Transgressive

Crux Publishing2015

Coperta: Vladimir Belciug

Editor: Andreea Sterea

Tehnoredactor: Olivian Saldinger

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României COLOJA, RĂZVAN T. Pangeea, toamna / Răzvan T. Coloja. - Bucureşti: Crux Publishing, 2015 ISBN 978-606-92564-5-9

821.135.1-31

Răzvan T. ColojaPANGEEA, TOAMNA© Crux Publishing, 2015

Tiparul executat de Crescento Print S.R.L.

Orice reproducere, totală sau parțială, a acestei lucrări, fără acordul scris al editorului, este strict interzisă și se pedepsește conform Legii dreptului de autor.

ISBN 978-606-92564-5-9

Razvan T. Coloja

Pangeea,

toamna

)

Răzvan Teodor Coloja este un autor contemporan, născut la Oradea, unde şi trăieşte. A absolvit Facultatea de Litere (specializarea Biblioteconomie, 2001), Facultatea de Informatică (2003) din cadrul Universităţii Oradea precum și Facultatea de Ştiinţe Socio-Umane, specializarea Psihologie, în cadrul aceleiași universități. În prezent este masterand în Psihologie.

A activat ca publicist, fiind redactor-şef adjunct la revista

„MyCOMPUTER”, redactor-şef la revista „MyLINUX”, și redactor la revista „CONNECT”.

A publicat peste 700 de articole pe tematică IT&C în ediţiile tipărite şi digitale ale Linux Magazine, Ubuntu User Magazine, Linux Pro Magazine, precum și pe site-urile de profil IT linux.com, osnews.com. Este prezent cu articole de analiză, recenzii și povestiri în reviste și pe site-uri literare, cum ar fi Caietele Oradiei, suspans.ro, revistadesuspans.ro.

Înclinat spre ficțiunea transgresivă și macabru, Răzvan T. Coloja debutează în 2009 cu romanul „Fabrica de furnici” (Ed. Vremea), iar în 2011 revine cu romanul „Recolta roşie” (Ed. Herg Bennet). În 2012 este prezent în antologia „Cercul literar de la Oradea” (coord. Marius Miheţ), alături de autori precum Dan-Liviu Boeriu, Mircea Pricăjan şi alții.

Un an mai târziu, povestirea sa „Luna apune întotdeauna în mare” apare în antologia „Zombii: Cartea morţilor vii”, (Ed. Milennium Books), alături de altele semnate de A. R. Deleanu, Cristina Nemerovschi, Liviu Radu, Oliviu Crâznic și alții. Tot în 2013 lansează culegerea de povestiri „Am auzit de…” în format e-book.

În primăvara anului 2015, Răzvan T. Coloja lansează romanul de factură transgresivă „Soldați ai terebentinei” la editura Crux Publishing, volumul bucurându-se pe deplin de aprecierea publicului și a criticii.

Prefaţă

Motto:

And then I looked up at the sun and I could seeOh the way that gravity pulls on you and meBut then I looked up at the sky and saw the sunAnd the way that gravity pushes on everyone

(Coldplay, Gravity)

Să ne imaginăm conturul imens al unui continent solitar. Privit de sus, marginile lui se pierd în largul oceanelor, relieful e nediferențiat, singura constantă fiind omogenitatea absolută a panoramei. Totul e static, mut, împovărător și impresionant prin masivitate. Coborând apoi din sferele înalte, aidoma unui planor uriaș și calm, se remarcă fiecare pată de culoare, fiecare creastă individuală, fiecare râu care îl străbate, iar atenția se mută dinspre contemplarea tăcerii imense către forfota vitală care populează acest tărâm neștiut și misterios. Bun venit în Pangeea.

În acest state of mind imaginat de Răzvan Coloja nu există temei mai profund pentru singurătate decât creația; creația aceea durabilă și inventivitatea cu care cel care o posedă speră să spargă barierele ipocrite ale lumii, găsindu-și pașaportul către nemurire. Cu toate acestea, nu naivitatea îi împinge pe protagoniști înspre asumarea unui destin nefericit, ci tocmai imposibilitatea de a putea supraviețui în alt mod. Deosebirea fundamentală dintre cei care pot transfigura lumea și restul muritorilor nu este rezultatul unei opțiuni egoiste și trufașe, ci un blestem genetic. Lumea lui Coloja din Pangeea, toamna e aceea a unor inși debusolați și idealiști, care-și trăiesc dramele departe de ochii lumii, într-un habitaclu fără reguli precise și unde singura lege respectată e anarhia. O anarhie a minții, mai degrabă decât puseurile adolescentine a unor teribiliști mediocri. Și totul începe de la o banală constatare a faptului că importante sunt plăcerile proprii și modalitatea prin care ele pot fi utile celorlalți. Nu contează aprecierea prostului, ci convingerea ta că ești pe drumul tău și că ceea ce faci e salvator și mindblowing: Și da – într-o dimineață oarecare uiți să mai mergi

la serviciu iar cafeaua se răcește lângă palma ta stângă în timp ce rând după rând de gânduri se lipesc de foaie și ceasul de pe perete dispare ca prin ceață. Și da – e plăcut. Faci ceva folositor. Chiar dacă vor uita să te înmormânteze, chiar de nu vei avea o placă de granit sculptată în basorelief deasupra ta, ceea ce va rămâne în urmă va fi cu mult mai durabil.

