dualitatea tonului arghezian - Între refulare Și autocenzură
Post on 12-Jan-2016
213 Views
Preview:
DESCRIPTION
TRANSCRIPT
Dualitatea tonului arghezian - între refulare și autocenzură
Raluca Boca
Liceul cu Program Sportiv Bihorul
Calea Matei Basarab nr. 4
raluca_boca@yahoo.com
Abstract: Poetry book " Anii tăcerii " shows a split personality of the author. A
constant struggle between the man who hides/burns his manuscripts, defeated and crushed by
the communist regime and the poet who reacts to the slightest variations of the external
factors, refusing censorship and political authority. This dark period is marked by the duality
between adversity and resignation . Adverse circumstances with which the author is forced to
fight - the political regime whose doctrine does not accept and whose repercussions are felt
both in terms of social as well as financial , and resignation under pressure of circumstances
- forces him to reduce the creative process as a discharge in absolute privacy.
Key words: Tudor Arghezi, Anii Tăcerii, bivalent, censorship
Rezumat: Poezia din volumul „Anii tăcerii” arată o dublă personalitate a autorului. O
continuă luptă între omul care își ascunde/arde manuscrisele, înfrânt și măcinat de regimul
comunist și poetul care reacționează la cele mai mici variații ale unor factori externi,
refuzând cenzura și subjugarea. Această perioadă obscură se află sub semnul dualității între
adversitate și resemnare. Împrejurările potrivnice cu care autorul este nevoit să se lupte –
regimul politic al cărui doctrină nu o acceptă si ale cărui repercursiuni sunt resimțite atît din
punct de vedere social cît și financiar, dar și resemnarea sub presiunea împrejurărilor - îl
forțează să reducă procesul de creație la un proces de refulare, într-o absolută intimitate.
Cuvinte cheie: Tudor Arghezi, Anii Tăcerii, bivalent, cenzură
Critica argheziană este bivalentă. Obiectivă sau nu, nu oferă o lămurire cu privire la
arta sau stilul poetic arghezian. Orice situație poate fi interpretată în mai multe feluri, dar
„situația” Arghezi pare a fi cu nenumărate fațete. Ca situația să devină și mai ambiguă, noile
manuscrise reprezentate în volumul „Anii tăcerii” complică și mai mult subiectul Tudor
Arghezi. În acest volum ne este prezentat un poet răzvrătit, incapabil să suporte cenzura
regimului comunist, astfel refulându-și întreaga angoasă în versuri.
Personalitatea argheziană este cunoscută doar din prisma poetului Arghezi și nu din
biografia omului Arghezi. Poetul a fost foarte rezervat în detalierea evenimentelor marcante
pentru copilăria și maturitatea acestuia. Cel pentru care cuvăntul e un joc, un joc pe care
reușește să-l mânuiască cu măiestrie, devine „scump la vorbă” atunci când se pune în discuție
omul Arghezi, reușind mai mult să iși buimăcească interlocutorul, decăt să îl lămurească.
Inclusiv originile poetului sunt destul de obscure „Este binecunoscută reticenţa sa faţă de
subiectul biografiei, reţinere motivată printr-un complex al copilăriei nefericite” [1] . Această
atitudine introvertită și generatoare de contradicții ( atitudine care e mai mult decât potrivită
cu spiritul polemic specific poetului) oferă subiectului „Arghezi” o stare mereu fecundă, o
varietate inepuizabilă de valențe și fațete pentru alte viitoare studii.
Această perioadă obscură se află sub semnul dualității între adversitate și resemnare.
Împrejurările potrivnice cu care autorul este nevoit să se lupte – regimul politic al cărui
doctrină nu o acceptă si ale cărui repercursiuni sunt resimțite atît din punct de vedere social cît
și financiar, dar și resemnarea sub presiunea împrejurărilor - îl forțează să reducă procesul de
creație la un proces de refulare, într-o absolută intimitate.
