedere juridic egale n drepturi.
Din raportarea dreptului international public la dreptul intern al statelor, rezulta anumite
particularitati ale dreptului international public:
a) Sub aspectul modului de elaborare a normelor, n societatea internationala nu exista un for
legislativ unic, similar parlamentului din dreptul intern, si supraordonat statelor, care sa
elaboreze o legislatie internationala. Statele sunt cele care creeaza normele internationale, prin
acordul lor de vointa, exprimat n mod liber si concretizat n tratate si cutuma si tot statele sunt
si destinatarele acestor norme. Statele accepta sa si conformeze comportamentul lor pe planextern, n functie de normele dreptului international public.
b) n societatea internationala nu exista organe executive, asemanatoare guvernului, care sa
asigure aplicarea normelor dreptului international public n raporturile dintre subiectele acestuia.
Aceasta atributie revine tot statelor.
c) n comunitatea internationala, nu exista organe judecatoresti cu competenta generala si
obligatorie, care sa intervina din oficiu instituind sanctiuni, atunci cnd normele de drept nu sunt
respectate. Aceasta nu nseamna ca nu ar exista organisme internationale cu functii
jurisdictionale, competenta acestora fiind conditionata de exprimarea acordului expres al stateloraflate n cauza. Pentru ca un stat sa poata figura n calitate de parte n fata Curti Internationale
de Justitie, este necesar consimtamntul acestuia. n alte cazuri, pentru ca un stat sa poata fi tras
la raspundere n fata unei instante jurisdictionale, acesta trebuie sa fie parte la tratatul care a
instituit acea instanta (Curtea Europeana a Drepturilor Omului, Curtea Europeana de Justitie ).
d) Normele dreptului international public nu prevad n mod expres sanctiuni pentru cazul
nerespectarii lor, spre deosebire de dreptul intern al statelor, ceea ce nu nseamna ca aceste
norme ar fi facultative. Dar, ntruct statele sunt cele care creeaza normele internationale, prin
tratate sau cutuma, se prezuma buna-credinta a acestora n a le respecta. Deci, respectarea
normelor dreptului international public nu se bazeaza n principiu pe constrngere, desi aceasta
nu este exclusa n anumite cazuri.
3. Sanctiunile n dreptul international public
Recurgerea la sanctiuni intervine n conditiile n care un stat comite un act sau un fapt ilicit, din
punct de vedere al dreptului international public, mpotriva unui alt stat, sau atunci cnd ncalca
o norma imperativa (denumita de jus cogens), comitnd, de exemplu, o crima internationala.
Competenta de a constata ca un anumit act sau fapt savrsit de un stat constituie un act ilicit si de
a aplica sanctiuni, revine: statelor si Organizatiei Natiunilor Unite (O.N.U.) sau altor organizatii
internationale regionale.
n cazul comiterii de catre un stat a unui act ilicit mpotriva altui stat, statul victima, dupa ce
dovedeste carecterul ilicit al actului, poate fi autorizat de catre organele O.N.U. sa aplice
-
8/6/2019 40613005 Dr International Public
3/53
sanctiuni. n cazul comiterii de catre un stat, prin reprezentantii sai, a unei crime internationale,
oricare dintre statele membre ale comunitatii internationale are interesul sa constate producerea
actului ilicit si sa sanctioneze statul vinovat de ncalcarea ordinii publice internationale.
O.N.U. si alte organizatii internationale regionale, n numele societatii internationale si n
limitele mandatului primit din partea statelor membre prin statutul oragnizatiei ( Carta O.N.U,
etc) sunt abilitate sa constate si sa sanctioneze acte sau fapte ilicite ale statelor.
a) Sanctiunile aplicabile de catre state pot sa conste n riposta militara, acte de retorsiune sau
represalii.
Atacul armat din partea unui stat poate fi sanctionat prin riposta militara de catre statul victima,
n baza dreptului la autoaparare prevazut de Carta O.N.U.
Tot n numele dreptului la autoaparare, statele pot sa recurga la acte de retorsiune, constnd n
acte neamicale considerate nsa legitime, cum sunt: ruperea relatiilor diplomatice, revocarea
privilegiilor diplomatice sau consulare, instituirea unui embargo sau ntreruperea unui ajutor
economic, atunci cnd o asemenea masura nu ncalca prevederile unui tratat
Represaliile sunt acele acte ale unui stat care, desprinse e contextul n care se desfasoara, ar
trebui considerate ilegale, dar care pot fi justificate uneori n cazul n care acestea constituie un
raspuns la conduita contrara dreptului international al altui stat. Represaliile pot avea un caracter
politic, economic sau juridic, dar nu pot avea un caracter militar . Spre exemplu, un stat dispune
exproprierea masiva a unor bunuri apartinnd cetatenilor altui stat, fara sa acorde despagubirile
legale, stabilite printr-un acord international. Statul ai carui cetateni au fost prejudiciati n acest
mod, poate replica prin exproprierea n conditii identice a bunurilor cetatenilor statului care a
ncalcat acordul international si care se afla pe teritoriul sau.
b) Organizatiile internationale, prin organele lor, pot sa aplice anumite sanctiuni, n cazul
ncalcarii unor norme de drept international public.
n cadrul O.N.U., Consiliul de Securitate este organul mandatat sa aplice sanctiuni. Aplicarea
sanctiunilor nu vizeaza, pedepsirea statului, ci, n primul rnd, restabilirea pacii si securitatii
internationale. Sanctiunile care pot fi aplicate, sunt de doua tipuri: fara folosirea fortei armate
(masuri de ordin politic si economic) si cu folosirea fortei armate (masuri de ordin militar).
Din cadrul primei categorii de sanctiuni fac parte: ntreruperea relatiilor economice si a
comunicatiilor, sau ruperea relatiilor diplomatice. Din cadrul celei de-a doua categorii fac parte:
demonstratiile, blocadele sau alte operatiuni executate de forte aeriene, maritime sau terestre, alestatelor membre O.N.U.
Consiliul de Securitate intervine atunci cnd constata ca o anumita situatie internationala
reprezinta: o amenintare mpotriva pacii, o ncalcare a pacii sau un act de agresiune.
Cel mai frecvent, Consiliul de Securitate a apreciat ca o situatie internationala care a reclamat
aplicarea unei sanctiuni, reprezenta o amenintare mpotriva pacii. n cteva cazuri doar s-a
justificat calificativul de ncalcare a pacii (razboiul Irak-Iran, razboiul din Iugoslavia). Alte
situatii internationale au fost apreciate ca reprezentnd amenintari mpotriva pacii: mpiedicarea
exercitarii dreptului popoarelor la autodeterminare (n Rodezia si Namibia), terorism ( n Libia),
violarea drepturilor omului si exod masiv de populatie peste granitele nationale (n Ruanda).
-
8/6/2019 40613005 Dr International Public
4/53
Sanctiunile aplicabile de catre organizatiile internationale regionale pot sa conste n: pierderea
de catre state a unor avantaje decurgnd din calitatea lor de membre ale organizatiei,
suspendarea temporara a dreptului de vot al statului n cadrul organizatiei, sau excluderea din
organizatie. n cadrul Consiliului Europei, organul decizional - Comitetul de Ministri - poate
dispune (la recomandarea Adunarii Parlamentare), suspendarea dreptului de vot al statului n
cadrul organizatiei sau excluderea unui stat membru daca acesta a ncalcat n mod grav
principiul statutar al organizatiei respectarea drepturilor fundamentale ale omului. Africa deSud a fost exclusa temporar din cadrul Organizatiei Internationale a Muncii. De asemenea,
Fondul Monetar International poate sa recurga la aplicarea unor sanctiuni sub forma neacordarii
sau retragerii unor credite.
4. Acordul de vointa al statelor - fundamentul dreptului international
Statele accepta faptul ca, un corp de norme juridice este absolut necesar pentru a le reglementa
comportamentul n raporturile cu alte state si entitati internationale. Atunci cnd apar state noi
n societatea internationala nu este nevoie de o declaratie de acceptare a dreptului international
public din partea acestora. Dreptul international n vigoare, n momentul aparitiei lor, le este
n principiu opozabil. Se admite, nsa, dreptul statelor de a refuza aplicarea unor cutumeinternationale, precum si de a initia noi reguli cutumiare.
Realizarea acordului de vointa al statelor, prin intermediul tratatelor, nu se obtine n mod
automat. Procedura de ncheiere a tratatelor are un caracter complex si nu sunt excluse
presiunile exercitate asupra statelor sau blocajele n negocieri.
O mare parte din domeniile de interactiune ntre state sunt reglementate de dreptul international.
Exista totusi un domeniu rezervat, o zona n care statelor li se acorda o larga libertate de
actiune, acest domeniu apartinnd competentei lor nationale exclusive si care include : alegerea
formei de stat, organizarea politica interna, organizarea administrativ teritoriala, apararea sisecuritatea nationala. n acest domeniu nu este admisa nici o interventie exterioara, n numele
necesitatii respectarii dreptului international public. Problema respectarii drepturilor
fundamentale ale omului n plan intern, considerata n dreptul international traditional ca
apartinnd domeniului rezervat al statului, face parte n prezent din domeniul cooperarii
internationale.
5. Raportul dintre dreptul international public si dreptul intern
Desi dreptul international si dreptul intern sunt sisteme juridice distincte, cele doua sisteme se
ntrepatrund, n sensul ca, n baza tratatelor internationale pe care le ncheie, statele sunt
obligate sa ia anumite masuri pe plan intern pentru a ndeplini obligatiile internationale la care s-au angajat. Pe de alta parte, n legislatia interna a statelor exista reglementari care depasesc
cadrul lor national, regiznd comportamentul lor pe plan extern. De exemplu, normele interne
prin care se desemneaza organele statale cu atributii n relatiile internationale, procedurile de
semnare si ratificare a tratatelor, statutul juidic al strainilor, normele legale privind recunoasterea
cetateniei.
n practica, se pune problema de a stabili care este impactul dreptului international asupra
dreptului intern al statului, mai precis, de a stii, n cazul unui conflict ntre normele celor doua
sisteme de drept, care dintre acestea prevaleaza. n acest sens, n literatura juridica s-au conturat
doua teorii : teoria dualista si teoria monista.
a) Conform teoriei dualiste ( elaborata n doctrina germana si italiana, la sfrsitul sec.al XIX
lea si nceputul sec. XX), dreptul international si dreptul intern reprezinta sisteme juridice cu
-
8/6/2019 40613005 Dr International Public
5/53
-
8/6/2019 40613005 Dr International Public
6/53
Statutul Curtii alatura acestor categorii de izvoare - echitatea, considerata ca potential izvor de
drept.
n doctrina juridica contemporana se afirma ca aceste categorii prevazute de Statutul Curtii nu
epuizeaza lista izvoarelor dreptului international public, adaugnd izvoarelor enumerate alte
doua categorii : actele adoptate de organizatiile internationale si unele dintre actele unilaterale
ale statelor.