Această dezlipire de mecanismul banal al mersului lucrurilor comportă și unele riscuri. Eroii lui Coloja au, pe lângă doza de nepăsare calmă pentru cei mulți și neînțeleși, și o invidie auctorială pe care, dintr-un elan al sincerității duse până la autoflagelare, nici măcar nu încearcă să și-o mai reprime. Însă sensurile ei se răstoarnă: ambiția de a dezvălui prin artă adevărurile fundamentale ale lumii se lovește nu atât de reușitele celorlalți, ci de propria acceptare a limitelor. Altfel spus, personajele sunt mai curând exigente cu talentul propriu decât cu judecarea vulgară a succesului altora. Deși, o recunosc chiar ei, uneori e exasperant să constați că snobismul cultural al maselor validează estetic niște încercări puerile ale unora care mizează exclusiv pe inteligența proprie, speculativă și comercială, decât pe valoare: Tot de la Boris aflu că cel mai scump tablou vândut vreodată este al americanului Jackson Pollock - „No.5”. O sută patruzeci și două virgulă șapte milioane de dolari pentru ceva ce ar putea la fel de bine să fie tapet ieftin. În opinia lui Boris, Pollock a luat în mâini un ciorchine de tuburi pe care l-a strâns din ce în ce mai tare deasupra unei pânze, mișcându-și haotic mâinile și râzând bezmetic.

Psihologia colectivă a personajelor din Pangeea, toamna e greu de descris. Toți protagoniștii știu că trăim perpetuu într-o minciună planetară, pe care comoditatea noastră o face suportabilă, deși cu nimic mai puțin sinistră. Expresia ei cea mai plebee e consumerismul, care nivelează așteptările culturale într-un mod rudimentar și reductiv, producând roboți lobotomizați și extaziați ca niște copii în fața circului proaspăt venit în oraș. Există în roman o fină critică a societății de consum, fără însă a cădea în ideologie. Accentul cade și aici pe tratamentul dur și dezumanizant cu care se creează spectacolul: Un fotomodel din Slovenia e târât până la marginea orașului sau în grădina vărului fotografului și pus să țopăie de patru ori pe minut până ce gambele i se inflamează și pulsează dureros. Mereu cu zâmbetul pe chip, mereu cu brațele

răsfirate. Iar apoi, din cinci sute de astfel de imagini, una își găsește loc pe unul din site-urile care vând la kilogram poze cu alți tineri euforici.

E o marcă a lui Răzvan Coloja ca romanele lui să nu aibă mereu un fir epic detectabil. Pangeea, toamna este, poate mai puternic decât alte cărți ale autorului, un roman senzorial sau, mai pretențios spus, un poem epic. De aceea, nici personajele sale nu se deosebesc fundamental, întrucât chiar spațiul pe care și l-au ales pentru a-și obloji rănile și pentru a-și exorciza demonii este unitar. Trăsăturile eroilor cărții se subsumează uneia singure: nevoia de libertate. Impropriu spus, tinerii din Pangeea, toamna suferă de o claustrofobie înțeleasă în termeni universali. Ei nu pot trăi în tipul de rigoare pe care o presupune conviețuirea într-o lume bine structurată, organizată după legi clare și care nu lasă loc improvizației. Metafora creatorului care se simte prizonier într-o societate pe care n-o pricepe și care nu-l acceptă e tratată de Răzvan Coloja într-un fel inedit: de data aceasta, artistul nu simte dispreț pentru oamenii care, chipurile, nu i-ar putea aprecia suficient darurile cu care se înfățișează înaintea lor. El trăiește, dimpotrivă, drama de a nu le putea fi de folos, întrucât limitele expresivității lui îl erodează încet, insidios, reducându-i din timp și energie.