Teama de moarte este una din cele mai mari temeri umane, o atitudine naturală și
frecventă. Această atitudine are mai multe interpretări din punct de vedere al evoluției umane
dar și ca evoluție a civilizației, provenite din anumite idei preconcepute sau alterate de
societatea actuală. Ideea unui instinct de conservare induce ideea de a ne feri de moarte. O
primă interpretare a fi explicația biologică, acel „instinct de conservare” care ne obligă să ne
fie frică și să ne ferim de orice element care constituie un risc pentru viață. Oice creatură
conștientă de posibilitatea dispariției sale, dezvoltă această atitudine față de moarte. Desigur,
în anumite situații, această frică de moarte poare fi învinsă, sub influența altor emoții sau
trăiri. În acest caz, nu mai putem vorbi de un instinct, ci de o frică sau de o concepție. Am
dorit să aduc în discuție această atitudine umană în fața morții pentru a putea explica
atitudinea poetului Arghezi în perioada de excludere din viața literară. Anii de „tăcere”
publică nu îl opresc de la scris și nici nu îl cenzurează ci doar trezesc în el „instinctul de
conservare”. Acest instinct, devine singura forță care reușește să îl cenzureze, deoarece multe
manuscrise ajung distruse.
Atitudinea argheziană în fata regimului comunist apare ca fiind duală și schimbătoare.
Această fluctuație se datorează constrângerilor pe care autorul le suportă în perioada 1944-
1955. Încă de la începuturile publicistice, Arghezi se prezintă ca un spirit răzvrătit, un
antisocial și anticurent, el nefiind afiliat la nici un curent literar. „Repetat fără măsură,
cuvîntul „stil" izbuteşte să fie antipatic. [...]Constatarea stilului e un gest verbal şi vag, care
îmbrăţişează orizontul perspectivelor inexprimabile. De cîte ori nu poţi defini, mişti mâna din
două încheieturi şi dai sentinţa: admirabil!”[2]
Această atitudine persistă în spiritul arghezian, chiar și atunci când regimul comunist
își face sințită reticența în fața gândirii libere a îndividului. Astfel, Arghezi suportă cu
stoicism persecutările anilor negrii. Totuși după ani de sărăcie și persecutare, spiritul
arghezian își acceptă soarta și îmbrățișează caracterul dual, reușind să scrie pe placul
regimului politic „după reintegrarea poetului în circuitul literaturii române, aprecierile şi
distincţiile acordate de comunişti se succed ameţitor. Este declarat „poet naţional” şi celebrat
cu fiecare ocazie aparută. Trecutul poate fi acum dat uitării, căci scopul a fost atins. Creaţia
argheziană este publicată într-un ritm la fel de rapid. Volumele apărute sunt numeroase,
încercându-se recuperarea timpului pierdut”[3]. Această revenire furtunoasă în viața literară
din care fusese cu atâta vehemență exclus, îi oferă autorului stigmatul colaboraționistului, al
celui care se pliază „nevoilor”, prin abordarea unor teme pe placul regimului politic. Până
acum, lipsa pamfletului și a polemicii argheziene, era percepută ca o înfrângere și o domolire
a unui spirit vulcanic. Această afirmație este parțial adevărată, istoria nefiind de partea
poetului în această chestiune. Totuși, noile dovezi, versurile apărute în volumul „Anii tăcerii”,
arată caracterul de disident a lui Arghezi. Poetul nu apare ca un învins, ci ca un luptător care
refuză să tacă în fața unui inamic nemilos. În această perioadă autorul refuză să tacă, refuză să
stea înfrânt, adoptând o atitudine disidentă, atitudine necunoscută de istoriile literare care il
clasau sub stigmatul de colaboraționist. Caracterul polemic râmăne, atitudinea dârză în fața
limitărilor persistă, Arghezi își păstrează structura ironică și în fața opreliștilor comuniste.
„Poezia argheziană are o structură ironică generatoare, o structură de profunzime, cu un
dinamism ofensiv, sfidător deopotrivă față de lume și de cititor. Această dublă atitudine
ironică nu a fost remarcată și deci nici exploatată exegetic până acum [...] marea sa poezie e
structural ironic și metafizic.” [4]
Arghezi nu se oprește din scris. Scrie în continuare „incomod” deoarece „ideile
incomode sunt generatoare de viață, de luptă și de [...] cultură” [5], dar latura sa bivalentă,
ruptura care se face între poetul polemist și omul familist, îl forțează pe Argezi să se rezume
la o literatură de sertar, literatură în care actul poetic refulează, eliberează, poate chiar
vindecă, dar nu confruntă direct nicio instanță „vinovată”.