2. Tratatul international
2.1. Tratatul, ca izvor de drept
Tratatul international reprezinta n sens larg un acord sau o ntelegere care se ncheie
ntre membrii comunitatii internationale si care este destinata sa produca efecte de drept
international.
n perioada de nceput a evolutiei dreptului international public, cutuma reprezenta mijlocul
principal de exprimare a normelor sale juridice, dar dupa cel de-al doilea razboi mondial, caurmare a ncheierii unui mare numar de tratate internationale care au marcat sfrsitul razboiului,
tratatul devine mijlocul cel mai frecvent de exprimare a normelor dreptului international.
Primatul acestei categorii de izvoare (tratatele) asupra altora reprezinta si un efect al aparitiei de
noi state si organizatii interguvernamentale pe scena vietii internationale, raporturile ntre
acestea concretizndu-se n tratate. Totodata, s-a extins numarul tratatelor multilaterale, cu
caracter universal, care reglementeaza din punct de vedere juridic, domenii de interes general al
comunitatii internationale, cum sunt cel al pacii si securitatii internationale (Carta O.N.U), al
drepturilor fundamentale ale omului (Pactele O.N.U. din 1996), al dezvoltarii economice si
comertului international (Statutele F.M.I. si B.I.R.D).
2.2. Carta O.N.U.
Dintre tratatele internationale multilaterale, Carta O.N.U. - actul constitutiv al Organizatiei - a
fost considerat un act cu valoare deosebita, care se manifesta sub mai multe aspecte:
n cazul unui conflict ntre dispozitiile Cartei O.N.U. si cele ale unui alt tratat
international, vor prevala cele dinti;
Carta O.N.U este n masura sa creeze drepturi si obligatii nu numai pentru statele-parti al
aceasta, ci si pentru state terte, fapt care constituie o exceptie de la principiul de drept
international conform caruia tratatele leaga doar statele parti la un tratat.
2.3. Tratatele licite si cele ilicite
n doctrina juridica s-a ridicat problema de a stabili daca orice tratat international poate fi
considerat izvor de drept. n acest sens, trebuie sa se faca distinctie ntre tratatele licite si cele
ilicite. Un tratat licit este cel ncheiat cu respectarea normelor dreptului international public.
Tratatul ilicit este acel tratat care ncalca norme de drept international imperative (de jus
cogens), sau este nul, ca urmare ca urmare a existentei unor vicii de consimtamnt al partilor
(problema viciilor de consimtamnt va fi analizata pe larg n capitolul privind dreptul tratatelor).
S-a conchis ca, numai tratatele licite si aflate n vigoare pot sa constituie izvoare de drept
international public.
Tratatele internationale, ca izvoare de drept international public, se caracterizeaza prin
urmatoarele trasaturi:
-
8/6/2019 40613005 Dr International Public
7/53
concretizeaza cu precizie acordul de vointa al statelor, stabilind drepturile si obligatiile
juridice ale acestora;
permit adaptarea dreptului international la dinamica schimbarilor ce intervin n cadrul
comunitatii internationale, prin posibilitatea formularii de amendamente sau a revizuirii
textului lor.
3. Cutuma
3.1. Notiune
Cutuma, considerata cel mai vechi izvor de drept international, reprezinta o practica generala,
constanta, relativ ndelungata si repetata a statelor, considerata de ele ca avnd forta juridica
obligatorie. Statutul Curtii Internationale de Justitie o defineste ca dovada a unei practici
generale, accepata ca drept. Prin urmare, pentru ca o practica a statelor sau a altor subiecte de
drept international sa fie considerata cutuma, potrivit dreptului international, aceasta trebuie sa
ntruneasca cumulativ elemente de ordin material si subiectiv:
a. sa aiba un caracter nescris si general, relativ ndelungat si repetat;b. sa fie acceptata de catre subiectele dreptului international public ca o regula de conduita
cu forta juridica obligatorie.
Prin aceste elemente, cutuma se deosebeste de alte practici, cum sunt obiceiul si curtoazia
internationala. Practicile mentionate nu au caracter obligatoriu, fiind lipsite de recunoastere
juridica si nu atrag raspunderea internationala a statelor n cazul nerespectarii lor. Unele uzante
s-au transformat n timp n reguli cutumiare (de exemplu imunitatile si privilegiile diplomatice);
de asemenea, unele reguli cutumiare au devenit simple uzante (anumite reguli de ceremonial
aplicate diplomatilor).
n practica s-a ridicat problema de a stabili numarul statelor care trebuie ntrunit pentru ca o
practica sa devina cutuma. n jurisprudenta sa, Curtea Internationala de Justitie a afirmat ca este
nevoie de o participare larga si reprezentativa din partea statelor nsa nu de totalitatea statelor
care formeaza societatea internationala la un moment dat. (cazul Platoului continental al Marii
Nordului, hot. C.I.J. din 20.02.1969). Este posibila formarea unor cutume chiar pe o arie
geografica limitata, cum sunt cutumele regionale, locale sau chiar bilaterale.
n ceea ce priveste timpul necesar formarii unei cutume, acesta poate fi si mai scurt (ctiva ani)
cu conditia ca, practica statelor sa fi fost frecventa si uniforma. n acest mod s-au format asa
zisele cutume salbatice, cum este dreptul popoarelor la decolonizare.
Obligatia de a dovedi existenta unei cutume incumba statului care o invoca, fie pentru a se apara
mpotriva unei pretentii a altui stat, fie pentru a revendica un drept propriu.
Exemple de acte sau fapte care pot fi considerate elemente ale unei norme cutumiare:
a. acte interne ale statului (acte ale ministerelor, note diplomatice, declaratii de politica
externa, corespondenta diplomatica, alte acte normative interne cu conditia sa produca
efecte pe plan extern);
b. clauzele unor tratate invocate ca norme cutumiare de catre alte state dect cele care sunt
parti la tratat;
c. practica generala a organizatiilor internationale ( de exemplu, regula potrivit careiaabtinerea voluntara de la vot a unui membru permanent al Consiliului de Securitate al
-
8/6/2019 40613005 Dr International Public
8/53
O.N.U. nu constituie un obstacol n adoptarea unei rezolutii, s-a impus ca o cutuma
internationala).
3.2. Raportul dintre tratat si cutuma
n ceea ce priveste raportul dintre tratat si cutuma , din practica Curtii Internationale de Justitie,
se desprind cteva reguli:
a. normele prevazute n tratate pot fi acceptate si aplicate de alte state terte de tratat sau pot
fi impuse acestora ca reguli cutumiare;
b. tratatele si cutumele care au acelasi continut pot sa existe n paralel;
c. n caz de dubiu, tratatele se interpreteaza potrivit dreptului cutumiar, a carui norma, daca
are caracter imperativ va avea prioritate fata de tratat.
Trebuie precizat nsa, ca daca un stat a manifestat n mod sistematic si explicit o atitudine de
respingere a unei cutume internationale aceasta nu i poate fi opozabila.
4. Codificarea dreptului international
4.1. Definitie
Codificarea n dreptul international reprezinta operatiunea de grupare si sistematizare a normelor
dreptului international public, n scopul asigurarii unitatii acestor norme, a precizarii
continutului lor si a nlaturarii eventualelor contradictii dintre ele. Obiectul codificarii l-a
constituit, n primul rnd, normele cutumiare.
4.2. Tipuri de codificare
Codificarea este de doua tipuri - neoficiala si oficiala.
Codificarea neoficiala este rezultatul cercetarii stiintifice, respectiv doctrina juridica. Desi
aceasta nu este obligatorie pentru state, ea poate oferi elemente utile codificarii oficiale, practicii
statelor si jurisprudentei internationale.
Codificarea oficiala se realizeaza prin acordul statelor, n cadrul organizatiilor internationale sau
al conferintelor si are un caracter obligatoriu. n cadrul O.N.U. s-a creat un organism specializat
cu atributii n domeniul codificarii dreptului international Comisia de Drept International,
formata din experti cu pregatire juridica. Codificari cu valoare deosebita sunt considerate:
Conventiile asupra dreptului marii (Geneva, 1958), Conventia privind relatiile diplomatice(Viena, 1961), Conventia asupra relatiilor consulare (Viena, 1963), Conventia privind dreptul
tratatelor (Viena , 1969).
5. Principiile generale de drept.
5.1. Notiune
Principiile generale de drept sunt considerate acele principii cu care se opereaza n majoritatea
sistemelor juridice interne, transpuse apoi n dreptul international. Conventiile internationale ca
si multe dintre hotarrile instantelor de judecata internationale fac deseori trimitere la principii
de drept comune marilor sisteme de drept contemporan si care pot fi considerate ca izvoare de
drept international.
-
8/6/2019 40613005 Dr International Public
9/53
5.2. Categorii
n solutionarea litigiilor internationale se recurge deseori la principii cum sunt: buna-credinta n
ndeplinirea obligatiilor conventionale, autoritatea lucrului judecat, precedentul judiciar,
principiul raspunderii pentru prejudiciile cauzate, respectarea egalitatii partilor litigiului, dreptul
la aparare etc. n doctrina juridica, valoarea de izvor de drept international a principiilor
generale de drept a fost si este nca, contestata de unii autori (G. Geamanu, I. Diaconu).
