8. Roman

15.08.2014

Forma platii

In dreptul vechi, forma platii a fost guvernata de principiul simetriei. Conform acestui principiu, obligatia se stinge prin utilizarea unui act identic cu cel care a creat-o, dar intrebuintata in sens invers. Prin urmare, daca obligatia, se naste dintr-un contract verbal, incheiat prin intrebare si raspuns, ea se va stinge tot prin intrebare si raspuns, caci potrivit lui Gaius, in vederea nasterii obligatiei, primus il intreaba pe secundus Promiti sa dai 100? Promit. Pentru ca aceasta obligatie sa se stinga, secundus intreaba Oare ceea ce ti am promis ai primit? Am primit. Asa se stinge obligatia, chiar daca nu s a facut plata efectiva. Iar daca s a facut plata efectiva, dar nu s a utilizat forma corespunzatoare, obligatia nu se stinge.

Novatiunea este un mod de stingere a obligatiilor, care se realizeaza prin inlocuirea unei obligatii vechi cu o obligatie noua; inlocuire care este denumita novarea obligatiei si care se realiza, fie prin stipulatiune, fie prin contractul literis. De unde rezulta ca novatiunea nu avea o forma proprie, in sensul ca stipulatiunea si contractul literis nu s au creat in vederea novarii unei obligatii, ci in alte scopuri, dar au fost astfel adaptate incat sa poata fi utilizate si pentru realizarea novatiunii. De aceea, jurisconsultii spuneau ca nu exista novatiune consensuala, in sensul ca obligatia izvorata dintr-un contract consensual, nu poate fi inlocuita cu o obligatie izvorata din alt contract consensual, ci numai cu o obligatie izvorata din stipulatiune sau din contractul literis.

Pentru ca novatiunea sa fie valabila, sunt necesare urmatoarele conditii:

O obligatie veche. Aceasta nu presupune conditii speciale.

O obligatie noua. Este intotdeauna o obligatie de drept strict sau de riguroasa interpretare, intrucat stipulatiunea si contractul literis sunt contracte de drept strict.

Acelasi obiect. Novatiunea presupune acelasi obiect, intrucat, daca noua obligatie ar avea alt obiect, nu s-ar realiza o novatiune, ci ar da nastere unei obligatii noi alaturi de cea veche, nu in locul ei. Nu intamplator, jurisconsultii clasici spuneau ca prin novatiune, obiectul vechii obligatii este transmis in cea noua. In dreptul pretorian, s a transmis cu titlu de exceptie si novatiunea cu schimbare de obiect.

Un element nou. In legatura cu elementul nou, trebuie sa distingem intre novatiunea care se realizeaza intre aceleasi persoane si novatiunea cu schimbare de debitor/creditor. Daca novatiunea se realizeaza intre aceleasi persoane, elementul nou poate consta in introducerea unui termen, a unei conditii sau suprimarea lor. Iar daca se realizeaza novatio inter novas personas, elementul nou va consta fie in schimbarea debitorului, fie in schimbarea creditorului. La novatiunea cu schimbare de debitor, nu este necesar si consimtamantul vechiului debitor, intrucat plata poate fi facuta de oricine, chiar daca noul debitor plateste fara stirea vechiului debitor. Daca se realizeaza o novatiune cu schimbare de creditor, atunci, este necesar si consimtamantul vechiului creditor deoarece, in spatele novatiunii cu schimbare de creditor se ascunde o cesiune de creanta. Dreptul de creanta nu poate fi transmis de la vechiul creditor la noul creditor fara stirea vechiului creditor.

Intentia de a nova. Se deducea in epoca veche din forma stipulatiunii sau a contractului literis deoarece, ori de cate ori se utilizau in vederea novarii unei obligatii, stipulatiunea si contractul literis aveau o forma speciala, forma din care rezulta intentia partilor de a nova obligatia. Mai tarziu, odata cu decaderea formalismului pe taram contractual, intentia partilor de a nova era prezumata. Imp. Justinian a cerut partilor sa si manifeste intens intentia de a nova obligatia.

Compensatiunea se realizeaza prin cumpanirea a doua creante si datorii reciproce astfel incat executarea sa poarte doar asupra diferentei, ceea ce presupune ca 2 persoane trebuie sa aiba in acelasi timp una fata de alta si calitatea de creditor si cea de debitor. Spre ex: daca primus are o creanta de 100 fata de secundus, iar secundus are o creanta de 50 fata de primus, prin efectuarea compensatiunii, secundus plateste diferenta si astfel se sting ambele obligatii.

Modestin spunea: Compensatiunea este scaderea unor datorii si creante, unele din altele. La romani, compensatiunea era de 2 feluri:

Conventionala. Se realiza din initiativa partilor si nimic nu se opunea ca partile sa compenseze creantele si datoriile reciproce din proprie initiativa.