Poezia din volumul „Anii tăcerii” arată o dublă personalitate a autorului. O continuă
luptă între omul care își ascunde/arde manuscrisele, înfrânt și măcinat de regimul comunist și
poetul care reacționează la cele mai mici variații ale unor factori externi, refuzând cenzura și
subjugarea.
Un eveniment notabil ca excluderea din viața literară lasă urme adânci în conceptul de
creație arghezian, transformându-i obișnuita modestie a scrisului într-o încertitudine „mai pot
ele (stihurile) interesa pe cititor?”. La cei 80 de ani, după o copilarie și o maturitate brăzdată
de greutățile vieții, Arghezi evidentiază, în „Cuvânt înainte” prefața la volumul „Tablete de
cronicar”, atât regretul pentru actul creator cât și dedublarea acestuia în contextul politic și
literar al vremii.
Din modestie pentru scris, regretă actul creator atât de necesar spiritului arghezian și în
acelaș timp atât de distructiv „le-aș fi aruncat bucuros încă o dată în foc, obișnuitul meu de o
viață întreagă, permanentul activ colaborator...”. Totuși, se „scuză” pentru anumite „ieșiri”
oferind argumentul împrejurărilor. „Anii tăcerii” devin „zgomotoși” doar din punctul de
vedere al caracterului disident, pentru că după această perioadă nu mai există o cenzură a
scrisului, dar există o cenzură a actului creator. Chiar dacă poezia argheziană este „făurită” și
atent prelucrată, imposibilitatea unei refulări a gândului și a spiritului în poezie, oferă o
cenzură ideologică, o autocenzură în cazul lui Arghezi. [6]
După cercetarea noilor manuscrise, este evident ca anii 1944 – 1955 nu au fost tocmai
neproductivi pentru autor, ci doar pentru cititorii lui. Poetul evită conflictul cu societatea în
care este forțat să trăiască, dar asta nu înseamnă că spiritul creator poate fi cenzurat sau chiar
domolit. Poetul alege să scrie și face acest lucru din poziția revoltatului, al omului care refuză
să accepte această cenzură a spiritului.
În volumul „Anii tăcerii”, se descoperă un nou text arghezian prin furie și umilință,
voință și durere, în vremuri marcate de persecutare și de cenzură. În această perioadă, poetul
dezvăluie o atitudine marcată de incertitudinea omului prins între rotițele unui sistem
nimicitor. Acest volum prezintă eul scriitor intr-o stare a tragicului în care încearcă o regăsire
a echilibrului.
Neliniștea existenței, într-o epocă în care elementele divine sau spirituale, ale
cugetului, nu își mai au rostul, dezvăluie o latură disidentă a poetului. Deși fiecare scriere a
acestei perioade sumbre era dedicată distrugerii, Tudor Arghezi continuă să scrie, dovedind că
pentru el acest act reprezintă o necesitate, un element al întregului pe care el îl reprezintă.
Chiar dacă manifestul arghezian devine public doar post perioadei comuniste, acest fapt nu
diminuează caracterul fremător al celui care refuză să se indentifice într-o societate
comunistă.
Manuscrisele strânse în volumul „Anii tăcerii” sunt manuscrise în care se „explică
atitudini argheziene”, un manuscris-jurnal în care autorul își descrie temeiurile literare, o arta
poetică „între credință și îndoială”. [7]
Bibliografie
[1] Mirel A. – Viața lui Tudor Arghezi, rezumat teză de doctorat, Universitatea din București, 2010[2] Arghezi, T., - „Bilet literar” în Ars poetica, Editura Dacia, Cluj, 1974, , pg 173[3] Mirel A. – Viața lui Tudor Arghezi, rezumat teză de doctorat, Universitatea din București, 2010[4] Simuț, I. – Premise pentru un nou Arghezi, în România literară, nr. 22/8 iunie 2005[5] Arghezi, T., - Scrieri, 21, Pravilă de morală practică,II, Editura Minerva, București, 1968, p48[6] Arghezi, .T., - Anii tăcerii, Editura ”Vasile Goldiș” University Press, Arad, 2010
[7] Arghezi, T., - Din duhul pământului, Editura ”Vasile Goldiș” University Press, Arad, 2012, p 16
top related