6. Principiile fundamentale ale dreptului international public
6.1. Definitie
Principiile fundamentale ale dreptului international reprezinta norme juridice de aplicatie
universala, cu un nivel maxim de generalitate si cu un caracter imperativ, care dau expresie si
protejeaza o valoare fundamentala n raporturile dintre subiectele de drept international. Aceste
principii, consacrate n Carta O.N.U., au fost afirmate si n Declaratia Adunarii Generale
O.N.U. din 1976, fiind considerate norme imperative (de jus cogens ) de la care statele nu pot
deroga prin conventii contrare.
6.2. Enumerarea principiilor
a. Principiul nerecurgerii la forta sau la amenintarea cu forta n relatiile dintre state sau
principiul neagresiunii. n virtutea acestui principiu, razboiul de agresiune este
considerat o crima mpotriva umanitatii.
b. Principiul solutionarii pasnice a diferendelor.
c. Principiul neamestecului n treburile interne ale altor state, care, n dreptul contemporan,
nu mai constituie un principiu de stricta interpretare, multe domenii care au fost
considerate n dreptul international traditional ca apartinnd competentei exclusive astatului fiind transpuse n cadrul cooperarii internationale (de exemplu, problema
respectarii drepturilor fundamentale ale omului).
d. Principiul cooperarii internationale.
e. Dreptul popoarelor la autodeterminare; acest principiu nu trebuie interpretat ca
autoriznd sau ncurajnd o actiune () care ar dezmembra n total sau n parte,
integritatea teritoriala sau unitatea politica a unui stat suveran si independent() ;
f. Principiul egalitatii suverane a statelor.
g. Principiul ndeplinirii cu buna-credinta a obligatiilor internationale - principiul pacta sunt
servanda.
Actul final de la Helsinki (1975) adoptat n cadrul Conferintei pentru Securitate si Cooperare nEuropa (n prezent O.S.C.E) adauga principiilor mentionate, altele trei:
a. principiul inviolabilitatii frontierelor;
b. principiul integritatii teritoriale;
c. principiul respectarii drepturilor omului si a libertatilor fundamentale.
7. Hotarrile judecatoresti si doctrina
Aceste categorii sunt considerate mijloace auxiliare de exprimare a normelor dreptului
international public.
-
8/6/2019 40613005 Dr International Public
10/53
7.1. Hotarrile judecatoresti
Nu creeaza propriu-zis norme de drept, ci contribuie doar la precizarea corecta a unei norme de
drept international. Pot fi incluse n aceasta categorie:
a. Jurisprudenta Curtii Internationale de Justitie, cu precizarea ca hotarrile acestei instante
internationale au forta juridica obligatorie doar pentru partile din litigiu si pentru cauzan care se pronunta;
b. Hotarrile tribunalelor arbitrale internationale;
c. Hotarri ale unor tribunale nationale, pronuntate n litigii care ridica probleme de drept
international.
7.2. Doctrina
Din doctrina fac parte lucrarile stiintifice ale unor specialisti n domeniu, ct si operele unor
foruri stiintifice internationale cum sunt: Asociatia de Drept International, Institutul de Drept
International, Comisia de Drept International a O.N.U., precum si opiniile separate ale
judecatorilor Curtii Internationale de Justitie anexate deciziilor Curtii. n jurisprudenta
instantelor internationale, doctrina s-a invocat adesea ca dovada a existentei unei norme si nu ca
sursa a dreptului international.
8. Actele organizatiilor internationale
Cei mai multi autori considera aceasta categorie de acte ca reprezentnd un izvor secundar,
derivat al dreptului international public, n virtutea faptului ca organizatiile internationale
guvernamentale sunt subiecte derivate de drept, fiind creatia statelor.
Actele constitutive ale organizatiilor (Carta O.N.U., Statutul Consiliului Europei etc) stabilescforta juridica a actelor pe care le adopta organizatia. Statutele prevad, de regula, doua categorii
de acte ale organelor unei organizatii internationale:
a. acte ce se refera la organizarea si functionarea interna a organizatiei si care au un caracter
obligatoriu;
b. acte care se adreseaza statelor membre si care cuprind norme de comportament cerute
pentru realizarea scopului organizatiei; acestea sunt fie obligatorii, fie facultative.
Consiliul de Securitate al O.N.U. adopta rezolutii obligatorii pentru statele membre O.N.U.,
organele Uniunii Europene adopta decizii, regulamente, directive cu caracter obligatoriu,
Adunarea Generala O.N.U. si Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei adopta recomandari.Chiar daca recomandarile, prin natura lor, nu constrng, din punct de vedere juridic, statele
destinatare ele nu pot fi totusi considerate simple ndemnuri, ntruct acestea si-au asumat, n
momentul aderarii la organizatie, angajamentul de a concura la realizarea scopului nscris n
statut.
9. Actele unilaterale ale statelor
Sunt luate n considerare acele acte ale statelor care produc efecte juridice n planul relatiilor
internationale: declaratia, recunoasterea, protestul si renuntarea.
a) Declaratia este actul prin care un stat face cunoscuta altor state pozitia sa n legatura cu o
anumita situatie si este n masura sa angajeze acel stat pe plan extern. De exemplu, declaratia
statului prin care accepta jurisdictia obligatorie a Curtii Internationale de Justitie, sau declaratiile
-
8/6/2019 40613005 Dr International Public
11/53
-
8/6/2019 40613005 Dr International Public
12/53
tratatelor (Viena, 1969) defineste norma imperativa ca fiind o norma acceptata si recunoscuta
de comunitatea internationala a statelor, de la care nu este permisa nici o derogare si care nu
poate fi modificata dect printr-o noua norma a dreptului international avnd acelasi caracter
(art.53). Orice tratat care, n momentul ncheiereii sale, se afla n conflict cu o norma
imperativa existenta este afectat de nulitate, iar aparitia unei noi norme imperative impune
adaptarea normelor n vigoare dispozitiilor acesteia.
Comisia de Drept International a O.N.U. a identificat ca apartinnd categoriei de jus cogens
urmatoarele norme: principiile de drept international nscrise n Carta ONU, drepturile si
libertatile elementare la viata si demnitate umana, drepturile general recunoscute membrilor
comunitatii internationale (cum sunt libertatea marilor si a spatiului cosmic).
SUBIECTELE DREPTULUI INTERNATIONAL PUBLIC
1. Notiune si categorii
1.1. Notiune
Subiectele dreptului international public sunt entitati participante la viata internationala, cu
drepturi si obligatii directe. Cu alte cuvinte, subiectele dreptului international public reprezinta
acele entitati care participa la raporturi juridice, reglementate de normele acestui drept. A fi
subiect de drept international nseamna a beneficia de personalitate juridica internationala, ceea
ce presupune capacitatea de a fi titular de drepturi si obligatii cu caracter international.
1.2. Participantii la raporturile juridice internationale
Personalitatea juridica internationala se diferentiaza pentru fiecare dintre participantii la
raporturile juridice internationale:
a. statele , considerate subiecte originare, tipice, primare;
b. organizatiile internationale guvernamentale, calificate drept subiecte derivate;
c. natiunile sau popoarele care lupta pentru cucerirea independentei, subiecte cu
personalitate juridica limitata si tranzitorie, pna la formarea statului independent;
d. alte entitati care participa la raporturi juridice internationale, dar a caror personalitate
juridica nu este recunoscuta n dreptul international public- persoanele fizice si
organizatiile neguvernamentale.
2. Statul-subiect principal al dreptului international public
2.1. Suveranitatea statului
Statul suveran ocupa o pozitie dominanta ntre subiectele de drept international public si aceasta,
pentru ca, mult timp a reprezentat unicul subiect al acestui drept si este singurul care poseda
capacitatea de a-si asuma totalitatea drepturilor si obligatiilor cu caracter international.
Calitatea de subiect de drept a statului deriva din suveranitatea sa, independent de faptul ca,
celelalte state le recunosc sau nu aceasta calitate. Suveranitatea este cea care confera statului
personalitate juridica internationala, adica aptitudinea de a actiona n cadrul comunitatiiinternationale, prin exercitarea drepturilor si asumarea de obligatii. Suveranitatea este un atribut
al puterii de stat n virtutea atributului de suveranitate, statul si exercita autoritatea pe doua
-
8/6/2019 40613005 Dr International Public
13/53
planuri: pe plan intern, el are dreptul de a exercita puterea asupra cetatenilor sai, precum si
asupra tuturor persoanelor aflate pe teritoriul si sub jurisdictia sa, edictnd legi si aplicnd
sanctiuni n cazul nerespectarii lor, iar pe plan extern, are dreptul de a reprezenta natiunea si a o
angaja n raporturi cu alte natiuni .
Pentru ca o entitate sa poata constitui un stat, este nevoie de o populatie permanenta, un teritoriu
determinat, un guvern independent si o ordine sociala, politica si juridica.
2.2. Drepturile si obligatiile statelor
Unele dintre drepturile si obligatiile fundamentale ale statelor au fost mentionate n Conventia
de la Montevideo (1933), care reprezinta actul constitutiv al Organizatiei Statelor Americane
(O.S.A.) si n Carta drepturilor si obligatiilor economice ale statelor (O.N.U., 1974). Dintre
drepturile statelor se retin:
a. dreptul la existenta si suveranitate;
b. dreptul la pace si securitate;
c. egalitatea n drepturi;
d. dreptul de a participa la viata internationala;
e. dreptul la legitima aparare n cazul comiterii unui act ilicit sau a unui act de agresiune
din partea altor state;
f. dreptul la autodeterminare, implicnd dreptul de a alege si de a organiza n mod liber
sistemul politic si de a dispune nestingherit de resursele sale economice si naturale;
g. dreptul la dezvoltare si progres.
Conform reglementarilor de drept international, statele beneficiaza de imunitate de jurisdictie a
lor si a bunurilor lor, n fata organelor judecatoresti ale altor state. Acesta reprezinta un drept la
care statul poate sa renunte, n anumite mprejurari.
Obligatiile statelor au la baza, n primul rnd, respectarea principiilor fundamentale ale dreptului
international public si consta n:
a. obligatia de a nu recurge la folosirea fortei sau la amenintarea cu forta n relatiile
interstatale;
b. obligatia de a respecta inviolabilitatea frontierelor;
c. obligatia de a rezolva orice diferend pe cale pasnica ;
d. obligatia de a ndeplini cu buna-credinta obligatiile internationale rezultnd din tratate;
e. obligatia de a proteja mediul.