Artiștii lui Coloja își doresc să poată spune lumii largi adevărurile pe care ei le dețin, însă nu găsesc întotdeauna calea și, din această cauză, își mestecă neputințele până la paroxism și asistă, frustrați, la marea destrămare de care restul oamenilor, ocupați cu bunăstarea, nici măcar nu sunt conștienți. Realitatea exterioară nu pătrunde între pereții din Pangeea decât accidental, sub forma unor dovezi întăritoare ale mizeriei de dincolo, înțeleasă chiar în sens fiziologic. Imaginile au un dramatism metaforic demn de subliniat: Ștefana ridică bărbia în aer, miroase, spune „știți ce urăsc?” Apoi: „untdelemn”. Strânge din buze cu privirea în gol. „Sau cărnos”. Zice că astea sunt cuvinte urâte pe care n-ar trebui să le folosească nimeni. Spune că au o rezonanță hidoasă apoi își întinde gâtul rapid și vomită din aceeași mișcare.

Rezultatul e o întoarcere resemnată la rostul egoist al fiecăruia, la fuga după inspirație, la o nouă încercare de a găsi exprimarea salvatoare. Personajele se tolerează reciproc în virtutea ideii că,

în fond, seamănă unele cu altele, însă căile prin care ar reuși evadarea sunt individuale. Tabloul prin care autorul redă această căutare febrilă a rostului e schematic și redat în slow motion; o radiografie tandră a singurătății: Mi-am făcut de lucru ștergând de praf fiecare colțișor al mașinii de scris. Blondul e înapoi în fața șevaletului și se preface că verifică elasticitatea unei noi pânze. Anca și-a scos la iveală niște lucrări mai vechi și acum le aranjează după criterii știute doar de ea. Adriana citește o revistă, Lidia e pe canapea cufundată în cartea ei. Ștefana și-a aprins o țigară, a șasea din ultima oră, stă cu fruntea lipită de unul din geamuri, privește la întuneric cum acaparează treptat frânturile de natură urbană. Roland își schimbă setările aparatelor foto digitale, fața luminată de ecrane LCD – albă și pătată de umbre în partea de sus a feței. Singură Olga pare să fie nemulțumită de tăcere și în cele din urmă oftează zgomotos.

Romanul e scris din perspectiva unui martor la toată această dramă (pe care necunoscătorii ar putea-o cataloga drept măruntă) a celor care caută cu orice preț mântuirea. Totul e filtrat prin sita severă a detaliului semnificativ. Uneori, cuvintele sunt înlocuite cu gesturi cel puțin la fel de expresive ori cu tăceri care lasă loc interpretărilor diverse. Imaginația febrilă (ca o contrapondere la cenușiul existențial) a personajelor umple spațiile goale, colorează agresiv ziua, se lipește curajos pe obiectele din jur, schimbându-le forma, mirosul și consistența. Unul dintre cele mai reușite pasaje ale romanului are la bază o idee care prinde cheag și, părăsind mintea celui care a găsit-o, explodează sonor într-o realitate nepregătită să fie transfigurată: Dacă încăperea ar lua foc, flăcările s-ar înălța cu încetinitorul în jurul ei, plasmă mistuitoare ce ar lumina patul ca un reflector roșiatic înfipt în podea. S-ar urca mute pe mobilă îndoind lemnul, corodând lacul. S-ar urca pe ziduri ca niște postere invizibile și fierbinți, mângâind tavanul, revărsându-se peste becuri, făcându-le să pocnească.

Pangeea, toamna e un roman al desprinderii, un manifest pentru sfidarea gravitației și pentru căutarea – chiar iresponsabilă

– a drumului propriu. Artistul, ca factor prim în încercarea de decodificare a misterului, e portretizat ca un damnat, în cunoscuta tradiție romantică, însă Răzvan Coloja îl plasează în zona inconfortabilă a celui nu neapărat repudiat de o lume ostilă și

opacă, ci în poziția unui căutător al felului în care inteligența lui emoțională poate fi pusă în beneficiul lumii. Suferința personajelor sale nu are legătură, așadar, cu idioția congenitală a celor din jurul lor, ci cu drama proprie de a nu se ridica la înălțimea darurilor cu care au fost înzestrați. Rarele momente de sclipire sunt tulburătoare tocmai pentru că flash-ul meschin și fulgurant al intensității lor dispare instantaneu, lăsându-i goi și neîmpliniți: Suntem două guri albastre care împing planeta dintr-un univers în altul și dintr-odată înțeleg de ce sunt aici. Sunt aici pentru momente ca acesta. Sunt aici să consemnez clipe de delir și plăcere și haos. Ca să simt, să adulmec, să trăiesc, să mă prefac că înțeleg.

Decolăm, lăsând în urmă culorile, crestele, râurile. Ne îndepărtăm ușor, urmărind cu privirea cum toate diferențele se estompează, cum relieful devine o pastă informă, cum totul se unește într-un teritoriu omogen și inexpresiv. Cu cât urcăm înspre înalt, sunetele dispar, lăsând loc unei tăceri intimidante și reci. Acum nu se mai zărește decât o palmă de pământ, atât de măruntă și de inofensivă, încât spaima ni se transformă într-un zâmbet.