Judiciara. Compensatiunea judiciara era facuta de judecator cu ocazia solutionarii cauzei, a solutionarii procesului. Desi, in epoca veche, pe cand se aplica procedura legisactiunilor si nu existau compensatiuni, compensatiunea judiciara nu a fost posibila deoarece se opunea principiului unitatii de chestiune, potrivit caruia: in acelasi proces, numai reclamantul poate sa le valorifice pretentiile, trebuie sa faca alt proces.

Cu toate acestea, in mod exceptional, numai in 2 cazuri s a admis compensatiunea judiciara, chiar si in epoca veche. Iar la inceputul epocii clasice, a fost admis compensatiunea judiciara in cazul creantelor si datoriilor reciproce care izvorau din acelasi contract de buna credinta. Imparatul Marc Aureliu a initiat o reforma prin care a devenit posibila compensatiunea judiciara in cazul creantelor si datoriilor reciproce care izvorau din contracte diferite unilaterale si de drept strict. Reforma lui Marc Aureliu se intemeia pe ideea ca acela care pretinde ceea ce trebuie sa restituie comite un dol (o inselaciune). Spre exemplu: Daca reclamantul are o creanta de 100 fata de parat si paratul la randul lui are o creanta de 50 fata de reclamant, iar reclamantul pretinde 100, paratul ii va cere pretorului sa i introduca exceptia de dol, intrucat reclamantul vrea sa l insele.

In faza a doua, judecatorul, in calitatea lui de sclav al formulei verifica daca exceptiunea este intemeiata si constata ca este intemeiata, astfel incat el va pronunta o sentinta de absolvire deoarece in procedura formulara, exceptiunile au caracter absolutoriu, astfel incat, reclamantul pierde si procesul si dreptul de creanta in intregime. El pierde procesul intrucat exceptiunea de dol este intemeiata si are caracter absolutoriu iar creanta o pierde integral in virtutea efectului extinctiv al lui litis contestatio. Iata de ce reclamantul care nu face diferenta si nu cere, pierde tot.

Asa se faca ca reclamantul are tot interesul sa faca o compensatie din proprie initiativa si sa ceara numai diferenta, sa ceara numai 50. Ceva mai tarziu, dar tot in dreptul clasic, s a admis compensatiunea judiciara, si in cazul creantelor si datoriilor reciproce care izvorau din contracte diferite bilaterale si de buna credinta. Iar in vremea Imp. Justinian, compensatiunea s a putut aplica in cazul tuturor.

Obligatiile se sting si prin remiterea de datorie sau prin iertarea de datorie.

Iertarea de datorie se putea face prin moduri civile si prin moduri pretoriene.

Modurile civile sunt aplicatiuni ale principiului simetriei, ale principiului corespondentelor formelor:

Solutio per es et libram. Inseamna plata prin arama si balanta si se aplica in vederea stingerii acelor obligatii care s au nascut din mancipatiunea fiduciara, ceea ce presupune prezenta partilor, a creditorul si a debitorului, prezenta lui libripens, prezenta celor 5 martori si prezenta balantei de arama. In acest cadru, debitorul afirma prin cuvinte solemne ca a facut plata cu toate ca in realitate nu platise nimic, dar totusi datoria se stinge, intrucat sunt respectate formele solemne care decurg din principiul simetriei.

Acceptilatio verbis. Este aplicarea principiului simetriei izvorate la contractele verbale care se incheie prin intrebare si raspuns, de vreme ce, asa cum spune Gaius: Obligatia izvorata dintr-un contract incheiat prin intrebare si raspuns se stinge tot prin intrebare si raspuns.

Acceptilatio literis. Este aplicarea principiului simetriei la obligatiile care izvorasc din contractele incheiate in forma scrisa, caci obligatia nascuta dintr-un contract incheiat in forma scrisa, se va stinge tot prin forma scrisa, desi nu se face plata efectiva.

Modurile pretoriene sunt:

Pacto de non petendo. Inseamna pactul pentru ca sa nu ceara si este o simpla conventie a partilor, prin care creditorul declara ca l iarta pe debitor de datorie si daca, dupa incheierea acestei simple conventii, creditorul il cheama totusi in justitiei pe debitor, acesta se va apara cu succes opunandu-i creditorului excepti pacti de non petendo. Prin aceasta, actiunea debitorului este paralizata.

Contrari consensus. Este aplicarea principiului simetriei la obligatiile izvorate din simpla conventie a partilor se sting tot prin simpla conventie.

Asa cum spuneam, obligatiile se sting si prin moduri nevoluntare, care sunt denumite astfel intrucat nu presupun manifestarea de vointa a partilor si sunt in numar de 5:

Imposibilitatea de executare. Apare atunci cand debitorul datoreaza un lucru individual determinat care piere fara vina sa, fie prin interventia cazului fortuit, fie prin interventia fortei majore. Problema imposibilitatii de executare nu se poate pune atunci cand debitorul datoreaza un lucru de gen, intrucat genera non pereunt.