2.3. Tipuri de state
n societatea internationala exista mai multe tipuri de state:
a. state unitare, cele care au un sistem unic de organe supreme ale puterii si administratiei
de stat si reprezinta subiecte unice de drept;
b. uniuni de state, reprezentnd forme de asociere a doua sau mai multe state independente.
Cele mai reprezentative uniuni de state sunt confederatiile si federatiile.
c. statul permanent neutru, care are un statut propriu.
Confederatiile sunt acele uniuni de state n cadrul carora statele membre si pastreaza calitateade subiecte de drept, fiind state independente care si conduc singure relatiile internationale.
Statele uniunii instituie organe comune, care centralizeaza si coordoneaza activitatea acestora n
-
8/6/2019 40613005 Dr International Public
14/53
anumite domenii. De exemplu, Comunitatea Statelor Independente (C.S.I.) se apropie de
modelul unei confederatii regionale, constituita n baza unui acord - Acordul de la Minsk (1991)
- ncheiat ntre statele fostei U.R.S.S. si cuprinde n structura sa mai multe organe: Consiliul
Sefilor de State care este organul decizional suprem, Consiliul Sefilor de Guverne, Comitetul de
coordonare si consiliere organ permanent executiv, Consiliul Ministrilor Afacerilor Externe,
care coordoneaza politica externa a statelor membre, Consiliul Ministrilor Apararii responsabil
de coordonarea politicii militare a statelor membre, un Stat Major, Consiliul comandantilortrupelor frontaliere, Tribunalul afacerilor economice, Banca interstatala si un Secretariat
executiv. Prin tratatele ncheiate la nivel de confederatie, statele membre vizeaza sa creeze o
uniune economica n care sa fie asigurata libera circulatie a marfurilor, a capitalului, a serviciilor
si a persoanelor din aceasta zona, precum si asigurarea unei zone de liber schimb
De cele mai multe ori, confederatia este o forma de tranzitie nspre constituirea unei federatii.
Este cazul S.U.A., care, nainte de a deveni un stat federativ a prezentat forma unei confederatii.
Federatiile reprezinta uniuni de state care au renuntat la independenta lor, transfernd calitatea de
subiect de drept statului federal. Statele membre si pastreaza competenta de a administra strict
probleme de interes local, statul federal fiind cel care le conduce relatiile externe. Este cazul
Belgiei, a Elvetiei etc.
O situatie particulara este cea a statului permanent neutru, care dispune de o capacitate limitata
de a-si asuma drepturi si obligatii, determinata de statutul sau specific. State cu neutralitate
permanenta sunt Elvetia si Austria. Neutralitatea unui stat trebuie sa rezulte din acte interne ale
acestuia legi si dispozitii constitutionale. Statului neutru i revin obligatii specifice: de a nu
participa la aliante militare, politice sau economice care urmaresc pregatirea unui razboi; de a nu
permite folosirea teritoriului lor drept teatru al unor operatiuni militare, sau ca loc de depozitare
a munitiilor, armamentului si a trupelor militare; de a colabora activ cu celelalte state pentru
asigurarea pacii si securitatii internationale.
Statul neutru are dreptul la autoaparare individuala si colectiva, precum si de a acorda sprijin
statului victima, n cazul unui razboi. Acest din urma drept i este recunoscut statului neutru,
care, n societatea contemporana, nu mai este tinut de obligatia de impartialitate.
3. Organizatiile internationale guvernamentale
Organizatiile internaionale au o personalitate juridica limitata prin statutul lor de functionare,
fiind ndreptatite sa si asume doar acele drepturi si obligatii care concura la realizarea scopului
pentru care au fost nfiintate. Totodata, reprezinta subiecte de drept derivate, ntruct sunt
creatia statelor - a subiectelor originare - care le confera calitatea de subiecte de drept, prin statut.
Personalitatea juridica internationala a organizatiilor guvernamentale se manifesta pe plan internsi pe plan international si consta n: dreptul de a-si coordona activitatea organelor interne, n
dreptul de a ncheia tratate, de a nfiinta misiuni diplomatice permanente si de a accepta
functionarea unor asemenea misiuni ale statelor pe lnga ele (drept de legatie activa si pasiva),
n dreptul organizatiilor si a functionarilor acestora de a beneficia la imunitati si privilegii
diplomatice, n dreptul de a actiona pe plan international mpotriva unui alt subiect de drept si
n obligatia de a raspunde n fata unor instante internationale.
Personalitatea juridica a organizatiilor este opozabila si fata de statele care nu sunt membre ale
organizatiei.
-
8/6/2019 40613005 Dr International Public
15/53
4. Natiunile si popoarele care lupta pentru eliberare
Dupa cel de-al doilea razboi mondial, dreptul international public a consacrat dreptul la
autodeterminare a popoarelor aflate sub dominatia coloniala. n acest mod s-a legalizat lupta lor
de eliberare nationala n vederea constituirii ca stat independent. Popoarelor care lupta pentru
independenta li s-a recunoscut calitatea de subiecte de drept international public, dar cu caracter
limitat si tranzitoriu, aceasta calitate existnd pna la constituirea statului independent care vadeveni subiect cu personalitate juridica deplina. Personalitatea lor juridica internationala se
dobndeste din momentul n care si creeaza organe proprii ce exercita functii de putere publica.
Pentru a exista ca subiecte de drept, nu este nevoie de recunoasterea statelor.
Poporul care lupta pentru independenta se bucura de dreptul de a ncheia tratate internationale,
de a ntretine relatii oficiale internationale, de a primi ajutoare din partea statelor si a
organizatiilor internationale, de a participa la crearea dreptului international public.
5. Statutul individului n dreptul international public
Dreptul international public drept esentialmente interstatal - nu recunoaste persoanei fizice
calitatea de subiect de drept n ordinea internationala. Se apreciaza, n literatura de specialitate
ca participarea individului la viata internationala este mediatizata de catre stat. Statul, prin
semnarea si ratificarea tratatelor internationale constituie n favoarea individului drepturi si
obligatii, exprimndu-si n acest mod consimtamntul ca persoana fizica sa actioneze n cadrul
relatiilor internationale. Problema recunoasterii calitatii de subiect de drept n favoarea
individului se mentine controversata. Rolul individului n dreptul international se discuta n
legatura cu domeniul dreptului international penal si al dreptului international al drepturilor
omului.
a) Astfel, individul poate fi subiect al raspunderii penale n cazul comiterii unor fapte,considerate infractiuni prin conventiile internationale (de exemplu, genocidul), prin care statele
se obliga sa incrimineze si sa pedepseasca aceste fapte n legea interna. n baza unor astfel de
reglementari persoana fizica se supune de fapt jurisdictiei interne a statului. nsa pentru
comiterea crimelor de razboi sau a crimelor mpotriva pacii si umanitatii, care constituie
infractiuni cu caracter international, raspunderea individului se angajeaza pe plan international,
n fata instantelor jurisdictionale.
b) Doar dreptul international al drepturilor omului recunoaste subiectelor de drept intern
persoane fizice, juridice sau grupuri de particulari - personalitatea juridica internationala,
manifestata prin dreptul acestora de a actiona la nivel international, prin intermediul petitiilor, al
comunicarilor sau al recursurilor cu caracter contencios, naintate unor institutii jurisdictionalesau altor organe internationale. n fata Curtii Europene a Drepturilor Omului individul se poate
adresa direct cu o plngere mpotriva unui stat, din momentul ratificarii de catre acesta a
Conventiei Europene a Drepturilor Omului (1950). n fata acestei institutii jurisdictionale
individul este tratat de pe pozitii de egalitate cu statul.
6. Recunoasterea statelor si a guvernelor
6.1. Recunoasterea statelor
Reprezinta actul unilateral care emana de la un stat, prin care acesta constata aparitia sau
existenta altui stat, pe scena vietii internationale. Actul recunoasterii reprezinta un act desuveranitate al statelor, un drept al unui stat si nu o obligatie a acestuia.
-
8/6/2019 40613005 Dr International Public
16/53
n literatura de specialitate se discuta valoarea actului de recunoastere internationala a noului
stat si efectele sale. Recunoasterea este un act declarativ si nu un act constitutiv de drepturi,
statul recunoscut nu dobndeste personalitate juridica din momentul recunoasterii sale, ci din cel
al formarii sale ca stat. Prin actul recunoasterii, statul stabileste relatii oficiale (diplomatice si
consulare) cu statul care face obiectul recunoasterii.
Recunoasterea poate fi expresa, atunci cnd recunoasterea se face printr-un act scris, oficial careeste comunicat statului vizat; poate fi tacita, atunci cnd din comportamentul statului rezulta
intentia sa de a recunoaste un alt stat ( de exemplu, ncheie un tratat cu acesta).
6.2. Recunoasterea guvernelor
Intervine atunci cnd noul guvern se formeaza altfel dect pe cale constitutionala (prin revolutie,
insurectie, lovitura de stat etc), sau se formeaza doua guverne.
Recunoasterea guvernelor reprezinta un act unilateral prin care un stat accepta guvernul altui stat
ca organ al puterii publice a acestui stat.
Pentru a face obiectul recunoasterii, guvernul trebuie sa beneficieze de suportul majoritatii
populatiei statului si sa fie capabil sa se achite de obligatiile internationale ale predecesorilor sai.
Actul recunoasterii are ca efecte: obtinerea de catre guvernul recunoscut a dreptului de a stabili
relatii diplomatice cu statul care l-a recunoscut si cu alte state; dobndirea dreptului de a nainta
actiuni n fata instantelor judecatoresti ale statului care l-a recunoscut; dobndirea dreptului la
imunitatea de jurisdictie si de executie. (Imunitatea de jurisdictie reprezinta un principiu potrivit
caruia un stat nu poate fi actionat de catre alt stat mpotriva vointei sale n fata unei instante
de judecata.)
7. Succesiunea statelor
Problema succesiunii statelor n dreptul international este reglementata de doua conventii
Conventia referitoare la succesiunea statelor cu privire la tratate (Viena, 1978) si Conventia
referitoare la succesiunea statelor cu privire la bunuri, arhive si datorii (Viena, 1983).