Adio, Pangeea.

Dan-Liviu BOERIU

They aren’t failures, they’re steps, small bits of progress.

Craig Clevenger - Dermaphoria

Pangeea, toamna 13

Capitolul 1

Prima oară când am intrat în camera aceea lungă, tipul mi-a spus doar să iau un ziar sau ce vreau eu şi să mă aşez într-un colţ undeva. La fel cum un doctor i-ar spune unui pacient că va fi imediat îngerul său păzitor, atât doar că în loc de un formular tipizat bărbatul ăsta avea o pânză pe care aplica dungi cu pensula. Apoi perechea de sâni a zâmbit în direcţia mea şi m-am aşezat în fotoliul prăfuit. Hârtiile pe care le-am dat la o parte au lăsat marcajul unei piei întunecate în praf, chiar înainte să-l acopăr cu fundul.

Tipul era îmbrăcat cu partea superioară a unei uniforme verzi, din genul celor pe care le vezi pe veterani în filmele de război atunci când sunt încadraţi de la brâu în sus, plini de sânge şi hotărâţi să ocupe ultimul sat inamic. Atât doar că nu era general. Ştiu pentru că mi-a spus-o chiar el. Mi-a spus „știi, nu sunt un general adevărat”, după care a aruncat o privire lungă dincolo de ramă. Iar fata de pe canapea a lăsat ziarul ei din mână şi-a spus „Whitney Houston a murit” iar când a spus-o, a spus-o în felul în care cineva ar cere un supliment de brânză topită pe crusta unei felii de pizza.

Sub mine, dreptunghiul din piele falsă e din ce în ce mai rece iar temperatura camerei nu ajută deloc.

„Îmi plac hit-urile care au consacrat-o” zice tipul, după care continuă cu „Private Dancer”, „We Don’t Need Another Hero”,

„Simply The Best.” Fata face un cerc de fum cu buzele şi spune că au fost filme grozave.

Mai mult sau mai puţin, aşa s-a petrecut în prima zi.Blonda – blonda e goală şi nu se mişcă, un obiect decorativ

care priveşte în depărtare prin zidul camerei, ochii ei fie privaţi de metamfetamină, fie produsul unei nopţi ocazionale de sex.

„Poate-i vor dona corzile vocale unei pensiuni din cele care colecţionează bătrâni.” Apoi un nou cerc de fum.

Cele două sunt indiferente una faţă de cealaltă, doar una e goală.

Cum am ajuns aici e că un prieten de-al unui prieten care

Razvan T. Coloja14

)

cunoaşte un tip anume mi-a spus că nu poţi acorda prea multe autografe dacă n-ai trecut întâi prin...

„Îţi place la noi?” E vocea tipului. Ar trebui să spun că-mi place, dar ştiu că e o întrebare-capcană, aşa că tac.

„Îl intimidezi” spune al treilea cerc de fum după care ochii ei se fixează ostentativ asupra frunţii mele. E frumoasă, cu părul nearanjat prins într-o coadă la spate, nasul doar o idee acvilin. Poartă o cămaşă albă, bărbătească, din cele care te transformă în James Dean dacă le ridici gulerul. „Te intimidez?” mă întreabă şi murmur un „nu” deloc sigur pe sine înainte să-mi mut greutatea de pe o fesă pe cealaltă.

Încăperea e lungă şi răcoroasă iar fumul ei de ţigară încearcă să ascundă mirosul de mucegai al pereţilor. În spate aud un

„toc” apoi blonda goală tuşeşte apoi „toc” apoi tipul îi spune serios să nu se mişte. Apoi „toc.”

„Bărbia sus, mâna dreaptă puţin mai la stânga, relaxează-ţi umerii.” Blonda se execută cu mişcări leneşe, milimetrice, cu toate că nu suntem la un control medical. De departe a rămas în aceeaşi poziţie, sânii la fel de mari, tălpile la fel de murdare.

„Cine spuneai că te-a trimis aici?” E cămaşa de pe canapea, cu ultima parte a întrebării

suspendată în mijlocul cercului de fum din aer. Pensula militarului se opreşte nehotărâtă şi aşteaptă, aşa că spun că un prieten de-al unui prieten care ştia pe cineva şi-i dau nume. Spaţiul dintre toc-toc-toc-urile din spate e lung şi dureros şi presărat cu privirile lor reci, iar copia blondei goale e deloc aproape de a fi terminată.

Aerul din plămâni îl las să iasă cu amortizor, în cantităţi atent echilibrate.