Confuziunea. Inseamna intrunirea calitatilor de creditor si de debitor asupra uneia dintre parti, fie prin mostenirea debitorului de catre creditor, fie prin mostenirea creditorului de catre debitor. Unele precizari sunt necesare la obligatiile cu pluralitate de subiecte, astfel: daca creditorul il mosteneste pe debitorul principal, se va stinge si datoria garantului. Daca insa, creditorul il mostenteste pe garant datoria debitorului principal nu se stinge. Iar daca partile se afla pe picior de egalitate, trebuie sa distingem intre obligatiile conjuncte si obligatiile coreale, astfel: la obligatiile conjunte, daca creditorul il mosteneste pre unul dintre debitor, se va stinge acea datorie, iar ceilalti vor ramane obligati pentru partea lor din datorie. La obligatiile coreale, daca creditorul il mosteneste pe unul dintre debitori, ceilalti vor ramane obligati pentru tot,in sensul ca oricare dintre ei va putea fi urmarit pentru intreaga datorie.

Moartea. Ducea la stingerea obligatiilor in epoca veche, deoarece in conceptia vechilor romani, obligatia este reflexul juridic al conceptului de razbunare. Iar dreptul de razbunare nu se poate transmite la mostenitori, la urmasi. Cu timpul insa, o data cu dezvoltarea comertului pornim de la principiul continuitatii persoanei defunctului. Romanii au admis ca datoriile si creantele pot fi transmise la mostenitori, la urmasi. Totusi, urme ale stravechii conceptii au supravietuit chiar si in epoca clasica, dovada ca datoriile si creantele izvorate din delictele de vatamare corporala au ramas intransmisibile, intrucat spuneau jurisconsultii, aceste delicte respira razbunare, prin urmare sunt atat de legate delincventului incat nu pot fi transmise.

Capitus deminutio. Se refera numai la cazul adrogatiunii. Iar adrogatiunea este actul juridic prin care o persona sui iuris, denumit adrogat, trece sub puterea altei persoane sui iuris, denumita adrogant. Prin efectul adrogatiunii, adrogatul devine persoana alieni iuris si nu mai are patrimoniu propriu, caci bunurile sale trec in patrimoniul adrogantului. Insa, datoriile adrogantului nu sunt preluate de adrogant pentru ca se opune principiul relativitatii, in sensul ca intre creditorii adrogatului si adrogant nu s a incheiat niciun contract. Astfel incat, creditorii adrogatului nu si mai pot valorifica drepturile de creanta. Considerand si de data aceasta ca solutia este inechitabila, pretorul a creat o restitutio in integrum ob capitis deminutionem, prin care actul adrogatiunii a fost desfiintat, dar numai in raporturile dintre adrogat si creditorii sai. Si astfel, creditorii adrogatului isi puteau valorifica drepturile de creanta pe seama bunurilor adrogatului si numai dupa aceea, daca mai ramaneau, bunurile adrogatului treceau in patrimoniul adrogantului.

Prescriptia extinctiva. Asa cum se stie, trecerea timpului afecteaza fizionomia drepturilor patrimoniale, iar efectul pe care trecerea timpului il are asupra drepturilor patrimoniale se numeste prescriptie. Atunci cand prin trecerea timpului, o stare de fapt se transforma in drept patrimonial, prescriptia este achizitiva. Atunci cand prin trecerea timpului se stinge un drept, prescriptia este extinctiva. In epoca veche nu s a pus problema prescriptiei extinctive deoarece obligatiile se stingeau numai prin respectarea principiului simetriei, nu si pe alte cai. Dar, dupa legea Aebutia, dupa ce s a introdus procedura formulara, au aparut si contracte sanctionate prin actiuni pretoriene, iar obligatiile izvorate din contractele sanctionate prin actiuni pretoriene, se stingeau daca nu erau valorificate in termen de 1 an, de vreme ce, actiunile pretoriene figurau in edictul pretorului care era valabil 1 an. In dreptul postclasic, a fost introdusa prescriptia extinctiva generala de 30 de ani, astfel incat dreptul de creanta care nu era valorificat in termen de 30 de ani de la scadenta, se stingea prin efectul prescriptiei extinctive generale.

Transferul obligatiilor

Multa vreme, romanii nu au admis ideea de transmitere a obligatiilor, a creantelor si a datoriilor, dar la un moment dat, creantele si datoriile au inceput sa ocupe locul central in patrimoniul cetateanului roman si din acel moment, transmiterea obligatiilor a devenit o necesitate, o stringenta necesitate economica si de aceea, romanii au creat o serie de procedee juridice, prin care s a realizat transmiterea drepturilor de creanta, precum si transmitere datoriilor.

Transmiterea drepturilor de creanta este denumita cesiune de creante. Acela care transmite dreptul de creanta este denumite cedant/cedent, iar cel ce dobandeste dreptul de creanta este denumit cesionar, iar debitorul este denumit debitor cedat.

Primul procedeu juridic prin care romanii au realizat operatiunea juridica a cesiunii de creante, a fost novatiunea cu schimbarea de creditor.

1