Notiunea de succesiune a statelor este definita n dispozitiile conventiilor mentionate ca
reprezentnd substituirea unui stat n locul altuia, n ceea ce priveste raspunderea pentru
relatiile internationale ale unui teritoriu. n virtutea exercitarii suveranitatii, un stat poate
decide n mod liber daca si n ce masura va pastra relatiile juridice stabilite de antecesorul sau.
Problema succesiunii se ridica n urmatoarele situatii:
a. n cazul crearii de noi state pe teritoriile fostelor colonii;
b. n cazul crearii de state prin fuziune sau dezmembrare;
c. n cazul succesiunii la calitatea de membru n organizatiile internationale;
d. n cazul unei revolutii sociale.
Regulile aplicabile n fiecare din aceste situatii:
a) Popoarele din teritoriile colonizate, n baza dreptului lor la autodeterminare, se constituie
ntr-un stat nou, independent, care reprezinta un nou subiect de drept international. O consecintafireasca a acestui fapt o constituie ncetarea tratatelor care instituiau protectoratul si tutela, ca
fiind incompatibile cu statutul de stat suveran. n ceea ce priveste celelalte tratate de colaborare
-
8/6/2019 40613005 Dr International Public
17/53
-
8/6/2019 40613005 Dr International Public
18/53
2.2. Conditii de valabilitate
Fiecare stat este competent sa stabileasca, prin legea nationala, conditiile de acordare a
cetateniei. Efectele cetateniei fata de alte state ale comunitatii internationale pot fi limitate de
normele dreptului international. Pentru a fi valabila, acordarea cetateniei trebuie sa se realizeze
n anumite conditii:
a. pentru a fi opozabila unor state terte, cetatenia acordata de un stat trebuie sa fie licita din
punct de vedere al dreptului international, adica sa nu fie acordata pe baz unor criterii
discriminatorii (rasiale, religioase sau politice);
b. acordarea cetateniei sa aiba n vedere legatura efectiva a individului cu statul;
c. acordarea cetateniei sa aiba la baza principiile si normele dreptului international.
Cetatenia acordata cu ignorarea de catre stat a acestor reguli poate sa fie lipsita de recunoasterea
statelor comunitatii internationale.
2.3. Modalitati de dobndire a cetateniei
Cetatenia se dobndeste prin nastere sau prin naturalizare.
n primul caz se iau n considerare urmatoarele principii:
a. principiul jus sanguinis ( prin legatura de snge), conform caruia copilul dobndeste
cetatenia parintilor indiferent de locul nasterii;
b. principiul jus soli ( prin locul nasterii), conform caruia copilul dobndeste cetatenia
statului pe teritoriul caruia se naste, indiferent de cetatenia parintilor.
n cel de-al doilea caz, cetatenia se obtine la cererea persoanei si n baza unui act al autoritatilorstatului care o acorda conform legii. Naturalizarea reprezinta, adesea, efectul casatoriei sau al
sederii prelungite (al rezidentei) pe teritoriul unui stat.
Conform Legii nr.21/1991, cetatenia romna se dobndeste prin nastere, prin adoptie, prin
repatriere sau poate fi acordata la cerere. Solicitantul trebuie sa ndeplineasca anumite conditii
pentru ca cererea sa sa fie solutionata favorabil: sa fi locuit o perioada de timp pe teritoriul
statului, sa cunoasca limba nationala, sa dispuna de un loc de munca si de mijloace de existenta,
sa nu fi suferit condamnari penale, sau sa fi desfasurat vreo activitate mpotriva intereselor
statului romn etc.
2.4. Modalitati de pierdere a cetateniei
Pierderea cetateniei se poate realiza prin doua modalitati: prin renuntare si prin retragere.
a) Renuntarea la cetatenie este un drept al cetateanului si intervine, de obicei, atunci cnd o
persoana se stabileste ntr-o tara care nu acorda dubla cetatenie. Acest act nu are efect asupra
cetateniei celorlalti membri ai familiei, acestia avnd dreptul sa o pastreze n continuare.
b) Retragerea reprezinta o sanctiune aplicata persoanei care a comis fapte grave mpotriva
statului a carui cetatenie o poarta sau care a obtinut cetatenia n mod fraudulos. Acest mod de
pierdere a cetateniei poate sa intervina doar fata de persoanele care au dobndit cetatenia prin
naturalizare, nu si prin nastere.
-
8/6/2019 40613005 Dr International Public
19/53
2.5. Conflicte de cetatenie
n anumite cazuri, pot sa apara conflicte pozitive sau negative de cetatenie:
a) Conflictul pozitiv de cetatenie se manifesta atunci cnd o persoana are doua sau mai multe
cetatenii (bipatridia sau pluricetatenia). Cel mai frecvent caz este cel al persoanelor cu dubla
cetatenie, cauzata de neconcordanta legislatiei statelor. De exemplu, copilul nascut din cetateni aiunui stat care aplica principiul jus sanguinis, pe teritoriul unui stat a carui legislatie prevede
principiul jus soli, va purta cetatenia ambelor state. Persoana care obtine o noua cetatenie, la
cerere, fara sa renunte la cetatenia sa anterioara, se afla, de asemenea, n situatia de bipatridie.
Situatiile de bipatridie sau de pluricetatenie pot sa determine conflicte de interese ntre state, ale
caror efecte se repercuteaza asupra persoanei n cauza. n aceste cazuri se ridica problema de a
stabili carui stat i revine obligatia de a acorda protectie diplomatica cetateanului, sau n care
dintre state este obligata persoana sa efectueze stagiul militar etc. Conflictele de cetatenie se
solutioneaza, de regula, prin stabilirea cetateniei dominante, efective a persoanei, adica prin
determinarea statului fata de care acesta este efectiv atasat (din punct de vedere al domiciliului,
al locului de munca, al limbii vorbite, sau al legaturilor de familie etc.).
b) Conflictul negativ de cetatenie conduce la aparitia situatiilor de apatridie, adica de pierdere a
cetateniei. De exemplu, un copil nascut din parinti apatrizi, pe teritoriul unui stat care aplica
regula jus sanguinis, nu va avea nici o cetatenie. Efectele apatridiei consta n lipsirea persoanei
de protectia diplomatica din partea vreunui stat. De regula, apatrizii sunt asimilati strainilor, att
n conventiile internationale, ct si n actele normative interne, fiind obligati sa respecte
legislatia statului pe teritoriul caruia locuiesc si sub a carui jurisdictie se afla. Tendinta este de a
evita crearea unor situatii de apatridie, pentru ca fiecare persoana sa beneficieze de protectia unui
stat. n acest sens, s-au ncheiat conventii internationale n cadrul organizatiilor universale si
regionale (Conventia privind statutul apatrizilor din 1954 si 1961, O.N.U.; Conventia cu privirela cetatenie, 1997, Consiliul Europei).
3. Regimul juridic al strainilor. Extradarea si expulzarea
3.1. Statutul juridic al strainilor
Strainii sunt persoane care se afla pe teritoriul unui stat, dar au cetatenia altui stat. Conform
reglementarilor juridice sunt asimilati acestora, apatrizii si refugiatii.
Statul are dreptul sa stabileasca prin legislatia interna, conditiile de intrare, de sedere si alte
elemente privind statutul strainilor pe teritoriul sau, cu respectarea unui standard minim dedrepturi si libertati considerate fundamentale. Se pot retine cteva reguli generale pe care statele
le au n vedere pentru determinarea statutului juridic al strainilor:
a. obligatia statului de a admite intrarea unui strain pe teritoriul sau, dar cu posibilitatea de a
o supune unor conditii;
b. dreptul statului de a expulza un strain numai pe o baza legala si pentru motive temeinice.
n principiu, strainii beneficiaza de majoritatea drepturilor de care se bucura cetatenii unui stat,
cu exceptia drepturilor politice si a dreptului de a ocupa functii publice. Strainii nu sunt tinuti
nsa de aceleasi obligatii pe care le au cetatenii statului (de exemplu, de obligatia de a presta
serviciul militar).
Regimuri aplicabile strainilor:
-
8/6/2019 40613005 Dr International Public
20/53
a. Regimul national, prin care statul recunoaste strainilor aceleasi drepturi pe care le acorda
propriilor cetateni, cu exceptia drepturilor politice si a dreptului de a ocupa functii
publice;
b. Regimul clauzei natiunii celei mai favorizate, care presupune acordarea n favoarea
cetatenilor unui stat strain, a regimului cel mai favorabil care a fost acordat resortisantilor
unui stat tert;
c. Asigurarea de catre toate statele comunitatii internationale a unui standard minim detratament n favoarea strainilor.
n situatii determinate, statele pot adopta fata de strainii aflati pe teritoriul lor masura expulzarii
sau a extradarii.
3.2. Expulzarea
Reprezinta un act administrativ individual, cu caracter de sanctiune, motivat prin ratiuni de
ocrotire a ordinii publice, a regimului politic, a sistemului economic si a securitatii nationale.
Prin conventii internationale, statele au stabilit ca expulzarea se poate dispune ca efect al unei
decizii legale, cu asigurarea dreptului la aparare al individului si a dreptului de ataca prin cai
legale decizia de expulzare. De asemenea, sunt interzise expulzarile colective de straini. Un stat
nu si poate expulza propriii cetateni. (Conventia Europeana a Drepturilor Omului si
Protocoalele aditionale).
3.3.Extradarea
Este un act de asistenta juridica ntre state, care se dispune n cazul comiterii de catre cetatenii
altui stat, a unor infractiuni grave, de drept comun sau de drept international (crime mpotriva
pacii si umanitatii). Masura extradarii se dispune baza unor conventii internationale, pe baza dereciprocitate, sau n temeiul legii interne.
n dreptul international s-a stabilit un numar de reguli aplicabile n domeniul extradarii:
a. nu se dispune masura extradarii mpotriva cetatenilor unui stat de catre propriul stat;
b. fapta pentru care se solicita extradarea, trebuie sa fie incriminata de legislatia ambelor
state;
c. persoana extradata va fi judecata si condamnata doar pentru infractiunea pentru care a
fost solicitata masura.