„Sunt David” spun umerii cu epoleţi apoi pensula indică finalul distanţei dintre el şi canapea şi „ea e Ştefana” iar blonda spune „dacă nu mă îmbrac am să răcesc.” David îşi cuprinde tâmplele între inelar şi degetul mare şi spune „OK, terminăm poimâine” apoi, exact ca un sergent de pluton, „gata pe ziua de azi.”

Şi exact ca un soldat ascultător, blonda îşi pune tălpile

Pangeea, toamna 15

pe podeaua prăfuită şi se apleacă după fustă, bluză, ciorapi, sânii atârnând mari, cu sfârcurile indicând câte un obiect de îmbrăcăminte. Toc-toc-toc, acelaşi sunet cât timp se îmbracă, David ştergându-se pe mâini într-o cârpă multicoloră cât timp se îmbracă.

Picior peste picior, Ştefana încă încearcă să-mi memoreze trăsăturile feţei. Privirea ei îmi arde obrazul şi o aud zicând

„unde ţi-e maşina de scris?” şi toc-toc şi zic „care maşină de scris?” iar ea rânjeşte dintr-un colţ al gurii. Bărbatul spune

„fiecare trebuie să vină cu propria lui maşină de scris” apoi o îmbrăţişează pe blondă apoi „sau ustensilele sau vioara – depinde”, iar blonda îl sărută pe obraz. Spun că n-am ştiut, spun că nu mi-a spus nimeni iar blonda tocmai îşi ridică poşeta dintr-un maldăr de hârtii mototolite când Ştefana schimbă poziţia picioarelor: „doar nu credeai că-ţi dăm noi chestii?”

Toc-toc-toc, mă întorc: e un orologiu mare de perete, din genul celor pe care te aştepţi să le găseşti în casa bunicilor. Limba mică a cadranului e prinsă între doi şi trei iar blonda cu sâni mari mă salută aşa cum ai saluta un străin de ocazie. David priveşte în urma ei cu mâinile în şold şi buzele ţuguiate până ce arcurile clanţei scârţâie a doua oară şi rămânem doar noi trei în încăperea rece. Îşi loveşte palmele cu hotărâre, îmi face semn. Să vin, să văd. Se postează în faţa pânzei, braţele încrucişate pe piept. Din spate o aud pe fată spunând că speră să nu cânt la trombon pentru că o deranjează zgomotele puternice.

„Ei? Ce zici?” Epoleţii arată spre vopseaua de pe dreptunghiul alb. Corpul e o serie de paralelipipede de culori diferite, cu marginile îngroşate şi colţurile rotunjite pe alocuri. Acolo unde ar trebui să i se afle faţa e doar un oval alb, frumos încercuit. Fundalul e roşu cu portocaliu cu galben cu linii verzi şi mă gândesc la ceva inteligent care să nu sune ca atâtea alte remarci făcute de cei fără interes în pictură. Cu spatele la noi, pe canapea, Ştefana spune că loc pentru pian nu există şi că de-ar fi să se facă, ea ar fi prima care ar protesta.

„Păreri?” David insistă, îşi şterge mâinile într-o cârpă.Între „îmi place” şi „nu-mi place” există vreo trei sute de

Razvan T. Coloja16

)

alte cuvinte pe care le-aş putea folosi; toate fug îngrozite şi se ascund în antecamerele prăfuite ale creierului. Îl aleg pe

„îhâm”, şi doar pentru că e singurul rămas; doar pentru că n-a fost mai rapid ca celelalte.

David tace, toc-toc, apoi mă loveşte cu palma deschisă între omoplaţi şi „oricum habar nu am să pictez.” Iar Ştefana întoarce capul şi-mi strigă că lui David îi place doar să se uite la femei goale şi că toate modelele lui au sânii de mărimea unui făt avortat în luna a şaptea.

„Pensula mea e acolo” arată el spre o chitară rece, dar nu-l cred, pentru că din şase corzi doar cinci sunt sănătoase.

Sunt de nici un sfert de oră aici şi deja devin mai atent.„Boris te va jupui de viu” spune fata şi nu ştiu cu siguranţă

dacă mi se adresează mie sau celuilalt tip până ce David îi strigă prin frigul nevăzut al camerei că rezolvă el. Se apleacă şi-mi spune la ureche că nu poţi dezbrăca o femeie dacă tot ceea ce ştii să faci e să compui versuri.

Pur şi simplu nu merge. Îmi dă un mic ghiont. Să nu cred ce spun revistele pentru adolescenţi. Îşi dă jos haina şi cu ea toate ordinele militare fictive şi-mi

spune că nu arăt a pictor. Că ar fi trebuit să devin unul dacă vreau să prind cele mai dezinhibate tipe din univers.

Mă uit din nou la pânza umedă iar pictura e mult mai groaznică decât era înainte. Ceva ce n-ar ajunge în veci într-o galerie.

Ştiu asta acum.Ceea ce te aştepţi de la un muzician e să aibă păr lung,

cârlionţat, barbă nerasă, cât să dea impresia de rebel dezordonat şi vag conectat în Shangri-La. Un tricou vechi şi strâmt care să-i scoată în evidenţă muşchii. O urmă de rebel în priviri.

David nu e nici pe departe aşa.Are un început de burtă şi părul drept, ciufulit; e aplecat de

spate iar degetele nu-i sunt lungi şi drepte ca ale unui pianist, ci groase şi butucănoase ca ale tipilor pe care-i chemi iarna să-ţi spargă jumătate de tonă de lemn de foc.

Pangeea, toamna 17

„Cu ce te ocupi?” mă întreabă şi îi spun că „am lucrat la….” iar el „Nu, nu, nu – cu ce te ocupi (arată în jur) aici.”

Ca şi cum n-aş fi în cameră, Ştefana spune că dacă tipul ăsta e toboşar îl sugrumă cu eşarfa ei crem, aia pe care i-o împrumutase Lidiei. Mă uit când la ea, când la el, mă uit la ea din nou şi spun că sunt scriitor, iar Ştefana îşi aşază cotul pe marginea canapelei, întoarsă cumva spre mine, şi-mi spune că

„dragule, scriitor nu eşti nici după cea de-a treia carte.” Scărpinându-se absent pe sub tricou, David zice să n-o bag

în seamă – aşa fac toţi ăia care încă n-au reuşit să publice nimic şi că – unde mai pui – Ştefana n-a făcut sex din primăvară. Cu o mişcare a degetelor, fata proiectează ţigara spre noi iar mucul se învârte prin aer, o stea căzătoare în derivă, se învârte, aterizează la un metru de mine. Bărbatul calcă mucul cu vârful bocancului şi-i spune că oferta lui e încă valabilă.

„M-oi culca cu tine a doua zi după ce vei lua un Grammy” şi glasul ei e scârbă, iar David spune chiria e atât şi atât şi se plăteşte o dată pe lună iar că acum că am venit şi eu, contribuţia lui va fi mai mică. Iar eu spun „OK” cu degetele în buzunare în timp ce David mă trage de braţ şi face un semicerc cu mâna prin aer peste şevalet: „aici e zona pictorilor.” Apoi mă trage doi metri mai încolo, zdrobind cu talpa un tub de acrilice: „aici e zonă neutră.” Încă doi metri, arată spre canapea, semicerc:

„aici stau poetele, le poţi ignora dacă vrei.” Buzele drepte şi perfect paralele, Ştefana îşi lasă capul într-o parte şi mă urăşte pe mine în schimb:

„Cum spuneai că ai ajuns la noi?”Spun că un prieten de-al unui prieten care cunoştea un

tip şi dau nume şi-i dau pe toţi în gât cum doar în închisorile comuniste se mai întâmpla iar Ştefana spune doar „aham.”

Pleoapele îi stau plictisite peste irişii a căror culoare n-o pot plasa nici în „verde”, nici „căprui.” Canapeaua e murdară iar lângă ea e un dulap cu cărţi de diferite mărimi, cu una dintre uşile părţii de jos atârnând din încheieturi şi atingând podeaua. Dincolo de zona pictorilor şi zona neutră şi canapea şi dulap e un pat de două persoane.

Razvan T. Coloja18

)

Mă simt ca şi cum cineva ar trebui să mă întrebe ce anume scriu.

„E vorba de încredere în tine şi insistenţă; aşa ajungi să scrii o carte de succes.” Fata îşi face o unghie să pocnească iar David rânjeşte: „dacă e cineva aici care ştie ceva de insistenţă, tu ai fi aceea.”

„Despre insistenţă” îl corectează fata ridicându-se anevoie. În spatele canapelei e un zid care delimitează bucătăria, iar dincolo de zid e zumzăitul unui frigider. Zumzăitul încetează pentru câteva momente, Ştefana face sticle să se lovească între ele şi reapare cu o bere în mână.

Judecând după cum au evoluat lucrurile, ştiu că nu e berea mea.

Când uşa metalică de la intrare se deschide, aproape imediat după geamătul neuns al clanţei, fata face capacul sticlei să sfârâie. Cu spatele la noul-sosit îmi spune că habar nu am câte rahaturi va trebui să înghit.

Băiatul care intră e mai tânăr decât noi, şovăie cu un picior înăuntru, face semn peste umărul meu iar David iese cu el aruncând un „trec mai încolo” abia auzit. De pe pervazul demisolului, o pisică-standard ne priveşte prin sticlă.