4. Refugiatii si persoanele stramutate. Dreptul la azil
4.1. Notiunea de persoana refugiata
Conventia privind statutul refugiatilor, adoptata de O.N.U. n anul 1951, completata de
Protocolul aditional din 1967, defineste notiunea de persoana refugiata ca fiind persoana care,
n urma unor temeiuri jusitficate de a fi persecutata pe motive de rasa, religie, nationalitate,
apartenenta la un grup social sau opinie politica, se gaseste n afara tarii sale de origine si nu
poate sau, din cauza acestor temeri, nu doreste sa revina n acea tara (art.1).
Statutul de refugiat este, astfel, acordat pe baza individuala, si nu pentru grupuri de persoane.
Din textul Conventiei mentionate se deduce ca nu intra n categoria persoanelor refugiate,refugiatii economici si persoanele care au dobndit statutul de refugiati ca efect al unor conflicte
-
8/6/2019 40613005 Dr International Public
21/53
armate internationale sau interne. n aceste cazuri, solutia care s-ar impune ar fi cea a ajutorului
umanitar international n tara de origine sau a unor masuri de dezvoltare economica.
4.2. Notiunea de persoana stramutata
Persoanele stramutate sunt acele persoane care au fost deportate pe teritoriul unor state straine
(cum a fost cazul persoanelor deportate n cel de-al doilea razboi mondial). Preocuparea statelorfata de aceste persoane s-a materializat n ncheierea de conventii internationale prin care sa se
asigure repatrierea lor.
4.3. Statutul juridic al refugiatilor si al persoanelor stramutate
Acesta este similar cu cel al strainilor sau al cetatenilor statelor, potrivit Conventiei din 1951.
Chiar daca statelor nu le revine nici o obligatie de admitere pe o baza permanenta a acestor
categorii de persoane pe teritoriul lor, returnarea refugiatilor si expulzarea strainilor n state
unde risca sa le fie ncalcate drepturile fundamentale ale omului, sunt interzise.
Pentru protejarea intereselor refugiatilor, n cadrul ONU, s-a nfiintat n anul 195, naltul
Comisariat pentru Refugiati.
n Romnia, statutul refugiatilor este asigurat prin Legea nr. 46/1991 prin care statul romn a
aderat la Conventia O.N.U. din 1951, completata de Protocoalele aditionale din 1967, precum si
prin Legea nr.15/1996.
Pe lnga motivele invocate de Conventia O.N.U. pentru acordarea statutului de refugiat, legea
romna adauga considerentele umanitare si cazul unor conflicte armate, n limita posibilitatilor
si pe o durata determinata.
Procedura de acordare a statutului de refugiat presupune naintarea unei cereri motivate, fie unei
misiuni diplomatice sau unui oficiu consular romn din strainatate, fie Directiei generale a
politiei sau altor organe locale. Respingerea cererii solicitantului poate interveni pentru unul
dintre urmatoarele motive: comiterea unor fapte mpotriva pacii sau umanitatii, ori contrare
Cartei ONU, apartenenta la o organizatie sau grupare care reprezinta o amenintare pentru
siguranta nationala sau ordinea publica, comiterea unei infractiuni sanctionata cu nchisoare mai
mare de 3 ani sau dobndirea statutului de refugiat n alta tara.
4.4. Tipuri de azil
Azilul poate fi teritorial si diplomatic:
a) Azilul teritorial se acorda unor persoane, la cerere, n cazuri de persecutii politice exercitate
asupra unei persoane n propriul lor stat. Acordarea azilului teritorial reprezinta un drept suveran
al statului, nsa, o data ce l-a acordat, statul este tinut sa asigure o protectie activa viznd
asimilarea azilantului n societate, precum si o ocrotire din ratiuni umanitare. Dreptul de a
solicita azil este considerat un drept fundamental al omului, nscris n Declaratia Universala a
Drepturilor Omului adoptata de O.N.U. n 1948.
b) Azilul diplomatic se refera la primirea si protectia acordata n localurile ambasadelor straine,
a cetatenilor statului pe lnga care este acreditata misiunea diplomatica, cetateni urmariti de
propriile autoritati, ori a caror viata este n pericol din cauza unor evenimente interne
exceptionale. Acordarea azilului diplomatic poate fi considerata un act de ncalcare a
-
8/6/2019 40613005 Dr International Public
22/53
suveranitatii statului de resedinta. n general, azilul diplomatic se acorda n baza unor
conventii, sau pe baza de reciprocitate.
5. Protecta diplomatica
Reprezinta protectia pe care un stat o acorda cetatenilor sai aflati n strainatate, n scopul de a
proteja interesele acestora n raporturile cu autoritatile locale. Autoritatea statului se exercitaasupra propriilor cetateni si n afara teritoriului national, n baza legaturii juridice permanente
ce se stabileste ntre stat si resortisantii sai. Statul poate sa le impuna anumite obligatii,
decurgnd din legislatia sa nationala, cum ar fi obligarea cetatenilor de a presta serviciul militar
si totodata, statul are dreptul sa inculpe si sa condamne o persoana chiar n contumacie (n
lipsa), nsa nu poate sa efectueze acte de urmarire penala si arestare pe teritoriul unui alt stat,
dect daca ntre state exista un tratat, care sa permita aceasta. Finalitatea protectiei diplomatice
consta n supravegherea situatiei cetatenilor unui stat pentru ca statul strain pe teritoriul caruia se
afla, sa le asigure un standard minim de drepturi.
DREPTUL TRATATELOR
1. Definitia si elementele tratatului
1.1. Definitia si sediul legal al materiei
Tratatul reprezinta actul juridic care exprima acordul de vointa ntre doua sau mai multe state,
sau alte subiecte de drept international n scopul de a creea, modifica sau stinge drepturi si
obligatii n raporturile dintre ele . Ansamblul normelor care reglementeaza ncheierea,
aplicarea, respectarea, interpretarea, modificarea, cazurile de nulitate si de ncetare a tratatelorconstituie dreptul tratatelor.
Regimul juridic al tratatelor este reglementat n doua documente internationale de referinta
Conventia privind dreptul tratatelor ncheiate de catre state (Viena, 1969) si Conventia privind
dreptul tratatelor ncheiate de catre state si organizatii internationale (Viena, 1986). Conform
primei Conventii, tratatul reprezinta un acord international ncheiat ntre state n forma scrisa
si guvernat de dreptul international, fie ca este consemnat ntr-un singur instrument sau n doua,
ori mai multe instrumente conexe si oricare ar fi denumirea sa particulara (art.2.a).
1.2. Elementele tratatului si denumirea
Elementele esentiale ale tratatului sunt:
a. subiectele sau partile tratatului, respectiv statele sau alte subiecte de drept international;
b. vointa partilor, liber exprimata;
c. obiectul tratatului.
Tratatul este guvernat de normele dreptului international. Statele pot sa ncheie ntre ele acte
guvernate de dreptul lor intern, nsa asemenea acte nu intra n categoria tratatelor (de exemplu,
contractele).
Denumirea generala care se refera la orice tip de acord ncheiat ntre state este cea de tratat.Acordurile pot sa fie ncheiate si sub alte denumiri, fara ca acest lucru sa influenteze natura
juridica a actului: conventie, acord, pact, protocol, act final, statut etc.
-
8/6/2019 40613005 Dr International Public
23/53
2. Clasificarea tratatelor internationale
Clasificarea tratatelor internationale se poate face dupa mai multe criterii:
a. dupa numarul partilor contractante: tratate bilaterale si multilaterale;
b. dupa obiectul lor de reglementare: tratate politice, acorduri economice, culturale, sau
juridice etc.;c. dupa durata valabilitatii lor: tratate cu termen si tratate pe durata nedeterminata (de
exemplu, tratatele de pace);
d. dupa posibilitatea de aderare la tratat: tratate deschise si tratate nchise;
e. dupa calitatea partilor contractante: tratate ncheiate numai de state, tratate ncheiate
ntre alte subiecte de drept international;
f. dupa continutul material: tratate contract (care urmaresc realizarea unei operatii juridice,
cum sunt tratatele de comert) si tratate lege (cele prin care se stabilesc reguli de drept,
cum este Carta O.N.U.).
3. ncheierea tratatelor
3.1. Etapele ncheierii unui tratat
Pe cale cutumiara s-a conturat un ansamblu de reguli procedurale, care aplicabile etapelor
procesului de ncheiere a unui tratat international. Codificate prin Conventia de la Viena din
1969 privind dreptul tratatelor, acestea au o valoare supletiva, Conventia propunnd mai multe
reguli alternative ntre care statele pot sa opteze. Multe din dispozitiile conventionale referitoare
la o etapa sau alta a procesului de ncheiere a tratatelor cuprind mentiunea n afara cazurilor n
care partile nu convin altfel. Prin urmare, procedura de ncheiere a tratatelor este guvernata de
regula autonomiei depline de vointa a partilor. n general, la ncheierea unui tratat
international se parcurg trei etape:
a. negocierea textului;
b. semnarea tratatului;
c. exprimarea consimtamntului partilor de a se obliga prin tratat.
Aceste etape sunt urmate de intrarea n vigoare a tratatutului.
3.2. Negocierea
Este prima etapa, n cursul careia se elaboreaza textul tratatului. Negocierile se desfasoara ntre
reprezentantii statelor cu atributii speciale n acest domeniu. mputernicirea unui reprezentatntal statului trebuie sa rezulte din documente care emana de la autoritatile competente ale fiecarui
stat, n conformitate cu dispozitiile constitutionale sau ale altor legi interne. Aceste documente
poarta denumirea de depline puteri, definite n Conventia privind dreptul tratatelor, astfel:
documentul emannd de la autoritatea competenta a unui stat si desemnnd una sau mai multe
persoane mputernicite sa reprezinte statul pentru negocierea, adoptarea sau autentificarea
textului unui tratat, pentru a exprima consimtamntul statului de a fi legat printr-un tratat sau
pentru a ndeplini oricare alt act cu privire la tratat (art.1, c). Persoana mputernicita cu
deplinele puteri se numeste plenipotentiar. n ceea ce priveste mputernicirea care rezulta
din deplinele puteri, Conventia manifesta o anumita suplete, permitnd confirmarea ulterioara a
mputernicirii unei persoane care a participat la un act legat de ncheierea unui tratat fara a
prezenta deplinele puteri.
-
8/6/2019 40613005 Dr International Public
24/53
Pe lnga persoanele special mputernicite prin deplinele puteri exista si o categorie de
persoane, care, n baza functiei pe care o ndeplinesc n stat nu au nevoie sa prezinte deplinele
puteri n vederea negocierii si ncheierii tratatului. Aceste persoane sunt:
a. seful statului, seful guvernului si ministrul de externe;
b. sefii misiunilor diplomatice, dar numai pentru adoptarea tratatelor bilaterale, ntre statul
acreditant (care l trimite) si statul acreditar (statul gazda);c. reprezentantii statelor participanti la o conferinta sau la lucrarile unei organizatii
internationale, n vederea elaborarii unui tratat.
3.3. Semnarea
Urmatoarea etapa n ncheierea unui tratat international este semnarea acestuia, act care poate sa
aiba o dubla semnificatie: fie de autentificare (provizorie sau definitiva) a textului tratatului, fie
de exprimare a consimtamntului statului de se obliga prin tratat. (a doua varianta va fi
examinata la pct.3.4(d)).
n primul caz, semnarea echivaleaza cu atestarea solemna, de catre statele care au participat la
negocieri a faptului ca negocierile s-au ncheiat iar textul semnat are o forma defintiva, fara sa
mai poata fi modificat unilateral de catre vreunul dintre statele participante. Pentru a creea efecte
juridice, semnarea va fi urmata de ratificarea tratatului.
Etapa negocierii unui tratat nu este urmata n toate cazurile, imediat, de semnarea definitiva a
textului. Exista situatii n care, dupa ncheierea negocierilor, se procedeaza doar la semnarea
ad-referendum sau la parafarea textului. Semnarea cu mentiunea ad-referendum semnifica
autentificarea tratatului, dar numai cu carcater provizoriu. Parafarea, care consta n nscrierea
initialelor numelui negociatorului mputernicit al fiecarui stat pe textul negociat, are de
asemenea, efect provizoriu. Ambele proceduri prezentate trebuie sa fie urmate de semnareadefinitiva a tratatului, conditie obligatorie pentru declansarea procedurilor etapei urmatoare.
3.4. Exprimarea consimtamntului
A treia etapa consta n exprimarea consimtamntului statului de a deveni parte la tratat,
acceptnd obligatiile care decurg din dispozitiile acestuia. Legislatia interna a statelor prevede
mijloacele juridice prin care statul si exprima vointa de fi legat prin tratat.
a) O modalitate de exprimare a consimtamntului statului de a fi legat prin tratat este
ratificarea. De regula, prin simpla participare la negocierea si semnarea unui tratat, statele nu se
considera obligate, din punct de vedere juridic, de dispozitiile acestuia. Angajarea defintivapresupune interventia unui act intern, prin intermediul caruia organele special abilitate ale
statului de obicei parlamentele nationale analizeaza dispozitiile tratatatului si decid asupra
angajarii statului. Acest act constituie ratificarea tratatului.
Uneori, ratificarea tratatului impune elaborarea unei legislatii interne pentru aplicarea
dispozitiilor acestuia. Ratificarea tratatelor de catre parlament este n prezent, mijlocul principal
prin care organul legislativ controleaza exercitarea de catre executiv a dreptului de a negocia
tratatele internationale.
Termenul de ratificare depinde n mare masura de natura tratatului si este prevazut n clauzele
finale ale acestuia. Ratificarea nu poate fi partiala sau conditionata, ci numai acordata saurefuzata, iar daca un stat ncearca sa modifice un tratat n timpul ratificarii, acest act echivaleaza
-
8/6/2019 40613005 Dr International Public
25/53
cu un refuz al ratificarii, nsotit de o noua oferta care poate sa fie, sau nu acceptata. La tratatele
multilaterale statele pot sa formuleze, o data cu ratificarea si n anumite limite, rezerve.
b) O alta modalitate de exprimare a consimtamntului statelor este aprobarea sau acceptarea.
Aceasta modalitate a aparut ca o alternativa mai simpla la ratificarea tratatelor, determinata de
cresterea numarului acestora. Pe aceasta cale se realizeaza o examinare rapida a dispozitiilor
unor tratate si se evita procedura mai lunga si complicata a ratificarii de catre parlamentelenationale. Procedura aprobarii sau a acceptarii este de competenta guvernelor.
n conformitate cu legile interne ale fiecarui stat sunt supuse aprobarii sau acceptarii de catre
guvern, tratatele care nu implica un angajament politic major sau care nu se refera la domenii
esentiale ale suveranitatii statelor.
c) Aderarea la tratate este o modalitate de exprimare a consimtamntului statelor, aplicabila
numai tratatelor multilaterale, care poate sa intervina n cazul n care un stat nu a participat la
negocierea si semnarea tratatului, dar decide ulterior sa devina parte la acesta.
Un stat poate sa adere la un tratat doar daca aceasta modalitate este prevazuta n mod expres ntextul acestuia.
d) Consimtamntul poate fi exprimat prin semnare. De regula, semnarea tratatului are ca efect
autentificarea textului stabilit prin negocieri (vezi pct 3.3). n anumite cazuri, semnarea
echivaleaza cu exprimarea consimtamntului statului de a fi parte la tratat. Semnarea are acest
efect daca sunt ntrunite, cumulativ, urmatoarele conditii, prevazute n Conventia privind
dreptul tratatelor (art.12):
tratatul sa prevada n mod expres aceasta posibilitate sau, sa se stabileasca ntr-un alt
mod vointa statelor participante la negocieri de a acorda actului semnarii valoare de
consimtamnt;
intentia statului de a conferi actului de semnare acest efect sa rezulte din deplinele
puteri ale reprezentantului sau sa fie exprimata n timpul negocierii.
Numeroase tratate internationale la care statele devin parti prin semnare sunt cunoscute sub
denumirea de acorduri n forma simplificata. Aceste acorduri consta, de obicei, n schimburi de
note sau de scrisori, procese-verbale parafate, memorandumuri, declaratii comune etc. Originea
acestor acorduri se regaseste n practica S.U.A, n care sunt cunoscute sub denumirea de
executive agreements si reprezinta acorduri semnate doar de presedintele statului, evitnd
astfel aprobarea Senatului si facilitnd n acest mod participarea statului la tratatele
internationale.
4. Intrarea n vigoare a tratatului
n general, data intrarii n vigoare a unui tratat este prevazuta expres n textul acestuia. Daca
tratatul nu o prevede, momentul intrarii n vigoare este convenit ulterior de catre parti. Intrarea
n vigoare a unui tratat coincide cu momentul de la care acel tratat produce efecte juridice fata
de statele parti.
n cazul tratatelor bilaterale, data intrarii n vigoare o reprezinta momentul schimbarii
instrumentelor de ratificare sau al notificarii actului de aprobare sau acceptare. Documentele prin
care statele si comunica ndeplinirea procedurilor interne de exprimare a consimtamntuluisunt denumite instrumente de ratificare sau de aderare.
-
8/6/2019 40613005 Dr International Public
26/53
n ceea ce priveste tratatele multilaterale, instrumentele de ratificare se depun pe lnga unul
dintre guvernele statelor participante la negocierea si semnarea tratatutului si caruia i-a fost
ncredintata functia de depozitar, sau pe lnga o organizatie internationala investita cu aceeasi
functie. Data intrarii n vigoare a tratatelor se stabileste n functie de acumularea unui numar
minim, prestabilit prin dispozitiile tratatului, de instrumente de ratificare.
5. Tratatele ncheiate de Romnia
Potrivit dispozitiilor constitutionale (art.91, al.1) si ale Legii nr.4 din 1991, ncheierea tratatelor
internationale n numele Romniei este de competenta Presedintelui statului. Presedintele poate
sa mputerniceasca n acest scop pe Primul ministru, pe ministrul afacerilor externe, pe alti
membri ai guvernului sau reprezentanti diplomatici ai Romniei. Pe baza acestei mputerniciri
guvernul poate sa ia masuri n vederea initierii si negocierii tratatelor internationale n numele
statului.
Tratatele negociate si semnate n numele Romniei se supun, fie ratificarii prin lege, de catre
Parlament, fie aprobarii prin hotarre guvernamentala, n functie de domeniul n care intervin.
Astfel, potrivit art.4 din Legii nr.4 din 1991 sunt supuse ratificarii prin lege de catre Parlament,tratatele care se refera la : colaborarea politica si militara; cele care fac necesara adoptarea unor
legi noi sau revizuirea legilor n vigoare; cele care implica un angajament politic sau financiar;
cele care se refera la probleme privind regimul politic si teritorial al statului, sau la statutul
persoanelor, la drepturile si libertatile cetatenesti; cele referitoare la participarea statului la
organizatii internationale ; tratatele care prevad expres necesitatea ratificarii de catre Parlament.
n conformitate cu art.5 din Legea nr.4 din 1991, tratatele care nu au ca obiect domenii dintre
cele enumerate n art.4 sunt supuse aprobarii prin hotarre guvernamentala. Guvernul l
informeaza pe Presedintele tarii si Parlamentul despre orice acord, conventie sau alte ntelegeri
internationale pe care le aproba.
Acordurile si ntelegerile cunoscute sub denumirea de acorduri n forma simplificata se
ncheie de catre ministrul afacerilor externe, prin schimburi de note sau scrisori. Ele se pot
ncheia si de catre alte ministere sau organe centrale, cu atributii speciale n acest domeniu, n
colaborare cu Ministerul Afacerilor Externe (art.6 din Legea nr.4 din 1991). Acordurile n forma
simplificata nu impun prin continutul lor ratificarea de catre Parlament sau aprobarea de catre
Guvern.