Pisicile ar mânca orice. Ştiu asta acum.Toc-toc-toc.Sunt pe fotoliu, desenând spirale în praful locului în care se

presupune că trebuie să-ţi sprijini braţul atunci când vrei să te relaxezi. Cu ochii ei nici verzi, nici căprui, cu ochii ei asupra mea, Ştefana se aşază cumva pe marginea canapelei, sticla de bere atârnând leneşă între două degete.

„Am să sar peste momentul ăla în care crezi că ar trebui să spui ceva generic care să-ţi stabilească statutul de bărbat şi totodată iniţiativa.” În spatele meu, ceasul continuă cu toc-toc-toc iar fata soarbe o înghiţitură scurtă şi zice că „aşteaptă până-i întâlneşti pe ceilalţi.”

Întreb dacă sunt mulţi iar ea gesticulează prin aer cu mâna liberă: sculptori, pictori, scriitori, muzicieni – băcani în comparaţie cu adevăraţii chirurgi. Iar orologiul punctează clipele de tăcere până ce o văd ridicându-se şi făcând cei doi

Pangeea, toamna 19

paşi care ne despart.Spirale. Fac spirale în praf iar degetul mi-e negru în vârf.Zice „te aşteptai la chestii mai serioase?”Şi spun „nu neapărat.”Şi zice „vorbe de umplutură.”Fac spirale.Fac spirale largi.Din părul prins la spate două-trei şuviţe izolate îi atârnă ca

frunzele unui palmier bolnav.„Întinde mâna” şi-i întind mâna cu degetul prăfuit.Toc-toc.„Trebuie să facem chestia asta ca să-ţi aduci aminte de mine”

spune, apoi taie scurt în carnea mea. Un zâmbet roşu, subţire, genul de zâmbet pe care-l acorzi părinţilor pe patul de moarte. Zâmbetul primeşte buze mai groase apoi începe să transpire bule de sânge, cinci milimetri adâncime în durere picurând printre firele de păr erecte ale braţului.

„Asta va lăsa o cicatrice superbă” spune, cuţitul încă la două limbi distanţă de carne. O mişcare scurtă, apoi mă violează din priviri cu irişii ăia ciudaţi.

Mă uit la rană şi-o acopăr rapid. În filme, când personajele din comedii sunt lovite în testicule, trebuie să cadă în genunchi cu expresia aceea amuzantă pe chip. Cu aceeaşi expresie îi spun

„m-ai tăiat” iar ea zice „cum mă cheamă?”Spun „poftim?!”

„Cum mă cheamă?”Ştefana.O cheamă Ştefana.

„Acum nu ai să uiţi” şi se ridică, sticla de bere urcând la buze şi poposind acolo o secundă, ochii încă privindu-mă de sus, peste obraji. În locul în care acopăr tăietura, ace se împing afară din carne, pulsează rapid în ritmul bătăilor inimii. O linie deschisă cu globulele albe la vedere, lungă cât o lamă de ras.

Mai mult sau mai puţin, aşa s-a petrecut în prima zi.Din mijlocul gulerului ei ridicat, Ştefana îmi spune „bine

ai venit în Pangeea.”

Pangeea, toamna este poate mai puternic decât alte cărți ale autorului, un roman senzorial sau, mai pretențios spus, un poem epic.

Dan-Liviu Boeriu

(critic literar)

Preț: 27 RONVolum disponibil în librării și pe site-ul Crux Publishing la linkul de mai jos:

http://cruxed.ro/product/pangeea-toamna/

ALTE APARIȚII

Roman câștigător al Premiului Național pentru Creație Literară „Vasile Voiculescu” 2015

„Soldați ai terebentinei este o carte care, cu puţin noroc, poate deveni un roman-cult al celor care nu vor să uite mirosul de scenă încinsă, de ghete grele, de geacă de piele. De libertate, after all.”

Dan-Liviu Boeriu (Critic literar)

Aer și MSbP, cel mai recent roman semnat Răzvan T. Coloja va fi disponibil în librării începând cu 1.09.2016

Pentru precomenzi, accesați

www.cruxed.ro/product/aer-si-msbp

Cine a creat cartea cu scoarţe de argint, ferecate? Ce secrete se ascund oare în ea ? Cine va avea puterea sau dibăcia să o deschidă? Și, cel mai important, ce va fi descoperit înăuntru?

În cel mai recent volum de proză al scriitorului Florin Pîtea, veţi avea prilejul să aflaţi răspunsurile la aceste întrebări şi să călătoriţi pe un tărâm fascinant, în compania unor personaje de neuitat.

Cartea cu scoarţe de argint, ferecate.

Un volum magic. Un tărâm de basm. O revoluţie industrială.