6. Rezervele la tratate
6.1. Notiune
Conform normelor dreptului international, statele-parti la un tratat multilateral pot recurge la
mecanismul traditional n dreptul international al tratatelor privind delimitarea apriorica a
cmpului obligatiilor internationale asumate, prin intermediul rezervei. Institutia rezervei
permite o aderare larga a statelor la un tratat international multilateral. n cadrul unui tratat
bilateral, formularea unei rezerve echivaleaza cu o revenire asupra textului tratatului initial si
deci cu o intiativa implicita de a relua negocierile. Prin urmare, nu sunt admise rezervele la
tratate bilaterale.
Rezerva este definita n Conventia privind dreptului tratatelor (1969) ca fiind o declaratie
unilaterala al unui stat - independent de textul tratatului si avnd un caracter facultativ - emisa cuocazia semnarii, ratificarii, acceptarii, aprobarii sau aderarii la un tratat, prin care statul
-
8/6/2019 40613005 Dr International Public
27/53
urmareste sa excluda sau sa modifice efectul juridic al unor dispozitii ale tratatului, n ceea ce
priveste aplicarea lor fata de acel stat (art.2, d).
6.2. Conditii de valabilitate
Pentru ca o rezerva formulata de un stat sa fie admisibila, aceasta trebuie sa ndeplineasca
anumite conditii (art.19 din Conventie):
a) rezervele sa fie exprimate n forma scrisa si sa fie notificate celorlalte state parti la tratat,
care pot sa formuleze obiectiuni sau sa le accepte n mod expres sau tacit;
b) formularea rezervelor sa nu fie n mod expres interzisa prin textul tratatului sau sa nu se
refere la anumite articole din tratat fata de care nu e permisa rezerva (de exemplu, Conventia
Europeana a Drepturilor Omului exclude posibilitatea formularii de rezerve fata de dispozitiile
care prevad drepturi absolute - dreptul la viata, interzicerea sclaviei, interzicerea torturii,
legalitatea incriminarii si a pedepsei);
c) rezervele sa nu fie incompatibile cu obiectul si scopul tratatului.
Mecanismul rezervelor a nregistrat o evolutie fata de dreptul international clasic n care
rezervele nu erau admise daca afectau dispozitiile de fond ale tratatului si, trebuiau, totodata, sa
fie acceptate de toate celelalte state-parti. n dreptul international modern conditia unanimitatii
pentru acceptarea rezervelor nu mai este ceruta.
n practica statelor, formularea unei rezerve este determinata, de regula, de existenta unei legi
interne, n vigoare, care nu este conforma cu dispoziitiile tratatului la care statul doreste sa
adere. Conventia Europeana a Drepturilor Omului (1950), prevede, de exemplu, ca emiterea unei
rezerve la tratat trebuie sa fie nsotita de o scurta expunere a legii neconforme cu dispozitiileconventionale.
O alta regula prevazuta de o serie de tratate internationale este ca rezerva sa nu aiba un caracter
general, ci sa vizeze o dispozitie precisa a tratatului.
6.3. Tipuri de rezerve
Un stat poate emite urmatoarele tipuri de rezerve: rezerve ratione temporis (prin care delimiteaza
aplicarea temporala a tratatului), rezerve ratione loci (privind aplicarea teritoriala a tratatului),
rezerve privind dispozitii pe care statul le respinge, le contesta sau le defineste ntr-o maniera
proprie, conform legilor interne.
6.4. Efectele rezervelor
Formularea de rezerve de catre un stat determina raporturi diferentiate ntre statul rezervatar si
celelalte state-parti la tratat (art.21 din Conventie).
ntre statele care au acceptat rezervele si statul rezervatar tratatul se aplica n forma modificata
prin continutul rezervelor.
Statele care au formulat obiectiuni la rezerve au doua posibilitati:
a. fie sa accepte ca dispozitiile tratatului care nu sunt afectate de rezerve sa se aplice ntre
ele si statul rezervatar;
-
8/6/2019 40613005 Dr International Public
28/53
b. fie sa refuze, prin obiectiunile formulate, aplicarea ntre ele si statul rezervatar a
ntregului tratat.
n majoritatea cazurilor, rezervele au un caracter tranzitoriu, statele renuntnd la acestea pe
masura ce si acordeaza legislatia nationala la normele internationale.
7. Aplicarea n spatiu si n timp a tratatelor
7.1. Aplicarea teritoriala a tratatelor
n principiu, tratatele se aplica ansamblului teritoriului national al statelor (art.26 din Conventia
privind dreptul tratatelor). n anumite situatii statele pot sa deroge de la aceasta regula, stabilind
anumite parti din teritoriul national unde tratatul nu se aplica. De exemplu, un stat federal poate
sa excluda, prin clauza federala, teritoriul unor parti componente ale federatiei de la aplicarea
unui tratat, daca dispozitiile constitutionale permit aceasta. n mod similar, puterile coloniale,
aveau posibilitatea sa recurga la clauza coloniala n care stabileau daca prevederile unor
tratate ale metropolei se aplicau sau nu teritoriilor coloniale.
7.2. Aplicarea n timp a tratatelor
Conventia de la Viena (1969) prevede regula generala a neretroactivitatii tratatelor. (art.28) .
Dispozitiile unui tratat obliga un stat-parte doar n ceea ce priveste actele sau faptele petrecute
dupa momentul intrarii n vigoare a tratatului. Statele pot sa deroge de la regula
neretroactivitatii, cu conditia ca aceasta posibilitate sa fie prevazuta n textul tratatului.
Tratatele se aplica din momentul intrarii lor n vigoare, care este stabilit n dispozitiile tratatului.
La tratatele multilaterale, intrarea n vigoare are loc, de obicei, dupa depunerea unui numar de
instrumente de ratificare din partea statelor -parti. Durata de aplicare a unui tratat poate fiprevazuta n textul tratatului sau poate sa fie nedeterminata. Aplicarea tratatului poate sa fie
suspendata sau poate sa nceteze ca urmare a intervenirii anumitor cauze, analizate la pct.10.
8. Efectele tratatelor fata de parti si fata de terti
8.1. Efectele tratatelor fata de parti
Conform principiului fundamental din dreptul international - pacta sunt servanda - un tratat
creeaza obligatii juridice numai pentru partile sale, care trebuie sa ndeplineasca cu buna-
credinta si ntocmai angajamentele pe care si le-au asumat. Prin urmare, tratatele nu pot avea
efecte directe fata de terti, ntruct doar acordul statului, liber exprimat, poate constitui bazalegala a unei obligatii sau a unui drept international.
Conventia privind dreptul tratatelor (1969) stipuleaza ca un tratat nu creeaza nici drepturi, nici
obligatii pentru un stat tert, fara consimtamntul sau.
8.2. Efectele tratatelor fata de terti
Conform dispozitiilor Conventiei, statele pot dobndi drepturi n baza unor tratate la care nu
sunt parti n urmatoarele conditii (art.36):
a. daca partile unui tratat nteleg sa confere un drept unui stat tert sau unui grup de state,
sau tuturor statelor;
b. daca statul tert consimte, fie n mod expres, fie tacit.
-
8/6/2019 40613005 Dr International Public
29/53
Carta ONU, de exemplu, confera prin prevederile sale anumite drepturi statelor nemembre:
dreptul de a sesiza Consiliul de Securitate sau Adunarea Generala n legatura cu un diferend la
care sunt parti, cu conditia sa accepte obligatiile de solutionare pasnica a diferendelor, prevazute
n Carta; dreptul de a deveni parti la Statutul Curtii Internationale de Justitie.
n anumite conditii pot rezulta obligatii, n sarcina statelor, n baza unor tratate la care nu sunt
parti. Conventia de la Viena prevede doua asemenea conditii (art.35):
a. daca partile unui tratat nteleg sa creeze o obligatie n sarcina unui stat tert;
b. daca statul tert consimte, n mod expres si n scris la aceasta obligatie.
Prin ndeplinirea acestor conditii se realizeaza de fapt un acord distinct ntre statele- parti la
tratat si statul tert, acordul dintre parti reprezentnd unicul fundament juridic al fortei obligatorii
a unui tratat.
n practica internationala exista o categorie de tratate (denumite tratate obiective) care stabilesc
regimuri juridice obiective, aplicabile ansamblului comunitatii internationale. Asemenea tratate,
ntruct reglementeaza domenii de interes general, pot sa creeze drepturi si obligatii opozabiletuturor statelor (erga omnes), chiar si n lipsa consimtamntului lor. Din aceasta categorie fac
parte:
a. tratatele multilaterale care stabilesc anumite regimuri teritoriale (cele referitoare la
statutul de neutralitate al unei tari, la regimul Antarcticii etc);
b. tratatele care stabilesc anumite regimuri pentru cai de comunicatie internationala
(regimul de navigatie pe fluvii sau pe canale internationale );
c. tratatele multilaterale prin care se creeaza o organizatie internationala, ca subiect nou de
drept international, personalitatea juridica a organizatiei fiind opozabila tuturor statelor
comunitatii internationale.
9. Aplicarea tratatelor n ordinea juridica interna a statelor
Aplicarea tratatelor n ordinea juridica interna a unui stat pune problema raportului dintre
dreptul international si dreptul intern al statelor.
9.1. Teoria monista
Conform teoriei moniste cu primatul dreptului international asupra dreptului intern - din
momentul intrarii n vigoare a tratatului, acesta se va aplica imediat si direct, fara interventia
organelor legislative, chiar daca s-ar afla n contradictie cu o lege interna, situatie n care, actulnormativ intern ar nceta sa mai produca efecte. Aceasta teorie a fost criticata, ea minimaliznd
rolul statului ca subiect de drept international. n cazul teoriei moniste cu primatul dreptului
intern asupra dreptului international, tratatul dobndeste forta juridica n masura n care aceasta
ar fi prevazuta de legea interna, iar n caz de conflict ntre norma interna si cea internationala, se
da prioritate actului normativ intern.
9.2. Teoria dualista
Teoria dualista, care sustine distinctia neta ntre cele doua sisteme de drept - intern si
international - afirma ca este necesara emiterea unui act normativ prin care se face transferul
tratatului din ordinea internationala n ordinea interna, acesta dobndind caracterul actului n
care a fost transpus (lege interna). n prezent tendinta este de a da prioritate normelor
internationale fata de normele interne, nsa cele doua teorii subzista. Prin urmare, aplicarea
-
8/6/2019 40613005 Dr International Public
30/53