Ana-Maria Negrilă revine cu un roman mai vast și mai ambițios, Regatul sufletelor pierdute – primul dintr-o serie space opera. Când spun „vast”, mă gândesc la dimensiuni comparabile cu Primăvara Helliconiei. Când spun „ambițios”, mă gândesc la o structură narativă multi-plan precum cea din Dune. Iar când spun „space opera”, mă gândesc la o societate imaginară complexă de genul celor din Seria Culturii.

Lect. Univ. Dr. Florin Pîtea

Lupi care se transformă în oameni sau oameni care se transformă în lupi?... Demoni, spirite sau fantasme?... Legende despre bărbați blestemați și despre frumoase fără milă străbat negura vremurilor, luând forme înfricoșătoare și fascinante sub pana unor scriitori de excepție. Însoțește-ne din America în India, din Londra în Africa, din Franța în Arras ori în Voss, printre minuni și tenebre.

Este lună plină... și tu CITEȘTI.

„Nimic nu este adevărat, totul este permis, intonau membrii Ordinului Asasinilor. Creând un cuplu de ucigaşi iniţiaţi, care mixează moartea şi iubirea cu revoluţia, ce rivalizează cu cele din Matrix şi Neuromancer – dar şi cu manifestul We Will Rise al celor de la Arch Enemy – Şerban Andrei Mazilu surprinde din nou (după debutul său american) cu o distopie dark fantasy post-modernă luxuriantă şi exotică. Există un singur zeu, spune un personaj, Thanos (după personificarea grecească a morţii) şi noi toţi ardem pe altarul său!”

Ştefan Bolea (Dr. în Filosofie, Drd. în Litere)

Este miezul nopţii... şi tu citeşti:

...despre un răzbunător rănit şi despre o fată cu trandafir în păr, care îşi doarme somnul de veci sub gheaţă;

...despre o necunoscută moartă şi despre cât de departe pot merge autorităţile pentru a da de urma criminalului;

...şi despre preafrumoasa Ermengaarde din Dinastia Eyes, a cărei inteligenţă cântată de barzi a transformat farmecul feminin în armă supremă.

Este miezul nopţii... şi tu citeşti

Editura Crux Publishing își propune să publice integrala operelor lui Robert E. Howard, alegând ca prim titlu o nuvelă complexă ce îl are ca protagonist pe nimeni altul decât pe legendarul erou Conan Barbarul. Conținând probabil una dintre cele mai emblematice scene din istoria curentului literar sword & sorcery, nuvela O vrăjitoare se va naște aduce în prim-plan acele elemente care l-au făcut pe Robert E. Howard să fie considerat unul dintre părinții fantasticului întunecat de calitate: acțiune dinamică, eroi excepționali suprinși în situații excepționale și un univers de o frumusețe uluitoare.

Primul volum din seria Predestinare genetică

Un carismatic ucigaș în serie (inspirat din realitate) și un individ banal, prinși în angrenajul procedural al unei justiții distopice... Politică sau predestinare? Instinctul criminal se moștenește sau se dobândește? Poate Constituția garanta siguranța cetățenilor săi, și dacă da, cu ce preț? În binecunoscutul său ritm alert, Ciprian Mitoceanu ne poartă către un viitor apropiat pe cât de îngrijorător, pe atât de verosimil: zarurile au fost aruncate.

„Lăsați orice speranță, voi, cei care intrați!”

Un nevinovat întemnițat pe Insula Diavolului și un criminal în serie liber, aflat în culmea succesului. Congresmanul Dawson își pregătește, pas cu pas, amendamentul, o lovitură decisivă pe care o va da justiției americane și însăși umanității.

Dar ce te faci când politica și genetica scapă de sub control?

În cel de-al doilea volum al seriei Predestinare genetică, Ciprian Mitoceanu ne provoacă, în obișnuitul său stil alert, să luăm parte la o un joc diabolic, a cărui singură miză este supraviețuirea.

Această carte a lui Ștefan Bolea este un caleidoscop în care recenzia, microeseul, aforismul şi editorialul sunt emanaţii ale aceluiaşi eu contemplativ şi tranşant, concis şi chiar liric uneori. [...]

Stilul dezinvolt-american, personalizat şi interdisciplinar, declamator sau confesiv, captivează cititorul indiferent dacă subiectul analizat este poezia/ proza tânără, cinematografia contemporană, doom metal/ dance metal, istoria mentală a revistei EgoPHobia sau memorabilul portret al lui Shaq, acest „Coriolan al sportului”. [...]

Petrişor Militaru (scriitor, critic literar)

Bună de citit în metrou, între două ședințe sau în pauză, cu o cană de cafea în mână, colecția Povestiri de la marginea realității aduce în prim plan întâmplări neobișnuite, personaje verosimile (sau nu), situații absurde și contexte bizare, în care suspansul se împletește cu umorul (uneori din cel mai negru cu putință).